Mario Vargas Llosa

După ce a traversat bulevardul Petit Thouars, s-a oprit în dreptul celei de a doua case şi a fluierat. Grădina de la intrare gemea de flori, iarba umedă strălucea. „Cobor îndată!” a strigat un glas de fată. S-a uitat în jur: nu era nimeni, Marcela o fi pe scară. O să-1 invite înăuntru? Alberto avea de gfrid să-i propună să facă o plimbare până la zece. Să meargă spre tramvai, pe sub copacii de pe bulevard. Ar putea s-o sărute. Marcela a apărut în fundul grădinii: purta pantaloni şi pe deasupra o bluză cu dungi negre şi grena. Venea spre el zâmbind; Alberto se gândea: „Ce frumoasă e!” Ochii şi părul negru îi contrastau cu pielea, foarte albă.

— Bună, a spus Marcela. Ai venit mai devreme.

— Dacă vrei, plec, a zis el.

Se simţea sigur pe sine. La început, mai ales în zilele de după petrecerea la care i-a făcut Marcelei declaraţia de dragoste, se simţea stânjenit în lumea copilăriei sale, după întunecoasa paranteză de trei ani care îl smulsese de lângă lucrurile frumoase. Acum era însă mereu dezinvolt şi putea să glumească încontinuu, să-i privească pe ceilalţi ca de la egal la egal şi uneori chiar cu o anumită superioritate.

— Prostule, a spus ea.

— Facem o plimbare? Pluto n-o să vină mai înainte de o jumătate de oră.

— Da, a zis Marcela. Hai! Şi-a dus un deget la tâmplă. Ce voia să spună? Părinţii mei dorm încă. Azi-noapte au fost la un chef în Ancon. S-au întors foarte târziu. Iar eu am plecat din parc înainte de nouă!

Când s-au îndepărtat câţiva metri de casă, Alberto a luat-o demână.

— Ai văzut ce soare e? a zis el. E grozav pentru plajă.

— Trebuie să-ţi spun un lucru, a zis Marcela. Alberto a privit-o: avea un zâmbet încântător de maliţios şi un năsuc impertinent. S-a gândit: „E foarte drăguţă.”

— Ce anume?

— Aseară am cunoscut-o pe iubita ta.

Era o glumă? încă nu se adaptase pe deplin, când cineva făcea vreo aluzie pe care toţi cei din cartier o înţelegeau, el se simţea pierdut, bâjbâind în întuneric, îi era imposibil sărşi ia revanşa: cum să facă cu ei glumele din dormitor? îl asalta o imagine de coşmar: Jaguarul şi Boa îl scuipau pe Sclav, legat de un pat.

— Pe cine? a zis el, prudent.

— Pe Teresa, a spus Marcela. Aia care stă în Lince.

Căldura, de care uitase, îşi făcu simţită prezenţa pe neaşteptate, ca un lucru ofensiv şi foarte puternic. Avea impresia că se sufocă.

— Pe Teresa, spui? Marcela a izbucnit în râs.

— De ce crezi că te-am întrebat unde locuieşte? Vorbea pe un ton triumfal, era foarte mândră de isprava ei. M-a dus Pluto cu maşina, după parc.

— La ea acasă? se bâlbâi Alberto.

— Da, a spus Marcela; ochii ei negri ardeau. Ştii ce-am făcut? Am bătut la uşă şi a ieşit chiar ea. Am întrebat-o dacă acolo locuieşte doamna Grellot, ştii cine e, nu? Vecina mea. A tăcut o clipă. Am avut destul timp s-o studiez.

El schiţă un zâmbet. Spuse, cu jumătate de gură, „eşti o nebună”, dar proasta dispoziţie îl copleşi din nou. Se simţea umilit.

— Spune-mi, a zis Marcela, cu o voce foarte dulce şi perversă, chiar ai fost îndrăgostit de fata asta?

— Nu, a spus Alberto. Bineînţeles că nu. E o afacere din vremea colegiului militar.

— E urâtă, a exclamat Marcela, brusc iritată. O metisă hidoasă.

În ciuda tulburării sale, Alberto se simţea măgulit. „E nebună după mine, se gândea. Crapă de gelozie.” A spus:

— Ştii bine că-s îndrăgostit de tine. N-am fost niciodată îndrăgostit de nimeni aşa cum sunt îndrăgostit de tine.

Marcela i-a strâns mâna, iar el s-a oprit în loc. A întins un braţ ca s-o ia pe după umăr şi s-o tragă spre sine, dar ea a opus rezistenţă: şi-a întors faţa, ochii ei temători căutau în jur. Nu era nici ţipenie. Alberto de-abia i-a atins buzele. Şi-au reluat drumul.

— Ce ţi-a spus? a întrebat Alberto.

— Ea? Marcela a izbucnit într-un hohot de râs sănătos, lichid. Nimic. Mi-a spus că acolo locuieşte doamna nu ştiu cum. Un nume foarte rar, nu-1 mai tin minte. Pluto se prăpădea de râs. A început să zică nişte chestii din maşină, iar ea a închis uşa. Atâta tot. N-ai mai văzut-o, nu?

— Nu, a zis Alberto. Bineînţeles că nu.

— Ia spune-mi, şi tu te plimbai cu ea prin parcul Salazar?

— Nici măcar n-am avut timp. Am văzut-o doar de câteva ori, acasă la ea sau în Lima. Niciodată în Miraflores.

— Şi de ce te-ai certat cu ea? a întrebat Marcela.

Îl luase pe neaşteptate: Alberto deschisese gura, dar nu spunea nimic. Cum să-i explice Marcelei ceva ce nici el nu înţelegea prea bine? Teresa făcea parte din cei trei ani de colegiu militar, era unul dintre cadavrele pe care nu trebuia să le reînvie.

— Oh, a spus. Când am ieşit din colegiu, mi-am dat seama că nu-mi place. N-am mai văzut-o.

Ajunseseră la linia tramvaiului. Au coborât pe bulevardul Reducto. El o ţinea cu braţul pe după umăr: sub mâna lui, zvâcnea o piele catifelată, călduţă, care trebuia atinsă cu grijă, de parcă ar fi fost gata să se sfărâme. De ce i-o fi povestit Marcelei istoria cu Teresa? Toţi băieţii din cartier vorbeau de iubitele lor, chiar şi Marcela avusese un prieten din Sân Isidro; nu voia să treacă drept începător. Faptul că venea de la colegiul „Leoncio Prado” îi conferea oarecare prestigiu în cartier, era privit ca un fiu risipitor, ca unul care se întoarce la căminul său după ce a trăit o mare aventură. Ce s-ar fi întâmplat dacă în acea noapte nu i-ar fi găsit acolo, la colţul de pe Diego Ferre, pe băieţii din cartier?

— O fantomă, spusese Pluto. Da, domnule, o fantomă. Bebe îl îmbrăţişase, Helena îi zâmbea, Tico îl prezentase necunoscuţilor, Molly i-a spus „nu ne-am mai văzut de trei ani, ne-a uitat”, Emilio 1-a făcut „ingrat” şi 1-a bătut cu afecţiune pe spate.

— O fantomă, a repetat Pluto. Nu vă e frică?

El era în costum civil, uniforma se odihnea pe spătarul unui scaun, chipiul se rostogolise pe jos, mamă-sa era plecată, casa pustie îl scotea din minţi, avea chef să fumeze, era liber doar de două ceasuri şi începuse deja să fie dezorientat de posibilităţile infinite de a-şi ocupa timpul care se deschidea în faţa lui. „O să mă duc să-mi cumpăr ţigări, s-a gândit; şi după aceea, la Teresa.” Dar după ce a ieşit şi a cumpărat ţigări, nu s-a urcat în omnibuz, ci a hoinărit multă vreme pe străzile din Miraflores, cum ar fi făcut un turist sau un vagabond: pe bulevardul Larco, pe faleză, pe strada Diagonal, prin parcul Salazar şi deodată acolo a dat peste Bebe, Pluto şi Helena, un cerc de chipuri zâmbitoare care i-au urat bun venit.

— Ai venit la tanc, a zis Molly. Aveam nevoie de un bărbat pentru plimbarea la Chosica. Acum ni s-a completat efect tivul, opt perechi.

Au stat de vorbă până s-a înserat şi au căzut de acord ca a doua zi să meargă la plajă în grup. Când s-a despărţit de ei, Alberto a luat-o spre casă, mergând încet, absorbit de noile griji. Marcela (care Marcela? n-o mai văzuse niciodată, locuia pe bulevardul Primavera, era nouă în Miraflores) îi spusese: „Dar vii oricum, nu?” El nu avea decât un vechi slip de baie, trebuia s-o convingă pe mamă-sa să-i cumpere altul, chiar mâine, la prima oră, cu care să se înnoiască pe plaja Herradura.

— Nu-i aşa că-i formidabil? a zis Pluto. O fantomă în carne şi oase.

— Da, a spus locotenentul Huarina. Dar du-te repede la domnul căpitan.

„Acum nu-mi mai poate face nimic, se gândi Alberto. Ne-au dat deja livretele. O să-i zic în faţă ce cred despre el.” Dar nu i-a spus, a luat poziţie de drepţi şi 1-a salutat respectuos. Căpitanul îi zâmbea, ochii lui cercetau uniforma de paradă. „E ultima oară cfrid mi-o mai pun”, se gândea Alberto. Dar nu se simţea îndhtat de perspectiva de a părăsi colegiul pentru totdeauna.

— E bine, a zis căpitanul. Şterge-ţi praful de pe pantofi şi prezintă-te la biroul colonelului, imediat.

A urcat scările cu presimţirea unei catastrofe. Civilul 1-a întrebat cum îl cheamă şi s-a grăbit să-i deschidă uşa. Colonelul era aşezat la birou. Şi acum 1-a impresionat strălucirea parchetului, a pereţilor şi a lucrurilor; până şi pielea şi părul colonelului păreau date cu ceară.

— Vino, vino, cadet, a spus colonelul.

Alberto era tot neliniştit. Ce se ascundea sub acest ton afectuos, sub această privire amabilă? Colonelul 1-a felicitat pentru rezultatele de la examene. „Ai văzut? i-a zis; cu puţin efort, se obţin multe recompense. Calificativele tale sunt excelente.” Alberto nu scotea nici un cuvânt, primea elogiile nemişcat, aşteptând la pândă. „în armată, afirma colonelul, mai devreme sau mai târziu dreptatea se impune. E ceva inerent sistemului, probabil că ţi-ai dat seama din propria-ţi experienţă. Hai să recapitulăm, cadet Fernândez: ai fost pe punctul de a-ţi distruge viaţa, de a păta un nume onorabil, o tradiţie de familie ilustră. Dar armata ţi-a dat o ultimă şansă. Nu regret că am avut încredere în tine. Dă-mi muia, cadet.” Alberto a atins un pumn de carne moale, flască. „Te-ai îndreptat, a adăugat colonelul. Da, te-ai îndreptat. De

349 l aceea te-am chemat. Spune-mi, care-ţi şaht planurile de viitor?” Alberto i-a spus că doreşte să devină inginer. „Bine, a zis colonelul. Foarte bine. Patria are nevoie de tehnicieni. Faci foarte bine, e o profesie utilă, îţi doresc mult noroc.” Atunci Alberto i-a zâmbit cu timiditate şi i-a spus: „Nu ştiu cum să vă mulţumesc, domnule colonel. Multe, multe mulţumiri.” „Acum te poţi retrage, i-a spus colonelul. Ah, şi nu uita să te înscrii în Asociaţia foştilor elevi. E bine ca foştii noştri cadeţi să păstreze legătura cu colegiul. Toţi formăm o mare familie.” Directorul s-a ridicat în picioare, 1-a condus până la uşă şi de-abia aici şi-a adus aminte de ceva anume. „Asta-i, a zis, descriind cu mâna un traseu aerian. Era să uit un detaliu.” Alberto a luat poziţie de drepţi.

— îţi mai aduci aminte de nişte fiţuici? Ştii la ce mă refer,

0 afacere urâtă!

Alberto a coborât capul şi a murmurat:

— Da, domnule colonel.

— Mi-am ţinut cuvântul, a zis colonelul. Sunt un om de onoare. Nimic nu-ţi va umbri viitorul. Am distrus acele documente.

Alberto i-a mulţumit cu efuziune şi s-a îndepărtat salutihdu-1 reverenţios; colonelul îi zâmbea din pragul biroului.

— Q fantomă, insista Pluto. Respiră şi dă din coadă, -sGata, ajunge, a zis Bebe. Toţi suntem încântaţi de întoarcerea lui Alberto. Dar lasă-ne să vorbim.

— Trebuie să ne înţelegem în legătură cu plimbarea, a spus Molly.

— Desigur, a zis Emilio, chiar acum.

— La plimbare cu o fantomă, a spus Pluto. Formidabil!

Alberto se întorcea acasă îngândurat, năucit. Iama muribundă se despărţea de Miraflores cu o ceaţă care se instalase brusc la o înălţime medie, între pămâht şi vârful copacilor de pe bulevardul Larco: când 1-a traversat, luminile felinarelor deveniseră mai slabe, ceaţa se lăsase acum peste tot, învăluind şi dizolvând obiectele, persoanele, amintirilpchipul lui Arana şi cel al Jaguarului, dormitoarele, consemnele îşi pierdeau din actualitate, în schimb un grup – uitat-de băieţi şi fete îi revenea în memorie, el sta de vorbă cu aceste imagini de vis în micul pătrat acoperit cu iarbă

1 35O de la colţul străzii Diego Ferre, ai fi zis că nimic nu se schimbase, limbajul şi gesturile îi erau familiare, timpul trecuse fără cutremure, viaţa părea armonioasă şi suportabilă, dulce şi excitantă ca ochii fetei necunoscute care glumise cu el cordial, o fată micuţă şi încântătoare, cu glasul cristalin şi cu părul negru. Nimeni nu se mirase că-1 vede acolo din nou, transformat într-un adult; toţi crescuseră, ca bărbaţi şi femei păreau mai înfipţi în lume, dar atmosfera nu se schimbase, Alberto regăsise îndeletnicirile de odinioară, sportul şi petrecerile, filmele, plaja, dragostea, umor de bun gust, maliţie rafinată. Camera lui zăcea în întuneric; stând în pat, întins pe spate. Alberto visa cu ochii deschişi. Au fost de ajuns doar câteva secunde ca lumea pe care o părăsise să-i deschidă porţile şi să-1 reprimească în sânul ei, fără să-i ceară socoteală, ca şi cum locul pe care fl ocupase printre ei îi fusese păstrat cu îndârjire timp de trei ani. îşi recuperase viitorul.

— Nu-ţi era ruşine? a spus Marcela.

— De ce să-mi fie ruşine?

— Să te plimbi cu ea pe stradă.

Simţi că-i năvăleşte sângele în obraji. Cum să-i explice nu numai că nu-i era ruşine, ci că se simţea chiar mândru să se arate în faţa întregii lumi cu Teresa? Cum să-i explice că singurul lucru de care îi era ruşine în acea vreme era tocmai faptul că nu era ca Teresa, adică cineva din Lince sau din Bajo el Puente, că la „Leoncio Prado” condiţia sa de miraflorin era mai degrabă umilitoare?

— Nu, a spus. Nu-mi era ruşine.

— Atunci înseamnă că o iubeai, a zis Marcela. Te urăsc! El i-a strâns mâna; soldul fetei s-a lipit de al său şi Alberto, prin acest scurt contact, s-a simţit străbătut de dorinţă. S-a oprit.

— Nu, a spus ea. Aici nu, Alberto!

Dar n-a rezistat, iar el a putut s-o sărute îndelung pe gură. Când s-au depărtat, Marcela avea faţa aprinsă şi ochii în flăcări.

— Şi părinţii tăi? a zis ea.

— Părinţii mei?

— Ce ziceau despre ea?

— Nimic. Habar n-aveau.

Erau acum pe bulevardul Ricardo Palma. Mergeau prin mijloc, pe sub copaci înalţi, care umbreau calea pe alocuri. Trecătorii erau rari, iar sub un cort se adăpostise o florăreasă. Alberto a eliberat umărul Marcelei şi a prins-o de mână. în depărtare, un şir neîntrerupt de maşini pătrundeau pe bulevardul Larco. „Se duc la plajă”, s-a gândit Alberto.

— Dar de mine ştiu? a spus Marcela.

— Da, a răspuns el. Şi sunt încântaţi. Tata spune că eşti foarte drăguţă.

— Iar mamă-ta?

— Şi ea.

— Adevărat?

— Da, bineînţeles. Ştii ce mi-a zis tata ieri? Că înainte de plecarea measă te invit la plimbare, într-o duminică, la plajele din Sud. Părinţii mei, tu şi cu mine.

— S-a făcut, a zis ea. Dar mi-ai mai spus.

— Ah! Şi-am să vin în fiecare an acasă şi-o să-mi petrec aici vacanţele în întregime. Trei luni pe an. De altfel, studiile nu durează prea mult. în Statele Unite nu-i ca aici, totul e mai rapid, mai perfecţionat.

— Ai promis că nu mai vorbeşti despre asta, Alberto, a protestat ea. Te urăsc.

— lartă-mă, a spus el. Nu mi-am dat seama. Ştii că părinţii mei se înţeleg acum foarte bine?

— Da, mi-ai mai spus. Şi tată-tu nu mai iese niciodată? El e vinovat de toate. Nu înţeleg cum de-1 suportă maică-ta.

— Acum e mai cuminte, a spus Alberto. Sunt în căutarea unei alte case, mai confortabile. Dar uneori tata mai scapă şi apare de-abia a doua zi. E de nelecuit.

— Tu nu eşti ca el, nu?

— Nu, a zis Alberto. Eu sunt foarte serios.

Ea îl privi cu tandreţe. Alberto se gândi: „O să învăţ bine ca să ajung un bun inginer. Când mă întorc, o să lucrez cu tata, o să am o maşină decapotabilă, o casă mare cu piscină. Mă însor cu Marcela şi-o să fiu un don Juan. O să mă duc în fiecare sâmbătă să dansez la Grill Bolivar şi-o să călătoftesc mult. Peste câţiva ani, cu greu o să-mi mai amintesc c-am trecut prin «Leoncio Prado».”

— Ce-i cu tine? a spus Marcela. La ce te gândeşti?

Erau la colţul bulevardului Larco; în jurul lor, numai lume; femeile purtau bluze şi fuste de culori deschise, pantofi albi, pălării de pai, ochelari de soare, în maşinile decapotabile se vedeau bărbaţi şi femei în costume de baie, discutihd şi râzând.

— La nimic, a spus Alberto. Nu-mi face plăcere să-mi aduc aminte de colegiul militar.

— De ce?

— Eram tot timpul pedepsit. Nu era prea plăcut.

— Ieri, a spus ea, tata m-a întrebat de ce te-au dat la colegiul ăsta.

— Ca să mă îndrept, a zis Alberto. Tata a zis că pot să-mi bat joc de popi, dar nu şi de militari.

— Tatăl tău e un eretic.

Au urcat pe bulevardul Arequipa. în dreptul străzii Dos de Mayo, cineva striga la ei dintr-o maşină roşie: „Hei, hei, Alberto, Marcela!” Ei au reuşit să vadă un băiat care îi saluta cu mâna. I-au răspuns la salut.

— Ştiai? a zis Marcela. S-a certat cu Ursula.

— Da? Nu ştiam.

Marcela i-a dat detalii despre ruptură. El n-o urmărea cu atenţie şi fără să vrea a început să se gândească la locotenentul Gamboa. „Probabil că-i tot în zona podişurilor. S-a purtat frumos cu mine şi de aceea 1-au mutat din Lima. Şi asta din cauză că am dat înapoi. Probabil c-o să piardă şi avansarea în grad şi-o să rămână mulţi ani locotenent. Numai pentru că a crezut în mine.”

— Mă asculţi sau nu? a spus Marcela.

— Sigur că da, a zis Alberto. Şi pe urmă?

— I-a dat telefon de mai multe ori, dar ea îndată ce-i recunoştea glasul, punea receptorul în furcă. Bine lucrat, nu ti se pare?

— Bineînţeles, a zis el. Foarte bine lucrat.

— Şi tu ai face la fel?

— Nu, a spus Alberto. Niciodată.

— Nu te cred, a zis Marcela. Toţi bărbaţii sunt nişte ticăloşi.

Se aflau acum pe bulevardul Primavera. în depărtare, au zărit maşina lui Pluto. De pe şosea, acesta le făcea semne ameninţătoare. Purta o cămaşă de un galben ţipător, pantaloni kaki suflecaţi până deasupra gleznei, mocasini şi ciorapi crem.

— Sunteţi nişte neruşinaţi, le-a strigat. Nişte neruşinaţi!

— Nu-i drăguţ? a zis Marcela, îl ador!

A alergat spre Pluto, iar acesta, teatral, se făcea că o strânge de gât. Marcela râdea; râsul ei părea un izvor, răcorea dimineaţa însorită. Alberto i-a zâmbit lui Pluto, iar acesta 1-a bătut afectuos pe umăr.

— Am crezut că ai răpit-o, frate, a spus Pluto.

— O clipă, a zis Marcela. Mă duc să-mi iau costumul de baie.

— Grăbeşte-te sau te lăsăm acasă, a spus Pluto.

— Da, a zis Alberto, zoreşte-te, că altfel rămâi acasă.

— Şi ea ce ţi-a spus? a întrebat slăbănogul de Higueras.

Ea rămăsese nemişcată şi uluită. Uitând o clipă de tulburarea ei, el s-a gândit: „încă mă mai ţine minte.” în lumina cenuşie care cobora uşor, ca o ploaie fină, peste această stradă, largă şi dreaptă, din Lince, totul părea gri:-după-amiaza, casele vechi, trecătorii care se apropiau sau se îndepărtau cu paşi liniştiţi, stâlpii identici, trotuarele inegale, praful plutind an aer.

— Nimic. Se uita cu nişte ochi speriaţi, de parcă îi era frică de mine.

— Nu cred, a spus slăbănogul de Higueras. Pe-asta n-o cred. Trebuia să-ţi spună ceva. Cel putin bună ziua sau ce s-a întâmplat cu tine sau ce mai faci; în sfârşit, ceva.

Nu, nu-i spusese nimic până când el n-a început să vorbească din nou. Primele lui cuvinte, când a abordat-o, fuseseră precipitate, imperative: „Teresa, mă recunoşti? Ce mai faci?” Jaguarul zâmbea, ca să-i arate că nu-i nimic surprinzător în această întâlnire, că e vorba de un episod banal, obişnuit şi fără mister. Dar acest zâmbet al costa un mare efort, iar în burtă îşi făcuse loc – precum ciupercile cu siluetă albă şi cu pălăria gălbuie, care apar pe neaşteptate pe lemnul umed – o insolită indispoziţie, care ai invada acum picioarele, nerăbdătoare să facă un pas înapoi, înainte sau în lături, mâinile care voiau să se ascundă în buzunare sau să mângâie i propria-i faţă; şi, ciudat, în inima lui se adăpostea o teamă animalică, de parcă aceste impulsuri, devenind fapte, ar fi declanşat o catastrofă.

— Şi tu ce-ai făcut? a zis slăbănogul de Higueras.

— I-am mai zis o dată: „Bună, Teresa! Nu mă mai ţii minte?” Şi atunci ea a spus:

— Sigur că da. Insă nu te recunoscusem.

El a respirat. Teresa îi zâmbea, i-a întins mâna. Contactul a fost foarte scurt, de-abia a simţit atingerea degetelor fetei, dar tot trupul lui s-a liniştit şi-au dispărut indispoziţia, agitaţia din membre şi teama.

— Un adevărat suspans! a spus slăbănogul Higueras. El se afla la un colţ de stradă, uitându-se distrat în jur, în vreme ce vânzătorul de îngheţată îi pregătea un cornet dublu cu ciocolată şi vanilie; la distanţă de câţiva paşi, tramvaiul de pe linia Lima-Chorrillos se oprea cu un scurt scrâşnet chiar în dreptul tonetei de lemn, lumea care aştepta pe refugiul de ciment înainta şi se înghesuia în faţa uşii metalice, blocâhd coborârea; pasagerii care coborau trebuiau să-şi facă loc împingând. Teresa a apărut în uşă, o precedau două femei încărcate cu pachete: în mijlocul acelei mulţimi, părea o fată în primejdie. Vânzătorul de îngheţată i-a întins cornetul, el 1-a luat cu mâna, a apăsat, ceva s-a desprins şi, sub ochii lui, bulgărele de îngheţată i-a căzut pe pantofi, „ei, drăcie, a zis vânzătorul, dumneata eşti de vină, eu nu-ţi mai dau alta”. A lovit aerul cu piciorul şi îngheţata a aterizat la câţiva metri mai încolo. S-a răsucit, a intrat pe o stradă, dar după câteva clipe s-a oprit şi a întors capul: pe după colţ, dispărea ultimul vagon al tramvaiului. A revenit şi a văzut-o în depărtare pe Teresa, mergând singură. S-a luat după ea, ascunzându-se pe după trecători. Se gândea: „în curând o să intre îhtr-o casă şi n-o s-o mai văd.” S-a hotărât: „Ocolesc pilcul ăsta de case; dacă mă întâlnesc cu ea la colţ, o abordez.” A început să fugă, mai întâi încet, apoi ca un nebun; când a dat colţul, s-a ciocnit cu un bărbat, care, de pe jos, 1-a înjurat de mamă. Când s-a oprit, gâfâia şi era transpirat. Şi-a şters fruntea cu mâna şi printre degete, ochii săi au constatat că Teresa venea spre el.

— Şi altceva?

MS

— Am stat de vorbă, a zis Jaguarul. Am discutat…

— Mult timp? a spus slăbănogul. Cât tirnp?

— Nu ştiu, a zis Jaguarul. Cred că putin. Am condus-o până acasă.

Ea mergea pe partea dinăuntru a trotuarului, el spre bordură. Teresa înainta încet, din când în când se întorcea spre el ca să-1 privească, iar el a descoperit că ochii ei erau mai siguri decât înainte şi uneori chiar îndrăzneţi, privirea mai luminoasă.

— Au trecut aproape cinci ani, nu? spusese Teresa. Poate chiar mai mult.

— Şase, a zis Jaguarul; a coborât putin glasul: Şi trei luni. —Viaţatrecerer^e,azisTeresa.mcuruKlosăfimbătrâru. A izbucnit în râs, iar Jaguarul s-a gândit„A devenit femeie.”

— Şi mamă-ta? a zis ea.

— Nu ştiai? A murit.

— Asta era o ocazie minunată, a spus slăbănogul de Higueras. Ea cum a reacţionat?

— S-a oprit, a răspuns Jaguarul; avea o ţigară în gură şi privea conul de fum dens pe care-1 scotea; cu una dintre mâini bătea tactul în masa murdară. A zis: „Ce păcat! Sărmana!”

— Atunci trebuia s-o săruţi şi să-i spui ceva, a zis slăbănogul de Higueras. Era momentul potrivit.

— Da, a spus Jaguarul. Săraca!

Au continuat drumul tăcuţi. El îşi ţinea mâinile în buzunar şi-o privea cu coada ochiului. Deodată, i-a spus:

— Voiam să-ţi vorbesc. Vreau să spun, cu ani în urmă. Dar nu ştiam unde stai.

— Ah! a zis slăbănogul Higueras. Ai avut curajul!

— Da, a spus Jaguarul; privea fumul cu un aer feroce. Da!

— Da, a zis Teresa. De când ne-am mutat, n-am mai dat prin Bellavista. De-atunci a trecut vreme, nu glumă!

— Voiam să-ţi cer iertare, a spus Jaguarul. Mă refer la poVestea de pe plajă, ştii tu. i'

Ea n-a spus nimic, dar 1-a privit în ochi, surprinsă. Jaguarul a coborât capul şi a şoptit:

— Adică iertare pentru că te-am jignit.

— Uitasem cu totul, a spus Teresa. A fost o copilărie, mai bine nu te mai gândi la asta. De altfel, după ce te-a luat poliţistul, mi-a părut tare rău. Ah, da, într-adevăr – se uita la fata ei, însă Jaguarul a înţeles că de fapt nu vedea decât trecutul, care se desfăcea în memoria ei ca un evantai —, în seara acelei zile m-am dus acasă la tine şi i-am povestit totul mamei tale. Ea s-a dus după tine la comisariat, unde i s-a spus că ţi-au dat drumul. Şi-a petrecut toată noaptea la noi plângând. Ce s-a întâmplat? De ce nu te-ai mai întors acasă?

— Şi ăsta era un prilej bun, a zis Higueras. Terminase de băut ţuica, dar mai ţinea încă paharul în aer, lângă gură, între două degete. Un bun prilej sentimental, după părerea mea.

— I-am povestit totul, a zis Jaguarul.

— Cum adică totul? a spus slăbănogul Higueras. Că ai venit să mă cauţi ca un câine al nimănui, i-ai povestit că ai ajuns un hoţ şi un amator de bordeluri?

— Da, a spus Jaguarul. I-am zis despre toate furturile, adică despre cele de care îmi mai aduceam aminte. Totul, în afară de trucurile cu cadourile, dar ea a ghicit pe loc.

— Tu erai! a zis Teresa. Toate pachetele alea erau deci trimise de tine!