Marius drugaş

5. Roger Bacon (1214-1294)

Astrolog, alchimist şi magician, istoria psihologiei îl reţine datorită respectului deosebit pe care l-a arătat faţă de metoda experimentului, care avea ca scop constatarea faptelor, observarea lor ca mijloc de cunoaştere a naturii. Asemenea idei au deranjat Biserica, de aceea a fost condamnat şi întemniţat de Papă până aproape de sfârşitul vieţii (Petroman, 2003).

Va prelua şi valorifica plenar ideile predecesorilor săi, considerând că ştiinţa trebuie să se îndrepte spre observarea naturii, practicarea experienţei, subliniind din această perspectivă că ar exista următoarele mijloace de cunoaştere:

1. 
   autoritatea – nu oferă explicaţii în raport cu afirmaţiile, ea conduce la credinţă;
   
2. 
   raţionamentul – se bazează pe demonstraţie, dar poate duce uneori la apariţia erorilor;
   
3. 
   experienţa – singura în măsură să ducă la relevarea Adevărului. Filosoful englez militează pentru observarea şi constatarea faptelor, de aceea el poate fi considerat precursor al metodei experimentale în psihologie.
   

R. Bacon reia distincţia aristotelică dintre suflet şi corp, se opune introspecţionismului şi susţine cunoaşterea realităţii prin observare, pe baza simţurilor.
Concluzie

Ceea ce au în comun gânditorii Evului Mediu este ideea conform căreia există o conexiune între credinţă şi raţiune, dar în această relaţie, rolul primordial îl are credinţa, care subordonează raţiunea.

Bibliografie:
Boeree, C.G. (2006a). The History of Psychology. Part 1. The Ancients. Disponibil online la http://www.social-psychology.de/do/history_I.pdf; data consultării: 10.10.2009.

Boeree, C.G. (2006b). The History of Psychology. Part 1I. The Rebirth. Disponibil online la http://www.social-psychology.de/do/history_II.pdf; data consultării: 15.10.2009.

Hunt, M. (1993). The Story of Psychology. New-York: Anchor Books.

Mânzat, I. (2007). Istoria psihologiei universale. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.

Mânzat, I. (2003). Istoria psihologiei universale (de la Socrate până în zilele noastre). Curs-compendium. Bucureşti: Editura Psyche.

Nicola, G. (2004). Istoria psihologiei (ed. a II-a). Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine.

Petroman, P. (2003). Devenirea diacronică a psihologiei: psihologie implicită. Timişoara: Editura Eurobit.
Verificaţi-vă cunoştinţele!

1. 
   Cum adaptează Toma d’Aquino sistemul lui Aristotel teologiei catolice?
   
2. 
   Cum se regăseşte teoria lui Platon în teologia catolică?
   

Recomandări şi aplicaţii:

1. 
   Comentaţi următorul text:
   

Se pare că nu există Dumnezeu. Pentru că dacă una dintre două entităţi opuse ar exista, cealaltă ar fi complet distrusă. Dar Dumnezeu este Binele infinit. Prin urmare, dacă Dumnezeu ar exista, nu ar exista Răul. Dar zi de zi întâlnim răul în lume, prin urmare nu există Dumnezeu. (traducere după From the Summa Theologica, Microsoft® Encarta® Encyclopedia 2003. © 1993-2002 Microsoft Corporation )

2. 
   Este posibilă demonstrarea existenţei lui Dumnezeu? Identificaţi în Summa Theologica cele cinci argumente oferite de Toma d’Aquino. Puteţi identifica altele?
   

3. 
   Care a fost rolul Inchiziţiei în dezvoltarea gândirii psihologice? Pentru ajutor, citiţi Numele trandafirului (Umberto Eco) sau vizionaţi filmul The Name of the Rose (http://www.imdb.com/title/tt0091605, regizor Jean-Jaques Annaud, în rolurile principale Sean Connery şi Christian Slater).
   

Tema nr. 6. Elemente de protopsihologie. Raţionalismul şi empirismul

După perioada întunecată a Evului Mediu, dominată de superstiţii şi vrăjitorie, de cruzimile Inchiziţiei, de obscurantism general, urmează o perioadă de avânt economic, de înfiinţare a unor noi universităţi, de invenţii, de călătorii şi descoperiri: Renaşterea. De la închiderea religioasă s-a ajuns la libertatea laică, în care aristocraţii au redobândit puterea, iar negustorii au descoperit că banii pot cumpăra privilegii asemănătoare cu ale nobililor. Toate acestea s-au petrecut având ca fundal ideologia potrivit căreia natura umană poate fi îmbunătăţită.

Renaşterea s-a caracterizat prin reînvierea umanismului antic (redescoperirea Antichităţii), ridicându-se împotriva teologiei, ascetismului şi a scolasticii, prin negarea profundă şi în acelaşi timp continuarea pe anumite planuri a spiritualităţii Evului Mediu (Mânzat, 2007).

Cercetările oamenilor de ştiinţă şi marile descoperiri geografice din această perioadă au arătat faptul că natura poate fi cunoscută, dominată şi chiar transformată. Reforma religioasă a venit ca expresie a dorinţei oamenilor de a se elibera de constrângerile Bisericii, de aceea toate ştiinţele cunosc un avânt fără precedent. Omenirea încerca să iasă de sub tutela gândirii teologice. În timp ce scolastica făcea apel înainte de toate la textele clasice („Ce spune Aristotel?”; „Ce spune Scriptura?”), acum se elaborează metode empirice, care permit interogarea directă a naturii. Pe de altă parte, raţiunea (limitată ca demers în Evul Mediu din pricina dogmatismului) se eliberează şi îşi cucereşte dreptul de a imagina noi scheme de gândire, de a formula noi întrebări, noi metode.

După Mânzat (2007), principalele direcţii ale cunoaşterii renascentiste care au dus la descoperirea lumii şi a omului au fost:

• 
  redescoperirea Antichităţii, printr-un nou mod de înţelegere a acesteia;
  
• 
  efortul de cucerire şi cunoaştere ştiinţifică a Pământului şi a Cerului, ceea ce a dus la lărgirea câmpului acţiunii umane în general;
  
• 
  redescoperirea naturii printr-un efort de umanizare, depăşindu-se concepţiile mitice despre natură ale Antichităţii, precum şi cele sacralizante ale Evului Mediu;
  
• 
  descoperirea omului ca subiect al libertăţii, ca autonomie spirituală, ca individualitate creatoare;
  
• 
  dinamizarea cunoaşterii, sporirea optimismului şi a încrederii în natura umană.
  

Umanismul a intrat însă în criză în perioada care a urmat Renaşterii. Industrializarea forţată, ateismul ştiinţific, pragmatismul, toate au contribuit la dezumanizare prin oprimarea spiritualităţii.