Marius drugaş

Tema nr. 4. Idei psihologice în gândirea medicilor Antichităţii

Medicina a cunoscut în perioada antică o dezvoltare deosebită. După Nicola (2004), piatra de temelie a medicinei în Grecia Antică era concepţia despre boală ca operă a demonilor ostili, atraşi eventual de vrăjile umane. În consecinţă, tratamentul era „ambalat” în formule magice şi proceduri simbolice, chiar dacă se foloseau extracte vegetale şi animale.

Tratamentul avea de obicei următoarea structură: izolarea pacientului într-o încăpere a templului, invocarea puterilor lui Asclepios de către preoţi, citirea studiilor de caz desenate pe pereţii templului, sugestiile repetate privind vindecarea bolnavului, administrarea de extracte pentru calmarea durerii sau stoparea hemoragiei, iar în final plata unei taxe substanţiale (Hothersall, 1995).

În jurul anilor 500 î.Chr., Alcmeon a început să disece corpurile animalelor pentru a le studia scheletul, muşchii şi creierul. El susţinea că organele de simţ trimit senzaţiile la creier, unde, prin intermediul gândirii, sunt interpretate pentru a da naştere ideilor. Problema care l-a intrigat a fost modul în care senzaţiile ajung la creier; deşi descoperise nervul optic, studiul impulsurilor nervoase era în afara discuţiei. Considerând aerul drept componenta vitală a minţii, a hotărât că senzaţiile trebuie să circule prin tuburi de aer de la organele de simţ la creier, deşi nu a reuşit să găsească astfel de tuburi în corpul uman. Accentul pus de Alcmeon asupra rolului senzaţiei ca sursă a cunoaşterii a constituit începutul epistemologiei.

1. Hipocrate (460-377 î.Chr.)

Datele despre biografia sa sunt destul de confuze, deoarece mulţi medici şi-au dat numele lui. S-a născut pe insula Cos, în largul coastelor Turciei de azi, unul dintre centrele importante ale medicinei antice. A studiat şi a lucrat aici, tratând invalizi şi turişti care veneau să se bucure de binefacerile apelor termale.

Contribuţia sa cea mai importantă este că a reuşit să desprindă medicina de religie şi superstiţie, susţinând că toate bolile au cauze naturale şi nu sunt rezultatul intervenţiei zeilor (Hunt, 1993). În acest sens, se spune că a fost acuzat de incendierea bibliotecii medicale din Cos, pentru a şterge practicile medicale tradiţionale.

Istoria psihologiei îl reţine deoarece a încercat să explice fenomene psihice şi tipuri umane făcând apel la elementele mediului şi la umorism (secreţii interne).

În privinţa mediului, Hipocrate susţine că anotimpurile, temperatura, apele şi dispunerea localităţilor sunt cauze ale unor maladii fie somatice, fie psihice. Astfel, localităţile expuse pe Nord, cu aer uscat şi rece, favorizează o viaţă lungă, pubertate târzie, rezistenţă la boli, vigoare, dar şi predispoziţie spre pneumonii. Ţările muntoase, cu păduri şi umiditate crescută, determină un temperament diferit de cel al ţinuturilor uscate. Climatul uniform ar genera indolenţa (Nicola, 2004). Ideile sale au stat mai târziu la baza geomedicinei şi geopsihologiei.

Privitor la umorism, Hipocrate împrumută de la Empedocle teoria privind elementele fundamentale din care este construită natura (apă, aer, foc, pământ), aplicând-o la nivelul corpului. Sănătatea este rezultatul echilibrului dintre cele patru fluide sau umori ale corpului (sângele, corespunzând aerului; limfa, corespunzând apei; bila neagră, corespunzând pământului; bila galbenă, corespunzând focului), care dacă sunt în echilibru asigură sănătatea individului, iar dacă nu, duc la boală. De exemplu, proasta funcţionare a creierului este determinată nu de flegmă, ci de bilă; cei care secretă prea multă flegmă sunt tăcuţi şi liniştiţi, dar ceilalţi sunt gălăgioşi şi agitaţi (Hunt, 1993).

Preocupat de bolile mintale, Hipocrate le-a dat denumiri, unele păstrându-se până astăzi, chiar dacă din punct de vedere al conţinutului au cunoscut modificări. Despre epilepsie, privită în Antichitate ca intervenţie sau pedeapsă divină directă, Hipocrate spunea că este cauzată de lipsa de armonie a creierului şi a prezis că examinarea creierului epilepticilor va duce la identificarea cauzelor bolii.

2. Galenus

În secolul al II-lea d.Chr., Galenus, cunoscător al doctrinelor lui Platon şi Aristotel, a făcut cunoscut urmaşilor sistemul lui Hipocrate şi ideea importanţei critice a observaţiei (Robinson, 1995); accesul la textele vechi îi era facilitat ca medic la curtea împăratului roman Marcus Aurelius Antonius. El preia teoria celor patru umori a lui Hipocrate, afirmând că o persoană flegmatică suferă de excesul flegmei, una colerică de excesul bilei galbene, una melancolică de excesul bilei negre, iar una sangvinică de excesul sângelui.

Galenus adaugă cele patru elemente fundamentale ale naturii, temperamentele apărând asociate următoarelor umori şi elemente ale naturii: temperamentul sangvinic – sângele – aerul; temperamentul coleric – bila galbenă – focul; temperamentul melancolic – bila neagră – pământul; temperamentul flegmatic – limfa – apa.

Ulterior, Galenus a adăugat fiecărui tip de temperament un anotimp: sangvinicului – primăvara, colericului – vara, melancolicului – toamna, flegmaticului – iarna. Spre deosebire de predecesorii săi, abandonează cardiocentrismul, susţinând că senzaţiile, limbajul şi voinţa au sediul în creier, admiţând totuşi că pasiunile ar putea fi localizate la nivelul inimii (Petroman, 2003).
Bibliografie:
Hothersall, D. (1995). History of Psychology (3rd ed.). New-York: McGraw-Hill, Inc.

Hunt, M. (1993). The Story of Psychology. New-York: Anchor Books.

Nicola, G. (2004). Istoria psihologiei (ed. a II-a). Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine.

Petroman, P. (2003). Devenirea diacronică a psihologiei: psihologie implicită. Timişoara: Editura Eurobit.

Robinson, D.N. (1995). An Intellectual History of Psychology. Madison, Wisconsin: The University of Wisconsin Press.
Recomandări şi aplicaţii:

Completaţi un scurt chestionar de identificare a tipului temperamental. [este disponibil unul gratuit în Bonchiş, E. (1999). Metodica predării psihologiei în liceu. Oradea: Editura Imprimeriei de Vest. (pp. 107-117)]. Discutaţi interpretarea acestuia. Se „potrivesc” trăsăturile descrise pentru tipul vostru temperamental?