Marius drugaş

2. Şcoala ioniană

Heraclit din Efes (540-475 î.Chr.) considera că sufletul este o suflare caldă, uşoară şi uscată, focul fiind principiul vieţii. Această concepţie a dus la apariţia unei perspective dinamice asupra lumii: schimbarea este singura constantă. Este cunoscut în acest sens exemplul conform căruia nu putem să ne îmbăiem de două ori în acelaşi râu, deoarece apele sale sunt mereu altele (Boeree, 2006).

La baza tuturor lucrurilor se află lupta contrariilor, naşterea şi conservarea, viaţa şi dezvoltarea datorându-se echilibrului dintre contrarii, dând ca exemple: ziua – noaptea, vara – iarna, moartea – viaţa („Războiul e tatăl tuturor lucrurilor”) (Mânzat, 2007). Pentru Heraclit, cunoaşterea umană se realizează prin simţuri şi raţiune, aceasta din urmă ajutând omul să descopere şi să înţeleagă cu adevărat lumea lucrurilor. Aşadar, cu un secol înaintea lui Socrate, Heraclit constata că este imposibil să pătrunzi secretele naturii fără a studia secretele omului, modul cel mai bun de a trăi viaţa fiind în armonie cu natura. Acest lucru nu l-a împiedicat să moară în singurătate, din pricina antipatiei sale pentru compania umană.

3. Şcoala eleată

Pentru Parmenide din Eleea (540-470 î.Chr.), marele adversar al lui Heraclit, toate lucrurile sunt Unul, fiinţa, un tot perfect, aşadar orice referire la schimbare se contrazice pe sine. Prin urmare, schimbarea nu poate fi esenţa tuturor lucrurilor, iar ceea ce ni se pare a fi o lume mereu în schimbare este doar o iluzie.

Zenon din Eleea (490-430 î.Chr.) a început să pună la îndoială încrederea pe care o putem acorda simţurilor, inventând paradoxuri subtile pentru a demonstra ineficacitatea acestora. În acest sens, unul dintre cele mai faimoase paradoxuri se concentrează asupra unui concurs imaginar între Ahile şi o broască ţestoasă, care porneşte puţin înaintea eroului grec. Până când Ahile ajunge la locul de unde a pornit broasca ţestoasă, ea deja a mai înaintat puţin; când el ajunge la noua poziţie, deja broasca s-a mişcat şi aşa mai departe. Ca urmare, deşi Ahile este cel mai bun dintre toţi oamenii, nu va reuşi niciodată să ajungă broasca ţestoasă. Zenon spera să demonstreze astfel că mişcarea este imposibilă, existând doar la nivel mintal (Hothersall, 1995).

4. Pluraliştii

Empedocle (490-430 î.Chr.) va susţine ideea că focul, aerul, apa şi pământul stau la baza cunoaşterii, natura fiind „animatorul” pasiunilor omeneşti: iubirea (forţă unificatoare a lucrurilor materiale) şi ura (forţă separatoare). El defineşte gândirea şi mai ales senzaţiile în unitate cu fiziologicul, acestea fiind considerate funcţiuni ale elementelor materiale. Cele patru materiale (apă, aer, foc şi pământ) sunt regăsite în cele patru temperamente: sangvinic – aer – primăvară; coleric – foc – vară; flegmatic – apă – iarnă; melancolic – pământ – toamnă.

După Anaxagora (500-428 î.Chr.) lucrurile sunt alcătuite din homeomerii (părţi asemănătoare), prin acţiunea unui spirit infinit şi de sine stătător, numit nous (Mânzat, 2007).

5. Atomiştii

Democrit din Abdera (460-370 î.Chr.) a fost considerat egalul lui Platon sau Aristotel. Nu a întemeiat însă o şcoală, de aceea ideile sale nu au avut un răsunet atât de puternic. Sceptic cu privire la datele oferite de simţuri, a intuit că mirosul, culoarea sau sunetul apar în minte, şi nu la nivelul obiectului. Mai mult decât atât, a afirmat că senzaţiile sunt efectul atomilor care cad pe organele de simţ, de aceea în esenţă toate simţurile sunt tactile (Boeree, 2006).

Mintea şi sufletul ar fi de asemenea formate din atomi, mai rotunzi şi mai netezi decât cei materiali, aflaţi în perpetuă mişcare. Ei au capacitatea de a influenţa şi de a fi influenţaţi de lumea exterioară, prin urmare conţinutul minţii, produs al aranjării atomilor, este format din experienţă (Hothersall, 1995).

Sursa fericirii ar fi acumularea de cunoştinţe şi în cele din urmă înţelepciunea. Plăcerea simţurilor este trecătoare, de aceea omul înţelept va căuta pacea sufletească prin moderaţie şi o viaţă ordonată.

6. Sofiştii

Protagoras (485-411 î.Chr.) a fost primul sofist [sophistai – profesor de înţelepciune] care a predat lecţii publice cu plată. Deoarece unii dintre aceşti „profesori” îşi învăţau discipolii, în schimbul unor sume exorbitante, doar cum să câştige o dispută la tribunal, renumele lor a devenit negativ (Boeree, 2006).

Lui Protagoras i se atribuie sintagma „omul este măsura tuturor lucrurilor”. De vreme ce percepţia este singura sursă a cunoaşterii, înseamnă că adevărul absolut nu există. Fiecare lucru este pentru mine ceea ce el pare a fi pentru mine, iar dacă pentru tine este diferit, este pentru că ţie îţi apare diferit – aceasta este explicaţia sintagmei. Percepţia este adevărată doar pentru cel care percepe. Încercând să aplice teoria asupra religiei, în Atena, conducătorii cetăţii l-au alungat şi i-au ars scrierile. Protagoras a fugit, înecându-se în mare în drum spre Sicilia (Hunt, 1993).

7. Şcoala pitagoreică

Pitagora (584-495 î.Chr.) era capabil să explice elegant relaţia matematică dintre lumea fizică şi experienţa psihologică a armoniei. O coardă ciupită produce un sunet de bază, dar divizată în două, patru sau alte părţi exacte şi ciupită din nou produce note aflate în armonie cu nota iniţială. În schimb, dacă este divizată în alte părţi decât diviziuni exacte, notele nu mai sunt în armonie. Cunoscând relaţia dintre lungimea corzii muzicale şi experienţa armoniei muzicale, Pitagora era capabil să anticipeze calitatea experienţei muzicale pentru orice combinaţie de instrumente cu corzi. Astfel de succese l-au determinat să creadă că esenţa lucrurilor este numărul, principiul matematic (Hothersall, 1995).

Pitagora a crezut în metempsihoză, teorie conform căreia sufletul îşi păstrează consistenţa schimbând corpurile, de aceea el sporeşte în înţelepciune. Pentru prima dată se menţionează ideea de lege naturală abstractă care guvernează atât universul, cât şi viaţa.

Concluzie

Căutând să răspundă la întrebarea „Care este substanţa fundamentală a Universului?”, filosofii presocratici au oferit mai ales răspunsuri naturaliste. Istoria psihologiei îi înregistrează datorită primelor încercări de explicare a funcţionării minţii şi sufletului uman şi datorită ruperii cu tradiţia explicaţiilor mistice.

Bibliografie:
Boeree, C.G. (2006). The History of Psychology. Part 1. The Ancients. Disponibil online la http://www.social-psychology.de/do/history_I.pdf; data consultării: 10.10.2009.

Hothersall, D. (1995). History of Psychology (3rd ed.). New-York: McGraw-Hill, Inc.

Hunt, M. (1993). The Story of Psychology. New-York: Anchor Books.

Mânzat, I. (2007). Istoria psihologiei universale. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.

Marele dicţionar al psihologiei (2006). Bucureşti: Editura Trei.
Verificaţi-vă cunoştinţele!

1. 
   Psihologii încă încearcă să „măsoare” procese psihice complexe precum motivaţia sau creativitatea (vezi Pitagora). Dacă s-ar reuşi acest lucru cu acurateţe, dacă s-ar identifica o relaţie exactă între acestea şi numere, ar fi posibilă scrierea unor legi psihice similare celor fizice?
   
2. 
   Interpretaţi următoarele cuvinte: „Spiritul a orânduit lucrurile aşa cum trebuia…” (Anaxagora).
   
3. 
   Care sunt punctele comune de vedere ale filosofilor prezentaţi?
   

Recomandări şi aplicaţii:

Încercaţi să faceţi un seminar în natură. Puteţi identifica un element care „să stea la baza tuturor lucrurilor”? Argumentaţi-vă poziţia!