Marius drugaş

3. Obiectul de studiu al Istoriei psihologiei

Obiectul Istoriei psihologiei îl constituie drumul parcurs de psihologie în transformarea ei dintr-o ştiinţă implicită într-una explicită (Petroman, 2003). Istoria psihologiei urmăreşte evoluţia acesteia de la primele încercări de definire şi explicare a psihicului, până la apariţia şi explicarea paradigmelor moderne cum ar fi neobehaviorismul sau cognitivismul.

Ca preocupare, psihologia are un trecut îndepărtat. Întrebările legate de cunoaşterea sufletului uman sunt poate la fel de vechi precum specia umană, dar primele documentări clare le avem din anii 400 î.Chr., când vechii greci îşi puneau întrebări cu privire la rolul raţiunii umane, al memoriei sau învăţării. Ca ştiinţă desprinsă de filosofie, psihologia este relativ nouă, apariţia ei fiind determinată de progresele înregistrate în domeniul ştiinţelor în cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Acest fapt l-a determinat pe Hermann Ebbinghaus să sublinieze că „psihologia are un trecut lung, dar o istorie scurtă” (apud Mânzat, 2007).

Ca moment exact al naşterii psihologiei, în general este acceptat anul 1879, când W. Wundt înfiinţează la Leipzig primul laborator de psihologie experimentală. Pentru unii istorici ai psihologiei, momentul naşterii acesteia este 1590, când a fost utilizat pentru prima dată termenul psihologie, de către Rudolf Goclenius (sau Göckel, nelatinizat) (lucrarea se numea Psichologia, hoc est de hominis perfectione, animo, et imprimis ortu humus) (Krstic, 1964). Totuşi, se pare că termenul a fost utilizat cu 66 de ani mai devreme, de către Marko Marulic (1450-1524), într-unul dintre tratatele sale latine – Psichiologia de ratione animae humanae.

Preocupările pentru istoria psihologiei ca domeniu ştiinţific distinct s-au accentuat mai ales după mijlocul secolului trecut, începând să fie predată în universităţile europene şi americane imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial (1945). Începând cu anul 1964 apare revista academică de profil, The Journal of History of Behavioral Sciences, iar în 1969 ia fiinţă International Society for the History of Psychology (ibidem).

4. Metode de cercetare utilizate de Istoria psihologiei

Ţinând cont de obiectul şi sarcinile multiple ale istoriei psihologiei, metodele sale de cercetare sunt, în general, cele specifice ştiinţei. Istoria psihologiei utilizează cele mai numeroase şi diversificate metode de cercetare, diagnoză şi aplicare. Ca metode de cercetare în istoria psihologiei, enumerăm următoarele (Petroman, 2003):

• 
  cercetarea izvoarelor: texte, manuscrise, obiecte sau fapte care reflectă trecutul psihologiei. O categorie aparte este reprezentată de scrisori, jurnale sau autobiografii, considerate surse primare; pe de altă parte, biografiile sau memoriile, considerate mai riguros cenzurate, sunt încadrate în rândul surselor secundare;
  
• 
  folosirea arhivelor – este gratuită în cele mai multe cazuri, dar accesul din România este mai dificil, iar pentru cele existente în ţara noastră informaţiile au fost atât de cenzurate încât este nevoie de un proces anevoios de separare a adevărului istoric de propagandă;
  
• 
  căutarea urmelor lăsate de psihologi – individuale sau colective, cu ocazia reuniunilor, a vizitelor, a congreselor internaţionale (nu puţine au fost situaţiile când astfel de evenimente au prilejuit lansarea unor adevărate curente în psihologie);
  
• 
  oral history – metodă specifică istoriei generale, dar adoptată şi de istoria psihologiei; presupune înregistrarea unor informaţii transmise pe cale orală despre diverşi autori, cărţi, evenimente, apoi separarea cu grijă a esenţialului de neesenţial;
  
• 
  metode statistice – analiza informaţiilor deja înregistrate pentru a evidenţia similitudini, contraste, diferenţe etc.
  

Bibliografie:
Hothersall, D. (1995). History of Psychology (3rd ed.). New-York: McGraw-Hill, Inc.

Mânzat, I. (2007). Istoria psihologiei universale. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.

Mitru, A. (1983). Legendele Olimpului (vol. 1, Zeii). Bucureşti: Editura Ion Creangă.

Petroman, P. (2003). Devenirea diacronică a psihologiei: psihologie implicită. Timişoara: Editura Eurobit.

Krstic, K. (1964). Marko Marulic – The Author of the Term „Psychology”. Acta Instituti Psychologici Universitatis Zagrabiensis, 36, 7-13.

Marele dicţionar al psihologiei (2006). Bucureşti: Editura Trei.

Verificaţi-vă cunoştinţele!

1. 
   Identificaţi în mitul lui Eros şi al Psiheei motive ale existenţei umane.
   
2. 
   Ce este o „ştiinţă implicită”? Dar una „explicită”?
   
3. 
   Care credeţi că este cea mai eficientă metodă utilizată de Istoria psihologiei? Argumentaţi-vă răspunsul!
   

Tema nr. 2. Începuturile gândirii psihologice
în Grecia Antică

Istoria ştiinţelor occidentale începe aproape întotdeauna cu Grecia Antică. Mai târziu, gândirea vest europeană a fost influenţată masiv şi de popoarele orientale. Grecii sunt cei care i-au educat pe romani, iar după o lungă perioadă întunecată, aceleaşi învăţăminte, păstrate de călugării creştini, învăţaţii mahomedani sau evrei, au educat Europa din nou (Boeree, 2006).

În contextul în care concepţia dominantă a anticilor despre lucruri era animismul [atribuire de proprietăţi psihice unor obiecte inanimate şi componentelor lumii fizice (Marele dicţionar al psihologiei, 2006)], în care oamenii considerau că originea fenomenelor este propria lor voinţă, o parte a filosofilor şi-au pus întrebarea „Din ce este făcută lumea?”, „Care este substanţa care stă la baza tuturor lucrurilor?”. Adesea, răspunsurile oferite erau de tip naturalist, inclusiv pentru explicarea funcţionării omului.

1. Şcoala din Milet

Cea mai veche şcoală filosofică şi totodată de matematică, geometrie şi astronomie a fost Şcoala din Milet, avându-i ca reprezentanţi pe Thales, Anaximandru şi Anaximene.

Despre Thales (624-546 î.Chr.) se spune că era un veşnic visător, care putea fi atât de absorbit de gândurile sale şi cercetarea cerului încât deseori cădea în şanţuri. Banii nu aveau valoare pentru el, până când, sătul să fie batjocorit pentru sărăcia sa, şi-a utilizat cunoştinţele de astronomie şi a realizat că va urma o recoltă bogată de măsline. A închiriat cu mult înainte toate presele de ulei din zonă, la un preţ foarte mic, apoi le-a subînchiriat în perioada recoltei la preţuri exorbitante (Hunt, 1993).

La marea întrebare privind substanţa fundamentală, Thales răspunde că aceasta este apa, deoarece se găseşte peste tot în natură. Sufletul omenesc ar fi fără vârstă, nemuritor, provenit din apeiron („nelimitat”), principiul fundamental care semnifică materia originară şi nepieritoare, sursa tuturor lucrurilor (Mânzat, 2007).

Anaximandru (610-546 î.Chr.) formulează teorii privitoare la cosmos şi originea speciilor. Pentru el, principiul lumii este apeiron, materia nedeterminată şi infinită. Probabil că istoria îl reţine mai ales pentru că a întocmit prima hartă a lumii cunoscute.

Pentru Anaximene (585-525 î.Chr.), lucrurile provin dintr-un principiu material, aerul, care, la fel ca alte elemente determinate (apa, focul şi pământul), provine din apeiron.