Mika Waltari

În oraş vinul s-a isprăvit, iar preţul hranei a devenit inaccesibil pentru cei săraci. De aceea, împăratul a reglementat astăzi împărţirea pâinii, în toate cartierele oraşului, bătrânii au fost desemnaţi să aibă grijă ca fiece familie de combatant şi fiece apărător să-şi primească raţia de hrană, pentru a nu avea nici un pretext de a-şi părăsi postul.

Comandantul rezerviştilor trebuie să facă în fiecare zi turul oraşului şi, prin surprindere, apelul nominal al combatanţilor greci de pe ziduri. Se înţelege că acest ordin nu se aplică latinilor.

În apropierea Porţii Harisiene, zidul s-a năruit în multe părţi. Şubrezit de-a binelea, zidul exterior se repară continuu, dar până acum turcii n-au reuşit să pătrundă pe niciunde; în timpul nopţii este golit şanţul de apărare şi niciunul dintre materialele aruncate de turci acolo pentru a le înlesni incursiunile nu este neglijat, putând fi prea bine folosite pentru întărirea parapeţilor sau pentru căptuşirea spărturilor din zid.

De-a lungul zidurilor bântuie mirosul cadavrelor şi mulţi oameni au surzit din pricina bubuiturilor tunurilor.

3 mai 1453

Ca urmare a înţelegerii formale dintre Giustiniani şi bailul Veneţiei, Lukas Notaras controlează fiecare sector al zidului. Tot el asigură şi comanda apărătorilor zidului maritim, chiar dacă Giustiniani şi împăratul au încredinţat-o unui alt comandant grec. În urma propunerii lui, pe acest zid au fost aşezate două tunuri mari imperiale, care să tragă asupra galerelor turcilor de pe celălalt mal. Din păcate, bătaia tunurilor nefiind prea mare, ghiulelele au căzut în apă, fără să le aducă turcilor nici o pagubă. Turcii au ripostat trăgând spre zidul maritim, dar şi ghiulelele lor tot în apa mării s-au oprit.

Cerul este înnorat. Ieri, dinspre Bosfor, a început cu putere să bată vântul.

Înainte de a se însera, bailul Veneţiei i-a convocat în marea sală de ceremonie de la Blaherne pe toţi bărbaţii mai importanţi, atât pe latini, cât şi pe greci, la o întrunire secretă. Nu au fost mai mult de cincizeci de persoane. Arhonţi din diferite părţi ale oraşului au reprezentat populaţia neactivă în acest război. A fost şi Lukas Notaras. Am fost şi eu, în calitate de ofiţer al lui Giustiniani în zona apărată de veneţieni.

Bailul Veneţiei, care a vorbit primul, a afirmat, în numele Consiliului celor doisprezece, că Veneţia nu i-a abandonat niciodată pe cei care i-au cerut ajutorul. De aceea, el este sigur că din Veneţia trebuie să fi plecat de-acum o flotă armată spre Constantinopol. A mai spus că, într-un fel sau altul, ar trebui luată urgent legătura cu aceste corăbii, care nu pot fi prea departe de oraş. Bailul cunoştea numele căpitanului flotei, Giacomo Loredano. Şi a spus în continuare:

— Toţi ştim că poziţia noastră este ameninţată, dar situaţia nu-i, în nici un caz, disperată. Timpul luptă de partea noastră. Fiecare zi de rezistenţă la asediu înseamnă victorie. Facă ce-or face alte ţări din Occident, eu vă spun că flota Veneţiei e în drum spre noi. Pot jura că aşa este. Poate că şi papa va fi închiriat câteva galere, poate că şi regele Cataloniei va fi trimis corăbiile promise, cine ştie? Presiunea politică a Ungariei ar putea avea un rol important dacă i-ar ameninţa serios pe turci pe la spate.

Cum pe câţiva dintre cei prezenţi i-a pufnit râsul, indignat, bailul Minotto şi-a rotit ameninţător privirea în jur şi a spus:

— E încurajator că veselia şi râsul domnesc în rândurile noastre, dar nu-i nimic de râs în cele spuse de mine. Există două nave inactive, fiindcă în acest moment Giustiniani nu are nevoie de corăbii. Vântul este favorabil şi la noapte va fi întuneric. Fiind foarte mari, aceste corăbii vor reuşi să depăşească orice obstacol. Propunerea mea este ca împăratul Constantin să se îmbarce pe una dintre aceste corăbii, să încerce să ia legătura cu corăbiile lui Loredan, apoi să-şi continue drumul până în Moreea, unde să strângă o oaste cu care să se întoarcă la Constantinopol. Doar nu va scădea cu nimic prestigiul împăratului în timpul cât va lipsi din oraş.

Giustiniani a avut un zâmbet amar şi a spus:

— În această propunere a ta se simte atât de renumita tactică politică a Veneţiei. Dar nu mă opun. Este, într-adevăr, inutil ca Împăratul Constantin să-şi rişte viaţa în acest asediu. De aceea îi ofer bucuros corabia mea. Dar numai lui, nu şi altora. Entuziasmaţi, câţiva greci au început să strige cu zel că aşa-i drept şi că viaţa basileului Constantin este preţioasă. Pe de altă parte, nimeni nu putea fi încrezător în acest plan, fiindcă toată lumea ştia că încă din iarnă turcii pătrunseseră în Moreea, împiedicând plecarea micii oşti pe care fratele împăratului se spune că reuşise s-o alunge. Doar Notaras s-a întunecat la faţă şi a privit cercetător în juru-i. El a înţeles bine că în absenţa împăratului puterea urma să treacă în mâna veneţienilor. Şi Giustiniani ştia că, dacă se va întâmpla aşa, oraşul va fi condus de veneţieni, cu atât mai mult dacă flota lui Loredano va reuşi să ajungă la Constantinopol. Bănuiesc că el şi-a oferit cu atâta uşurinţă corabia, fiind convins că împăratul Constantin va refuza oferta.

Împăratul Constantin, vădit mişcat de generozitatea lui Giustiniani, i-a mulţumit din toată inima şi a spus:

— Am jurat şi am judecat care este drumul meu. Un păstor bun moare împreună cu turma sa. De aceea vreau să trăiesc şi să mor împreună cu poporul meu. Să lăsăm la o parte această propunere şi să mergem mai departe.

După lungi discuţii, s-a hotărât, într-un sfârşit, să fie trimisă o brigantină rapidă în căutarea flotei veneţiene. Apoi împăratul a dezvăluit dezonoranta purtare a mănăstirilor, care au ascuns podoabele din aur şi argint, în ciuda înţelegerii făcute încă înainte de asediu ca obiectele preţioase ale bisericilor şi mănăstirilor să fie topite şi transformate în aur. De aceea, cu inima încărcată de durere, va trebui să verifice toate mănăstirile, pentru că acolo se găseşte aurul şi argintul pe care oraşul trebuie să-l plătească zilnic pentru hrană. Se spune, de asemenea, că în mănăstiri se ascund mulţi oameni valizi, care nu vor să participe la apărarea oraşului. De aceea, poliţia de război va trebui să cerceteze mănăstirile.

Apoi li s-a adresat arhonţilor oraşului astfel:

— Trebuie să înţelegeţi cel puţin acum că suntem toţi la fel de pierduţi şi că nu mai există nici o deosebire între bogaţi şi săraci, între nobili şi oamenii de rând, că pe toţi deopotrivă ne aşteaptă moartea şi sclavia; în van vă păstraţi bogăţiile şi vă ascundeţi în locuri tăinuite aurul şi argintul. Nu există bogăţie cu care să vă puteţi salva viaţa. Dacă îi vom învinge pe turci, vă făgăduiesc că vă voi înapoia de patru ori mai mult aur decât aurul pe care sunteţi dispuşi să mi-l împrumutaţi. Iar de vom fi învinşi, nu mai are nici o importanţă, fiindcă turcii vă vor lua tot, chiar şi viaţa. Vă rog, vă conjur să va înfrângeţi cupiditatea şi să daţi aurul vostru pentru apărarea oraşului! Alţii îşi dau sângele şi viaţa lor.

Dar nobilii arhonţi, care se uitau fix doar spre pardoseala de marmură înnegrită de focurile veneţienilor, n-au spus nimic.

4 mai 1453

La miezul nopţii, ocrotită de întuneric şi de puternicul vânt favorabil, o brigantină cu doisprezece voluntari la bord a părăsit portul. Marinarii, îmbrăcaţi în veşminte turceşti, au înălţat pe catarg steagul sultanului, pentru a putea trece cu bine prin strâmtoarea Gallipoli. Semnalele de plecare şi de sosire ale corăbiilor turceşti sunt bine cunoscute flotei noastre, de aceea toată lumea speră că brigantină va reuşi să se strecoare pe lângă turci fără a fi băgată în seamă şi că va întâlni flota veneţiană comandată de Loredano.

Dar, dacă ar fi vrut, corăbiile permanent ancorate în Arhipelagul Grecesc ar fi putut ajunge de mult la Constantinopol. Sau poate că Signoria se teme ca atât de costisitoarele corăbii să nu cadă într-o capcană dacă le vor trimite încoace, fiindcă, lipsite de flotă, stabilimentele de negoţ ale veneţienilor din insulele greceşti riscă să ajungă pe mâna turcilor. Dacă, în virtutea înţelegerilor semnate cu Veneţia, împăratul Constantin nu ar fi impus corăbiilor sosite din Marea Neagră să participe la apărarea oraşului, poate că n-am fi avut nici o corabie veneţiană de partea noastră.

Dar bailul Minotto a afirmat încrezător:

— Dacă Veneţia l-ar putea abandona pe împărat şi ar putea face abstracţie de Constantinopol, în nici un caz nu şi-ar putea abandona nici poporul, nici bogata încărcătură a corăbiilor reţinute în Bizanţ.

Starea de spirit a locuitorilor oraşului s-a îmbunătăţit de când s-a răspândit zvonul că flota salvatoare este în drum spre Constantinopol şi că ungurii îi vor ataca din spate pe turci. De-ar fi fost aşa! Numai că Occidentul ne-a părăsit.

S-au cam săturat occidentalii de noi. Pentru că noi avem altă limbă, alte litere, altă credinţă, altă filosofie. Pentru că de ei ne separă sute de ani de invidie, duşmănie şi neîncredere. Săracă, roasă de viermi, din ce în ce mai strânsă între zidurile sale, noua Romă, stăpâna de altădată a lumii, nu mai este acum altceva decât ruda săracă. Ar trebui să mulţumească supusă pentru pâinea pe care alţii i-ar oferi-o din milă. Niciodată. Niciodată. Mai bine să ne risipim împreună cu această lume pierdută, să murim în ritmul tobelor infernale din jur, dorindu-ne doar amintirea veşnică, în spatele purpurei imperiale sunt o mie de ani. Împăraţii şi regii Europei, barbari de dispreţuit, s-au ridicat în umbra gloriei noastre, în urma noastră este prima comunitate creştină. Şi mai veche decât Biserica lui Hristos este filosofia lui Aristotel şi a lui Platon. Ei l-au ales pe Aristotel, noi pe Platon.

E sătul Occidentul de noi. Chiar dacă ajutorul lui ar sosi, oare ce importanţă ar mai avea? Am văzut-o încă înainte de Varna. Am văzut-o împreună cu armata cruciaţilor, când cu o patimă clocotitoare cardinalul Cesarini a vrut să schimbe în fapte idealurile năruite. El, cel care visase cândva la democratizarea Bisericii şi la pacea popoarelor, în ultimele luni ale vieţii era pregătit pentru o falsă lumină. Obrajii lui peste măsură de subţi nu mai puteau să ascundă craniul de mort. Doar ochii îi străluceau. Din Occident, îl urmaseră doar câţiva cavaleri, tâlhari şi oameni bogaţi, doritori de coroane nobiliare. Şi ungurii.

Şi ungurii. I-am văzut când smulgeau bărbile preoţilor săraci din satele bulgare. I-am văzut cum îi loveau cu sabia, doborându-i la pământ, pe călugării greci. Foloseau bisericile ortodoxe drept grajduri pentru caii lor, iar când plecau mai departe le dădeau foc. Doar au pângărit şi au jefuit odoarele sfinte ale bisericilor. Sfârşit de oboseala cruciadei, istovit de frig şi foame, cu inima amorţită, atunci n-am putut gândi aşa. Acum, când pământul se zguduia clipă de clipă de focurile tunurilor şi zidurile Constantinopolului se prăbuşesc încet, în inima mea se întoarce imaginea vie a tuturor celor văzute atunci. Aşa arată de fapt ajutorul Occidentului, care, până la urmă, a transformat câmpia Varnei într-un pustiu populat de cadavre.

Puternic, vântul de nord-est a împins pânzele brigantinei cu pavilionul sultanului pe catarg. Dincolo de pragul morţii, împreună cu speranţele noastre cele de pe urmă. Dar inima îmi spune că împlinirea speranţelor noastre înseamnă stingerea lumii noastre, cortegiul ei de moarte.

Atotputernice Doamne, îndurătorule Mântuitor, Sfântă Fecioară, alungaţi din inima mea cuvintele: Mai bine turbanul turcilor decât tiara pontificală!

O astfel de alternativă nu există. Nu poate să existe. E doar dorinţa deznădăjduită de a trăi, un mod de a te înşela pe tine însuţi, un instinct josnic de a rămâne în viaţă. Nu mai am de ales decât între temporalitate şi veşnicie. Între lumea oamenilor şi lumea lui Dumnezeu. Oare de ce încerc să mă conving fără încetare, când eu însumi, pe ascuns, mă îndoiesc de adevărul meu?

5 mai 1453

E uşor să gândeşti când eşti singur, e uşor să scrii. Şi să mori e uşor când eşti singur pe ziduri şi moartea seceră împrejurul tău. Plin de funingine este pământul dincolo de ziduri şi ars de tunuri cât cuprinzi cu ochii. La fiecare rafală, de pe pereţii somptuoaselor săli ale Palatului Blahernelor se desprind plăci de marmură netede ca sticla. E uşor să rătăceşti de unul singur prin palatul împăraţilor şi să aştepţi moartea când vidul din jur te împinge în prăpastia trecutului ireversibil.

Dar astăzi am trecut din nou pe acasă. Ca să mă cufund în vidul ochilor ei căprui, să-i ating trupul cu vârful degetelor, să mă bucur de căldura vieţii, de frumuseţea ei care se va pierde… doar atât… clocotul pătimaş al sângelui să-mi alunge gândurile disperate, totul să fie altfel decât este.

După Varna, timp de şapte ani am trăit ca un călugăr. Nu pentru că aş fi făcut un legământ, nu pentru că aş fi tânjit după puritate, doar pentru mine am făcut-o. Animalele mi se supuneau şi aveau încredere în mine. Mehmet mi-a dat un nume: Cel care nu poate fi corupt. Murad îmi dăduse un nume: îngerul. A fost o vreme când credeam că îngerii trăiesc printre oameni, neştiindu-şi îngerimea, şi că doar semne ascunse îi deosebesc de ceilalţi oameni.

Poate că-i aşa, cine ştie? Ce ştim noi oare despre tainele Creatorului? Poate că din stele ne privesc lumi gânditoare ce ne influenţează fără să ştim. Poate că, străbătând clipa când suntem feţi, razele stelelor ne hotărăsc destinul încă din uterul mamei.

Dar înger nu sunt. Sunt doar un om. Anna Notaras m-a învăţat că sunt om. Nu există nici un regret în melancolia de nerostit a clipei când, atingându-i trupul alb, simt profunzimile căderii. Nu-mi pare rău. Pleoapele închise, cu transparenţa lor albastră, genele lungi, umede de lacrimile pasiunii, respiraţia vieţii, trupul ei zvelt pe care-l strâng la piept… Nu, nu-mi pare rău. Dar o melancolie de nespus îmi stăpâneşte fiinţa şi mi-e dor de clipa când mă voi elibera din închisoarea trupului meu.

Dintr-o închisoare în alta… toată viaţa. Să fie ea ultima mea închisoare?

Când stăm îmbrăţişaţi, când răsuflarea îmi mângâie faţa ca un suspin, atunci este bine. Dar când începe să vorbească, armonia dispare. Numai prin mijlocirea trupurilor noastre ne putem înţelege. Sunt de ajuns doar câteva cuvinte ca să ne jignim unul pe altul, câteva cuvinte ca să ne privim cu duşmănie. Străini cu priviri mâniate, când din obrajii noştri încă nici nu a apucat să se stingă flacăra pasiunii.

Ea nu a înţeles de ce trebuie să mor. De-aş fi dorit să trăiesc, aş fi trăit.

— Onoarea? A spus ea astăzi. Un cuvânt detestabil. Un cuvânt absurd. Nu tot onoare este şi gloria sultanului Mehmet? Nu sunt oameni de onoare chiar şi acei creştini care şi-au părăsit credinţa, şi-au înfăşurat capetele în turbane şi au trecut de partea turcilor? Ce este onoarea pentru cel învins? Doar învingătorul are onoare.

I-am spus:

— Vorbim despre lucruri diferite. Nu ne putem înţelege unul pe altul.

Dar ea este perseverentă. Şi-a înfipt unghiile în braţul meu de parcă ar vrea să mă oblige să gândesc ca ea. Şi a rostit cu încăpăţânare:

— Că lupţi pentru apărarea oraşului pot înţelege. Dar la ce bun să mori sau să cazi prizonier după ce zidurile se vor prăbuşi şi turcii vor cuceri oraşul? Înseamnă că eşti grec doar pe jumătate, dacă nu pricepi că orice om îşi este sieşi mai aproape.

I-am spus:

— Nu mă înţelegi pentru că nu mă cunoşti. Dar ai rostit un adevăr, îmi sunt mie însumi mai aproape. Deci trebuie să mă supun mie.

— Şi eu? M-a întrebat ea pentru a suta oară. Înseamnă că nu mă iubeşti.

— Ce-i drept, eu pot să rezist ispitei, i-am spus eu. Dar nu mă împinge în braţele disperării! Iubirea mea, singura mea iubire, te rog, nu mă aduce la disperare!

Mi-a atins tâmplele, s-a uitat în ochii mei cu ochi scânteietori, mustrători şi a spus în şoaptă:

— De-aş putea deschide fruntea ta, de-aş putea vedea gândurile tale ascunse! Nu eşti acela care am crezut eu că eşti. Cine eşti? Eu n-am îmbrăţişat decât trupul tău. Dar pe tine nu te-am îmbrăţişat niciodată. Te urăsc! O, Doamne, ce mult te urăsc!

Am rugat-o:

— Dăruieşte-mi doar aceste câteva zile scurte, doar acest răgaz de o clipă. Poate că vor trece sute de ani până să-ţi văd iarăşi ochii, până ne vom reîntâlni. Ce rău ţi-am făcut, de mă chinuieşti atâta?

Dar ea a spus:

— Nu există nici trecut, nici viitor. Nu vreau să mă amăgesc cu vise, nu vreau să trăiesc în închipuire, pe mine nu mă mulţumeşte filosofia nebunilor. Vreau să trăiesc viaţa asta. Iar pe tine, în viaţa asta te vreau. Ioannis Anghelos, oare nu înţelegi? Dacă mă încrâncenez împotriva ta este pentru că vreau să trăieşti. De aceea trebuie să te răscolesc, şi am s-o fac până în ultima clipă. Nu te pot ierta. Nici pe mine nu mă pot ierta, nici pe tine.

Şi eu i-am spus istovit:

— E greu de purtat coroana.

Dar ea nu a înţeles ce am vrut să spun.

6 mai 1453

Astăzi a fost o zi neliniştită. Loviturile de moarte ale tunurilor nu au încetat o clipă să bată. S-au zguduit cerul şi pământul. Din două în două ore, bubuiturile tunului cel mare au acoperit toate celelalte zgomote. De la Marea Marmara până în port se cutremură zidurile.

Turcii sunt neistoviţi. Dinspre tabăra lor nu încetează nicicând larma şi răpăitul tobelor. Dervişii zbiară cu atâta furie, încât glasurile lor răzbat până dincolo de ziduri. De şanţul de apărare se apropie dansând şi învârtindu-se şi nu încetează să se rotească pe călcâie nici dacă sunt străpunşi de săgeţi, de parcă n-ar simţi durerea. Grecilor le este teamă de ei şi-i îndeamnă pe preoţi şi pe călugări să se apropie de ziduri şi să-i blesteme.

Nici nu mă pot gândi să părăsesc zidul, în toate cele patru părţi spre care tunurile mari îşi îndreaptă focul, zidul exterior este complet năruit, iar în zidul mare interior spărturile se lărgesc. Cum tunurile nu-şi încetează nici o clipă bombardamentul, este imposibil de reparat ceva în timpul zilei. Doar noaptea se construiesc şi se refac palisade. În fiecare revărsat de zori, în faţa turcilor se înalţă zidul exterior încropit peste noapte, care apără oraşul. Saci plini cu surcele şi cu pământ înlocuiesc crenelurile. Ghiulelele le dărâmă din nou, dar se împiedică de sacii cu lână şi cu iarbă şi cad înfigându-se în pământ, fără să fi pricinuit vreo stricăciune.

Johannes Grant, saxonul, pretinde că tunurile turcilor dau semne de oboseală, fiindcă de cele mai multe ori ghiulelele zboară peste ziduri la nimereală nepricinuind vreo pagubă importantă. Un tun uzat, spune el, e greu de manevrat şi, în acelaşi timp, periculos pentru servanţi, în special pentru cel care aprinde fitilul. Dar în fiecare zi, din spatele dealului se înalţă o lumină roşiatică deasupra turnătoriei improvizate a lui Orban şi se aude cum curge metalul topit şi se aud şi loviturile de ciocan care izbesc în formele de turnare, pentru a le elibera în vederea unei alte turnări.

În oraş lipseşte uleiul pentru pregătirea mâncării. Cei mai loviţi de această lipsă sunt săracii. Dar din Pera, în fiecare zi sosesc în tabăra turcilor cărucioare încărcate cu butoaie de ulei, care sunt vărsate în gurile încinse ale tunurilor. Nici un asediu nu l-a costat atât de mult pe vreun sultan. Dar Mehmet nu se sfieşte să folosească chiar şi averile vizirilor şi dregătorilor lui. În tabăra lui sunt destui bancheri din diferite ţări, şi greci, care au încredere în el şi-l împrumută cu bani. Umblă vorba că genovezii din Pera ar cumpăra de la creditorii sultanului pergamente care atestă diferitele sume de bani împrumutate, care sunt mai sigure, zic ei, decât lăzile şi casetele ce pot fi furate oricând.

Neliniştită zi. Mulţi morţi şi răniţi. Dar locuitorii oraşului se mângâie cu iluzia unei ciudate siguranţe. Atât de repede îşi schimbă starea de spirit! În acest moment toată lumea aşteaptă flota veneţiană şi oastea ungurilor. Femeile şi copiii umblă pe străzi şi măsoară din ochi proiectilele de piatră căzute în oraş, minunându-se continuu de mărimea lor extraordinară.

— Sultanul este tânăr, spune lumea. Dar oraşul nostru rezistă de o mie de ani la atacurile tuturor celor care au vrut să-l cucerească şi va mai rezista. Are să-şi piardă el răbdarea sultanul şi are să-ncerce să dărâme zidurile cu capul. Tot atât de mare-i va fi disperarea precum îi este acum entuziasmul. Nu mai e mult şi are să-şi muşte şi mâinile de necaz, când i se va scârbi de război întregii lui oştiri şi când ienicerii se vor revolta.

E drept că în timpul nopţii trecute au traversat şanţul înot câţiva bărbaţi care au fugit din tabăra sultanului şi i-au înflăcărat cu povestirile lor pe grecii care repară zidul. Ei s-au abătut de la disciplina impusă şi au fugit de teamă să nu fie pedepsiţi, aşa au spus. Şi au mai spus că în tabăra turcilor toată lumea este nemulţumită, că pâinea nu ajunge pentru toată oastea, că brutarii sultanului amestecă praf în făina din care prepară pâinea şi că jumătate din soldaţi suferă de dureri în pântece şi au febră. Şi au mai povestit despre prevestirile proaste pe care le anunţă dervişii.

Fără îndoială că în spatele poveştilor lor se ascunde ceva. Fie că au vorbit astfel pentru a obţine încrederea alor noştri, fie că sultanul însuşi i-a trimis pentru a răspândi zvonuri false în oraş, ca să ne slăbească vigilenţa. Altfel, toată întâmplarea nu-i decât un soi de curaj nebun. Câţiva turci se simt mai în siguranţă într-un oraş asediat decât în tabăra sultanului, asta-i greu de crezut.

7 mai 1453

Puţin după miezul nopţii a început infernul. Poate că treizeci de mii de oameni au luat cu asalt zidurile oraşului. Punctul cel mai ameninţat a fost sectorul lui Giustiniani din dreptul Porţii Sfântului Roman, unde tunul cel mare a pricinuit stricăciuni imense zidului exterior, ba chiar şi zidului cel mare.

În perfectă ordine, fără să facă nici un zgomot, asediatorii, înarmaţi cu scări de asalt şi cârlige prinse de lănci, au reuşit să treacă peste şanţul care fusese umplut cu pământ, mai înainte să fie dată alarma. Apoi au înălţat scări pentru a escalada zidurile; înnebuniţi de teamă, lucrătorii care reparau zidul au luat-o la goană. Păstrându-şi sângele rece în faţa situaţiei neaşteptate, Giustiniani a reuşit să o redreseze. Mugind ca un taur, s-a aruncat în luptă şi, cu spada lui grea ţinută cu ambele mâini, a început să-i secere pe turcii ajunşi pe creasta zidului, în acelaşi moment au fost aprinse torţele şi ceaunele cu smoală. Zidul s-a luminat ca ziua.

Strigătele lui Giustiniani erau atât de puternice, încât acopereau răpăitul tobelor şi urletele turcilor. Când a văzut cât de mare era numărul asediatorilor turci, Giustiniani a trimis să fie chemată în ajutor trupa de rezervă. După două ore de luptă crâncenă a mai fost încă nevoie de oameni, de aceea au venit în ajutor şi cei din părţile cele mai solide ale zidului. După atacul oarecum confuz de la început, turcii au atacat mai organizat, în valuri de câte o mie de oameni. Târâseră până aproape de şanţ o mulţime de tunuri uşoare, fiindcă intenţionaseră să ne ţină în spatele merloanelor, sub ameninţarea loviturilor de tun şi a săgeţilor lansate de arcaşi. Dar, apăraţi de armurile lor de fier, oamenii lui Giustiniani au format un adevărat zid viu. Scările de asalt au fost răsturnate, iar turcii care înaintau spre zid grupaţi în formaţii de broască ţestoasă, ale căror scuturi ridicate deasupra capetelor erau ca nişte carapace protectoare, au fost împroşcaţi cu plumb topit şi smoală clocotită. Formaţiile s-au rupt şi arcaşii de pe ziduri i-au lovit de moarte cu săgeţile.

E greu de spus câţi turci au murit noaptea trecută. În oraş, Giustiniani a lăsat să se înţeleagă că mormanul de cadavre s-a înălţat până la înălţimea zidului exterior, dar acest lucru l-a făcut doar pentru ridicarea moralului grecilor. Oricât de mare ar fi fost numărul turcilor ucişi, tot n-ar fi compensat pierderea latinilor omorâţi cu zburătură de plumb aruncată de tunurile mici sau a celor traşi de asediatori cu cârligele de pe zid.

În comparaţie cu acest ultim atac, toate celelalte atacuri de până acum au fost doar un joc. Noaptea trecută sultanul nu s-a mai jucat, ci a trimis la atac o parte importantă a oştirii. La Blaherne, primejdia n-a fost prea mare. Scările de asalt ale turcilor s-au dovedit prea joase pentru înălţimea zidului. De aceea, bailul Veneţiei m-a trimis la Giustiniani cu câţiva oameni în ajutor, ca şi veneţienii să aibă partea lor de glorie în respingerea atacului.