Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

DOGMATISM – tip conservativ de gîndire, mod antidialectic de abordare a problemelor, care neagă principiul dezvoltării şi caracterul concret al ade-vărului. Dogmatismul analizează şi apreciază problemele teoretice sau practice fără a lua în considerare rea-litatea permanent schimbătoare, noile condiţii social-istorice şi cultural-ştiin-ţifice de loc şi de timp. Noţiunea D. a fost introdusă de scepticii eleni Pyr-rhon şi Zenon, pe parcursul secolelor a obţinut diferite tălmăciri. De la Hegel ne-a rămas interpretarea dogmatismu-lui ca o gîndire metafizică. D. se ba-zează pe abordarea unilaterală a ade-vărului, pe recunoaşterea momentului absolut în adevăr şi negarea momen-tului relativ. Astfel, tezele adevărate în anumite condiţii se consideră adevăra-te în toate condiţiile. D. se caracteri-zează prin ruperea legăturii dintre teo-rie şi practică. Dogmatizarea învăţă-turii marxist-leniniste şi aplicarea ei în diferite condiţii ale fostului lagăr so-cialist şi-a adus obolul său la acu-tizarea contradicţiilor în aceste ţări. În-lăturarea dogmatismului e condiţia ne-cesară pentru dezvoltarea creatoare în toate domeniile vieţii sociale.
DOGMĂ (gr. dogma – părere, teză, învăţătură, soluţie, hotărîre) – doctrină, teză abstractă, care se consideră adevăr incontestabil, neschimbat, independent de timp şi condiţii. Dogmele nu sunt verificate şi argumentate de practică. În dogme se transformă deseori şi unele teze ale ştiinţei, care, fiind ade-vărate, într-un anumit timp şi condiţii se absolutizează şi se folosesc ne-schimbate în alt timp şi alte condiţii. Un sens aparte îl conţin D. religioase. Ele nu sunt supuse îndoielii, deoarece sunt considerate de inspiraţie divină.
Domeniile bioeticii – repre-zintă sfera, cadrul, mediul manifestă-rilor problemelor bioeticii. Sub aspect mai larg evidenţiem următoarele D.B.: bioetica generală, bioetica specială şi bioetica clinică. Sub aspect mai îngust pot fi delimitate şi alte D.B., în co-respundere cu criteriile respective.
DRAGOSTE – sentiment de afecţiune pentru cineva sau ceva; iubire; senti-ment ce se dedă extrem de dificil unei definiţii formale. D. este adresarea sentimentelor şi voinţei către altă per-sonalitate, comunitate umană ori idee, însoţită de necesitatea de a se dărui ori consacra obiectului (subiectului, per-soanei) îndrăgit şi făcîndu-l, totodată, al său personal, iar în cadrul emoţional contopindu-se cu el. Importanţa şi complexitatea fenomenului D. se de-termină prin faptul că în el (ea) se in-tersectează contraste ale biologicului şi spiritualului, personalului şi socialului, intimului şi semnificativului general. Ca relaţie interumană, D. se carac-terizează printr-o intensitate emoţio-nal-spirituală superioară, bazată pe descoperirea unei valori maxime într-o persoană concretă. Se iubeşte nu “pen-tru că”, ci “în pofida vitregiilor sorţii”. Rolul deosebit al D. în purificarea morală, iniţierea privind adevăratele valori întruchipate în idei, Dumnezeu ori om au fost recunoscute de diverse tradiţii culturale: la ea a apelat Platon, Augustin, creştinismul în general, su-fismul, romantismul german, Feuer-bach, Hegel, Marx. În creştinism D. este una din cele trei virtuţi teologice, alături de credinţă şi speranţă. Mai mult decît atît, este una din datoriile fundamentale (dacă nu chiar cea mai de bază) formulate în poruncile divine din Vechiul Testament (Lv. 19:18), cît şi în Noul Testament (Mt. 22:39). Creştinismul e considerat ca o religie bazată pe iubire.
DRAMATISM (dramă – acţiune) – categorie estetică, ce reflectă contra-dicţiile şi conflictele apărute în relaţiile dintre om şi natură, dintre om şi me-diul social. În tendinţa de a reda veri-dic realitatea prin chipurile artistice, arta se străduie să pătrundă cît mai profund în D. vieţii sociale, în com-plexitatea şi multiplicitatea contradic-ţiilor şi coliziilor ei.
DREPT – un ansamblu de norme, reguli de conduită, decizii şi legi ale statului, care reglementează relaţiile sociale dintre oameni. D. este o formă a conştiinţei sociale, care include în sine o totalitate de concepţii, idei mo-rale ale clasei dominante sancţionate de către stat şi obţin statut de lege. Concomitent, D. este şi o formă de organizare a relaţiilor sociale (relaţiile juridice), este o instituţie juridică. D. şi relaţiile juridice, influenţează asupra celor mai diverse sfere ale vieţii so-ciale (D. civil, D. constituţional, D. ad-ministrativ, D. procesual ş.a.). D. apare o dată cu apariţia statului.
DREPTATE ŞI NEDREPTATE – categorii ale conştiinţei morale, de drept şi politice. Noţiunea D. carac-terizează starea existentă sau inexisten-tă a lucrurilor ca stare cuvenită, care corespunde cu esenţa omului şi drep-turile lui imanente. Ea necesită o co-respundere dintre rolul fiecărui om sau grup în practica socială şi poziţia lor socială, dintre drepturi şi îndatoriri, muncă şi recompensă, dintre meritele oamenilor şi recunoaşterea lor publică, faptă şi răsplată, crimă şi pedeapsă ş.a. Noţiunea D.ş.N. caracterizează neco-respunderea în aceste corelaţii. Cate-goriile D. ş. N. poartă un caracter con-cret-istoric. Înţelegerea D. ş. N. de că-tre oameni se bazează pe o reflectare instinctiv-spontană a legilor obiective ale istoriei.
DREPTUL NATURAL – teorie des-pre dreptul indisolubil legat de natura omului, care poartă un caracter ab-stract, ideal, veşnic, ce nu are nici o legătură cu statul, cu relaţiile social-economice concrete. D. n. a apărut încă în antichitate în concepţiile so-fiştilor, ale lui Socrate, Platon, Aristo-tel ş.a., apoi şi-a aflat dezvoltarea în evul mediu în învăţătura lui Toma d'Aquino ş.a., care o interpretau ca o manifestare a raţiunii divine. Dar cea mai largă răspîndire teoria D. n. a obţinut-o în sec. XVII–XVIII (Grotius, Spinoza, Locke, Montesquieu, Hobbes, Holbach, Russo, Kant). În sec. XIX teoria D. n. a fost criticată în operele lui Bentham, Comte ş.a.
DUALISM (lat. duo – doi, dualis – dublu) – doctrină filosofică, potrivit căreia materialul şi spiritualul sunt două începuturi ori principii egale şi, deci, nu pot fi reduse unul la celălalt. Aceluiaşi principiu se subordonează corporalul şi psihicul (sufletul). Ter-menul D. a fost introdus de filosoful german Ch.Wolff (1679–1754) şi ex-prima recunoaşterea a două substanţe: materială şi spirituală. Descartes, deşi nu a folosit acest termen, diviza exis-tenţa în substanţă cugetătoare (spirit) şi substanţă ce dispune de întindere (materie). El era de părerea că în om procesele fiziologice şi psihice sunt independente. Kant susţinea că alături de conştiinţa omului există “lucruri în sine” – baza obiectivă a fenomenelor, pe care o considera incognoscibilă. D. este contrar monismului (vezi) şi pluralismului (vezi).
DUALITATEA UNDĂ-CORPUSCUL – capacitatea microobiectelor de a po-seda însuşiri ondulatorii şi corpuscu-lare opuse, descrisă de mecanica cuan-tică. Această D. u.-c. exprimă unitatea lumii, legătura reciprocă dintre macro-lume şi microlume şi a fost argumen-tată teoretic în ecuaţiile lui de Broglie. Principiul complementarităţii, recunos-cînd caracterul obiectiv al însuşirilor undă-corpuscul, subliniază raportul de complementaritate, care se stabileşte între ele în limitele microobiectului că-rora îi aparţin.
DÜHRING EUGEN (1833–1921) – filosof, economist, politolog şi jurist german. Concepţia filosofică a lui D. s-a dovedit a fi o îmbinare a materia-lismului metafizic cu elemente de po-zitivism şi kantianism. Filosofia era definită de D. ca o învăţătura apriorică despre adevărurile veşnice, adevăruri în ultimă instanţă. După D. lumea are început, dar nu va avea sfîrşit. Iniţial ea s-a aflat în stare de repaus absolut, iar mai apoi, sub influenţa unei forţe mecanice, caracteristice materiei, a în-ceput să se mişte. Mişcarea nu este considerată de D. ca atribut al materiei, iar timpul e considerat ca ceva inde-pendent de spaţiu şi materie. În socio-logie D. propaga concepţia conform căreia cauza principală a inegalităţii sociale era considerată violenţa, inter-pretată în mod abstract, ruptă de struc-tura economică a societăţii, inegalita-tea socială, exploatare.

Op.pr.: ”Curs de filosofie”; “Isto-ria critică a economiei naţionale şi socialismului” ş.a.
DUMNEZEU (gr. Theos, Theotes; lat. Deus, Dominus Deus – fiinţă supremă, existenţa divină personală) – numele impropriu dat fiinţei supreme, spiritua-lă, personală şi eternă, care are pleni-tudinea perfecţiunilor şi nu este condi-ţionat de nimeni şi de nimic din afara Lui. Conform teologiei clasice, D. nu poate fi definit şi nici cunoscut în fiinţa şi dumnezeirea Sa decît numai prin lucrările şi manifestările Lui în lume, pe care o creează, o guvernează şi îi poartă de grijă. Numele de D. este tradus în majoritatea limbilor naţio-nale. Principalele religii monoteiste clasice ale lumii – creştinismul, iudais-mul, islamul şi budismul au atributele lor proprii ce caracterizează persoana divină. În aceste religii D. are numele respectiv de: Sfîntă Treime – deci D. monoteist în trei ipostaze: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Sfîntul Duh (în creştinism); Iahve cu variante ca Iehova, Adonai, Elohim (în iudaism); Allah (în islamism); Buddha (în budism). Concepţia despre D. ca despre ceva personal şi supranatural este indiciul teismului. Contrar aces-tuia este panteismul, care se manifestă ca o forţă impersonală caracteristică naturii, ce este chiar identică cu ea. În deism divinitatea este cauza tuturor lucrurilor, creatorul lumii, iar apoi lu-mea se dezvoltă după legile ei proprii. Ştiinţa despre divinitate este teologia.
DUNS SCOTUS, IOAN (1266–1308) – filosof şi teolog scolastic medieval de origine scoţiană. Intrînd în mona-hism în ordinul franciscan, a studiat la Oxford şi Paris. La 23 ani devine profesor de teologie la Oxford şi Paris, iar în 1305 – doctor. A fost un ilustru pedagog şi savant fecund. Şi-a făcut o slavă drept unul din cei mai de seamă filosofi ai Evului Mediu. Interesele sale se refereau la cele mai subtile pro-bleme ale filosofiei medievale, de aceea Biserica l-a şi numit “doctor subtilis” (subtil, pătrunzător). Prin critica ce a făcut-o tomismului a pre-gătit dezvoltarea scolasticii. În concep-ţiile filosofice a fost un gînditor cri-ticist, supunînd analizei critice postula-tele lui Albertus Magnus şi Toma d'Aquino. Totodată, e reprezentantul individualismului metafizic (ontolo-gic). Spre deosebire de tomism, căuta să despartă filosofia de teologie, vizînd în filosofie nu sarcina cugetărilor des-pre lume, ci cercetarea concepţiilor al-tora, cercetarea modalităţilor de reflec-ţii (cugetări) despre lume. El însuşi re-prezenta în filosofie subiectul cercetă-rilor, întruchipînd formele, metodele şi posibilităţile gîndirii. A comutat aten-ţia de la conţinutul învăţăturii scolas-tice la metoda filosofică. Admitea de-pendenţa raţiunii de voinţă. Dumne-zeu, în interpretarea lui, este libertatea absolută. Era nominalist. A introdus unele noţiuni şi teze noi în logică.

Op. pr.: “Opere Pariziene”; “Or-dinatio” (“Opera de la Oxford”); “Tractatus de Primo Principio” ş.a.
DURKHEIM EMILE (1858–1917) – sociolog francez, reprezentantul poziti-vismului, întemeietorul şcolii sociolo-gice franceze. D. a acordat mare aten-ţie locului sociologiei printre celelalte ştiinţe despre om, afirmînd ca ea stu-diază faptele sociale, existente în afara individului, care servesc ca forţe de constrîngere pentru el. În cunoaşterea fenomenelor sociale D. cerea să fie aplicate metode obiective şi să se stu-dieze procesele sociale propriu-zise, dar nu reprezentările despre ele. Inter-preta societatea ca un proces de com-plicare, de apariţie a formelor sociale complexe în rezultatul combinării ce-lor mai simple. Încerca să explice viaţa socială, apelînd la formele ei elemen-tare. A folosit analiza structural-func-ţională asupra societăţii, reprezentînd-o ca un întreg, alcătuit din părţi inter-dependente şi, concomitent, ca o rea-litate specifică.

Op. pr.: “Despre diviziunea mun-cii sociale”; “Despre sinucidere”; “Re-gulile metodei sociologice”; “Formele elementare ale vieţii religioase”.

E
ECHIVALENŢĂ (lat. aequivalens – de aceeaşi valoare, de aceeaşi însem-nătate) – în logică se foloseşte în două sensuri: 1) Ca operaţie logică, ce constă în folosirea în concluziile logice şi în limba vorbită a legăturilor. E. se exprimă prin implicaţie şi conjuncţie. 2) Ca relaţie dintre două enunţuri (ju-decăţi, propoziţii, propuneri, formule), care exprimă faptul că ele au aceeaşi valoare de veridicitate. În sensul larg al cuvîntului, termenul E. reflectă toate relaţiile de tipul celor de egalitate, cu alte cuvinte, al relaţiilor cu proprietăţi de reflexibilitate, simetrie şi tranzi-tivitate.
ECLECTISM (gr. eklego – aleg) – practică sau principiu de a alcătui o viziune, concepţie sau teorie, împrumu-tînd din diferite surse filosofice con-cepţii, aprecieri, idei, principii ş.a., ca-re pot fi deseori contradictorii. E. este o selecţionare a principiilor filosofice din diferite sisteme, ţinînd seamă de convingerea subiectivă. Termenul a fost introdus în sec. II de către Pota-mon din Alexandria. Încă în antichitate concepte de natură eclectică au fost sesizate de Socrate şi Aristotel. E. se manifestă la autorii sau sistemele, care nu depun eforturi de armonizare a ele-mentelor eterogene, dar poate constitui şi baza unui sincretism creator. Re-prezentanţi: Cicero, filosofia alexan-drină, filosofii germani din sec. XVIII Ch.Wolff şi M.Medessohn, filosoful francez din sec. XIX V.Cousin, E.Dühring, teosofia etc.
ECOLOGIE (gr. oikos – casă, loc, lo-cuinţă, sălaş, gospodărie şi logos – no-ţiune, cuvînt, ştiinţă) – ramură a biolo-giei care studiază legităţile relaţiilor reciproce dintre organismele vii şi me-diul lor de trai ca ansamblu de condiţii de existenţă. Termenul E. a fost pus în circuit de către E.Hekkel în anul 1866. Ca o consecinţă a evoluţiei îndelungate în natura vie, s-a format un sistem di-namic echilibrat – biosfera. E. moder-nă studiază şi alte niveluri de organi-zare a lumii organice ca populaţiile, biocenozele, biogeocenozele, care sunt părţile componente ale biosferei. No-ţiunea de E. se întrebuinţează, de ase-menea, pentru desemnarea ştiinţei des-pre interacţiunea dintre societate şi na-tură, denumită E. socială.
ECOLOGIE SOCIALĂ – domeniu al ştiinţei, care studiază multiplele re-laţii dintre societate şi natură, acţiunea directă şi tangenţială a activităţii de producţie a oamenilor asupra compo-nenţei şi însuşirilor mediului încon-jurător. E.S. ţine cont de factorii antro-pogeni, mai ales ai configuraţiei geo-grafice urbanizate şi ai altor factori eco-logici asupra sănătăţii fizice şi psihice a omului, asupra genofondului popula-ţiilor umane ş.a. Ea cercetează mediul natural ca un sistem complex, elemen-tele structurale ale căruia se află într-un echilibru dinamic. E. s. îmbină mediul înconjurător şi activitatea omului într-un sistem unic “natură – societate”, des-coperă acţiunea omului asupra echili-brului ecosistemelor naturale, pune problema administrării şi raţionalizării relaţiilor reciproce dintre om şi natură. Toate aceste probleme s-au acutizat considerabil la etapa actuală în legă-tură cu RTŞ, care, pe lîngă acţiunile sale progresiste asupra dezvoltării so-cietăţii, a contribuit la regresul esenţial al naturii. Transformarea problemei ecologice într-o problemă globală ne-cesită conştientizarea pericolului legat de nerezolvarea ei. Dezvoltarea E. s. a contribuit la apariţia noilor valori uma-ne, cum sunt: păstrarea ecosistemelor, atitudinea faţă de Pămînt ca faţă de un ecosistem unic, atitudinea grijulie faţă de tot ce e viu ş.a. A facilitat apariţia bioeticii.
Economie biosferico-noo-sfericĂ – o nouă paradigmă a ac-tivităţii economice contemporane. În condiţiile actuale economia de piaţă neglijează posibilităţile biosferei. Sco-pul ei prioritar dintotdeauna a fost ob-ţinerea profitului şi superconsumului. Omenirea s-a ciocnit de contradicţiile dintre cerinţele crescînde ale oameni-lor şi imposibilitatea biosferei să le sa-tisfacă. În ultimul timp, s-a demonstrat că relaţiile de piaţă sunt incompatibile cu cerinţele ecologice. Deoarece para-digma noosferică de supravieţuire a omenirii impune tranziţia spre un nou model economic distinct de cel de pia-ţă, şi anume, spre tipul biosferico-noosferic de gestiune economică, deci spre economia ce se încheie organic în biosfera Pămîntului şi care respectă toate legităţile naturale ale acestui si-stem sinergetic. În economia biosfe-rică mecanismele de piaţă se vor păstra în acea măsură în care economia de piaţă va asimila valorile informaţionale şi le va ajuta se devină prioritare în raport cu cele materialo-substanţiale. Dacă în locul profitului prioritare vor deveni acumularea de noi cunoştinţe, informaţii, apoi forţele pieţei vor juca un rol pozitiv şi se vor păstra în vii-toarea societate informaţională. Astfel, viitoarea infosferă, drept primă treaptă a noosferei, va realiza şi imperativele ecologice, fiindcă se va forma econo-mia biosferică (de protejare a naturii), avînd un caracter noosferic raţional.
ECOSISTEM (din gr. oikos şi sys-tema – toţi compuşii) – sistem ecologic unitar, format din interacţiunea totali-tăţii organismelor (biocenoză) şi con-diţiilor mediului dintr-un anumit teri-toriu (biotop), ce se caracterizează prin structuri trofice şi circuit de substanţe. E. este o unitate funcţională a biosfe-rei.
EGALITATE – în logică categoria, care reflectă relaţia substituirii reci-proce a lucrurilor, datorită cărui fapt ele se consideră egale. O asemenea înţelegere a egalităţii a fost formulată de Leibniz. E. presupune prezenţa rela-ţiilor de reflexivitate (fiecare obiect e egal cu sine însuşi), de simetrie (dacă a=b, atunci b=a) şi de tranzitivitate (dacă a=b, iar b=c, apoi a=c). E. tot-deauna e relativă.
EGO (EU) – noţiune psihanalitică, formulată de S. Freud pentru desem-narea componentei conştiente a per-sonalităţii, alături de ID (Sinele) şi SUPER-EGO (Supra-EUL). E. este totalitatea de sentimente şi idei, care prezintă personalitatea ca atare. El ocupă poziţia intermediară între cerin-ţele fiziologice şi necesităţile morale şi sociale (cenzura). E. contribuie la echi-librarea, optimizarea satisfacerii ten-dinţelor instinctive şi respectarea nor-melor realităţii sociale. Anna Freud formulează psihologia Eului (Ego psy-chology).
EGOISM (lat ego – eu) – principiu moral, conform căruia omul în com-portarea sa se conduce numai de pro-priile sale interese, fără a lua în consi-derare interesele altor oameni şi ale so-cietăţii în întregime. E. e o manifestare a individualismului exacerbat. E. e contrar altruismului.
EGOISMUL RAŢIONAL – doctrina în etică formulată de iluminiştii fran-cezi din sec. XVIII şi revoluţionarii democraţi ruşi din sec. XIX. Această concepţie rezultă din recunoaşterea de-terminării sociale a comportamentului omului. Morala presupune, în primul rînd, interesele personale, iar dacă oa-menii se conduc numai de interesele personale, atunci anarhia acestor inte-rese conduce la slăbirea statului şi pie-rirea lui. Omul este înconjurat de alţi oameni, care tot vor să fie fericiţi; pen-tru a realiza fericirea sa el trebuie să fie susţinut de alţii. Interesul înţeles corect conduce la altruism. E. r. este înţelegerea corectă a interesului per-sonal şi corelaţia lui cu interesele altor persoane, combinaţia optimă a intere-selor personale şi obşteşti.
EINSTEIN ALBERT (1879–1955) – savant umanist, autorul teoriei relati-vităţii, cercetător în domeniul meca-nicii statice şi al teoriei cuantice. În procesul de creare a teoriei relativităţii E. se află sub influenţa filosofiei lui Mach. Mai tîrziu a criticat machismul fără a-l nega complet. În perioada dis-cuţiei cu privire la interpretarea meca-nicii cuantice E. apelează la concep-ţiile filosofice ale lui I.Kant, iar spre sfîrşitul vieţii sale, sub influenţa lui B.Spinoza, devine adeptul panteismu-lui. Discuţia dintre E. şi N.Bohr pe problemele interpretării mecanicii cu-antice este apreciată ca cea mai impor-tanţă discuţie ştiinţifică, ce pledează în folosul recunoaşterii valorii pluralismu-lui de idei, păreri, moduri de înţele-gere.
ELEAŢI – şcoală filosofică din Gre-cia antică (sec.VI–V î.Hr.), apărută în sudul Italiei, în oraşul Eleea. Se presu-pune că doctrina filosofică a eleaţilor s-a format sub influenţa ideilor lui Xenophanes (Xenofan) din Colofon, care la bătrîneţe se instalează cu traiul în oraşul Eleea. Alţi reprezentanţi: Parmenides, Zenon din Eleea şi Me-lissos din insula Samos. Eleaţii primii au încercat să înţeleagă lumea multiplă a lucrurilor ca o integritate, intro-ducînd noţiunile cele mai generale de existenţă, mişcare. Conform lui Par-menides, existenţa este unică, singu-lară, absolut constantă. Ea poate fi cu-noscută numai cu raţiunea, existenţa şi gîndirea sunt identice. Prin urmare, există numai ceea ce este invizibil, im-perceptibil. Lumea vizibilă nu există. Concluzia formulată de Parmenides: “Existenţa este, inexistenţă nu-i”. Ast-fel, contrar teoriei filosofilor din Milet şi a lui Heraclit din Efes, despre baza primară schimbătoare a lucrurilor, eleaţii au formulat doctrina despre esenţa neschimbată a existenţei adevă-rate şi despre caracterul iluzoriu al tu-turor schimbărilor şi deosebirilor evi-dente. În aporiile sale Zenon a încercat să argumenteze că existenţa este unică şi imobilă, multiplicitatea şi mişcarea nu pot fi concepute fără contradicţii şi de aceea ele nu-s esenţa existenţei. Ar-gumentele eleaţilor împotriva dialec-ticii au jucat un rol important în dez-voltarea dialecticii antice. Concepţiile filosofice ale eleaţilor au contribuit la formarea filosofiei lui Democrit, Pla-ton şi Aristotel.
ELEMENT (lat. elementum – stihie, substanţă iniţială) – parte componentă a unei totalităţi, substanţă primordială. Conţinutul noţiunii E. poartă un ca-racter concret istoric şi s-a schimbat în procesul dezvoltării cunoştinţelor des-pre lume. Din timpurile străvechi sa-vanţii tindeau să descopere substanţa primară, iniţială, cele mai simple, in-divizibile părticele, care stau la baza lumii. Astfel, o mare parte a filosofilor din India, China şi Grecia antică iden-tificau E. cu stihiile iniţiale (apa, aerul, pămîntul, lemnul, metalul ş.a.), iar mai tîrziu Democrit, Epicur ca E. al lumii, drept cea mai mică “cărămijoară” indi-vizibilă a Universului considerau ato-mul. Revoluţia în ştiinţele naturii la hotarul secolelor XIX–XX a demon-strat inconsistenţa teoriei despre omo-genitatea atomului şi a lansat ideea profetică despre inepuizabilitatea şi in-finitatea structurală a lumii şi, prin ur-mare, despre imposibilitatea cunoaş-terii absolute a celor mai simple E. La etapa contemporană prin E. în ştiinţă se desemnează componentul relativ in-divizibil al sistemului, care păstrează însuşirile lui, de ex. E. organismului viu este celula. Indivizibilitatea este în-suşire relativă, deoarece ceea ce e in-divizibil într-un sistem, devine divizi-bil în alt sistem. E. se află într-o co-relaţie dialectică cu noţiunea de struc-tură, care este modul de organizare a elementelor sistemului.
ELITĂ (fr. elite – cel mai bun) – no-ţiune din sociologia occidentală, care desemnează cea mai aleasă parte a so-cietăţii. Teoria elitei este o concepţie referitoare la structura socială a socie-tăţii, conform căreia societatea se divi-zează inevitabil în două părţi: 1) elita – o minoritate superioară, privilegiată, care efectuează funcţiile administrative şi de creaţie în domeniul ştiinţei şi cul-turii şi 2) majoritatea, masele de oameni, incapabile să exercite vreo influenţă asupra dezvoltării sociale. Asemenea idei au exprimat Platon, Nietzsche, dar ca teorie a elitei a fost formulată în sec. XX de Pareto, Mosca ş.a. Se cu-nosc mai multe teorii ale E.