Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

K

KANT IMMANUEL (1724–1804) mare filosof şi savant german, fondato-rul filosofiei clasice germane. S-a năs-cut şi a trăit toată viaţa în or. Königs-berg. În 1745 a absolvit universitatea din Königsberg. Activează la această universitate în anii 1755–1770 ca pri-vat-docent, iar din 1770 pînă în 1796 –ca profesor. A ţinut o mulţime de cursuri (logica, metafizica, geografia fizică, etica, antropologia, fizica, mecanica, matematica, dreptul ş.a.). În activitatea lui K. deosebim două perioade: “pre-criticistă” şi (după 1770) “criticistă”. În prima el se ocupă mai mult cu şti-inţele naturii, scrie un şir de lucrări, în care afirmă posibilitatea cunoaşterii fe-nomenelor naturii, ce există ca atare, formulează o ipoteză cosmogonică despre apariţia planetelor sistemului solar dintr-o nebuloasă. În deceniul 60 începe trecerea de pe poziţiile raţiona-lismului dogmatic la empirismul scep-tic şi de la el la raţionalismul critic. Concepţia lui filosofică mai este numită idealism transcendental. Multitudinea de probleme ce le abordează K. se reduc la 4 principale: 1) ce pot să ştiu? ; 2) ce trebuie să fac?; 3) la ce pot să sper?; 4) ce este omul? Răspunsul la prima întrebare are scopul de a preciza posibilităţile şi limitele cunoaşterii umane. A doua întrebare se referă la problemele naturii moralei. A treia – la problemele esenţei religiei. Aceste în-trebări trebuie să răspundă şi la a patra – locul şi rolul omului în lume. K. con-sidera că obiectul filosofiei teoretice trebuie să fie nu lucrurile, fenomenele şi procesele naturii, ci cercetarea acti-vităţii de cunoaştere a omului, stabili-rea legilor raţiunii umane şi limitele ei. El neagă atît senzualismul, cît şi raţio-nalismul, care în mod diferit interpre-tau izvorul cunoştinţelor. K. considera că cunoştinţele se bazează pe experienţă, însă nu toate cunoştinţele rezultă din experienţă, există ceva ce precede ex-perienţa, există pînă la experienţă (a priori). În procesul cunoaşterii eviden-ţiem trei etape: 1) sensibilitatea, 2) in-telectul analitic, judecata şi 3) raţiunea. Obiectele realităţii acţionează asupra organelor de simţ, provocînd o mulţi-me de senzaţii. Ceea ce noi reflectăm prin senzaţii nu constituie lucrurile ca atare, aşa cum sunt în sine, ci numai cum ele ni se impun. Lucrurile în sine nu pot fi cunoscute. K. numeşte lucrul în sine “obiect transcendental” ori noumen (spre deosebire de fenomen, pe care noi îl putem cunoaşte). Intelec-tul cu ajutorul categoriilor apriorice grupează şi sintetizează reprezentările senzoriale într-o imagine integrală – percepţia. Ultima este ceva strict indi-vidual şi subiectiv. Ca să devină uni-versale, aceste percepţii individuale trebuie să treacă prin gîndire, intelect, care operează cu noţiuni şi categorii. Intelectul formulează categorii şi jude-căţi, construieşte obiectele în cores-pundere cu formele apriorice ale gîn-dirii. Noi cunoaştem numai ceea ce sin-guri construim cu ajutorul intelectului. Însă intelectul este dirijat de treapta superioară – raţiune. Ea operează cu judecăţi şi raţionamente şi scrutează lumea fenomenală global. Numai cu ajutorul raţiunii se nasc ideile care sunt călăuze pentru cunoaştere. Deci cu-noaşterea, după K., este o activitate intelectuală de reflectare şi zidire a realităţii în construcţii logice, mintale, după anumite legi proprii gîndirii. Concepţia morală a lui K. rezultă din convingerea că fiecare personalitate este un scop în sine. Nici o perso-nalitate nu trebuie să fie mijloc pentru realizarea altor scopuri, chiar dacă ele se bazează pe intenţii nobile. Baza con-cepţiei morale o constituie imperati-vul categoric. Orice faptă este morală, dacă la temelia sa conţine tendinţe spre fericire, dragoste, simpatie. Fapta de-vine morală, dacă ea se bazează pe da-torie şi stima legilor şi normelor mo-rale. În caz de conflict moral, noi tre-buie necondiţionat să ne supunem da-toriei morale.

Op. pr.: “Istoria generală a naturii şi teoria cerului”; “Critica raţiunii pu-re”; “Critica raţiunii practice; “Critica puterii de judecată” ş.a.
KARMA (în sanscrită – “acţiune”) – noţiune principală a filosofiei indiene, recunoscută practic de toate şcolile fi-losofico-religioase (hinduism, budism, jainism ş.a.). K. este concepută ca un mod de viaţă şi principiu moral, lege universală de răsplată, conform căreia totalitatea de fapte săvîrşite ori gîndite determină starea socială, condiţiile existenţei şi viitorul individului. K. este una din cele trei căi de autoperfec-ţionare şi îngemănare cu divinitatea. Există diferite tipuri de conştiinţă amo-rală, ce conduc la o K. negativă şi, res-pectiv, diferite tipuri de conştiinţă po-zitivă ce conduc la luminare. Scopul individului rezidă în a distruge k. prin modul de viaţă şi gîndire corectă.
KATHARSIS (din gr. – purificare) – categorie a filosofiei şi esteticii antice greceşti ce caracterizează acţiunea ar-tei asupra omului. Noţiunea K. era fo-losită de greci în mai multe sensuri: religios, etic, fiziologic, medical. După părerea lui Aristotel, muzica şi tragedia acţionează asupra psihicului uman, trezind un şir de emoţii puternice – compătimirea, mila, groaza, entuzias-mul ş.a. În rezultat, spectatorii încearcă o purificare a pasiunilor, uşurare legată cu delectarea şi plăcerea. Efectul K. a fost studiat din punct de vedere fizio-logic de către psihologul L.S.Vîgodski. După părerea lui, obiectele artei pro-voacă sentimente puternice şi ca efect are loc explozia, descărcarea energiei sistemului nervos. În legătură cu aceasta, K. poate avea un efect psiho-terapeutic.
KEPLER, JOHANNES (1571–1630), astronom şi matematician german. Se consideră drept unul din fondatorii astronomiei moderne. A descoperit re-fracţia atmosferică, legile de mişcare a planetelor, elipticitatea orbitelor, vite-za aureolară fiind constantă, iar pătra-tele perioadelor de revoluţie sunt pro-porţionale cu cuburile semiaxelor mari ale orbitelor planetelor. În anul 1611 a construit o lunetă astronomică.

Op. pr.: “Astronomia Nova”; “Harmonice mundi”; “Dioptrice” ş.a.
KIERKEGAARD SÖREN (1813–1855) – filosof şi scriitor religios da-nez, precursor şi întemeietor al existen-ţialismului contemporan. În primele sale lucrări critică concepţiile obiec-tiviste ale lui Hegel, se concentrează asupra problemelor voinţei şi alegerii individuale, ale trăirilor (sentimente-lor) subiective şi posibilităţii formulă-rii unei morale creştine. Esenţa filoso-fiei, după părerea lui K., este de a-l aduce pe om la realitatea existenţei umane, concepută ca plină de nelinişte şi tragedie. Omul trebuie să aleagă în-tre îndoială şi nesiguranţă. A alege în-seamnă a face un salt al credinţei, în-seamnă a-l aduce pe om în faţa lui Du-mnezeu. K. formulează trei stadii pe drumul vieţii: 1) stadiul estetic sau sen-sibil, în care omul trăieşte “imediat”, “în moment”; 2) stadiul etic, în care in-dividul cade sub povara obligaţiilor morale uniformizatoare, ce îl “nivelea-ză”; 3) stadiul religios, în care suferinţa este concepută drept cale spre eterni-tate, iar existenţa ca experienţă creştină a vieţii. Omul începe să existe prin cre-dinţă. K. a influenţat sensibil diferiţi filosofi existenţialişti şi teologi (M.Hei-degger, K.Jaspers, K.Barth, J.P.Sar-tre, Marcel, Buber ş.a.).

Op. pr.: “Sau – sau”; “Conceptul de ironie”; “Spaimă şi cutremurare”; “Fragmente filosofice”; “Conceptul de angoasă“; “Discursuri creştine”; “Boa-la aducătoare de moarte”; “Un discurs înălţător” ş.a.
KOGĂLNICEANU MIHAIL (1817–1891) – om politic, istoric, sociolog, scriitor şi publicist român. Prim-mi-nistru al Moldovei şi al Principatelor Unite, ministru în diferite guverne ale României, academician, preşedinte al Academiei Române. A editat “Dacia literară”, “Propăşirea”, “Steaua Dună-rii”, a condus Teatrul Naţional din Iaşi. A pledat pentru o literatură originală, legată de istoria naţională şi de viaţa poporului. Afirma că eliberarea naţio-nală şi socială, prosperarea neamului este posibilă numai pe baza cunoaşterii istoriei. Necunoaşterea istoriei e echi-valentă cu pieirea neamului. Ca so-ciolog, el încearcă să stabilească cauza fenomenelor sociale, cercetează legită-ţile schimbării şi dezvoltării societăţii. Dezvoltînd filosofia istoriei, el formu-lează teoria procesului istoric şi teoria istoriei ca ştiinţă.

KOPERNIK (COPERNIC) NICO-LAUS (1473–1543) – savant polonez, fondatorul sistemului heliocentric al lumii. A studiat astronomia, filosofia, medicina, dreptul ş.a. K. a contribuit la crearea unei concepţii naturalist-şti-inţifice despre lume, conform căreia pămîntul se roteşte în jurul axei sale, fapt ce explică schimbul zilelor şi nopţi-lor, el se roteşte şi în jurul Soarelui, fapt ce conduce la schimbarea anotimpuri-lor. În centrul universului se află soa-rele. Totodată, K. împărtăşea convinge-rea că lumea este finită şi cu toate că Pămîntul a încetat de a mai fi centrul universului, în principiu, centrul a ră-mas (Soarele). Cosmologia şi astrono-mia kopernikană au contribuit la for-marea unei noi concepţii despre apari-ţia şi dezvoltarea naturală a planetelor sistemului solar.

Op. pr.: “Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti” ş.a.
KROPOTKIN, PIOTR ALEKSEE-VICI (1842–1921) – filosof, geograf şi geolog rus, teoretician al anarhis-mului. După moartea lui Bakunin, a devenit teoreticianul principal al anar-hismului. Considera că ştiinţele despre natură şi societate trebuie să utilizeze metoda inductiv-evoluţionistă. Nu con-sideră dezvoltarea socială drept con-tinuă. Toate formaţiunile sociale au o tendinţă spre stagnare, de aceea revo-luţiile sunt necesare să înlăture factorii ce împiedică progresul şi demoralizea-ză omul: proprietatea privată şi puterea statală. Ideile sale au fost răspîndite în ţările Americii Latine, Europei apu-sene. Problemele etice erau destul de importante în sistemul său conceptual. Esenţa moralităţii e abordată din punct de vedere biologic, pornindu-se de la observaţiile asupra vieţii naturii. Con-form lui K., e util ceea ce conduce la păstrarea genului, speciei, seminţiei. Tindea să creeze o moralitate univer-sală. Se mai considera premergătorul ideilor sociobiologice.

Op. pr.: “Anarhia, filosofia şi idealul său”; “Ştiinţa modernă şi anarhismul”; “Etica”.
KOSMOS (din gr. kósmos – univers; în lat. mundis – lume) – termen pro-venit din filosofia Greciei antice pen-tru a marca lumea, universul luat în an-samblu, ca un tot întreg organizat şi armonios ordonat. Conţinutul termenu-lui atît în utilizarea sa prefilosofică, precum şi în perioadele constituirii şi dezvoltării ulterioare a filosofiei, a avut o încărcătură semantică diversă, păstrînd, totodată, la general concepe-rea universului ca atare. Principalii termeni derivaţi din “Kosmos” sunt: Macrocosmos – Universul, Microcos-mos – omul. Kosmologie – ştiinţa de-spre lume, Kosmogonie – ştiinţă despre formarea lumii.
KUHN THOMAS SAMUEL (1922–1996) – istoric şi filosof american, unul din reprezentanţii filosofiei ştiin-ţei. Formulează o concepţie originală despre dezvoltarea ştiinţei, care presu-pune două momente. Primul – istoria ştiinţei nu este un proces de acumulare a adevărurilor, ci un şir de salturi necu-mulative (revoluţii ştiinţifice). Al doi-lea – noţiunea de paradigmă, care re-flectă totalitatea de convingeri, valori şi idei caracteristice pentru comuni-tatea ştiinţifică şi care servesc drept model pentru interpretarea şi rezolva-rea problemelor. Paradigmele au un caracter istoric şi se schimbă în proce-sul revoluţiilor ştiinţifice.

Op.pr.: “Revoluţia Kopernikană”; “Structura revoluţiilor ştiinţifice”; “Ten-siunea esenţială”.

L

LAKATOS IMRE (1922–1974) – filosof şi istoric al ştiinţei din Marea Britanie (de provenienţă ungară). Ca şi K.Popper, T.Kuhn, P.Feyerabend, s-a preocupat de problemele filosofiei şti-inţei, este reprezentantul aşa-numitului anarhism metodologic (savanţii se con-duc de principiul “totul este permis”). L. formulează metodologia programe-lor de cercetări ştiinţifice. Ştiinţa, după părerea lui, este o succesiune de schim-bări ale programelor de cercetări şti-inţifice unite printr-un nucleu comun.

Op.pr.: “Critica şi dezvoltarea cu-noaşterii”; “Demonstrarea şi respin-gerea”; “Istoria ştiinţei şi reconstrucţia ei raţională”.
LAMARCK J-B (1744–1829) – na-turalist şi cugetător francez. Are lucrări în domeniul botanicii, zoologiei, me-teorologiei, fizicii, chimiei ş.a. Este unul din primii savanţi, care a dat o clasificare sistematică a plantelor şi animalelor. A fundamentat ideea evo-luţiei lumii organice sub influenţa fac-torilor interni şi externi. L. era repre-zentantul deismului. Ideile lui au fost înalt apreciate de către E.Haeckel, Th. Huxley, Ch.R.Darwin ş. a.

Op. pr.: “Flora Franţei”; “Filoso-fia zoologică”; “Sistemul analitic de-spre cunoştinţele pozitive ale omului” ş.a.
LAMARCKISM – concepţie evolu-ţionistă formulată de J.B.Lamarck în opera sa “Filosofia zoologică” (1809), conform căreia evoluţia naturii vii are loc sub influenţa mediului ambiant şi tendinţa internă a organismelor spre perfecţionare. Această tendinţă există ca o “putere”, “impuls” sau “principiul autoperfecţionării interne” în fiecare organism şi tinde din interior să aco-modeze fiinţele vii la conţinutul condi-ţiilor mediului ambiant. Reprezentanţii L. pornesc de le teza cum că modifi-cările fenotipice ar deveni ereditare.
LAMETTRIE JULIEN OFFRAY DE (1709–1751) – filosof materialist francez, medic, membru al Academiei din Berlin. Recunoştea existenţa lumii obiective ca manifestare a substanţei materiale. Materia se află în per-manentă mişcare, mişcarea şi materia sunt inseparabile. Izvorul mişcării se află în interiorul materiei, formele substanţei materiale fiind cele trei reg-nuri ale naturii: neorganic, vegetal şi animal. L. a expus într-o formă siste-matizată materialismul mecanicist. Chiar şi omul este interpretat ca o ma-şină de sine stătătoare, asemănătoare cu mecanismul ceasornicului. Deosebi-rea dintre om şi animal pentru el era numai cantitativ în mărimea şi struc-tura creierului. În teoria cunoaşterii era senzualist. Gîndirea, după părerea lui L., constă în compararea şi combinarea reprezentărilor obţinute din senzaţii şi păstrate în memorie. Orice judecată este ca o comparaţie a două reprezen-tări. În etică se situa pe poziţiile he-donismului, considera că binele este ceea ce aduce plăcere omului şi îl sca-pă de suferinţe. Pleda pentru renaş-terea sistemului lui Epicur. A sondat ideea evoluţiei.

Op. pr.: “Tratat despre suflet”; “Omul maşină”; “Omul plantă”; “Sis-temul lui Epicur” ş.a.
LANŢ CAUZAL – succesiune de evenimente şi fenomene, ce se află într-o legătură cauzală. Important este de a evidenţia toate fenomenele, ce pot provoca un proces patologic, dar prin-cipalul constă în a depista cauza ne-mijlocită a bolii (de ea depinde tactica şi strategia tratamentului).
LAO-ŢZI (sec.VI–V î.Hr.) – filosof chinez, reprezentant al materialismului naiv şi dialecticii spontane, formulează o concepţie originală despre lume şi destinul omului. Lumea este necreabilă şi indestructibilă. Omul depinde de legile naturii, natura – de legile Ce-rului, Cerul depinde de Dao, iar Dao depinde de sine însuşi. Dao este or-dinea, calea, principiul lucrurilor, cau-za universală a lor. Omul trebuie să se conducă de Dao, să se contopească, să se îngemăneze cu ea şi să revină la unitatea cu natura. Scopul vieţii este supravieţuirea fizică şi reîntoarcerea la natură, această înţelepciune conduce la un calm spiritual şi la un refugiu faţă de orice primejdie.
LAPLACE PIERRE SIMON DE (1749–1827) – matematician, astro-nom şi filosof francez. El era reprezen-tantul materialismului mecanicist, a demonstrat stabilitatea sistemului so-lar. A formulat determinismul mecanic (numit laplacian), în care afirma că dacă am cunoaşte semnificaţia coordo-natelor şi impulsurilor tuturor obiecte-lor şi fenomenelor din univers într-un anumit timp dat, atunci am putea pre-zice starea acestuia în viitor. L. a for-mulat şi unele teze în teoria matema-tică a probabilităţilor.

Op.pr.: “Expunere a sistemului lumii”; “Eseu filosofic asupra pro-babilităţilor”.
LAURIAN AUGUST TREBONIU (1810–1881) – lingvist, istoric şi filo-sof român. A predat filosofia la Cole-giul “Sf. Sava” (1842–48), unde a ţinut cîteva prelegeri originale: “Discurs la deschiderea cursului de filosofie în co-legiul naţional de la Sf. Sava” (1842), “Cuvînt academic” (1845). Este auto-rul a două manuale de filosofie. A pu-blicat un şir de articole în ziarul “Uni-versul” despre Platon, Aristotel, Epi-cur, Zenon, Cicero ş.a. În perioada dintre 1859 şi 1861 a condus revista “Instrucţiunea publică”, unde a publi-cat articole de istorie, lingvistică, pe-dagogie şi filosofie (despre Platon şi Proclos, Scepticismul la greci, Filoso-fia scolastică, Filosofia modernă, Des-cartes, Spinoza, Leibniz etc.)

LEGE – reflectarea legăturilor şi re-laţiilor dintre obiecte şi fenomene, care au un caracter intern, stabil, repetabil, esenţial. Dacă categoriile fiecărei şti-inţe formează un sistem de noţiuni, ce exprimă conţinutul ei, atunci legile şti-inţei exprimă esenţa ei. Ştiinţa devine adevărată ştiinţă atunci, cînd se formu-lează legile ei. După cum sunt formu-late, legile prezintă anumite judecăţi, enunţuri, care constau din noţiuni, deci ele sunt forme logice ale gîndirii, mod de existenţă a cunoştinţelor teoretice. În acelaşi timp, legile au şi un conţinut obiectiv, reflectă realitatea obiectivă. În dialectică deosebim următoarele legi universale: l. trecerii schimbărilor cantitative în calitative, l. unităţii şi luptei contrarilor şi l. negării negaţiei.
LEGE MORALĂ – cerinţe morale fundamentale, ce au scopul de a regle-menta comportamentul oamenilor în societate. L.M. formulează ceea ce tre-buie să fie, are caracterul de poruncă, de imperativ. De ex., cele 10 porunci din Biblie: nu fura, nu ucide etc.
LEGEA CONTIGUITĂŢII – a fost formulată de Leibniz, care afirma că în natură nu există schimbări discontinue (natura nu face salturi), că există ceva apropiat şi comun cu altceva.
LEGEA EFECTULUI – a fost for-mulată de psihologul american E.L.Thorndike, care afirma că acţiu-nile ce conduc la plăcere ori durere au un efect mai puternic în procesul în-văţării.
LEGEA LUI HUME – afirmă că nu există o legătură logică dintre fapt şi valoare.

LEGEA NEGĂRII NEGAŢIEI – proces al dezvoltării, conform căruia vechiul este negat de către nou, iar noul, la rîndul său, este negat de ceva şi mai nou. Negarea dialectică este o autonegare, fiecare obiect şi fenomen al realităţii conţine în sine propria sa negare. Procesul acesta este legic, per-manent, infinit. L.n.n. a fost formulată de către Hegel, care evidenţia în ea trei etape. Dezvoltarea începe de la o prima etapă – teza, ce în procesul de negare se transformă în partea sa con-trară – antiteza, iar negarea antitezei (ori negarea negaţiei) conduce la sin-teză. Sinteza este unitatea dialectică a contrariilor (tezei şi antitezei) şi nu-i altceva decît reîntoarcerea la etapa ini-ţială la un nivel mai înalt. Esenţa l.n.n. constă în rezolvarea contradicţiilor prin negarea dialectică, ce se caracteri-zează prin continuitate, succesiune, re-petabilitate şi caracterul de spirală a dezvoltării. În procesul dezvoltării per-manent apare ceva nou, care n-a exi-stat în trecut şi este negarea dialectică a vechiului. În procesul negării dia-lectice se neagă nu toate însuşirile şi caracteristicele obiectului, ci numai cele care s-au învechit, n-au perspecti-vă, care frînează dezvoltarea. Noul, pozitivul într-un mod restructurat se transmite în altă calitate, iar acumu-larea lor se manifestă drept continui-tate, succesiune, caracter ascendent al dezvoltării.
LEGEA TERŢIULUI EXCLUS – lege a logicii formale, care ne demonstrează că din două enunţuri contradictorii de-spre unul şi acelaşi lucru, în unele şi aceleaşi condiţii, unul este neapărat adevărat, altul – fals, a treia posibili-tate nu există (terţium non datur). Această lege a fost formulată de Ari-stotel. Simbolic această lege se ex-primă prin formula A V Ă (ori A, ori ne A). L.t.e. are importanţă în operaţia logică, semnificând dezminţirea ori respingerea.
LEGILE DIALECTICII – cele mai generale legi ale dezvoltării naturii, societăţii şi gîndirii umane. Din L.d. fac parte legea unităţii şi luptei contra-riilor, legea trecerii reciproce a schim-bărilor cantitative în calitative şi legea negării negaţiei. Aceste legi ne indică diferite aspecte ale dezvoltării. Spre exemplu, legea unităţii şi luptei con-trarilor ne demonstrează izvorul dez-voltării, care constă în unitatea şi lupta contrariilor interni specifici pentru toa-tă realitatea obiectivă. Legea trecerii reciproce a schimbărilor cantitative în calitative ne indică mecanismul dez-voltării, că schimbările cantitative, ca-re se acumulează treptat şi dacă depă-şesc limita măsurii, conduc inevitabil la apariţia noii calităţi etc. Legea negării negaţiei indică direcţia dezvoltării. L.d. ne ajută să înţelegem realitatea obiec-tivă şi să coordonăm activitatea practică.
LEGILE MECANICII LUI NEW-TON – au fost formulate în 1687: 1) corpul îşi menţine starea de repaus ori de mişcare uniformă şi rectilinie pînă atunci, cînd forţele, care acţio-nează asupra lui, nu schimbă această stare; 2) variaţia impulsului liniar este proporţională cu forţa aplicată şi se desfăşoară în aceeaşi direcţie cu ea; 3) pentru orice acţiune există o reac-ţiune egală ca mărime şi de sens con-trar.
LEGILE TERMODINAMICII – ge-neralizări ale unui număr mare de ob-servări şi date experimentale: 1) legea conservării energiei, aplicată la proce-sele termodinamice (la comunicarea unei cantităţi de căldură sistemului ter-modinamic are loc creşterea energiei interne şi acesta efectuează un lucru mecanic pentru învingerea forţelor ex-terioare; 2) legea creşterii entropiei (într-un sistem închis entropia fie că rămîne neschimbată, dacă în sistem au loc procese echilibrate, reversibile, fie că se măreşte în cazul proceselor ne-echilibrate); 3) entropia unui sistem fi-zic, temperatura căruia tinde spre zero absolut, nu depinde de parametrii siste-mului şi rămîne neschimbată (zero ab-solut, nu poate fi atins printr-o succe-siune finită de procese termodinami-ce).
LEGITATE – tendinţa obiectivă de dezvoltare a realităţii în corespundere cu anumite legi, cu totalitatea legilor, care dirijează şi guvernează dezvolta-rea anumitelor domenii ale realităţii.
LEGITATE STATISTICĂ ŞI DI-NAMICĂ – anumit mod de legătură dintre diferite determinări ale obiec-telor şi fenomenelor. Legitatea dina-mică reflectă totalitatea de procese şi fenomene strict şi univoc determinate, în care stările precedente nemijlocit condiţionează stările ulterioare, necesi-tatea coincide cu cauzalitatea, iar rolul întîmplării practic este egal cu zero. Ea se manifestă în sistemele relativ izolate şi stabile. Legitatea statistică este to-talitatea de procese şi fenomene întîm-plătoare, prin care se manifestă necesi-tatea. Prin totalitatea diferitor factori întîmplători, care la prima vedere prac-tic e greu de înţeles, legitatea statistică evidenţiază ceva stabil, necesar, repe-tabil. Dacă legitatea dinamică prezice determinarea obiectelor şi fenomenelor strict şi univoc, legitatea statistică pre-zice cu o anumită probabilitate.
LEIBNIZ GOTTFRIED WILHELM (1646–1716) – matematician, jurist, diplomat, inginer, filosof german. Considera că filosofia are o mare în-semnătate practică, ea poate contribui la rezolvarea problemelor teologice şi politice, servi ca bază a dezvoltării şti-inţei şi matematicii. La baza realităţii L. pune o infinitate de monade – substanţe spirituale indivizibile, inde-pendente unele de altele şi înzestrate cu o forţă activă. Termenul monadă în-seamnă unitate. Ea este o microlume, oglindeşte întregul univers, fiecare monadă le exprimă pe toate celelalte. Interacţiunea monadelor este presta-bilită de monada supremă – Dumne-zeu. Realitatea constă din substanţe şi atributele acestora. L. este cunoscut şi prin realizările lui în logică: formulea-ză legea raţiunii suficiente, încearcă a formula o logică bazată pe folosirea simbolurilor, prevăzînd apariţia logicii matematice. Paralel cu Newton şi in-dependent de el, descoperă calculul in-finitesimal, ce a jucat un rol important în dezvoltarea de mai departe a fizicii şi matematicii. Ideile lui L. au influ-enţat dezvoltarea filosofiei, în special, pozitivismul logic, personalismul ş.a.

Op.pr.: ”Meditaţii asupra cunoaş-terii, adevărului şi ideilor”; “Discurs asupra metafizicii”; “Corespondenţa dintre Leibniz şi Arnauld”; “Noi eseuri cu privire la intelectul uman”; “Teo-diceea”; “Monadologia”.