Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

INTELIGENŢĂ – capacitatea de a înţelege lesne şi bine, de a sesiza esen-ţialul, de a fi deştept. În psihologie prin I. se înţelege aptitudinea generală, care contribuie la formarea capacită-ţilor şi la adaptarea cognitivă a indi-vidului în situaţii noi. În filosofie I. este capacitatea de a cunoaşte şi a înţe-lege. În sens larg, I. constituie un an-samblu de funcţii mintale, ce au ca scop cunoaşterea, în sens îngust, I. e concepută ca o cunoaştere raţională şi conceptuală.

INTELIGENŢĂ ARTIFICIALĂ – este un domeniu al informaticii, în care prin sisteme tehnice evoluate se caută obţinerea unor performanţe cvasiuma-ne, printre care sunt de menţionat: în-ţelegerea, modelarea şi previziunea com-portării sistemelor vii, crearea siste-melor-expert, recunoaşterea formelor.
INTELIGIBIL (din lat. intelligibilis – raţional, cunoscut, gîndit, ce există numai pentru intelect, ce trece peste simţuri) termen filosofic, ce marchează un obiect sau fenomen conceput numai prin intermediul raţiunii sau al intuiţiei intelectuale. Termenul “inteligibil” este contrar termenului “sensibil” (ce se concepe cu ajutorul senzaţiilor). Este larg aplicat în diferite sisteme fi-losofico-teologice (de ex. în scolastică) şi filosofie. La Kant lumea inteligibilă sau lumea ideilor este lumea lucrurilor în sine (mundus inteligibilis); lumea sensibilă (mundus sensibilis) este lu-mea fenomenelor.

INTENŢIONALITATE – termen uti-lizat în filosofie şi psihologie pentru a marca caracterul propriu al oricărei stări de conştiinţă de a fi orientată că-tre obiectul său. În acest caz, fenome-nele mintale se deosebesc de cele fi-zice, deoarece obiectul atitudinilor psi-hologice poate să nu aibă existenţă reală. Pentru prima dată noţiunea I. a fost folosită în filosofia scolastică. Ul-terior, e frecvent întîlnită la Fr. Bren-tano, E. Husserl, E. Fink. Termenul este, de asemenea, aplicat în fenome-nologie, în domeniul inteligenţei arti-ficiale, în ştiinţele cognitive.
INTERACŢIONISM – teoria dualistă privind relaţia dintre spirit şi corp, conform căreia evenimentele fizice pot cauza evenimente mintale şi viceversa. Exemple: o emoţie înteţeşte bătăile ini-mii, audiţia unei piese muzicale poate suscita o amintire dureroasă.
INTERACŢIUNE – formă de cone-xiune a obiectelor, manifestată prin influenţarea reciprocă. Alături de legi, cauzalitate, de contradicţie etc., I. se include în sfera interdependenţei uni-versale a fenomenelor. I. corpurilor stă la baza mişcării în genere, iar I. per-manentă dintre polii contradicţiilor in-terne constituie sursa automişcării obiectelor. Categoria de I. constituie un principiu metodologic important de cunoaştere a fenomenelor naturale şi sociale. Cunoaşterea lucrurilor înseam-nă cunoaşterea I. lor, ea însăşi fiind rezultatul I. între subiect şi obiect.
INTERES (din lat. interest – are im-portanţă, important) – categorie fi-losofică, ce desemnează necesităţile, ce acţionează ca stimul fundamental al activităţii umane: ele sunt ca necesităţi ale oamenilor, ca indivizi şi membrii ai diferitelor comunităţi sociale sau aso-ciaţii şi colectivităţi. Filosofii francezi din sec. XVIII Helvetius, Holbach, Diderot întreprind prima tentativă de a explica viaţa socială cu ajutorul I. He-gel, urmîndu-l pe Kant, sublinia nere-ducerea I. la natura firească a omului. I., după opinia lui Hegel, este ceva mai mult decît conţinutul intenţiei şi con-ştiinţei, manifestîndu-se în rezultatele finale ale faptelor umane. Clasificarea I. are la bază cîteva criterii: după gra-dul de comunitate, după sfera direcţio-nală, după caracterul subiectului, după gradul de conştientizare, după posi-bilitatea de realizare, după raportul faţă de tendinţa obiectivă a dezvoltării so-ciale.
INTERFAŢĂ (eng. interface) – dis-pozitiv ori echipament folosit pentru a permite comunicaţia între diferite obiecte în spaţiul informaţional. Joacă rolul de adaptare funcţională între di-ferite sisteme informaţionale.
INTERIORIZARE (din fr. Interiori-sation, de la lat. interior – înăuntru) – noţiune, ce reflectă trecerea din exte-rior în interior. În psihologie noţiunea I. a intrat în urma lucrărilor reprezen-tanţilor şcolii franceze de sociologie (Durkheim etc.), unde ea era legată de noţiunea de socializare, semnificînd preluarea principalelor categorii ale conştiinţei individuale din sfera repre-zentărilor sociale. O importanţă pri-mordială a obţinut I. în teoria cultural-istorică a lui L.Vîgodski. Unul din postulatele principale ale acestei teorii constă în faptul că orice formă psihică umană veritabilă iniţial se formează ca o formă socială externă de comunicare între oameni, şi numai după aceea, în rezultatul I., devine proces psihic al unui individ aparte.
INTERNET – conexiune de reţele, legate între ele în aşa mod, că fiecare utilizator poate face legătură cu orice alt utilizator şi primi ori transmite di-versă informaţie într-un timp foarte scurt. Este o infrastructură comunica-ţională globală deschisă, compusă din diferite reţele computeriale, ce asigură accesul liber şi schimbul de informaţie între utilizatori.
INTERNETICĂ (eng. – internetics) – orientare ştiinţifică aplicativă, care stu-diază însuşirile, legităţile şi modurile de utilizare a reţelelor computeriale globale în diferite sfere ale activităţii umane. Este o ramură a informaticii. Obiectul I. este mediul informaţional şi însuşirile lui, procesele realizării co-municării în reţelele computeriale glo-bale.
INTERNET-PROVIDER (internet servise provider) – companie, ce asi-gură utilizatorilor accesul la internet.
INTERPOLARE (din lat. enterpo-laţio – schimbare, înnoire): 1) Găsirea unor semnificaţii intermediare la un şir de date logice sau statistice. Se folo-seşte în analiză, diagnostic, pronostic. Vezi extrapolare. 2) Adaos în textul iniţial, care nu aparţine autorului.

INTERPRETARE – (din lat. inter-pretatio – tălmăcire, explicare, inter-pretare), termen utilizat în epistemo-logie, logică şi domeniile ştiinţei. I. este o acţiune a gîndirii, prin care se comentează şi explică orice activitate spirituală umană, căreia i se atribuie un sens, o explicaţie. I. este, de asemenea, ansamblul sensurilor atribuite prin anumite mijloace elementelor teoriilor ştiinţifice sau abstract-deductive. Ca modalitate de comentare a textelor, I. îşi trage originea din hermeneutica antică. Exemple de I. în filosofie: I. idealistă a lumii, istoriei, omului ş.a.; I. materialistă a lumii, istoriei ş.a.; I. axiologică a realităţii etc. În logică I. este o operaţie prin care variabilele propoziţionale dintr-o formulă sunt înlocuite cu valori corespunzătoare.
INTERPRETARE MATERIALIS-TĂ A ISTORIEI – concepţie marxi-stă, ce aplică materialismul dialectic la fenomenele istorice şi sociale şi care explică mişcarea istoriei, evoluţia so-cietăţilor pornind de la realităţile eco-nomice. Societatea este forma supe-rioară de mişcare a materiei, este un proces natural-istoric, ce are la baza sa producţia socială şi se dezvoltă în baza legilor sale proprii. I.M. a I. porneşte de la recunoaşterea condiţiilor materiale şi obiective ca factor prim în existenţa şi dezvoltarea societăţii. Aceste condi-ţii se identifică în viaţa materială a oamenilor, în producţia materială a societăţii. Cauzele şi motivele dezvol-tării societăţii trebuie căutate nu în conştiinţă şi în existenţa socială a oa-menilor, care determină activitatea şi
comportamentul lor. Conştiinţa, spiri-tualitatea nu se neagă, dar se sublinia-ză caracterul lor derivat de la existenţa socială, de la condiţiile materiale ale vieţii lor.
INTERPRETARE ŞI MODEL (din lat. interpretaţio – tălmăcire, explicare şi fr. modele – model, prototip) – no-ţiuni semantice, care joacă un rol im-portant atît în matematică şi metodo-logică, precum şi în ştiinţă în genere. Prin I. în sens larg se înţelege atribui-rea de semnificaţii expresiilor unui limbaj formal. Orice limbaj poate fi tratat ca un sistem de simboluri, în care propoziţiile şi alte categorii de expresii se construiesc potrivit anumitelor re-guli sintactice (gramaticale).
INTROIECŢIE (din lat. intro – înă-untru, interior şi jacio – pune, pun) – 1) În gnoseologie – noţiune introdusă de Avenarius despre plasarea imagi-nilor obiectelor percepute în conştiinţa individului, fapt nepermis din punctul său de vedere. 2) În psihologie – inclu-derea de către individ în lumea sa inte-rioară a viziunilor, motivelor şi direc-tivelor percepute de el la alţi oameni şi care constituie fundamentul identifi-cării. Contrariul I. este proiecţia. În psihanaliză, noţiunea de I. a fost in-trodusă de S.Ferenzy.
INTUIŢIE (din lat. intueri – a privi ţintă, intuitio – contemplare, viziune) – termen, care marchează privirea con-templativă nemijlocită, deci capacita-tea de a pătrunde nemijlocit adevărul. I. este o formă de cunoaştere imediată. De obicei, se distinge Intuiţia empirică, ce se raportează la un obiect al lumii, şi Intuiţia raţională, ce sesizează un raport între două idei. Orice intuiţie, are o mare importanţă pentru perceperea esenţei realităţii. Acest fapt este des-cris la Schelling, Schopenhauer, Ber-gson. La Descartes axiomele sunt per-cepute intuitiv, fără demonstrare. Spi-noza consideră I. cel mai important gen de cunoaştere. Metoda analizei filosofice bazate pe I. e intuiţionismul (vezi).
INTUIŢIONISM 1. (În etică). Con-cepţie, conform căreia adevărul jude-căţilor morale (sau cel puţin al unora dintre ele) nu poate fi fundamentat nici prin experienţă, nici prin raţiune, ci poate fi cunoscut numai prin intuiţie. I. etic a fost fondat la începutul sec. XX, cunoscînd o răspîndire deosebită în SUA, Anglia şi alte ţări sub forma ori-entării axiologice (G.E.Moore, H.Ra-shdall, J.Laird) sau a celei deontologi-ce (H.A.Prichard, W.D.Ross, E.F.Carritt). 2. Metodă de analiză filosofică, ce neagă autenticitatea cunoaşterii discur-sive, opunîndu-i intuiţia, concepută ca o capacitate de a sesiza direct esenţa fenomenelor. Reprezentantul cel mai cunoscut al acestei metode este H.Bergson.
IOAN DAMASCHINUL (c. 675–749) – teolog, filosof, poet şi pictor bizan-tin. S-a născut în or. Damasc din Siria, a fost în tinereţe înalt funcţionar fiscal. Califul Omar II îl obligă să treacă la islamism, însă el refuză şi intră în mo-nahism la mănăstirea Sf. Sava. Prieten cu Patriarhul Constantinopolului Ioan V (706–735), luptă împotriva icono-claştilor. A compus canoane, tropare şi imnuri religioase. A fost un polemist şi orator remarcabil. Este primul sistema-tizator al învăţăturii creştine şi ultimul reprezentant al patristicii răsăritene. A clasificat ştiinţele sub egida dogmei creştine şi în baza logicii aristotelice. Ioan Damaschinul a pus bazele meto-dei scolastice, care a fost dezvoltată ulterior de teologii medievali apuseni.

Op.pr.: “Dogmatica”; “Sursa cu-noaşterii”; “Octoihul”.

IOAN GURĂ DE AUR (HRISOS-TOM) (347–407) – gînditor, predica-tor şi promotor de seamă al creştinită-ţii; reprezentant al patristicii. S-a năs-cut în Antiohia, unde îşi face studiile teologice în cadrul şcolii de exegeză biblică, ce era condusă de Diodor de Tars. Tot aici îşi începe cariera ecle-zială, care se încununează în 397 cu alegerea sa ca episcop (patriarh) al Constantinopolului. A fost un predica-tor cu o artă oratorică neîntrecută – de aici şi provine calificativul “Gură de Aur”, ceea ce în greceşte e “Hrisos-tom”. Din cauza intrasigenţei sale faţă de viciile şi nedreptăţile sociale, pe care le critică deschis, şi-a făcut adversari în eşaloanele superioare ale conducerii politice bizantine, care au şi insistat asupra demiterii sale din funcţia de epi-scop în 402. Urmează apoi ani de exil, unde şi moare. Moaştele sale (rămăşi-ţele pămînteşti) se află la Vatican. A fost canonizat ca sfînt. Este autorul li-turgiei, care-i poartă numele şi a nu-meroase cîntări religioase şi liturgice. Biserica îl sărbătoreşte la 13 noiem-brie, 27 şi 30 ianuarie. Întreaga sa fi-losofie teologică este dominată de ideea de sinergie. În etica socială subliniază că iubirea aproapelui e o adevărată tai-nă. A compus omilii exegetice asupra tuturor cărţilor Vechiului şi Noului Testament.

Op.pr.: “Despre preoţie”; “Omilii despre statui”; “17 Scrisori către Olympiada”; “Omilii la Matei” etc.
IOAN TEOLOGUL (? – c. 100) – au-torul a cîteva cărţi noutestamentale şi predicator al creştinismului timpuriu. Originar din Galileea Palestinei, de me-serie pescar, iniţial ucenic al lui Ioan Botezătorul, apoi se numără printre cei 12 apostoli aleşi de Iisus, fiind cel mai tînăr dintre ei. Desfăşoară o activitate misionară în Iudeea, Galileea şi Sama-ria, ia parte la Sinodul de la Ierusalim şi este considerat unul dintre stîlpii Bise-ricii creştine. Se mută cu traiul în Efes. Este exilat apoi pe insula Patmos, unde, conform tradiţiei, a avut revelaţia pe care a expus-o în “Apocalipsă“. Pe Patmos, apoi revenind în Efes, a scris Evanghelia (după Ioan) şi trei Epistole. Scrierile lui Ioan sunt considerate cele mai filosofice (după conţinutul textului lor). A fost supranumit “Teologul” datorită originalităţii scrierilor sale. În “Evanghelia” sa (scrisă între anii 96–98) se accentuează dumnezeirea lui Iisus, fiind numită şi evanghelia dra-gostei. “Apocalipsa” a fost scrisă între anii 94–95 şi în care în formă simbo-lică, apelînd la metafore şi alegorii, se arătă finalul acestei lumi. “Apocalip-sa” este o recapitulare a istoriei mîn-tuirii şi vorbeşte despre o serie de răs-turnări şi înnoiri cu caracter istoric şi cosmic. Scrierile sale au impulsionat pu-ternic întreaga gîndire teologică, filo-sofică şi civilă de după el încoace.

Op.pr.: “Apocalipsa”; “Evanghe-lia”; “3 Epistole”.
IPOSTAZĂ (din gr. hypostasis – esenţă, substanţă) – în sens literal, cuvîntul grecesc indică ceva, ce se află dedesubtul anumitelor lucruri şi le ser-veşte drept sprijin; temelia unui ade-văr. A ipostazia – a face independent, a substanţializa. Acest termen filosofic în sens general înseamnă ridicare la rangul de obiect (substanţă) de sine stătător a ceea ce în realitate este doar o însuşire, un raport al unui obiect. În metafizica lui Plotin I. este una din cele trei ordini sau tărîmuri ale reali-tăţii necorporale. Platon ipostaziază noţiunile, prezentînd ideile drept fiinţe independente. În creştinism, divinitatea există în trei ipostaze: Dumnezeu-Ta-tăl, Dumnezeu-Fiul (Iisus Hristos) şi Dumnezeu-Sfîntul Duh (“Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”).
IPOTETIC 1. Termen utilizat în filo-sofie şi ştiinţă atît pentru caracterizarea postulatelor, deducţiilor, teoriilor înte-meiate pe o ipoteză, cît şi pe acele po-stulate, deducţii ori teorii presupuse, nesigure, prezumtive. 2. În logică se referă la enunţuri, care pot fi condiţio-nale sau I. Aceste enunţuri se exprimă utilizînd cuvîntul “dacă”. Tot în logică termenul I. se aplică privitor la silo-gismul valid format din două premise, ambele fiind condiţionate, pe baza că-rora se trage o concluzie, de asemenea, condiţională.
IPOTEZA NEBULOASELOR (de la lat. nebula – nebuloasă) – presupunere cosmogonică, conform căreia corpurile din Univers s-au format dintr-o nebu-loasă rarefiată. În teoriile cosmogonice contemporane îşi află reflectarea ideile lui Laplace şi Kant.
IPOTEZĂ (din gr. hypothesis – bază, temelie, supoziţie) – acceptarea unui principiu verosimil pentru explicarea unor fenomene asemănătoare. I. repre-zintă un sistem de deducţii, prin care se ajunge la concluzia despre existenţa unui obiect, fenomen sau raport. Însă această concluzie nu poate fi conside-rată absolut certă. În ştiinţă deosebim două aspecte ale I.: ca metodă de dez-voltare a cunoştinţelor ştiinţifice şi ca element structural al teoriei ştiinţifice. Apariţia ipotezei e legată de etapele incipiente de dezvoltare a matematicii în antichitate. Probleme ale I. au fost dezvoltate în operele lui Platon, Ari-stotel, Euclid, Arhimede, Galilei, New-ton, Kant, Engels, Einstein ş.a. I. tre-buie neîncetat controlată şi înlocuită în momentul unei critici motivate. I. este, de exemplu, principiul evoluţiei regnu-lui animal şi vegetal şi cel al atomis-mului.
IRAŢIONAL (din lat. iraţionalis – neraţional, iraţional) – noţiune filoso-fică şi teologică, ce exprimă ceea ce se află peste limitele raţiunii, ce nu este conceput de raţiune, de gîndire, alogic, incomensurabil cu gîndirea raţională ori chiar opus ei. I. este contrar raţio-nalului. I. poate fi considerat ceea ce cunoaştem prin intuiţie, ceea ce nu este conceptual, existenţa raţiunii însăşi. În psihologia iraţională se consideră con-duita, ce exprimă o reacţie spontană ce nu purcede dintr-o decizie voluntară, chibzuită. În conştiinţa religioasă ira-ţionalul e conceput ca ceva pînă la ra-ţional, spre deosebire atît de raţional, cît şi de supraraţional (mistic, revela-ţional). I. este noţiunea ce caracteri-zează o serie de direcţii filosofice con-temporane ce ţin de Iraţionalism (vezi).
IRAŢIONALISM (din lat. irrationa-lis – iraţional, neraţional, ceea ce este după sfera raţiunii, inaccesibil în ca-drul gîndirii logice, opus raţionalului) – denumirea comună acelor curente în filosofie, care susţin că posibilităţile raţionale de cunoaştere sunt limitate. Concep ca bază a cunoaşterii ceea ce este inaccesibil raţiunii ori ce e nefi-resc ei, afirmînd caracterul alogic şi iraţional al însăşi existenţei. I. cuprin-de diverse curente, sisteme ori direcţii filosofice, ce pun pe primul plan unele sau alte aspecte ale vieţii spirituale ale omului: voinţa – în voluntarism, intui-ţia – în intuiţionism, instinctul – în freudism; de asemenea, înseninarea mistică, imaginarea, inconştientul etc. Istoria constituirii iraţionalismului me-todic începe în epoca filosofiei moder-ne. Treptat se constituie concepţii, ce fundamentează primatul simţămîntului instinctiv, voinţei şi intuiţiei asupra intelectului. Printre acestea pe primul loc se situează filosofia vieţii, avînd reprezentanţi pe F.Nietzsche, H.Berg-son, O.Spengler. Prin anii 30 ai sec. XX apare altă variantă a iraţionalismu-lui – existenţialismul cu cele două va-rietăţi principale: religios (G.Marcel, K.Jaspers, M.Buber, N.Berdiaev, L.Şes-tov) şi ateu (M.Heidegger, J.-P.Sartre, A.Camus). I. a fost o sursă de inspiraţie pentru numeroase curente şi şcoli filo-sofice şi sociologice contemporane.
IRITABILITATE – schimbarea stării fiziologice a organismului integru, a organelor sale, ţesuturilor şi celulelor sub influenţa factorilor exteriori numiţi iritanţi. Însuşirea I. se referă la pro-prietăţile fundamentale ale sistemelor vii; prezenţa ei serveşte drept criteriu clasic de existenţă a vieţii în general. I. organismelor monocelulare se caracte-rizează printr-o direcţionare anumită a deplasării lor: spre surse de acţiune sau dimpotrivă. I. sau excitabilitatea orga-nelor senzoriale constituie premisa ma-joră a reflectării de către organism a însuşirilor mediului ambiant şi care constituie esenţa proceselor sensibili-tăţii.
ISIHASM (din gr. hesychia – tăcere, linişte şi concentrare interioară) – do-ctrină ascetică-mistică de origine mo-nastică (sec.IV–V), care s-a organizat în sec.XIII–XIV ca o adevărată mi-şcare de renaştere spirituală şi teolo-gică. Potrivit isihasmului, ascetismul şi extazul constituie instrumentele prin care omul poate să recepteze lumina harului (energia emanată de Dumne-zeu) şi să ajungă astfel la perceperea ei senzorială. Isihasmului îi este proprie introducerea “rugăciunii lui Iisus” (ru-găciunea minţii) ca metodă de a pro-duce o stare de concentrare şi de pace lăuntrică, în care sufletul se deschide lui Dumnezeu. Această disciplină ascetică a fost creată de asceţii egipteni şi sinaiţi ai sec.IV–VII: Macarie Egip-teanul, Evgarie, Ioan Scărarul. Ca mi-şcare s-a organizat în sec. XII–XIV la Athos. De la Athos isihasmul s-a răs-pîndit în secolele următoare în mănă-stirile din Bulgaria, Serbia, România şi Rusia. În sens mai îngust, sub isihasm se înţelege învăţătura religioasă-filo-sofică a lui Grigorie Palama (1296–1359)
ISLAM (islamism, mahomedanism, religie musulmană; în traducere din arabă înseamnă supunere) – una din cele trei mari religii ale lumii (alături de budism şi creştinism); religie mono-teistă întemeiată în Arabia de către Mahomed (570–632), considerat de I. ca profet unic al lui Dumnezeu (Allah). Apare la începutul sec.VII în cadrul triburilor arabe ale Arabiei Apusene în condiţiile trecerii la societatea cu clase. Pînă la Mahomed arabii cunoscuseră religii monoteiste – iudaismul şi cre-ştinismul (de rit monofisit şi nesto-rian). Sub influenţa acestor două religii apare hanifismul (mişcare religioasă preislamică din sec. VI–VII). I. a de-venit ca o manifestare a hanifismului cu împrumuturi şi sub influenţa iudais-mului şi creştinismului. În secolele ur-mătoare I. s-a răspîndit prin aşa-numi-tele războaie “sfinte” de cucerire. Car-tea sacră e Coranul, care reglementea-ză viaţa religioasă, socială şi politică a musulmanilor. Sfînta tradiţie a I. e Sunna, care interpretează şi comple-tează Coranul. Unul dintre cele mai importante principii ale I. este mono-teismul strict, care a obţinut aici un ca-racter absolut şi incontestabil. Caracte-ristica doctrinară a I. este mistica fa-talistă. Ziua de odihnă este vinerea. Se împarte în două mari ramuri: şiiţii şi sunniţii. În cadrul lor sunt curente şi secte. I. a lăsat o amprentă adîncă în cultura ţărilor unde s-a răspîndit (mai ales în ţările Asiei şi Africii). În ge-neral, în istoria culturii islamice deo-sebim 3 perioade: arabă, persană şi tur-că. Actualmente, I. e religia a peste 1 mlrd de oameni.
ISPĂŞIRE – acţiunea de a plăti, a cu-răţi o greşeală, o vină. Acest termen e utilizat frecvent în filosofia religioasă, soteriologie, teologie şi religie în ge-neral. I. e apreciată din două puncte de vedere: 1) din partea unei persoane, care a comis greşeli, rătăciri, abateri, păcate, care trebuie să le ispăşească faţă de autorităţile civile, ecleziale sau faţă de Dumnezeu; 2) jertfa suferită de Iisus Hristos pentru răscumpărarea omenirii.
ISPITĂ – ceea ce constituie o mare forţă de atracţie; îndemn (spre rău); ademenire, seducţie, tentaţie pe care o suferă cineva cînd este impus la păcat. Este una din categoriile religioase de bază, ce indică dependenţa credincio-sului faţă de condiţiile vieţii şi com-portarea lui în realitatea existentă. Ea fixează faptul pe cît e de consecvent omul în respectarea poruncilor divine, cărora li se opun diferite tentaţii sen-zitive. De aceea I. reprezintă încerca-rea, proba la care este supus cineva spre a i se constata credinţa, răbdarea, dragostea etc. Esenţa socială a ispitei se reduce la limitarea tendinţelor, ne-cesităţilor, poftelor senzuale ale oame-nilor, la refuzul multor bunuri mate-riale, jertfirea de sine, atitudinea faţă de nedreptate etc. ca mijloc de purifi-care a păcatelor şi de renaştere.
ISTORIA FILOSOFIEI ŞI FILO-SOFIA – discipline filosofice dis-tincte. E firesc ca obiectul de studiu al istoriei filosofiei să nu se confunde cu cel al filosofiei în sensul propriu al cuvîntului, cum ar fi, spre exemplu, cu obiectul de studiu al istoriei medicinei, care nu poate fi confundat cu domeniul de studiu al medicinei. Filosofia ca doctrină, ce vizează înţelepciunea, re-prezintă o concepţie despre lume for-mulată teoretic. Filosofia constituie teoria generală a lumii şi omului în unitatea lor dialectică. Ea prezintă un sistem de cele mai generale opinii teo-retice alături de esenţa lumii, de locul omului în ea, de elucidarea, “explica-rea” diverselor forme de relaţii ale omului cu lumea, universul. Din diver-sitatea raporturilor “univers – om” se pot evidenţia trei tipuri de bază: de cunoaştere, practice şi axiologice. De aici şi denumirea compartimentelor co-respunzătoare ale filosofiei: gnoseolo-gia, praxiologia şi axiologia. Filosofia este un domeniu specific al cunoştin-ţelor şi în anumite cazuri se distinge în mod esenţial de toate celelalte ştiinţe. Spre deosebire, de exemplu, de ştiinţe-le naturii, umaniste, tehnice etc., în fi-losofie dezvoltarea problemelor are un caracter relativ lent. Ea studiază pre-ponderent acele probleme, care au apă-rut la etapa iniţială a gîndirii filosofice. Altfel spus, majoritatea absolută a pro-blemelor filosofice au un caracter “veşnic”. Însă în fiecare epocă de dez-voltare a civilizaţiei, filosofia interpre-tează aceste probleme “vechi” de pe diferite poziţii, deoarece evoluează şti-inţa, cultura, omul. În ceea ce priveşte istoria filosofiei, apoi ea reprezintă concomitent o ştiinţă filosofică şi o ştiinţă istorică. Studierea ei oferă po-sibilitatea de a concepe evoluţia gîn-dirii umane, legităţile dezvoltării aces-teia, de a înţelege marea experienţă de cunoaştere a lumii de către individ. Istoria filosofiei demonstrează cum au fost elaborate formele şi categoriile gîn-dirii teoretice, metodele de cunoaştere ştiinţifică, explică stilul de gîndire adec-vat etc. În fine, studierea istoriei filoso-fiei constituie nu numai o valoare in-structivă, ci şi una spirituală, educativă. Ea iniţiază omul în cunoştinţele filoso-fice acumulate de civilizaţie, în posibi-litatea de a păstra şi continua tradiţiile gîndirii filosofice din întreaga lume. Aşadar, istoria filosofiei include în sine un arsenal întreg de cunoştinţe despre dezvoltarea diverselor paradig-me filosofice, programe, orientări, cu-rente, sisteme, moduri de abordare la diferite etape ale istoriei omenirii. Cu alte cuvinte, istoria filosofiei prezintă istoria apariţiei şi dezvoltării sisteme-lor, orientărilor şi curentelor filosofice, funcţionarea lor concomitentă. Se are în vedere faptul că fiecare în parte dă naştere felurilor sale proprii de viziune a lumii şi omului în unitatea lor dialec-tică, de asemenea, principiile acţiunilor practice ale individului. Apariţia noilor concepţii filosofice nu exclude posibili-tatea funcţionării paradigmelor “vechi”. Din această cauză, istoria filosofiei re-prezintă în sine, de asemenea, un vast ansamblu de interacţiune, interinflu-enţă şi concurenţă a diverselor idei şi concepţii (paradigme) filosofice. Se pot evidenţia trei paradigme (concep-ţii) privind istoria filosofiei. Prima concepţie aparţine renumitului filosof şi matematician englez B.Russell. În interpretarea lui, întreaga filosofie con-temporană nu prezintă altceva decît nişte obiecţii juxtaliniare alături de fi-losofia lui Platon. Russell nega necesi-tatea de a examina noi concepţii filoso-fice, deoarece există filosofia lui Pla-ton. Deşi era înzestrat cu o uimitoare putere de gîndire, totuşi, filosofia aces-tui cugetător nu cuprindea în sine toate paradigmele filosofice. O altă concep-ţie referitoare la problema în cauză îi revine lui Hegel. Conform opiniei lui, fiecare filosof acumulează din tezaurul moştenirii filosofice ce-i mai valoros, dezvoltînd ulterior anume aceste mo-mente şi suprimîndu-le pe cele ce nu ţin de domeniul viziunii lui. Concepţia nominalizată e logic a o desemna drept paradigma negării dialectice. Pe baza ei a fost fondată şi filosofia marxistă, care susţine că “asimilează” tot ce-i mai progresist din moştenirea filosofică, ceva a dezvoltat în continuare, însă la un anumit nivel s-a oprit în evoluţia sa. Conform opiniei marxismului, istoria filosofiei prezintă doar istoria consti-tuirii, dezvoltării şi luptei materialis-mului şi idealismului, dialecticii şi me-tafizicii, ceea ce nu-i justificat atît de teorie, cît şi de practică. În cele din ur-mă, e logic a evidenţia şi o a treia con-cepţie – cea a complementarităţii (R.Rorty), conform căreia în filosofie există diverse direcţii şi curente, care se cer a fi completate în permanenţă reciproc, dar nu să se excludă una pe alta. Suntem de părerea că anume un astfel de mod de abordare a istoriei fi-losofiei poate conduce la o dezvoltare avansată a gîndirii filosofice.

ISTORIC ŞI LOGIC – categorii filo-sofice, ce caracterizează corelaţia din-tre realitatea obiectivă în continuă dez-voltare istorică şi reflectarea ei în cu-noaşterea teoretică. I. semnifică însuşi procesul obiectiv al dezvoltării unui oarecare obiect, istoria reală, care se desfăşoară empiric în spaţiu şi timp. L. constituie reproducerea imaginară a istoricului prin analiza interconexiunii şi interacţiunii dintre laturile generale, necesare ale obiectului în starea lui dezvoltată. I. conţine implicit relaţiile cauzale, necesare dintre fenomene pe care logicul le explicitează. Hegel are meritul de a fi descoperit unitatea din-tre I. şi L.
ISTORISM – principiu de cercetare şi explicare a realităţii, conform căruia obiectele şi fenomenele urmează a fi studiate în condiţiile concret-istorice de constituire şi dezvoltare a lor. Aceas-tă revendicare este bazată pe faptul că toate obiectele şi fenomenele lumii se află într-o conexiune reciprocă şi schimbare permanentă. Principiul I. a fost formulat şi elaborat în sistemele filosofice ale lui Vico, Voltaire, Rous-seau, Diderot, Fichte, Hegel, Saint-Si-mon, Marx etc. Termenul de I. este uti-lizat ca desemnare pentru mai multe concepţii diferite despre istorie şi so-cietate. Cele mai importante sunt ur-mătoarele: 1. Doctrinele, potrivit căro-ra toate sistemele de gîndire şi de cu-noaştere trebuie judecate din perspec-tiva schimbării sau dezvoltării istorice. 2. Concepţiile privitoare la specifica-rea cercetării istorice, care pun accen-tul pe înţelegerea empatică şi pe inter-pretarea evenimentelor trecutului în ceea ce au particular şi unic. 3. Con-cepţiile despre ştiinţa socială, potrivit cărora aceasta are ca scop descoperirea de “legi ale dezvoltării”, care guver-nează procesul istoric şi permit anti-cipări şi predicţii pe termen lung.
IUBIRE (vezi: Dragoste)
IUDAISM (provine din ebraica veche şi înseamnă iniţial “cel ce se trage din tribul lui Iuda (Yehuda)”, abia în cartea biblică Estera (2,5 şi 5, 13) acest cuvînt capătă conotaţie religioasă – “cel care aduce slavă lui Dumnezeu cel unic”) – religie monoteistă practicată de evrei şi întemeiată, conform tradi-ţiei, de Moise la sfîrşitul sec. XIII î.Hr. I. se mai numeşte şi mozaism, religie mozaică (de la Moisei). Această cre-dinţă conţine următoarele concepte principale: credinţa într-un singur Du-mnezeu – Iahve; dogma despre evrei ca popor ales de Dumnezeu; venirea lui Mesia; învierea morţilor; originea cerească a legii; răsplata şi pedeapsa; Moise, ca cel mai mare dintre profeţi; nemurirea e asigurată celor ce respectă poruncile divine; pedeapsă pentru cei răi ş.a. Principiile I. sunt incluse în Vechiul Testament (recunoscut şi de creştinism) şi Talmudul (Legea civilă şi canonică evreiască, ce constă din Miş-na şi Ghemara, bazată pe comentariile Vechiului Testament). I. e religia de stat a Israelului. Istoria I. cuprinde trei perioade: biblică (sec. XIII î.Hr. – sec. IV d.Hr.), rabino-talmudică (sec. IV–XIX), contemporană (sec. XIX–XX). I. contemporan se prezintă sub trei mari tipuri: iudaismul ortodox (c. 40%), I. re-formist (c.30%) şi I. conservator (c.30%). Filosofiei religioase a I. contemporan îi este caracteristică mistica mesianică. Multe organizaţii religioase iudaiste au acceptat sionismul (vezi).
IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSO-FUL (c. 100 – c. 167) – filosof şi te-olog. S-a născut în Sihem, capitala Samariei. A studiat filosofia, mai ales cea platoniană, apoi la vîrstă matură trece la creştinism. A fost martirizat pentru că răspîndea creştinismul pe timpul împăratului Marc Aureliu. A scris mai multe opere pentru apărarea creştinismului. El e convins că raţiunea singură e neputincioasă faţă de proble-mele existenţei, iar creştinismul este filosofia sigură şi adevărată, pentru că împrumută raţiunii puterea de a desco-peri adevărul. Această filosofie este şi mîntuitoare, fiindcă ea nu indică numai calea mîntuirii, ci oferă şi mijloacele pentru a ajunge la aceasta. I. întemeia-ză creştinismul umanist prin grandioa-sa lui doctrină despre participarea fi-losofiei antice necreştine (păgîne) la Logos: filosofii păgîni pot fi numiţi creştini în măsura în care au filosofat în Logos. Prin Logos se susţine con-tinuitatea dintre Vechiul şi Noul Te-stament. Hristos este Logosul divin veşnic, ale cărui “seminţe” se află în filosofiile precreştine, în profeţiile şi legea vechitestamentală. Centralitatea Logosului în creaţie, istorie, religie şi raţiunea umană este argumentul pentru a susţine universalitatea creştinismului. Importanţa generală a activităţii lui I. este că a aplicat (introdus) filosofia în creştinism.

Op. pr.: “Apologii”; “Dialogul cu iudeul Trypho”; “Cuvîntări către greci”.
IZOMORFISM ŞI OMOMORFISM (din gr. isos – egal, homoios – similar şi morphe – formă) – noţiuni logico-matematice, care exprimă corespunde-rea dintre structurile obiectelor. Două sisteme, privite în mod abstract, sunt izomorfe unul faţă de altul, dacă fiecă-rui element din primul sistem îi cores-punde numai un element din cele de-al doilea, iar fiecărei operaţii (raporturi) dintr-un sistem îi corespunde o opera-ţie (raport) din celălalt. Noţiunea de I. este direct legată cu relaţiile logice de identitate de asemănare etc. O genera-lizare a I. este noţiunea “O”, atunci cînd corespondenţa este univocă numai într-o direcţie. De aceea imaginea omomorfă constituie o reflectare in-completă a structurii originalului. No-ţiunile de I. şi O. se folosesc pe larg în logica matematică şi în cibernetică, în fizică, chimie şi în alte domenii ale ştiinţei, la analiza transformării infor-maţiei, pentru caracterizarea noţiunilor de model şi metodă de modelare.