Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

O

OBICEI – mod de comportament de-terminat social-cultural şi care se transmite din generaţie în generaţie. O. se formează ca diferite norme, deprin-deri, ritualuri, sărbători religioase şi ci-vile unanim recunoscute de colecti-vitate şi apar în baza formelor de acti-vitate socială comună. O. este o res-pectare a modelelor de activitate şi comportament din trecut. Cu schimba-rea stării sociale, a relaţiilor economice se schimbă şi obiceiurile. Prin interme-diul O. se transmite şi experienţa so-cial-culturală de la o generaţie la alta. Rolul O. constă în reglementarea acti-vităţii şi comportamentului oamenilor. Obiceiurile există şi funcţionează la nivelul psihologiei sociale. În O. se manifestă moravurile societăţii, ele pot fi apreciate de pe poziţiile moralei, opiniei publice. De aceea O. au un caracter relativ stabil, sunt o forţă pu-blică de reglementare a activităţii oamenilor.
OBIECT – corp, lucru, existenţă în afară şi independent de conştiinţa noastră, lumea exterioară, realitatea in-clusă în activitatea practică a subiec-tului. Obiectul nemijlocit al cunoaşterii este acea parte a realităţii, care este evidenţiată din ea şi spre care este orientată activitatea subiectului. Obiec-tul există independent de subiect, ca primar în raport cu subiectul, iar su-biectul cunoscător ca secundar referi-tor la realitatea obiectivă. O. este tot ce afectează simţurile noastre şi spre care este orientată gîndirea noastră.
OBIECTIV – ceea ce există în afara subiectului şi independent de conşti-inţa lui. Lumea reală, materia există obiectiv (vezi: Scop).
Obiectivele principale ale bioeticii. Pornind de la faptul că bioetica reprezintă simultan un dome-niu al ştiinţei, un institut social şi o nouă etapă a eticii generale, putem de-limita la ea cîteva obiective principale: 1) să contribuie substanţial la elabora-rea concepţiei strategice de supravie-ţuire a întregului ecosistem, a biosferei în special; 2) să protejeze valoarea vie-tăţii, vieţii umane, sănătatea indivi-duală şi cea publică; 3) să îndrume opinia publică în cunoaşterea modali-tăţilor ce servesc la îmbunătăţirea ca-lităţii vieţii şi la împiedicarea inhibi-ţiilor fizice, psihice, morale, spirituale ale persoanei umane; 4) să reglemen-teze în mod legislativ atît cercetările biomedicale, practica ocrotirii sănătăţii (mai cu seamă domeniile transplanto-logiei, determinării momentului morţii, limitele susţinerii vieţii bolnavilor in-curabili, noilor tehnologii medicale ş.a.), cît şi orice activitate socială ce ţine de existenţa omenirii etc.
OBIECTIVARE – însuşire universală a activităţii omeneşti, procesul de transformare a forţelor, capacităţilor, gîndirii pe parcursul activităţii umane în produse ce au o existenţă obiectivă, acţiune de transformare a subiectivului în obiectiv. Această noţiune a fost for-mulată de către Hegel în legătură cu analiza procesului muncii şi relaţiilor subiect – obiect. La Hegel O. este un produs al spiritului absolut la diferite trepte de dezvoltare, este o formă de existenţă a spiritului, ideii.
OBIECTIVARE ŞI DEZOBIECT-VARE – noţiuni, ce determină parti-cularităţile specifice ale activităţii de muncă. În procesul muncii are loc O. şi D. cunoştinţelor, deprinderilor, for-ţelor, capacităţilor oamenilor. Prin O. se înţelege trecerea acestora în pro-duse, obiecte. Prin D. se înţelege asi-milarea şi folosirea rezultatelor activi-tăţii umane, trecerea formelor de cul-tură obiectivizată, întruchipată în obiecte, în forţe active ale subiectului. O. şi D. este un proces de trecere re-ciprocă a subiectivului în obiectiv şi obiectivului în subiectiv. Activitatea de muncă, drept proces specific de O. şi D., este nu numai o activitate de pro-ducere a bunurilor materiale şi trans-formare a realităţii., ci şi o activitate de schimbare a subiectului însuşi.
OBIECTIVISM – principiu specific de abordare a realităţii, care îndeamnă la abţinerea de la orice concluzii şi aprecieri critice referitoare la teoriile şi ideile despre om şi societate. Pornind de la faptul că filosofia şi ştiinţa tre-buie să fie obiective, O. separă ştiinţa de ideologie, elimină din ştiinţa orice element subiectiv, ce ţine de valori şi idealuri. Atît O., cît şi subiectivismul, sunt extreme în activitatea ştiinţifică, ce trebuie depăşite.
OBLIGAŢIE MORALĂ – totalitatea de norme de comportament, ce se sta-bilesc între oameni şi cerinţele care rezultă din aceste norme, caracterul normativ al regulilor morale determi-nate de conţinutul vieţii sociale. O. m. este însuşirea normelor şi principiilor morale şi asumarea respectării lor be-nevole de către membrii unei colecti-vităţi. În orice colectiv, societate există O. m., care contribuie la reglementarea relaţiilor dintre membrii lor. Conţinu-tul O. m. se schimbă în funcţie de condiţiile social-economice. O impor-tanţă deosebită obţine O. m. în diferite profesii cu care se ocupă deontologia ca teorie despre datoria morală.
OBSCUR – nedesluşit, neclar, întune-cos, ceea ce este puţin cunoscut.
OBSERVAŢIE – metodă a cunoaş-terii empirice, care are scopul de a cu-lege, a acumula şi a descrie faptele ştiinţifice. Ea furnizează materialul primar pentru cercetarea ştiinţifică. O. este studierea intenţionată, planificată, sistematică a realităţii. Metoda O. fo-loseşte diferite procedee, cum ar fi com-pararea, măsurarea ş.a. Dacă O. obiş-nuită ne furnizează informaţia despre particularităţile calitative ale obiectu-lui, atunci măsurarea ne oferă cunoş-tinţe mai precise, caracterizează obiec-tul din punct de vedere cantitativ. O. cu ajutorul diferitelor aparate şi mijloa-ce tehnice (microscop, telescop, apara-tul Roentgen ş.a.) ne dă posibilitatea de a lărgi simţitor diapazonul realităţii studiate. În acelaşi timp, observaţia ca metodă de cunoaştere este limitată, ob-servatorul numai constată ceea ce se întîmplă în realitatea obiectivă, fără a interveni ori produce careva schimbări în ea. Pînă în sec. XVII O. clinică se socotea unica metodă de cunoaştere în medicină. C.Bernard numeşte această perioadă a medicinei observaţională şi este pionierul medicinei experimen-tale. În unele profesii (medicina, cri-minalistica ş.a.) spiritul de O. este foarte important. Particularităţile O. în medicină sunt determinate de rolul şi consecinţele lor. Dacă la nivelul O. medicul nu constată ori nu fixează anumite simptome şi schimbări, atunci aceasta automat conduce la greşeli în diagnosticare şi tratament.
OBVERSIUNE (lat. obversio – trans-formare) – operaţie logică, graţie că-reia se schimbă calitatea judecăţii, iar sensul ei rămîne acelaşi. Judecata afirmativă se transformă în negativă, iar cea negativă în afirmativă. În re-zultatul modificării, judecata se schim-bă, iar adevărul se păstrează. Pentru transformarea judecăţii afirmative în negativă se introduc două negări – îna-intea cuvîntului de legătură şi predica-tului. Ex.: judecata afirmativă “Stelele se mişcă” se transformă în negativă: “Stelele nu sunt nemişcate”. Judecata negativă se transformă în afirmativă, schimbînd sensul cuvîntului de legătu-ră şi predicatul în contrar. Ex.: “Aceşti elevi nu sunt nesîrguincioşi” se schim-bă în “Aceşti elevi sunt sîrguincioşi”.
OCAZIONALISM (lat. oсcasio – în-tîmplare, pretext) – doctrină filosofică idealistă despre cauza incidentală. O. s-a născut din incapacitatea dualismu-lui cartezian de a rezolva problema re-ciprocităţii dintre trup şi suflet. Aşa-dar, această doctrină apare în sec. XVII. Ocazionaliştii resping teoria re-ciprocităţii, susţinînd că procesele fizi-ce şi psihice oferă ocazii lui Dumnezeu ca să provoace reprezentări şi mişcări corespunzătoare la om. Adevărata cau-ză este intervenţia divină, voinţa uma-nă nu este decît ocazia acestei inter-venţii. Aşadar, orice determinare cau-zală este un act divin. Reprezentanţi ai O.: N.Malebranche (1638–1715), A.Geulincx (1624–1669).
OCCAM (sau OCKHAM) WILLI-AM (c.1285 – с.1349) – filosof, logi-cian şi teolog franciscan englez. A fost elev al lui Duns Scottus, care împreună cu el s-a opus tomismului, reprezentant cel mai de seamă al nominalismului sec. XIV. A studiat şi a predat la Oxford. Învinuit de erezie, în 1323 a fost chemat de papă, iar din 1328 se stabileşte în München la curtea lui Ludovic de Bavaria, oponentul papei. Aici se şi află pînă la sfîrşitul vieţii. Principala idee a concepţiei sale a fost că gîndirea umană nu este suficientă pentru cunoaşterea transcendentului. Credinţa nu află nici un sprijin în cu-getare. Noţiunile generale sunt simple ficţiuni create de raţiunea umană şi lipsite de temelie reală. Dumnezeu şi dogmele religioase nu pot fi demon-strate cu raţiunea. Orice explicare lo-gică-metafizică a dogmelor conduce la pure antinomii. Susţine că ce e adevă-rat pentru teologi, poate fi fals pentru filosofie. Nominalismul lui O. practic delimitează teologia şi filosofia, cre-dinţa şi ştiinţa, ambele avînd comun principiul adevărului dublu (vezi). Teologia e bazată pe revelaţie, iar filo-sofia pe raţiune. Este numit drept ul-timul reprezentant de seamă al scolas-ticii şi precursor al empiriştilor en-glezi.

Op. pr.: “Comentarii la Sentinţe”; “Comentarii la “Fizica” lui Aristotel”; “Summa logicae” ş.a.
OCULTISM (lat. occultus – tainic, ascuns) – denumire dată doctrinelor ce recunosc existenţa unor forţe ascunse în om şi kosmos, inaccesibile experi-enţei general-umane, dar accesibile pentru persoanele ce se iniţiază spe-cial pentru aceasta; totalitatea concep-ţiilor şi practicilor superstiţioase drept care unii oameni ar fi înzestraţi cu aşa-zise facultăţi tainice sau ar fi iniţiaţi în mistere. În plan filosofic este aproape de hilozoism şi panteism. Pe parcursul istoriei O. s-a schimbat în plan func-ţional şi calitativ. În diferite etape ale dezvoltării culturii, interacţiona extrem de complicat cu ştiinţa, filosofia, reli-gia şi arta. Unele fenomene conside-rate O. au trecut ulterior în sfera şti-inţei (de ex. magnetismul, gravitaţia şi hipnotismul), dar un şir de aşa-zise fe-nomene O. sunt respinse de ştiinţă.
Ojovanu Vitalie I. (vezi: Date selective despre autori, p 439)
OM – fiinţă vie, înzestrată cu raţiune, cel mai superior organism viu pe Pă-mînt. O. este o fiinţă biopsihosocială, esenţa căreia este modul de existentă conştient şi colectiv. O. este subiectul activităţii social-istorice şi culturale. El este studiat de mai multe ştiinţe (bio-logia, psihologia, fiziologia, medicina, pedagogia, sociologia, filosofia ş.a.). Ştiinţele concrete studiază o latură, un aspect al O., filosofia, însă, formează o concepţie integrală, generalizatoare de-spre el, formează acel model teoretic, ce are o importantă metodologică în stu-dierea O. Filosofia abordează aseme-nea probleme, cum ar fi specificul O. ca fenomen al lumii materiale, esenţa lui, corelaţia dintre biologic şi social, problema libertăţii, finalitatea omului, problema sensului vieţii şi morţii ş.a. Pînă în prezent privitor la originea O. s-au delimitat două poziţii diametral opuse în cultura umanităţii – creaţio-nismul şi evoluţionismul. O. întotdea-una a fost problema cardinală în fi-losofie. În antichitate el era conceput ca o parte a cosmosului, era compus din aceleaşi elemente ale realităţii şi funcţiona după legile universului. O. se interpreta ca un microcosm în com-paraţie cu macrocosmusul universal. În epoca medievală O. se explica de pe poziţiile religiei ca o creaţie divină, ca realizare a chipului şi asemănării lui Dumnezeu. Epoca modernă şi mai ales R.Descartes interpretează O. de pe po-ziţiile dualismului, ca unitate a substan-ţei materiale şi spirituale. I.Kant in-terpreta O. ca fiinţă şi naturală, ce se supune necesităţii, şi morală, ce se ex-primă prin libertate. L.Feuerbach pri-veşte O. antropologic – ca treaptă su-perioară de dezvoltare a naturii, la baza căreia stă activitatea senzorial-mate-rială. K.Marx şi F.Engels interpretează O. ca fiinţă social-istorică, esenţa că-reia este totalitatea relaţiilor sociale şi activitatea de muncă. Filosofia con-temporană încearcă să pătrundă mai profund în existenţa omului, studiind mai detaliat sentimentele, frămîntările, lumea internă a lui (Nietzsche, Scho-penhauer, Kierkegaard, Heidegger, Jas-pers, Sartre). Cunoaşterea omului a fost aprofundată şi de cercetările filosofiei vieţii (Dilthey), fenomenologiei (Husserl) şi psihanalizei (Freud, Fromm). Toate aceste orientări se contopesc în antropo-logia filosofică (Sheller M., Gehlen A., Plessner I.) care încearcă să determine existenţa umană propriu-zis, indivi-dualitatea şi capacităţile creatoare ale omului, prin natura lui proprie de a explica sensul şi semnificaţia lumii în-conjurătoare. Astăzi tot mai frecvent se fac încercări în studierea omului de a combina abordările occidentale, psiho-logo-scientiste cu abordările care tra-diţional erau orientate spre spirituali-tate. Cu alte cuvinte, problema O. se reduce la căutarea unei sinteze globale a tuturor aspectelor lui, deoarece nu-mai o atare abordare poate determina locul şi semnificaţia O.
OMNISCIENŢĂ – capacitatea de a cunoaşte tot.
OMONIME – cuvinte care au aceeaşi formă, se pronunţă la fel, dar au diferit sens (nouă-adj., nouă-pronume, nouă-numeral).
ONICESCU OCTAV (1892–1938) – matematician şi filosof român. Dez-voltă un şir de idei originale, ce se re-feră la teoria probabilităţilor, metodele statistice de cercetare, la problemele limbajului ştiinţei şi determinismului în ştiinţă. O. formulează modelul său cosmologic, întemeiat pe conceptul de mecanică invariantă.

Op. pr.: “Problema determinis-mului”; “Principii de cunoaştere ştiin-ţifică”; “Principii de logică şi de filo-sofie a matematicii”; “Mecanica inva-riantă şi cosmologia” ş.a.

ONIRISM – activitate psihică auto-matizată, bogată în percepţii, repre-zentări şi halucinaţii animate, care seamănă cu stările de vis. O. este re-zultatul unor patologii ori intoxicaţii.
ONOARE (cinste) – noţiune a con-ştiinţei morale şi categorie etică, ce re-flectă atitudinea individului faţă de sine însuşi şi atitudinea societăţii faţă de el. O. este înţelegerea de către om a semnificaţiei sale sociale şi recunoaş-terea acestei însemnătăţi de către so-cietate, ea este conştiinţa proprie de-spre valoarea sa morală, meritul şi ca-lităţile sale morale. O. în anumite con-diţii poate să degenereze în îngîmfare, orgoliu, ambiţie, ori servilism, slugărni-cie, linguşitorie, sau să conducă la sen-timentul de mîndrie jignită, dezonoare.
ONTIC – ce se referă la ontologic.
ONTOGENEZĂ (gr. ontos – fiinţa şi genezis – dezvoltare) – noţiune ce cu-prinde dezvoltarea individuală a orga-nismului, toate schimbările lui de la apariţie pînă la sfîrşitul vieţii. Această noţiune a fost formulată de biologul german E.Haeckel (1834–1919) în le-gătură cu legea biogenetică fundamen-tală, conform căreia O. repetă într-o formă prescurtată treptele dezvoltării speciilor de organisme în filogeneză.
ONTOLOGIE (gr. ontos – fiinţă şi logos – învăţătură, cuvînt) – ramură a filosofiei, care formează învăţătura de-spre existenţă, despre formele şi prin-cipiile fundamentale ale ei, despre cele mai generale definiţii şi categorii ale existenţei. O. încearcă să precizeze na-tura existentului, să dea răspuns la în-trebarea: ce este lumea? În tradiţia filo-sofică contemporană apuseană O. e considerată (în sens mai concret) ca o ramură a investigaţiei metafizice, ce se preocupă de studiul existenţei ca atare. Termenul “O.” prima dată a fost fo-losit în 1613 în “Lexiconul filosofic” al lui R.Goclenius şi a fost fixat în sistemul filosofic al lui Ch.Wolff (1679–1754), în special în lucrarea sa “Philosophia Prima Sive Ontologia” (1729). Încă în filosofia antică s-au format diferite variante ale O. ca ştiin-ţă despre existenţă, cît şi diferite va-riante ale ei. Eleaţii au creat O. ca în-văţătură a unei existenţe eterne, ne-schimbate, unitare şi pure. Şcoala din Milet şi cea Ionică au căutat să dezvă-luie anumite începuturi (principii) ca-litative ale existenţei – “stihii” la Empe-docle, “atomi” la Democrit, “apeiron” la Anaximandru, “seminţe” la Anaxa-goras. Platon, opunînd existenţa ideală şi devenirea, creează O. ideilor – o ierarhie a esenţelor înţelese raţional, care se reflectă în diversitatea lumii senzoriale schimbătoare. Aristotel cre-ează o O. a empirismului, înrădăcinînd teoria în experienţa senzorială. O. lui Platon şi Aristotel, mai ales în pre-lucrarea ei neoplatonică, a influenţat determinant tradiţia ontologică euro-peană ulterioară. Filosofii medievali au adaptat O. antică la rezolvarea proble-melor teologice. Aici existenţa abso-lută se identifică cu Dumnezeu. Dife-rite orientări ontologice au apărut în discuţiile despre universalii. Aici rea-lismul vedea în noţiunile generale exi-stenţa reală independentă de conştiinţa omului. Filosofia modernă dezvoltă diverse variante ale O., în pofida fap-tului că aici atenţia principală s-a con-centrat asupra problemelor cunoaşterii. Îndeosebi la raţionalişti, unde O. de-scrie relaţiile substanţei şi subordona-rea nivelurilor existenţei. O cotitură ra-dicală în istoria O. a fost “filosofia critică” a lui Kant. După Kant, proble-ma existenţei n-are sens fără sfera ex-perienţei reale ori posibile. Kant depis-tează anumite scheme ontologice con-crete. Sintetizînd concepţiile ontolo-gice ale celorlalţi reprezentanţi ai fi-losofiei clasice germane, putem con-strui o trăsătură comună a O. acestei perioade – alcătuirea (structura) exis-tenţei se înţelege nu într-o contemplare statică, ci ca produs istoric şi logic, iar adevărul ontologic se înţelege nu ca stare, dar ca proces. În sec. XIX deca-de interesul faţă de ontologie ca disci-plină filosofică aparte, dezvoltîndu-se mai ales conceptele gnoseologice şi psihologice ale O. La sf. sec. XIX – în-ceputul sec. XX începe reîntoarcerea la ontologism – sistemele lui E.Husserl, N.Hartmann, neotomismul, unele vari-ante ale existenţialismului, M.Heidegger, J.-P.Sartre, filosofia lingvistică etc.
OPERATOR LOGIC – numirea co-mună a cuvintelor de legătură, care, fi-ind folosite cu diferite variabile, con-stante, formează propoziţii noi. La O. l. se referă: 1) conective propoziţionale –  – conjuncţia, V – disjuncţia,  ne-garea,  implicaţia; 2) cuantori:  – cuantor general,  – cuantor existen-ţial; 3) operatori simpli – operatorul abstracţiei, descripţiei, modalităţii.
OPERAŢIONALISM – curent filo-sofic întemeiat de fizicianul american P.W.Bridgman (1882–1961). Apare în anii 30–40 ai sec. XX în legătură cu revoluţia în ştiinţă. Această revoluţie a condus şi la schimbarea modalităţii de-terminării categoriilor ştiinţifice. Se-mnificaţia noţiunilor ştiinţifice este de-terminată de totalitatea operaţiilor ex-perimentale, ce se folosesc la formu-larea acestei noţiuni. Dacă, după păre-rea O., noţiunea nu poate fi exprimată prin ansamblul de operaţii reale, atunci ea se declară lipsită de sens şi trebuie exclusă din ştiinţă. Astfel trebuie de procedat cu asemenea noţiuni, ca “gaz ideal”, “corp absolut dur” ş.a. din fizica clasică. O. se aseamănă mult cu pragmatismul şi instrumentalismul.
OPINIE PUBLICĂ – totalitatea de concepţii, viziuni, reprezentări şi apre-cieri ale diferitelor evenimente şi fapte ale realităţii de către masele populare. Ea este un mod specific de existenţă a conştiinţei sociale, este conştiinţa în acţiune, conştiinţa funcţionînd. Subiec-tul O.p. sunt diferite grupuri de oa-meni, inclusiv colective de muncă, uniuni profesionale, comunităţi social-demografice, teritoriale, naţionale, cla-se şi societatea în întregime. Conţi-nutul principal al O.p. este informaţia şi cunoştinţele despre fapte, evenimen-te, fenomene şi procese, care au ajuns în centrul atenţiei publice. Pe baza acestor cunoştinţe se formează latura apreciativă a O.p., în care se exprimă părerea, poziţia maselor, acceptarea ori respingerea, confirmarea ori blamarea anumitelor acte, evenimente, compor-tări. O.p. îndeplineşte funcţia regle-mentativă şi educativă. Ea se studiază prin diferite sondaje sociologice şi se formulează, de obicei, prin media sta-tistică.
OPOZIŢIE – 1. (filos.) Noţiune ce desemnează un nivel mai înalt de dez-voltare a contradicţiei decît deosebirea. Dacă la nivelul deosebirii vechiul şi noul coexistă împreună, atunci la ni-velul O. ele se neagă, se exclud reci-proc. O. este o treaptă mai dezvoltată a contradicţiei. 2. (log.) Noţiune ce re-flectă raportul de excludere dintre două noţiuni ori judecăţi.
OPTIMISM (lat. optimus – cel mai bun) – concepţie social-politică şi eti-că, ce reflectă convingerea că ceea ce este bun în lume depăşeşte ceea ce este rău (Leibniz), încrederea în bunătatea naturală a omului (Rousseau), în progresul geniului uman şi al civiliza-ţiei (enciclopediştii), într-un viitor mai bun, în triumful binelui şi dreptăţii. O. rezultă din caracterul ascendent şi suc-cesiv al dezvoltării social-istorice şi culturale şi se confirmă prin întreaga experienţă socială. De aceea O. este un element indispensabil al oricărei acti-vităţi umane şi principiu fundamental al oricărei morale. În istoria filosofiei concepţii O. au dezvoltat majoritatea filosofilor. Dintre gînditorii români idei optimiste au dezvoltat D.Cantemir, N.Bălcescu, M.Kogălniceanu, V.Conta ş.a. O. este contrar pesimismului.
ORACOL (lat. oraculum, de la oro – spun, întreb) – la vechii greci şi la ro-mani – profeţie, prezicere, prevestire; locul unde se săvîrşeau profeţiile, în-suşi prevestitorul. Sanctuar unde, în antichitate, se credea că divinitatea dă-dea răspunsuri la întrebările unui preot, privitoare mai ales la viitor. O. lui Apolo din Delfi a fost cea mai com-plexă instituţie a O. la vechii greci, unde oficia preoteasa Pitia. Nici o ac-ţiune importantă a timpului nu se săvîrşea fără sfatul O.
ORDINE (vezi: Haos)
ORFISM – curent religios în Grecia antică, preconizînd dualismul suflet – corp şi credinţa în metempsihoză. A apărut în sec. VIII–VII î.Hr. în Atthica şi s-a numit în cinstea semilegenda-rului Orfeu. O. a folosit cultul De-metrei şi al lui Dionisos, strîns legate de magia agricolă, ceea ce dă temei pentru a fi considerată ca o ideologie a agricultorilor (ţăranilor). Acest curent se opunea mitologiei. Conducătorii O. erau proroci şi vindecători, care pro-pagau idei de răscumpărare prin asce-tism. Ei legau viaţa după moarte cu fe-ricirea netulburată, iar viaţa pe pămînt – cu suferinţa, aflarea sufletului în corp era considerată drept o cădere a lui din lumea cealaltă. Corpul este pă-cătos şi muritor, sufletul e neprihănit şi veşnic. Ideile O. au exercitat o influ-enţă mare asupra filosofiei, ce era în perioada genezei sale, mai ales asupra idealismului. S-a transformat în nişte culte mistice către sec. V î.Hr.
ORGANICISM – concepţie potrivit căreia societatea este un organism, structura şi funcţiile căruia se supun aceloraşi legi biologice. O. este o apli-care mecanică a particularităţilor orga-nismelor vii la fenomenele sociale. O. a fost formulat de H.Spencer, care a făcut o paralelă între structura şi func-ţiile organismelor vii şi structura orga-nismului social. H.Spencer, de aseme-nea, formulează şi o lege a evoluţiei sociale de la simplu la complex, de la omogen la eterogen. Printre reprezen-tanţii O. sunt şi A.Comte, Espinas, J.Novikow, P.Lilienfeld, A.Schaffle, R.Worms, G.de Greet ş.a. O. este în-rudit cu concepţiile social-darwiniste, malthusianiste şi rasiste
“ORGANON” (gr. organon – unealtă, instrument, procedeu) – numire co-mună a lucrărilor logice ale lui Ari-stotel, dată de comentatorii lui. Sub această numire au fost publicate ope-rele aristotelice “Categoriile”, “Topi-ca”, “Respingerile sofistice”, “Despre interpretare”, “Analitica prima”, “Ana-litica secunda”. În istoria filosofiei O. se înţelegea şi ca procedeu ori unealtă a gîndirii corecte şi cercetării. F.Bacon numeşte lucrarea sa principală “Noul organon” (vezi) anume în sensul de metodă nouă, instrument al cercetării.
ORIGEN (c. 185 – c. 254) – filosof, teolog şi scriitor grec. S-a născut în Egipt, la Alexandria. Datorită vastei sale culturi filosofice, devine celebru printre creştini, dar şi în cercurile ofi-ciale imperiale. Era comparat adesea cu Socrate. La numai 18 ani îl succede pe Clement din Alexandria la conduce-rea şcolii catehetice. Fiind un profund gînditor creştin, a scris aproximativ 2000 de lucrări cu caracter exegetic, apologetic, dogmatic etc. El a realizat prima ediţie critică a Vechiului Testa-ment. Este primul, care a întemeiat un sistem filosofico-teologic pe baza Sfin-tei Tradiţii şi a Sfintei Scripturi. Ade-vărurile fundamentale creştine le-a grupat în jurul a patru puncte doctri-nare: Dumnezeu, lume, om şi revelaţie. Prin filosofia sa, O. a tins că creeze un substrat raţional pentru adevărul cre-dinţei. A voit să adîncească credinţa cu ajutorul raţiunii. În acest scop a aplicat metoda interpretării alegorice şi sim-bolice a Noului Testament, ce deschide calea pentru speculaţii filosofice. În-cercînd o sinteză între gîndirea creştină şi filosofia elenistică, doctrina lui O. a fost condamnată (apocatastază şi pre-existenţa sufletelor) după triumful cre-ştinismului (în 400–402) ca fiind ereti-că la Conciliul de la Constantinopol (553).

Op. pr.: “Despre Principii”; “Con-tra lui Celsium” ş.a.
ORTEGA Y GASSET JOSE (1883–1955) – filosof şi publicist spaniol. Concepţia lui O. poate fi numită raţio-vitalism (învăţătură despre raţiunea vi-tală şi istorică). Filosofia culturii se ba-zează pe teoria despre idei şi credinţe. Omul este o dramă vitală, care se ma-nifestă şi desfăşoară în anumite con-diţii istorice. Istoria este calea unică de determinare a existenţei noastre în lu-me, iar raţiunea istorică – unica moda-litate de cunoaştere a vieţii. Formulea-ză concepţia despre societatea de ma-să, cultura de masă. În societatea con-temporană are loc nivelarea persona-lităţii cu masele, conformismul, cre-şterea patologiei sociale a stresurilor politice.

Op.pr.: “Istoria ca sistem”; “Om şi oameni”; “Deumanizarea artei”; “Ce este filosofia?”; “Filosofie, Estetică, Cultură”; “Răscoala maselor”.
ORTODOXIE (gr. orthodoxia – dreaptă credinţă) – una din cele trei di-recţii principale ale creştinismului (ală-turi de catolicism şi protestantism), ce îşi are începutul încă în perioada paleo-creştină, se formează ca ramură răsă-riteană după divizarea Imperiului Ro-man (a. 395) şi se cristalizează com-plet după marea schismă (a.1054). Ba-za dogmatică o constituie Sfînta Scrip-tură (Biblie) şi Sfînta Tradiţie (hotă-rîrile primelor 7 Sinoade Ecumenice şi operele părinţilor bisericii din sec. II–VIII). Este o învăţătură, care se pla-sează în continuitate directă şi neîntre-ruptă cu tradiţia apostolică, prin inter-mediul teologiei patristice şi neopa-tristice, şi care formează credinţa co-mună a Bisericii neîmpărţite, din pri-mul mileniu. Pînă în prezent a păstrat neschimbate dogmele, tradiţia, cultul şi organizarea bisericească. Principiile de bază sunt expuse în cele 12 articole ale Simbolului de credinţă (Crezul). Prin-cipalele postulate sunt: Dumnezeu slă-vit în Treime; purcederea Sfîntului Duh de la Dumnezeu-Tatăl; misiunea de răscumpărare a lui Iisus Hristos; cinstirea icoanelor, moaştelor ş.a. Spre deosebire de catolicism, n-are un sin-gur conducător. Sunt la moment 15 bi-serici autocefale (independente). Pri-matul onorific (primul între egali) este atribuit tradiţional patriarhului Con-stantinopolului. De-a lungul anilor s-au adunat numeroase opere filosofice ortodoxe, ce abordează un complex întreg de probleme.
ORTODOXISM (gr. ortodoxia – dreaptă credinţă, părere; din fr. – or-thodoxisme – ortodoxism) – 1. Doc-trină dreaptă fixată de instanţele de autoritate ale comunităţii religioase şi obligatorie pentru toţi membrii acestei comunităţi. Contrariul O. este erezia. De O. poate fi vorba în religia creştină; se poate vorbi despre O. iudaismului matur, islamismului, al unor direcţii în budism. În şcolile filosofice cu orga-nizare autoritară bazată pe cultul orga-nizatorului (de ex. neoplatonismul tîr-ziu), de asemenea, pot fi sesizate feno-mene analogice O. şi ereziilor. Ter-menul “ortodox” se întîlneşte şi în doc-trine, ideologii, teorii, ce caută să-şi menţină neştirbită doctrina iniţială – în acest caz se poate vorbi de “marxism ortodox”, “evoluţionism ortodox” etc. 2. Curent de idei şi de expresie literar- artistică creştină, care promovează ideea că nota esenţială a românismului este ortodoxia. Exponentul curentului devine Nichifor Crainic. Din acest cu-rent au mai făcut parte Nae Ionescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Ştefan I.Ne-niţescu, Constantin Goran, Ion Marin Sadoveanu ş.a.

P
PANENTEISM (din gr. pan – totul, theos – Dumnezeu) – doctrină, con-form căreia lumea există în Dumnezeu, Dumnezeu pătrunde lumea, dar nu se identifică cu ea (ca în panteism), el este persoană. Termenul a fost introdus de K.Krause în 1828. Reprezentanţi: N.Malebranche, G.Fechner, K. Krause, W.Wundt
PANLOGISM (din gr. pan – tot, pre-tutindeni şi logos – raţiune) – concep-ţie filosofică, potrivit căreia realitatea este interpretată ca expresie logică şi manifestare a ideii absolute, ca auto-dezvoltare a substanţei inteligibile, ca raţiune, care se cunoaşte pe sine însăşi. Aceasta noţiune a fost formulată pen-tru a caracteriza esenţa filosofiei lui Hegel.
PANPSIHISM (din gr. pan – tot şi psiche – suflet) – concepţie, conform căreia toată realitatea organică şi neor-ganică este însufleţită, are psihic. Formele istorice ale P. sunt diferite, în-cepînd cu animismul credinţelor primi-tive, hilozoismul filosofiei din Grecia antică şi terminînd cu concepţiile psi-hologice despre suflet şi realitatea psi-hică (G.T.Fechner, C.G.Jung).
PANTEISM (gr. pan – tot şi Theos – Dumnezeu) – doctrină filosofică, po-trivit căreia Dumnezeu se identifică cu natură, cu lumea, reprezentînd un prin-cipiu impersonal; totul este Dumnezeu şi totul este în Dumnezeu. P. dizolvă divinitatea în natură. Deus sive natura – zicea Spinoza. Omul şi natura nu sunt independente, ci sunt moduri sau elemente ale fiinţei divine. Idei pan-teiste se întîlnesc de acuma în concep-ţiile filosofice antice indiene (în bra-hmanism, induism, Vedanta), antice chineze (daosism), în filosofia Greciei Antice (Thales, Anaximandros, Hera-clit). Deoarece în aceasta epocă a po-liteismului (vezi) nu era încă o noţiune sistematizată de Dumnezeu ca un spirit unitar cosmic, ideile panteiste consti-tuie una din manifestările hilozoismu-lui. În Evul Mediu în Europa şi Ori-entul Apropiat se dezvoltă ideea de-spre spiritul cosmic impersonal ascuns în natura însăşi, idee bazată pe concep-ţia neoplatonică despre emanaţie. Re-prezentanţi ai P. religios medieval au fost Ioan Scott Eriugena, David Dina-nus (susţine că Dumnezeu, materia şi raţiunea e una şi aceeaşi). Tendinţe na-turaliste ale P. s-au manifestat în Epo-ca Renaşterii (Nicolaus Cusanus, G.Gardanus, F.Patrizzi, T.Campanella, G.Bruno). Înflorirea P. în Europa apu-seană se referă la sec. XVI – începutul sec. XVII. În Germania secolelor XVI–XVII cei mai de seamă reprezen-tanţi ai misticismului panteist au fost S.Frank, I.Bohme, I.Scheffler. În Olan-da P. este prezent în opera lui B.Spino-za. În sec. XVIII, sub influenţa lui Spi-noza, idei panteiste dezvoltă I.Goethe şi I.Herder. Idei de inspiraţie panteistă întîlnim la Hegel şi în romantismul fi-losofic german de la sf. sec. XVIII – începutul sec. XIX, reprezentat de No-valis, Schlegel, Iacobi, Schelling. Teis-mul creştin a considerat P. drept o pri-mejdioasă apropiere de ateism, pe mo-tivul că recuză ideea despre Dumnezeu personal. P. rămîne o concepţie de di-vinitate, evocînd o forţă impersonală. Termenul “panteist” a fost introdus de filosoful englez J.Toland în 1705, iar termenul “panteism” de adversarul lui, teologul olandez I.Faem în 1709.
PARACELSUS FILIPP AUREOL THEOPHRASTUS (1493–1541) – medic, alchimist şi filosof elveţian, re-prezentant al epocii Renaşterii, unul din autorii ipotezei autogenezei orga-nismelor vii. Conform concepţiei sale naturfilosofice, între natură (macro-cosm) şi om (microcosm) există o co-incidenţă şi de aceea cunoaşterea uneia sau alteia este un proces unitar. Lumea este pătrunsă de o forţă activă – spiri-tul mondial. Cunoaşterea de către om a spiritului său este calea spre cunoaşte-rea naturii şi forţelor ei. Realitatea are regulile sale, cine ştie aceste reguli ca-pătă cheia de la natură şi poate acţiona asupra naturii pentru a o transforma. Pentru P. ştiinţa universală este medi-cina, care se bazează pe teologie, filo-sofie, astronomie şi alchimie. Parale-lismul dintre macrocosm şi microcosm îi dă posibilitate omului de a acţiona magic asupra naturii. Acordă atenţie cunoaşterii empirice şi studierii nemi-jlocite a naturii şi organismului uman, iar ca medic a contribuit la apropierea medicinei şi chimiei. A fost precurso-rul biochimiei – a încercat să înţeleagă procesele fiziologice din organism ca procese biochimice. Se ocupa cu astro-logia, teologia, magia. Fiindcă natura este plină de spirite şi demoni, medi-cina trebuie să restabilească dezor-dinea produsă de ei. Medicul trebuie să vindece şi corpul, şi sufletul, şi spiritul bolnavului.