Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

SPAŢIU INFORMAŢIONAL – aria răspîndirii şi circulaţiei informaţiei şi a diferitelor standarde. S.i. prezintă tota-litatea de date, tehnologii de utilizare şi sisteme de reţele, ce funcţionează după principii şi reguli unice. Ele au scopul de a asigura interacţiunea infor-maţională a consumatorilor şi satis-facerea cerinţelor informaţionale ale lor. Prezenţa hotarelor politice şi eco-nomice complică nu numai circulaţia liberă a oamenilor, mărfurilor şi ser-viciilor, dar şi a informaţiei. Crearea S.i. comun este necesară pentru forma-rea pieţei de tehnologii şi servicii in-ternaţionale, organizarea şi dirijarea proceselor economice, transportului etc. Deosebim S.i. local, statal, regio-nal şi global (internet).

SPENGLER OSWALD (1880–1936) – filosof german, reprezentantul filo-sofiei vieţii. Concepţiile lui S. rezultă din noţiunea de viaţă organică supusă unei extinderi nelimitate. Cultura este tratată de el ca un “organism”, care, în primul rînd, este separat de alte “orga-nisme”. Aceasta înseamnă că o unică cultură universală nu este şi nici nu poate fi. S. evidenţiază 8 culturi: egip-teană, indiană, babiloniană, chineză, apoloniană (greco-romană), magică (bizantino-arabă), faustiană (europeană occidentală) şi cultura maya. Se aş-teaptă naşterea culturii ruso-siberiene. Fiecărui “organism” cultural S. îi acor-dă un termen (în jur de 1000 de ani). Murind, cultura regenerează în civili-zaţie. Civilizaţia, ca antipod al culturii, este, pe de o parte, echivalentul noţiu-nilor spengleriene de “întindere” moar-tă, de “intelect” neînsufleţit, iar, pe de alta, ea se plasează în contextul con-cepţiilor despre societatea de masă. Transferul de la cultură la civilizaţie este trecerea de la creaţie spre sterili-tate, de la devenire spre stagnare, de la “fapte” eroice spre “lucrul” mecanic; pentru cultura greco-romană acest transfer a avut loc în epoca elinistă, iar pentru lumea occidentală – în sec. XIX, cu care începe “apusul” ei.

Op.pr.: “Declinul Occidentului”.
SPENCER HERBERT (1820–1903) – filosof, sociolog şi psiholog englez, unul din fondatorii pozitivismului. S. înţelegea filosofia drept o generalizare maximă a cunoaşterii legilor, fenome-nelor, considerînd că ea se deosebeşte de ştiinţele particulare numai canti-tativ, prin gradul de generalizare a cu-noştinţelor. S. porneşte de la divizarea lumii în cognoscibilă şi incognoscibilă. În teoria cunoaşterii S. a dezvoltat con-cepţia de realism transformat, afirmînd că senzaţiile nu se aseamănă cu lu-crurile, însă fiecărei schimbări a obiec-tului îi corespunde o anumită schim-bare a structurii senzaţiilor şi reprezen-tărilor. S. a încercat să îmbine empi-rismul cu apriorismul, recunoscînd cu-noaşterea apriorică ca o fixare fiziolo-gică a experienţei nenumăratelor gene-raţii de predecesori: ceea ce este aprio-ric pentru personalitate, este aprioric pentru specie. S. este fondatorul şcolii organice în sociologie. Principala lege a dezvoltării sociale S. o consideră legea supravieţuirii celor mai adaptate societăţi, iar cea mai mare adaptabilita-te o au societăţile divizate în clase. În etică S. se situa pe poziţiile utilitaris-mului şi hedonismului. Moralitatea, după S., este legată de utilul care este sursa de plăcere.

Op.pr.: “Sistem de filosofie sin-tetică”, “Principii de sociologie”.
SPEUSIP (407–339 î.Hr.) – nepot al lui Platon şi succesorul lui la conducerea Academiei. A orientat cercetările Aca-demiei spre studiile matematice. A substituit ideile lui Platon prin cifre, pe care le înţelegea ca substanţe de sine stătătoare.

Op.pr.: “Despre cifrele pitago-reice”; “Despre plăcere”; “Despre fi-losofie”; “Despre zei”; “Despre su-flet”.
SPINOZA Benedict (Baruh) (1632–1677) – filosof olandez de ori-entare raţionalistă. Bazîndu-se pe me-todologia mecanico-matematică, S. tin-dea spre crearea unui tablou integru al naturii. Continuînd tradiţia panteistă, S. a plasat în centrul ontologiei sale iden-titatea lui Dumnezeu şi a naturii, pe care el o înţelegea ca o substanţă unică eternă şi infinită, excluzînd existenţa oricărui altui început şi, deci, propria sa cauză (cauza sui). Spiritul şi materia sunt distincte, dar legate intim – ele sunt “atribute” ale uneia şi aceleiaşi substanţe infinite. În concepţia despre societate S. l-a urmat pe Hobbes, dar, spre deosebire de acesta, considera că forma superioară a puterii nu este mo-narhia, ci o guvernare democratică, limitînd totodată omniprezenţa statului ca un imperativ al libertăţii.

Op.pr.: “Tratatul teologico-poli-tic”; “Etica”.
SPIRIT (lat. spiritus – suflet, minte, intelectualitate) – principiu ideal al existenţei, conştiinţă, gîndire. În filo-sofia idealistă S. este factorul primor-dial opus materiei. La Hegel dezvol-tarea spiritului se realizează prin spiritul subiectiv, spiritul obiectiv şi spiritul absolut. Spiritul subiectiv re-flectă esenţa omului, lumii lui spiri-tuale, dezvoltarea conştiinţei lui. Spiri-tul obiectiv cuprinde sfera vieţii socia-le, se manifestă ca o integritate supra-individuală şi se realizează prin drept, morală şi stat. Spiritul absolut este activitatea spirituală comună a mai multor generaţii şi se realizează prin artă, religie, filosofie. În filosofie, spiritul se cunoaşte pe sine însuşi şi cu aceasta procesul dezvoltării se termină. În sistemele filosofice religioase noţiu-nea de S. se înţelege în două sensuri: S. divin, divinitatea şi spiritul fiecărui om, iarăşi de sorginte divină. Tot S. se poate considera Logosul în filosofia antică greacă
SPIRITISM (din lat. spiritus – spirit, duh, suflet) – concepţie bazată pe credinţa în existenţa deosebită (fără corp) după moartea oamenilor, a spi-ritelor (sufletelor) lor şi posibilitatea de a contacta cu ele prin diferite proce-dee oculte asupra unor fapte ascunse, trecute sau viitoare. S. îşi are rădăci-nile încă în credinţele primitive (Ani-mismul, Şamanismul etc.). Religiile monoteiste interzic această practică. Către mijlocul sec. XIX, în SUA apare o mişcare spiritistă de masă, ce apoi se răspîndeşte şi în Europa, mişcare care a stîrnit o reacţie repulsivă şi a fost criticată atît de reprezentanţii ştiinţei şi filosofiei, cît şi de cei ai religiei.
SPIRITUALISM (în lat. spiritus – spirit, duh, suflet) – concepţie, care susţine că esenţa, baza realităţii este de natură spirituală. Această spiritualitate există independentă de materie, corpu-rile fiind numai nişte reprezentări sau plasticizări ale spiritului. În istoria fi-losofiei această bază spirituală aste concepută atît ca o substanţă acorpora-lă, cît şi sub diferite aspecte iraţionale ale spiritului. Spiritul este considrat ca o integritate, ce există în afara istoriei şi independent de ea şi nu se reduce la conştiinţă, idee sau oarecare manifes-tare proprie. Ca termen filosofic a fost pus în circuit de Victor Cousin (1792–1867); ulterior, se numeau spiritua-liste o serie de şcoli şi direcţii prepon-derent în filosofia franceză şi italiană din sec. XIX–XX.
SPONTANEITATE (lat. spontaneus – ceea ce se produce, se realizează de la sine) – fenomene neimpuse, care apar fără influenţe externe organizate. În filosofie S. era legată cu automiş-carea naturii (Spinoza), cunoaşterea (Leibniz, Hegel). Materialismul dia-lectic leagă S. cu autodezvoltarea, automişcarea, cu epuizarea contradic-ţiilor interioare ale fenomenelor.
STAGIRITUL – numele lui Aristotel (care provine de la locul său de naştere – Stagira).
STAT – institutul de bază al sistemu-lui politic al societăţii, care organi-zează, direcţionează şi controlează ac-tivitatea în comun şi relaţiile oame-nilor, grupurilor sociale, claselor şi or-ganizaţiilor. S. prezintă în sine insti-tutul central al puterii în societate şi realizarea concentrată a acestei puteri prin politică. De aceea în conştiinţa teo-retică, precum şi în cea comună, toate aceste trei fenomene – S., puterea, po-litica – se identifică în mod firesc. În filosofia politică şi ştiinţa politică pînă la sf. sec. XIX din această cauză no-ţiunea de S. şi politică se identificau. Conceperea S. prezintă în sine una din cele mai complexe probleme ale gîndirii filosofice şi politice. În gîndirea fi-losofico-politică au existat mai multe viziuni despre provenienţa statului. Hobbes, Rousseau ş.a. considerau că statul a apărut în urma unui contract între oameni. Marxismul consideră, ca premisă a apariţiei statului, diviziunea muncii, apariţia proprietăţii private şi a claselor sociale. În orice caz, S. este rezultatul şi factorul dezvoltării socia-le, formării concomitente a organizării politice şi sociale a societăţii. S. po-sedă monopolul asupra violenţei în ca-drul unui teritoriu anumit, dreptul de efectuare din numele întregii societăţii a politicii interne şi externe, dreptul exclusiv de emitere a legilor, obliga-toare pentru toată populaţia, dreptul de percepere a impozitelor şi taxelor. Principalele caracteristici ale S. sunt: 1) prezenţa unui sistem deosebit de organe şi instituţii care realizează funcţiile puterii de stat; 2) prezenţa dreptului, care fixează un sistem de norme, sancţionate de S.; 3) prezenţa unui anumit teritoriu, asupra căruia se proliferează jurisdicţia S. dat. S. se deosebesc după forma de guvernare: monarhie sau republică. Din punct de vedere al construcţiei statale, S. se di-vid în: unitare (formaţiune statală uni-că); federaţii (uniune de formaţiuni statale relativ independente: state, can-toane, landuri etc.); confederaţii (uni-uni juridico-statale). După regimul politic, S. se împart în: democratice, autoritare, totalitare, dictatoriale, des-potice, liberale, de drept etc.

STOICII – şcoală a filosofiei antice greceşti, primind denumirea de la por-ticul din Atena, unde iniţial era ampla-sată. Fondată de Zenon din Kition c. 300 î.Hr. Este acceptată următoarea periodizare: Stoia Antică sec. III–II î.Hr. (Zenon, Kleante, Chrisippos şi disci-polii lor); Stoia Medie sec. II–I î.Hr. (Panaetios, Posidonios); Stoia Tardivă (S. romani – Seneca, Epictet, Marcus Aureliu). Etica ocupă în sistemul S. un loc primordial, bazîndu-se pe fizică (naturfilosofie) şi logică. S. greci stu-diau mai ales logica şi fizica, iar S. romani – etica. Logica divizată în re-torică şi dialectică trebuie să înveţe a construi şi a utiliza “cuvinte” şi pro-poziţii adevărate şi false. Fizica S. in-clude reprezentarea despre lume ca proces. Etica se remarca prin rigo-rism, ataraxie. S. romani îndemnau să fie respectate următoarele prescripţii de ordin moral: călăuzirea de raţiune în comportare, care este o parte din ra-ţiunea divină universală (Logos) şi ten-diţa spre supunere destinului (Fa-talism). S. a avut o influenţă puternică asupra filosofiei creştine.
STRATIFICARE SOCIALĂ (din lat. stratum – strat, pătură şi facere – a face) – una din noţiunile de bază ale sociologiei, care marchează sistemul de indici şi criterii al diferenţierii so-ciale, inegalităţii în societate, structura socială, domeniu al sociologiei. În stu-dierea S.s. predomină 3 direcţii. Prima, în calitate de criteriu principal de evi-denţiere a straturilor avansează presti-giul social. A doua – cel mai important factor consideră autoaprecierea oame-nilor în raport cu poziţia lor socială. A treia – la descrierea diferenţierii uti-lizează asemenea criterii obiective, ca profesia, venitul, studiile. În acest con-text se deosebeşte “stratificarea unidi-mensională”, cînd grupurile se apre-ciază pe baza unui singur indiciu, şi “stratificarea polidimensională”, deter-minată de totalitatea de indicii.
STRUCTURALISM – o serie de ori-entări în filosofia contemporană, care absolutizează metoda structurală. No-ţiunea de structură se foloseşte în ma-tematică, psihologie (geschtaltism), ling-vistică (de către F.de Saussure), în fi-zică (Schrodinger), chimie, biologie (Bertalanfy). Structuralismul pătrunde şi în ştiinţele sociale – etnologie, so-ciologie, economie, istorie, critica lite-rară şi de artă, exprimînd tendinţa acestor ştiinţe spre formalizare şi ma-tematizare, spre găsirea unui limbaj şi a unor metode cît mai exacte, obiec-tive, analoage celor ale ştiinţelor naturii. S. consideră obiectele ca sisteme, an-sambluri organizate de elemente. O structură se prezintă ca un tip sau mo-del ideal (o totalitate de raporturi şi re-laţii, care îmbină componentele obiec-tului), independent de natura lor sub-stanţială. După părerea S., structura este noţiunea principală şi primordială, ea determină atît obiectele şi realitatea, cît şi gîndirea umană. Scopul principal al S. este descoperirea structurilor uni-versale ale realităţii sociale şi gîndirii umane. În acest sens, structuralismul a realizat unele succese nu numai în lingvistică, psihologie, dar şi în etnolo-gie, în studierea societăţii primitive (Levi-Strauss), a raporturilor subcon-ştientului şi inconştientului (Lacan), a unor probleme de filosofie a culturii (Foucault). Levi-Strauss considera că gîndirii mitologice şi gîndirii ştiinţifice le sunt caracteristice unele şi aceleaşi structuri, că ele se supun unor principii logice comune. Noi gîndim despre di-ferite conţinuturi, iar forma, structura gîndirii este aceeaşi. Neajunsul multor concepţii etnologice, după părerea lui Levi-Strauss, constă în faptul că ele sunt prelucrate numai la nivelul conşti-inţei şi se ignorează nivelul inconştient (care nu pot fi observate direct, nemi-jlocit). Alt reprezentant al structuralis-mului, Lacan, formulează ideea asemă-nării, analogiei structurilor limbajului şi mecanismelor manifestării incon-ştientului. Studiind limbajul cu struc-turile sale (în care se manifestă sim-bolicul şi semnificaţia), noi putem pă-trunde în tainele inconştientului. In-conştientul se manifestă simbolic în limbaj, activitate, creaţie. Simbolicul absolut domină asupra realului şi ima-ginativului, fiindcă realul, ca atare, este palpabil, iar imaginativul este iluzoriu şi subiectiv. Inconştientul este condiţia necesară studierii obiective a conştiin-ţei – inconştientul este ceea ce se află în afara conştiinţei şi ne oferă acces la conştiinţă. În anii 70–80, în Franţa şi SUA apare un nou curent – poststruc-turalism, care încearcă să facă o critică şi să depăşească lacunele structuralis-mului – absolutizarea structurii, carac-terul anistoric şi reducţionismul ling-vistic.
STRUCTURĂ (lat. structura – con-strucţie, aranjament, ordine) – totali-tate de conexiuni stabile ale obiectului, care asigură conservarea notelor lui principale în diverse schimbări interne şi externe; caracteristica centrală a si-stemului, aspectul lui invariabil. Într-un sens mai larg, noţiunea de S. se utiliza în uzul ştiinţific şi filosofic încă din evul mediu şi se manifesta în calitate de o modalitate de delimitare a noţiunii de formă. În sens strict, no-ţiunea de S. se dezvoltă în chimie în legătură cu apariţia în sec. XIX a teo-riei construcţiei substanţelor chimice. În ştiinţa contemporană noţiunea de S. se corelează cu noţiunile de sistem şi organizare. S. scoate în evidenţă sta-bilitatea obiectului pentru a-şi menţine calitatea la schimbarea condiţiilor interne sau externe. Atît timp cît se menţine S., se menţine şi sistemul. O pondere cognitivă foarte mare o are noţiunea de S. în cadrul concepţiei si-stematice, structuralismului şi analizei structural-funcţionale.
SUBCONŞTIENT – în sens larg – to-talitatea proceselor psihice, operaţii şi stări nereprezentate în conştiinţa su-biectului. Într-un şir de teorii psiholo-gice S. este o sferă deosebită a psihi-cului sau un sistem de procese, care se deosebesc calitativ de fenomenele con-ştiinţei. S. se prezintă ca o caracteris-tică a proceselor psihice active, tot-odată, ca un proces colateral al acti-vităţii conştiente, incluzînd procese psihice, care nu participă în mod direct la înţelegerea obiectelor, asupra cărora este concentrată atenţia individului.
SUBIECT (lat. sujectus – ce stă jos, se află la bază, de la sub. – sub. şi jecto – arunc, zidesc baza) – purtătorul activi-tăţii obiectual-practice şi a cunoaşterii (individ sau grupă socială), sursa de activism, orientată spre obiect. Terme-nul de S. se utiliza în istoria filosofiei în diferite sensuri. De exemplu, Aristo-tel marchează cu el şi existenţa in-dividuală, şi materia – substanţa fără formă, în Evul mediu scolastica în-ţelege prin S. ceva real existent în în-şeşi lucrurile. În forma idealistă teza despre noţiunea social-istorică a S. a dezvoltat-o Hegel, pentru care cunoaş-terea este un proces supraindividual, care se desfăşoară pe baza identităţii S. (prin care se înţelege spiritul absolut) şi obiectului. Materialismul dialectic conexează nemijlocit categoria de S. cu cea de practică.
SUBIECT ŞI OBIECT – categorii fi-losofice, ce reflectă procesul cunoaş-terii şi activităţii practice. S. este omul activ, care cunoaşte şi transformă reali-tatea obiectivă în procesul activităţii sale practice. Omul este S. în legătură cu capacitatea lui de purtător al su-biectivităţii conştiente. Ca fiinţă con-ştientă, omul este nu numai S. gno-seologic, ci şi praxiologic şi axiologic. S., ca purtător al activităţii, se mani-festă nu ca un individ izolat, ci ca per-soană, fiinţă socială, produs al anumi-telor relaţii, condiţii social-istorice. Sub noţiunea de S. al activităţii de cu-noaştere se înţelege, mai întîi de toate, omenirea în dezvoltarea ei istorică, deşi cunoaşterea se realizează prin ac-tivitatea unor indivizi, grupuri de oameni, comunităţi istorice, clase, ge-neraţii etc. O. este existenţa în afară şi independent de conştiinţa noastră, este lumea exterioară, realitatea inclusă în activitatea practică a subiectului. O. nemijlocit al cunoaşterii este acea par-te a realităţii, care este evidenţiată din ea şi spre care este orientată activitatea subiectului. O. există independent de S., ca primar în raport cu S., iar S. cu-noscător ca secundar referitor la rea-litatea obiectivă. Dar dacă privim inte-racţiunea dintre S. şi O. ca relaţie a două forme de realitate obiectivă, atunci şi subiectul, şi obiectul sunt pri-mare, materiale, iar rezultatul activi-tăţii de cunoaştere ca secundar şi ideal. S. se manifestă ca agent activ nu nu-mai ca realizator al cunoaşterii, ci şi prin faptul că el reproduce ideal, în mod creator realitatea, O. cunoaşterii prin diferite operaţii, formule, legi şi categorii.
SUBIECTIV – OBIECTIV – concep-ţii contrare, ce se întîlnesc în epistemo-logie, teoria moralei etc. S. – este ceea ce aparţine subiectului, formează lu-mea internă a lui, senzaţiile, emoţiile şi gîndurile subiectului. O. – ceea ce există real, independent de voinţa şi conştiinţa omului.
SUBIECTIVISM – concepţie ce ab-solutizează subiectivul. Consideră că noţiunea de frumos şi urît, adevăr şi fals, bine şi rău sunt subiective, depind de părerea individului.
SUBLIM – categorie estetică, ce ca-racterizează importanţa interioară a obiectelor şi fenomenelor, incomensu-rabile după conţinutul lor ideal cu for-mele reale ale exprimării lor. Noţiunea de S. a apărut spre finele antichităţii. Kant a efectuat o analiză sistematică a opoziţiei dintre frumos şi S. Dacă fru-mosul se caracterizează printr-o anu-mită formă, limitare, apoi esenţa S. – rezidă în imensitatea lui, în măreţia in-finită şi incomensurabilitate cu capaci-tatea omului de contemplare şi imagi-naţie. S. descoperă natura dualistă a omului: el îl reprimă ca fiinţă fizică, îl impune să conştientizeze finitatea şi limitarea sa, dar concomitent îl înalţă ca fiinţă spirituală, trezeşte în el ideile raţiunii, conştiinţa superiorităţii mora-le, chiar şi asupra naturii fizic inco-mensurabile, reprimătoare. Kant pla-sează S. deasupra frumosului. Ulterior Schiller descoperă antipodul kantian al frumosului şi S., introducînd noţiunea unificatoare a frumosului ideal.
SUBLIMARE (lat. medieval sublima-tio – înălţare, ascensiune, ridicare) – noţiune psihanalitică propusă de S. Freud (în 1905) pentru desemnarea mecanismului de protecţie a indivi-dului. Impulsurile instinctuale sunt re-orientate de la scopurile lor iniţiale spre scopuri sociale elevate. S. este un comportament social nobil şi măreţ, contrar josnicului, infamului. Altruis-mul nu este altceva decît sublimarea instinctului sexual, iar spiritul de com-petiţie – sublimarea agresivităţii. S. contribuie la adaptarea optimă la me-diul social şi nu dăunează dezvoltării individului. În psihologia socială S. se leagă de procesele socializării. Proble-melor S. li se acordă o atenţie impor-tantă în psihologia creaţiei, psihologia pediatrică, psihologia sportului etc.
SUBSTANŢĂ (din lat. substantia – esenţă, ceea ce stă la bază, ceva) – ter-men filosofic, ce marchează (la gene-ral) temelia a tot ce există, care condi-ţionează apariţia şi dispariţia lucrurilor şi fenomenelor, iar ea este indepen-dentă, fiind însăşi cauza sa. Noţiunea S. a suferit schimbări în cursul timpu-lui după diferite sisteme de cugetare, căpătînd diverse înţelesuri. Iniţial, e concepută ca o S. corporală, din care sunt constituite toate lucrurile. Apoi S. e considerată ca o desemnare deosebită a lui Dumnezeu (în scolastică), condu-cînd la dualismul sufletului şi corpului. Descartes şi Spinoza întrebuinţează mai mult această noţiune în filosofia lor. Kant şi Hegel definesc mai concret această noţiune: “ceva... în raport cu care se definesc toate fenomenele “temporale” (Kant) şi “bază a oricărei adevărate dezvoltări ulterioare”. Mar-xismul concepe substanţa ca materie şi cauză activă a apariţiei tuturor fe-nomenelor proprii, ca o categorie fun-damentală a monismului materialist. S. din punct de vedere al idealismului este spiritul, Dumnezeul, ideea, ra-ţiunea universală. Dualismul (în cazul dat Descartes) rezultă din recunoaş-terea a două substanţe: materială şi spi-rituală. Pluralismul recunoaşte existen-ţa mai multor S. Panteismul consideră S. pe Dumnezeu identic cu natura (Ni-colaus Cusanus, Bruno). Materialismul metafizic concepe prin S. materia iden-tică cu atomii veşnici, invariabili, im-penetrabili şi indivizibili. Unele şcoli filosofice înţeleg prin S. esenţa lucru-rilor şi fenomenelor. S. e concepută în ştiinţa contemporană şi în sens de parte componentă a materiei, ca formă de existenţă a ei (alături de cîmp, lumină şi plasmă).
SUBSTRAT (din lat. sub – sub şi stratum – zidire, construire) – baza ge-nerală a fenomenelor, totalitatea de formaţiuni relativ simple, elementare calitativ, interacţiunile cărora condiţio-nează însuşirile sistemului sau proce-sului vizat. Orice S. concret exprimă indivizibilitatea calitativă a unor obiec-te şi sisteme în raport cu anumite pro-cese. Concomitent, aceste obiecte po-sedă structură, care poate să se mani-feste în diverse interacţiuni. Cunoaş-terea teoretică a S. diferitelor procese concrete semnifică descoperirea struc-turilor, principiilor raporturilor structu-rale, determinarea acelor obiecte, inte-racţiunea cărora determină însuşirile fenomenelor cercetate.
SUBZISTENŢĂ – mod de existenţă a obiectelor fictive sau imaginare.
SUICID (vezi: Sinucidere)
SUFLET (lat. anima) – noţiune care în ştiinţă şi în sisteme filosofice nei-dealiste exprimă viziunile istorice în schimbare asupra psihicului şi a lumii interioare a omului; în religie şi filoso-fia idealistă – noţiune despre o subs-tanţă imaterială deosebită, independen-tă de corp. Concentrînd ideile referi-toare la această temă, începînd cu cele mai arhaice pînă în prezent, S. poate fi determinat ca principiu de viaţă, sediu al ideilor şi sentimentelor. Noţiunea de S. se întîlneşte în reprezentările ani-miste, metempsihozei (călătoria sufle-telor) în filosofia indiană religioasă, în concepţiile orficilor, pitagorienilor, mitul Zamolxes. Naturfilosofia antică greacă este pătrunsă de reprezentările despre însufleţirea universală a cosmo-sului (hilozoism). Platon şi neoplato-nismul dezvoltă învăţătura despre S. universal ca unul din principiile uni-versale ale existenţei. S. la Aristotel este un început activ raţional (“forma” – entelehia) al corpului viu, inalienabil (tratatul “Despre suflet”). În concepţii-le deiste ortodoxale ale Evului mediu şi filosofia musulmană S. omului este un început spiritual irepetabil şi etern creat de Dumnezeu. În filosofia epocii moderne termenul de S. în sens pro-priu a început să se utilizeze pentru marcarea lumii interioare a omului. Metafizica dualistă a lui Descartes di-vide S. şi corpul în două substanţe deo-sebite. Leibniz abordează S. ca o subs-tanţă închisă, monadă. Kant deduce noţiunea de S. în afara experienţei, în domeniul ideilor transcendentale, care condiţionează posibilitatea cunoaşterii umane. În psihologia experimentală din a doua jum. a sec. XIX, noţiunea de S. este limitată într-o mare măsură de noţiunea de psihic.
SUPER-EGO (SUPRA-EU) – noţiu-ne psihanalitică, formulată de S. Freud (1856–1939), care semnifică cenzura, lumea normelor sociale şi interdicţiilor (tabu), morala. Inconştientul este com-pus din două substructuri relativ de sine stătătoare – “ID” (Sinele) şi SUPER-EGO (SURPA-EU). Ultimul este eul ideal, spre care individul tinde inconştient. În copilărie drept aseme-nea ideal sunt părinţii, iar mai tîrziu – normele şi interdicţiile sociale, morala, asimilate de individ. S. acţionează asupra individului ca o instanţă de autoritate şi constrîngere morală, îl obligă să lupte cu impulsurile instinc-tuale sub ameninţarea apariţiei senti-mentului vinovăţiei. Dacă Sinele vine din adîncime, de jos spre conştiinţă, atunci S. vine de sus. Eul conştient se află intre aceşti doi poli, două sub-structuri inconştiente. După părerea lui S. Freud, din S. au luat naştere nor-mele morale şi religia.
SUPOZIŢIE – însuşirea unei noţiuni de a reprezenta ceva, o judecată luată ca premisă (ipoteză) pentru formularea altei judecăţi.
SUPRAOM (vezi: Ubermensch (Su-praomul))
SUPRAVIEŢUIRE – capacitatea unui individ sau a mai multor persoane de a rămîne în viaţă după o catastrofă. No-ţiunea S. este interpretată paralel cu nemurirea. În doctrinele filosofilor an-tici (Pitagora, Zamolxis, Platon, Ari-stotel ş.a.), precum şi în concepţiile religioase se afirma nemurirea sufle-tului. Omul ca fiinţă biologică este muritor, el nu poate supravieţui morţii, nu poate trăi altă viaţă „deasupra” vieţii care-i este dată. A supravieţui în-seamnă a înlătura primejdiile, ce con-duc la moartea prematură a unui indi-vid, prevenirea dispariţiei unui popor, pieirea civilizaţiei. Filozofia contem-porană trebuie să fie o filozofie a su-pravieţuirii. Omenirea nu poate exista decît în limitele unor parametri strict determinaţi ai mediului fizic, biologic şi social. Omenirea, ca parte a noo-sferei, a intrat în epoca dezvoltării ireversibile, care depinde de acutizarea problemelor globale. Problema-cheie actualmente este elaborarea “Strategiei Omului”, coordonată cu “Strategia Na-turii”. Strategia omenirii presupune totalitatea diferitelor activităţi, ce ar asigura coevoluţia omului şi mediului ambiant. Strategia omenirii trebuie să accepte şi noi modernizări, de aceea ea trebuie să aibă o nouă filozofie – fi-lozofia supravieţuirii. Medicina, care se ocupă de cercetarea problemelor omului şi optimizării condiţiilor socia-le, poate contribui la elaborarea strate-giei omenirii, la rezolvarea probleme-lor globale, la elaborarea noilor ori-entări valorice. Pentru formarea con-ştiinţei globale e necesar de a recon-ştientiza toate relaţiile sociale: relaţiile omului cu natura, relaţiile dintre dife-rite comunităţi, relaţiile dintre om şi om, atitudinea faţă de trecut, istorie, cultură, strămoşi ş.a.

Ş

ŞANSĂ – probabilitate de reuşită în ceva, condiţii favorabile. A.A.Cournot a fost primul matematician, care a formulat teoria şansei (intersecţia a două serii cauzale independente).
ŞAPTE ÎNŢELEPŢI – filosofi antici, autori a unor maxime (cunoaşte-te pe tine însuţi, nimic peste măsură): Tha-les, Biant, Pittac, Solon, Cleobul, Periandru, Hilon.
ŞAPTE MINUNI ALE LUMII – fe-nomene ori lucruri neobişnuite, extra-ordinare, obiecte considerate în anti-chitate magnifice: piramidele egiptene, templul Artemidei din Efes, mausoleul din Halicarnas, grădinile suspendate ale Semiramidei din Babilon, Colosul din Rhodos, statuia lui Zeus din Olimp, farul din Alexandria.
ŞCEGLOV ALEXEI V. (1905–1996) – d.h.ş.f., profesor universitar, specia-list în istoria filosofiei. S-a născut în Warşovia. Provine dintr-o familie de învăţători ruşi. Din 1916 pînă în 1918 a locuit la Moscova, apoi activează în sudul Rusiei. Între 1927–1930 îşi face studiile la Facultatea de pedagogie a Universităţii din Rostov-pe-Don, cali-ficîndu-se lector de ştiinţe sociale. Între 1930 şi 1933 devine şeful cate-drei de filosofie a Institutului Petrolu-lui din Groznîi. Ulterior, revine la Moscova şi desfăşoară o intensă activi-tate ştiinţifică şi didactică, studiind concomitent la “Institutul Krasnoi Pro-fessurî”, secţia Filosofie. În 1933–1939 e colaborator ştiinţific, secretar ştiinţific etc. Totodată, în 1933–1940, este redactor al secţiei de filosofie, membru al redacţiei principale la “En-ciclopedia sovietică mare”. Un timp a exercitat funcţia de şef al catedrei Fi-losofie a AŞ a URSS, de şef al Secţiei de presă la Comisariatul de Externe (1939–1940). În perioada anilor 1940–1948 a fost represat, aflîndu-se în la-gărele staliniste de detenţie. Ulterior a fost reabilitat. Activează ca şef de catedră la Universitatea de Stat din Perm (1959–1964). În anul 1964 se transferă la Chişinău şi este ales în funcţie de şef al catedrei Filosofie la USM, apoi şef al catedrei Filosofie a USMF “Nicolae Testemiţanu” (1971–1986). În 1935 susţine teza de doctor în filosofie “Борьба Ленина против богдановской ревизии Маркса”, iar în 1969 susţine teza de doctor habilitat. Este autorul a circa 100 de lucrări şti-inţifice, sub egida lui şi-au susţinut di-sertaţiile 20 doctori în ştiinţe filoso-fice. I s-a conferit titlul onorific de sa-vant emerit din RM. A fost decorat cu ordinul “Insigna de onoare” şi medalia “Pentru vitejie în muncă”.

Op. pr.: “Краткий курс истории философии”; “Материализм Дж. То-ланда”; “О противоречиях советско-го общества”; “Философские дис-куссии 20-х – начала 30-х годов”; “Dezvoltarea spirituală a personalităţii socialiste”.
ŞCOALA ALEXANDRINĂ – filo-sofie antică neoplatonistă din sec. I î.Hr. – sec. VI d.Hr. Este abordată în li-teratura de specialitate sub două aspec-te. 1) Filosofie iudaică a lui Filon Ale-xandrinul – orientare, care punea la baza existenţei ideile lui Platon. Divi-nitatea în accepţia lui Filon este su-perioară unicului şi binelui platonian şi este o esenţă veritabilă, care este cu-noscută omului că ea exista, dar nu-i cunoscută cum arată. Teologia cre-ştină timpurie era sub o puternică in-fluenţă a platonismului stoic cu meto-dele sale pur monoteiste. 2) Într-un sens mai larg Ş. a. încadrează neopita-gorismul păgîn şi şcolile eclectice din primele sec. d.Hr. În general, termenul de Ş. a. se identifică cu şcoala filoso-fică a lui Filon şi a gînditorilor creştini din Alexandria din sec. II–III d.Hr.
ŞCOALA_BIOLOGICĂ_ÎN_SOCIO-LOGIE'>ŞCOALA BIOLOGICĂ ÎN SOCIO-LOGIE – curente în sociologie din a 2-a jum. a sec. XIX, caracteristica gene-rală a cărora este utilizarea noţiunilor şi legilor biologiei la analiza vieţii so-ciale. Acest fapt s-a datorat succeselor biologiei (descoperirea celulei, legea luptei pentru existenţă şi a selecţiei naturale etc.). Ş. b. s. pot fi atribuite concepţia lui Spenser, şcoala antro-pologică rasială, şcoala organică în sociologie, darwinismul social, psiho-logismul în sociologie, sociobiologia.
Şcoala de la Baden (vezi: Baden şcoala)
ŞCOALA DE LA CAMBRIDGE – orientare în filosofia engleză din sec. XVII, care a încercat să utilizeze con-cepţia platonismului şi neoplatonismu-lui pentru fundamentarea teologiei creş-tine. Principalii reprezentanţi: Whichcote (1609–1683), A.More (1614–1687), D.Smith, R.Kudworth, N.Calveruel. Profesorii de la Universitatea din Cam-bridge promovau o optică largă asupra rolului şi sarcinii bisericii anglicane, ideea libertăţii voinţei. Ş. de la C. îm-bina ideile creaţionismului cu concep-ţia despre emanaţie şi recunoştea pre-zenţa permanentă şi influenţa divină în lume, înfăptuită prin intermediul su-fletului universal”. Ş. de la C. afirma că ideile sunt “introduse” în sufletele umane eterne de Dumnezeu, iar pro-cesul cunoaşterii constă în actualizarea lor.
ŞCOALA CIRENAICĂ – se formea-ză în sec. VI–V î.Hr. din iniţiativa lui Aristip, elevul lui Socrate. Din Ş.C. fac parte Theodor-Ateistul, Gheghesios, Annicheridos şi Eughemeros. Ş.C. poate fi caracterizată ca senzualism în teoria cunoaşterii şi hedonism în etică.

ŞCOALA DE LA VIENA (vezi: Cer-cul de la Viena)
ŞCOALA DE LA FRANKFURT – orientare în filosofia şi sociologia ger-mană din sec.XX, care s-a constituit în anii 20–40. Principalii reprezentanţi – Horkheimer, Adorno, Fromm, Mar-cuse, Habermas. În concepţia filosofi-co-sociologică Ş. de la F. a încercat să îmbine elementele abordării critice ale lui K.Marx vis-a-vis de cultura bur-gheză cu ideile hegeliene şi freudiste. Noţiunea lui M.Weber a “raţionaliză-rii” se transformă în una din noţiunile centrale ale filosofiei culturii acestei şcoli. Dialectica hegeliană se trans-formă în “dialectică negativă”, anti-sistemică. Una din preocupările cen-trale este problematica alienării. Pe-rioada postbelică se caracterizează prin aprofundarea contradicţiilor între re-prezentanţii Ş. de la F., care a condus la dispariţia ei la înc. a. 70. Ş. de la F. a avut o influenţă puternică asupra gîndirii filosofice şi sociale din Ger-mania şi SUA.
ŞCOALA DE LA LVOV – VAR-ŞOVIA – grup de logicieni şi filosofi polonezi, care au activat în Varşovia şi Lvov în perioada interbelică. Fonda-torul şcolii K.T.Twardowski, iniţia-torul cercetărilor în domeniul semio-ticii şi logico-metodologicii în Polonia. Reprezentanţii principali: J.Lukasie-wicz, S.Lesniewski, A.Tarski, T.Kotar-binski, K.Ajdukiewicz, L.Hwistiek, Z.Zamirski, V.Tatarkiewicz. Pentru Ş. de la L.-V. era caracteristică atitudinea negativă faţă de iraţionalism, pleda spre o apropiere a investigaţiilor filosofice şi ştiinţifice, pentru utilizarea mijloa-celor de analiză logică, pentru fortifi-carea şi fundamentarea poziţiei raţio-naliste în scopul sporirii preciziei şi neechivocităţii limbii ştiinţei şi filo-sofiei. Ş.L.-V. a avut o contribuţie im-portantă în semantica logică, teoria mulţimilor, în logica modală şi poli-valentă, în logica matematică, în cer-cetările metalogice şi metodologice (teoria inducţiei, construcţia şi funcţia teoriei ştiinţifice, elaborarea metodei axiometrice, teoria relativităţilor), Ş.L.-V. s-a destrămat în 1939, în urma invaziei hitleriste şi staliniste asupra Poloniei, unii reprezentanţi ai acestei şcoli au pierit în lagărele de concen-trare hitleriste şi staliniste.
ŞCOALA DE LA MARBURG – cea mai puternică orientare neocantianistă, care provine din interpretarea “trans-cendentologică” a concepţiei lui Kant. Conform Ş. de la M., universalitatea şi necesitatea cunoaşterii ştiinţifice se explică prin autoreglarea raţiunii şi nu depinde de senzaţie şi “lucrul în sine”. Cunoaşterea se desprinde de la psihic, iar obiectul cunoaşterii se identifică cu noţiunea despre obiect. Existenţa, ca atare, se interpretează ca totalitate a ra-porturilor noţionale pure. Reprezentan-ţii principali ai Ş. de la M. H.Kohen, P.Natorp şi E.Cassirer determină obiectul nu ca o substanţă plasată de cealaltă parte a oricărei cunoaşteri, dar ca obiect, care se formează din ex-perienţă în progresie.
ŞCOALA Din Eleea – se formează la începutul sec. V î.Hr., reprezentanţii ei sunt Xenofan, Parmenide, Zenon, care abordează problema existenţei, cogno-scibilităţii lumii, dezvoltă aparatul ca-tegorial al filozofiei (mai ales dialec-tica gîndirii), s-au pronunţat contra ideilor lui Heraclit despre veşnica miş-care şi schimbare. Xenofan expunea vi-ziunile sale într-o formă poetică. Ideile lui se manifestau contra reprezentărilor mitologice şi religioase referitoare la apariţia şi dezvoltarea lumii. Se pro-nunţa contra imoralităţii şi antropo-morfismului religiei politeiste, conside-ra că nu zeii au creat oamenii, ci dimpo-trivă, oamenii au creat zeii după chipul şi înfăţişarea lor. Parmenide formulea-ză teoria despre existenţă, subliniind că existenţa este ceea ce se cunoaşte cu raţiunea, fiind unică, veşnică, neschim-bătoare, indivizibilă, iar inexistenţa nu este. Lumea după opinia lui Pa-rmenide este o sferă materială, în care nu există gol şi deci mişcarea este im-posibilă. Parmenide face deosebire clară între cunoştinţe adevărate ca re-zultat al cunoaşterii raţionale şi părere (doxa), ce se bazează pe cunoaşterea senzorială. Zenon susţine ideile lui Parmenide. El separă cunoaşterea sen-zorială de cea raţională, consideră că cunoaşterea adevărată este cunoaşterea raţională. Cunoaşterea senzorială con-duce la contradicţii irezolvabile. Zenon a devenit vestit anume prin încercarea de a clarifica contradicţiile dintre ra-ţiune şi senzaţii. În paradoxurile sale (dihotomia, Ahile, săgeata, stadionul) Zenon neagă mişcarea şi argumentează imobilitatea şi neschimbarea existen-ţei, demonstrează că dacă se admite existenţa mişcării, aceasta va conduce la contradicţii irezolvabile. Este im-posibil de a parcurge un spaţiu infinit în timp limitat.
ŞCOALA DIN MILET (sec. VI î.Hr.) – cea mai veche şcoală ştiinţifico-filo-sofică greacă, avîndu-i ca protagonişti pe Thales, Anaximandru, Anaximene. Ş. d. M. era preponderent natural-şti-inţifică şi nu aborda problemele exi-stenţei şi cunoaşterii. Cu ea începe is-toria cosmogoniei şi cosmologiei ştiin-ţifice europene: a fizicii, geografiei (şi cartografiei), meteorologiei, astrono-miei, biologiei şi (posibil) a matema-ticii. Toate acestea constituiau o sin-gură ştiinţă despre “natură”, sau “isto-ria naturală”, care descrie şi explică cosmosul în evoluţia sa dinamică de la apariţia aştrilor şi Pămîntului din protosubstanţă pînă la apariţia fiinţelor vii. Drept unitate, principiu universal, ce se află la baza diversităţii infinite a fenomenelor Thales considera apa (hy-dor), Anaximandru aerul (pneuma), iar Anaximene apeironul (substanţă inde-finită). Filosofii Ş.d.M. au fost, de asemenea, dialecticieni spontani. Re-prezentanţi mai tardivi, mai puţin im-portanţi ai Ş. din Milet sunt Hyppon şi Diogene Apollonieţeanul (sec. V î.Hr).
ŞCOALA FUNCŢIONALĂ ÎN SO-CIOLOGIE – principiul metodologic al căreia este funcţionalismul. Stipu-lează analiza fenomenelor vieţii socia-le, bazîndu-se pe evidenţierea obiectu-lui cercetat (societatea, formaţia soci-al-economică, institutul social, proces social etc.) în calitate de integritate; di-viziunea lor în părţi componente (ele-mente, factori, alternative); reflectarea dependenţelor atît între părţile compo-nente, cît şi între părţi cu integrul. Re-prezentanţii: V. Malinowski, R.Mer-ton, T.Parsons, P.Sorokin, E.Negel, A.Radcliffe-Brown. Această şcoală ori-entează cercetătorul spre analiza func-ţionării fenomenelor sociale, deci spre conceperea mecanismelor şi metodelor lor de reproducere, a repetabilităţii, autosusţinerii.
ŞCOALA IMANENTĂ ÎN FILOSO-FIE – orientare subiectiv-idealistă în filosofie la sfr. sec. XIX – înc. sec. XX, care confunda existenţa, realitatea cognoscibilă cu conţinutul conştiinţei şi care neagă existenţa realităţii inde-pendent de conştiinţă. A fost funda-mentată de filosofii germani W.Schuppe, R.Schuppert-Soldern, M.Kaufman, I.Remke ş.a. Ei considerau că lumea nu este dată obiectiv, ci este creată de conştiinţă. Neagă existenţa “lucrului în sine”, deci a realităţii obiective. În viziunea Ş.i. tot cognoscibilul se află în sfera conştiinţei, prin urmare, ima-nentă ei, conţinutul conştiinţei se trans-formă în unica realitate. Lumea internă şi cea externă – subiectul şi obiectul – acestea-s două sfere, pe care le “pose-dă” sufletul, acestea-s două domenii ale “Eu”-lui, ale conştiinţei. O parte dintre adepţii Ş.i. postulează conştiinţa de gen, care serveşte drept criteriu al obiectivităţii şi adevărului. Prin acea-sta se observă o evoluţie a opţiunilor subiectiv-idealiste spre cele obiectiv-idealiste.
ŞCOALA IONIANĂ (sau MILE-SIANĂ) – este reprezentată de Thales, Anaximandros şi Anaximene (toţi din Milet) şi Anaxagora din Clazomene. Ei sunt primii filosofi şi savanţi (se mai numeau şi fiziologi). (vezi: Şcoala din Milet)
ŞCOALA MEGARICĂ – se formea-ză la Megara (lîngă Atena) la sfr. sec. V î.Hr. Reprezentanţii Ş.M. sunt Eu-clid (a nu se confunda cu Euclid mate-maticianul), Eubulid, Stilpon, Diodor Cronos, Filon. Ei au fost influenţaţi de Socrate, dezvoltă dialectica, unele pro-bleme morale. Eubulid este vestit prin discursurile sale eristice şi tendinţa de a clarifica unele paradoxuri.
ŞCOALA PERIPATETICĂ (vezi: Peripatetism)
ŞCOALA PITAGORICĂ – este fon-dată de celebrul filosof şi matematician Pitagora (sec. VI î.Hr.) şi a existat pî-nă în sec. III d.Hr. S.P.este reprezentată de Philolaios, Hippon, Hippas, Po-licletos, Xenofil ş.a. Sunt preocupaţi de problemele filosofiei, ştiinţei, mo-ralei, religiei. Explicau esenţa lucrurilor cu ajutorul numerelor şi raportul dintre ele, iar universul este o armonie de nu-mere. Au contribuit la apariţia şi dez-voltarea matematicii. Numerele erau concepute ca esenţa reală a tuturor lucrurilor, absolutizarea lor a condus la mistică. Formulează concepţia despre nemurirea, transmigraţiunea sufletului (metempsihoză). (vezi: Pitagora, Pita-gorism)
ŞCOALA PSIHOLOGICĂ ÎN SO-CIOLOGIE – orientări ale sociologiei occidentale contemporane, ce-şi află originea în concepţiile lui G.Tarde, G.Lebon, W.G.Word, W.Mc-Dugall. Printre ele se evidenţiază şcoala inte-racţionismului simbolic (Gh.Myd, H.Becker, A.Koen ş.a.), neofreudis-mul, fenomenologia sociologică (A.Si-kurel ş.a.) şi etno-metodologie (H.Har-funkel ş.a.). Pentru toate diversitatea de viziuni din interiorul Ş.P.S. există o tendinţă de a explica raporturile reci-proce şi structurale pe baza datelor psi-hologice. La etapa de constituire a Ş.P.S. se exagera importanţa factorilor genetici. Ca urmare, particularităţile comportamentului social se deduceau din însuşirile imanente speciei umane – sexualităţii, agresivităţii, afectivităţii, pasiunii pentru moarte etc. Prin sensu-rile personalităţii (sau caracterul naţio-nal) se încerca explicarea unor aseme-nea fenomene sociale, ca războaiele şi conflictele de clasă etc., negarea socie-tăţii, sistemului social, organizaţiei, declarîndu-le construcţii metafizice.
ŞCOLILE SOCRATICE – denumire condiţionată a unui şir de orientări filosofice, care au referinţă la discipolii lui Socrate; unele din ele îşi expuneau viziunile sub formă de “dialoguri socratiene”. Interlocutorul principal în ele, ca şi în cele ale lui Platon, era So-crate. Sunt cunoscute patru astfel de orientări: 1) cinicii, care au preluat o serie de idei ale lui Antistene, dar de-finitiv s-a constituit ca şcoală în rezul-tatul activităţii lui Diogene din Sinop: Crates, Menedem şi autorul de satire Menip; 2) şcoala cirenaicilor, fondată de Aristip din Cirene: Areta, Hehesin, Annikeride, Teodor; 3) şcoala din Me-gara, fondată de Euclid din Megara: Eubulide, Stilpon şi Diodor din Cro-nos; 4) şcoala Elis-Eritreya, fondată de Phedon din Elis. La Ş.S. se referă şi Academia lui Platon.
ŞOC – stare gravă a individului, ca-racterizată prin dereglări profunde ale funcţiei sistemelor nervos central, car-diovascular şi endocrin şi a metabolis-mului. Este o reacţie de adaptare in-adecvată a organismului prin mobili-zarea extraordinară a tuturor funcţiilor. Poate fi provocat de mai multe cauze. Deosebim Ş. traumatic, hemoragic, combustional, emoţional ş.a. Ş., ca o perturbaţie bruscă a echilibrului intern a organismului, se foloseşte în scopuri terapeutice (electroşoc, insulinoterapie ş.a.).
ŞOVINISM (franc. chauvinisme) – forma extremă a naţionalismului. Pre-dică exclusivitatea naţională, confrun-tarea intereselor unei naţiuni cu in-teresele tuturor altor naţiuni, răspîn-direa vanităţii şi urii naţionale. Terme-nul de Ş. a apărut în Franţa (în a. 1831 în comedia fraţilor I. şi T.Konyar “Cocarde tricolore”). O varietate a Ş. este Ş. de mare putere – ideologia şi politica cercurilor conducătoare ale na-ţiunilor, ce ocupă un loc central domi-nant în stat, declarînd naţiunea lor “su-perioară”. Ş. de mare putere este orien-tat spre asuprirea altor naţiuni, discri-minarea lor în viaţa economică, politi-că, culturală şi, în ultimă instanţă, spre anihilarea lor fizică şi spirituală.
ŞTIINŢA COGNIŢIEI (COGNITO-LOGIE) – orientare ştiinţifică ce se ocupă cu studierea mecanismelor cu-noaşterii, gîndirii, creaţiei, înţelegerii (spre deosebire de mecanismele voli-ţionale). (vezi: Cognitologie socială).
ŞTIINŢĂ – sferă a activităţii umane, scopul căreia este studierea obiectelor, proceselor şi legităţilor naturii, socie-tăţii, omului, întregii existenţe. Ş. este una dintre formele conştiinţei sociale şi culturii. Noţiunea de Ş. include în sine atît activitatea de obţinere a cu-noştinţelor noi, cît şi rezultatul acestei activităţi – suma cunoştinţelor ştiinţi-fice obţinute la momentul dat, care for-mează tabloul ştiinţific al lumii în to-talitatea lui. Termenul de Ş. se utili-zează şi pentru marcarea unor branşe separate ale cunoaşterii ştiinţifice. Ş. ca producere de cunoştinţe prezintă în sine o formă specifică de activitate. Un caracter complex conţine interconexiu-nea dintre Ş. şi filosofie ca forme spe-cifice ale culturii şi conştiinţei sociale. Filosofia dintotdeauna îndeplineşte în raport cu Ş. funcţii de metodologie a cunoaşterii şi interpretare conceptuală a rezultatelor ei. Filosofia şi ştiinţa sunt solidare prin tendinţa de construire a cunoştinţelor într-o formă teoretică, de dovada logică a concluziilor lor. Autenticitatea cunoştinţelor ştiinţifice se determină nu numai prin lipsa con-tradicţiilor logice, ci, în primul rînd, prin verificarea obligatorie în practică – în cadrul observării şi experimen-tului ştiinţific. Dezvoltînd legile obiec-tive ale fenomenelor, Ş. le exprimă în noţiuni şi scheme, care trebuie să co-respundă realităţii. Prin aceasta se deo-sebeşte Ş. de artă, care explică rea-litatea în chipuri artistice concrete, ce admit posibilitatea fanteziei, imagina-ţiei etc.

ŞTIINŢE OCULTE – denumire con-venţională a cercetării şi practicii unor fapte înconjurate de mister. La acestea se referă alchimia, astrologia, necro-manţia, magia, cabalistica, telepatia, telekinezia, levitaţia ş.a. Ele nu ţin de normele şi principiile ştiinţei, obiecti-vitate, reprezintă preponderent o inter-pretare subiectivistă a fenomenelor.
ŞTIINŢE SOCIOUMANISTICE

ORI SOCIOUMANE – totalitatea de discipline orientate spre cunoaşterea omului şi societăţii (istoria, arheologia, etnografia, economia politică, sociolo-gie, psihologie, psihologie socială, eti-ca, estetica ş.a.). Ele se deosebesc de ştiinţele naturii şi tehnice prin meto-dele şi scopurile lor. Ş.S. au un carac-ter „comprehensiv”, descriptiv, ţin mai mult de sentimente, predomină facto-rul subiectiv, evidenţiază anumite ten-dinţe.
ŞTIINŢE TEHNICE – totalitatea de discipline ce se ocupă de cercetarea tehnicii şi tehnologiilor şi aplicarea lor în practică (mecanica aplicativă, meta-lurgia, radioelectronica, energetica nu-cleară, cosmonautica, fizica tehnică ş.a.) Ş.T. au un caracter preponderent aplicativ.
ŞTIINŢELE NATURII – totalitatea ştiinţelor care studiază natura în în-treaga diversitate a fenomenelor; una dintre cele trei domenii fundamentale ale cunoştinţelor umane (concomitent cu ştiinţele despre societate şi gîndire). Ş. n. constituie baza teoretică a tehnicii industriale şi agricole, a medicinei etc. Obiect al Ş. n. sunt diferite specii ale materiei şi formele mişcării lor, ce se manifestă în natură, conexiunile şi le-gităţile acestora. Ş. n. pot fi subdiviza-te în empirice şi teoretice, organice şi neorganice. Ş. n. contribuie la forma-rea reprezentărilor despre lume în în-tregime, de starea Ş. n. depinde, într-o măsură considerabilă, dezvoltarea fi-losofiei.