Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

TEORIA CUNOAŞTERII (gnoseo-logia) – disciplina filosofică, ce stu-diază legităţile, posibilităţile şi forme-le, în care se realizează cunoaşterea. Cu-noaşterea este un proces de reflectare a realităţii obiective în conştiinţa oame-nilor, proces de activitate creatoare, de obţinere, reproducere şi funcţionare a cunoştinţelor. Cunoaşterea este latura ideală a activităţii umane. Activitatea de cunoaştere este studiată de mai mul-te ştiinţe: psihologie, fiziologie, ciber-netică, semiotică, lingvistică, logica formală ş.a. Teoria filosofică are alt aspect – formularea celor mai generale legităţi şi principii ale cunoaşterii, ati-tudinea faţă de realitate, adevăr şi pro-cesul atingerii lui. T. C. studiază ge-neralul în activitatea de cunoaştere a omului, indiferent de specificul acestei activităţi – este ea cotidiană ori spe-cializată, ştiinţifică ori artistică ş.a. Cu-noaşterea şi cunoştinţele constituie func-ţia şi latura internă a practicii. Cunoaş-terea este un fenomen socio-uman foar-te complicat, un domeniu al raporturilor dintre om şi realitate. În cadrul acestor raporturi, omul creează un sistem spe-cific de produse, prin care el însuşeşte realitatea, o apropie şi o acomodează la necesităţile sale. Rezultatul cunoaş-terii sunt cunoştinţele, în care se fixea-ză experienţa umană, se constituie pla-nul ideal al activităţii. T. C. cercetează trei feluri de relaţii: dintre subiect şi obiect (problema apariţiei cunoştinţe-lor); dintre subiect şi cunoştinţe (pro-blema asimilării, transmiterii cunoştin-ţelor); dintre cunoştinţe şi obiect (pro-blema adevărului). Cunoaşterea se ba-zează pe următoarele principii: obiec-tivităţii, cognoscibilităţii, reflectării, unităţii subiectivităţii şi obiectivităţii, rolului hotărîtor al practicii şi rolului activ, creator al conştiinţei.
TEORIA CUTIEI NEGRE – inter-pretarea a ceva din punct de vedere al funcţiei sale. O teorie ştiinţifică de ti-pul cutiei negre este o teorie pur for-mală. (vezi: Cutie Neagră)

TEORIA ECHILIBRULUI SOCIAL – concepţie sociologică pozitivistă, ca-re vizează societatea ca formaţiune in-tegră în care interacţionează armonios părţile şi elementele ei. Adepţii acestei teorii subliniază rolul mecanismelor de autoreglare vieţii sociale, care susţin stabilitatea sistemului. Locul central în T.e.s. îl ocupă asemenea mecanisme, ca: recompensa şi sancţiunea, legile, prescripţiile morale, tradiţiile etc., ce generează reprezentarea despre socie-tate ca sistem integrativ cu un înalt ni-vel de consens. În teoria lui Parsons echilibrul social este analog principiu-lui homeostasului biologic.
TEORIA EGOISMULUI RAŢIO-NAL – concepţie etică, ce rezidă în motivele iubirii de sine şi ale interesului meschin, ale egoismului. Ultimul este contrapus altruismului. În cazurile cînd principiul egoismului se pronunţă în calitate de principiu moral, el poate fi corelat cu eudemonismul şi hedo-nismul. Principiul egoismului a fost re-cunoscut în calitate de măsură univer-sală a activităţii umane de antrepreno-riat în epoca dezvoltării producţiei ca-pitaliste, care şi-a aflat oglindirea în gîndirea socială a epocii Luminilor (Hobbes, D. Ricardo, Helvetius, Hol-bach, Bentham şi etica utilitarismului). T. E. r. a fost formulată de materialiştii francezi. Kant aprecia egoismul iniţial drept un “rău radical”. Schopenhauer afirma că egoismul este principalul sti-mulent de comportament, acţiune etc.
TEORIA EVOLUŢIONISTĂ – con-cepţie despre dezvoltarea lumii orga-nice, formulată de Darwin şi dezvol-tată de discipolii şi adepţii săi. Darwin evidenţiază drept factori ai evoluţiei – ereditatea, variabilitatea şi selecţia na-turală pentru organismele ce există în natura virgină şi selecţia artificială pentru animalele domestice şi plantele agricole. După Darwin, factorul motrice principal al evoluţiei în natură este se-lecţia naturală. Actualmente, teoria evoluţionistă în mare parte este pusă la îndoială. Antropologia şi paleontologia contemporană nu este în stare să ex-plice evoluţia unor specii. Are loc o reorientare de la evoluţionismul general spre un paralelism între specii, care nu au contact între ele, ci evoluează in-dependent unele de altele. Aşa este cazul speciei “maimuţă”, care poate să evolueze, dar nu va genera niciodată decît maimuţe, neexistînd astfel inter-mediarul dintre maimuţă şi om.
TEORIA FACTORILOR – concep-ţie sociologică, ce încearcă să explice dezvoltarea socială prin influenţa unui şir de factori egali: economici, reli-gioşi, morali, tehnici, culturali etc. La T.F. se pot alinia tipurile de deter-minism geografic, demografic, psi-hologic, tehnologic. La sfr. sec. XIX – începutul sec. XX un şir de sociologi, ca M.Weber, H.Mosca, N.Kareev, ne-gînd monismul istoric, apreciau marxis-mul ca determinism economic, deci una din seria teoriilor monofactorale. Unii sociologi occidentali consideră ca determinanţi, printre alţi factori ai dez-voltării sociale, tehnica şi industria (Ogborn), civilizaţia industrială (Bell), civilizaţia informaţională (Toffler).
TEORIA GENERALĂ A SISTEME-LOR – teorie logico-metodologică de investigare a unor obiecte, care repre-zintă prin sine sisteme. T.g.s. este le-gată de numele lui L.Bertalanffy. El a încercat să depăşească antagonismul dintre mecanism şi vitalism prin abor-darea organică vis-a-vis de obiectele biologice, considerîndu-le sisteme dina-mice organizate. Mai tîrziu Bertalanffy formulează teoria sistemelor biologice deschise, ce posedă calităţile echifina-lităţii, deci capacitatea de a atinge sta-rea finală, independent de dereglările condiţiilor iniţiale ale sistemului. T.g.s. formulează principiile generale, legile comportării sistemelor, independent de tipul, natura şi relaţiile dintre elemen-tele constitutive, stabileşte legi precise şi riguroase în domeniile nefizice ale cunoaşterii; creează baza pentru sin-teza cunoaşterii ştiinţifice în rezultatul evidenţierii izomorfismului, al legilor, care se referă la diverse sfere ale reali-tăţii. Adepţii T.g.s. (M.Mesarovic, R.Akoff, R.Calman, A.Uiomov etc.) şi-au concentrat atenţia asupra elabo-rării unui aparat logico-conceptual şi matematic pentru cercetările sistemice.
TEORIA IEROGLIFILOR – con-cepţie gnoseologică, ce afirmă că senzaţiile constituie semne convenţio-nale (simboluri, ieroglife) ale lucruri-lor, neavînd nimic comun cu ele şi cu proprietăţile lor. T.i. a fost elaborată de fiziologul german H.Helmholtz pe ba-za a.n. legi ale energiei, specifice ale organelor sensibile formulată de fizio-logul german I.Müller (conform aces-tei legi, specificul senzaţiilor se deter-mină de construcţia deosebită a orga-nelor sensibile, fiecare din ele prezen-tînd în sine un sistem închis).
TEORIA INFORMAŢIEI – 1. con-cepţie despre însuşirile generale ale surselor de informaţie, ale canalelor de transmitere şi instalaţiilor de păstrare şi prelucrare a informaţiei. T.I. a fost formulată de R.V.L.Hartley (1927) şi dezvoltată de C.E.Shannon (1948). 2. Compartiment al ciberneticii şi in-formaticii, care prin metode matema-tice determină cantitatea de informaţie a unui mesaj.
TEORIA IPOTETICO-DEDUCTI-VĂ – metodă de organizare logică a cunoaşterii, bazată pe deducerea con-cluziilor din ipoteze şi alte premise, ve-ridicitatea cărora este incertă. Din punct de vedere metodologic, T.i.-d. oferă posibilitate de a cerceta structura şi in-terconexiunea nu numai dintre ipote-zele diferitelor niveluri, dar şi prin ca-racterul confirmării ipotezelor cu date empirice. O varietate a T.i.-d. poate fi considerată ipoteza matematică, ce se utilizează ca modalitate euristică pen-tru descoperirea legităţilor în ştiinţele reale.
TEORIA JOCURILOR – concepţie care studiază modelele matematice de adoptare a deciziilor optime în condiţii conflictuale.
TEORIA MULŢIMILOR – compar-timent al matematicii, care studiază în-suşirile generale ale mulţimilor, în spe-cial, ale celor infinite. A fost formulată de B.Bolzano, Cantor.
TEORIA NIVELULUI MEDIU – termen ce cercetează gradul de comu-nitate a concepţiilor sociologice. A fost propus de sociologul american Merton în 1947, în timpul polemicii cu Par-sons. Principala direcţie în dezvoltarea cunoaşterii sociologice, după Merton, rezidă în crearea T.n.m., care exercită rolul de mediator între micile ipoteze de lucru, ce apar din abundenţă în cer-cetările zilnice şi speculaţiile teoretice.
TEORIA ORGANICĂ A SOCIE-TĂŢII – orientare în sociologia sf. sec. XIX – începutul sec. XX, care identifica societatea cu organismul şi încerca să explice viaţa socială prin le-gităţile biologice. Compararea societă-ţii cu organismul a fost promovată de mulţi autori (Platon, Hobbes, Comte, Spencer). Spre deosebire de antece-denţii lor, reprezentanţii T.o.s. P.F.Li-lienfeld, A.I.Stronin (Rusia), A.Schaf-fle (Germania), R.Worms, A.Espinas (Franţa) afirmau că societatea este un organism, ei promovează noi analogii, dovedind (în diverse variante) identi-tatea societăţii cu ogranismul. La în-ceputul anilor 20, T.o.s. îşi pierde din popularitate.
TEORIA PROBABILITĂŢII – no-ţiune care caracterizează gradul canti-tativ de apariţie a evenimentului în condiţiile date, deci măsura transfor-mării posibilităţii în realitate în situaţie de incertitudine. În cunoaşterea ştiinţi-fică se cunosc cîteva interpretări ale T.p. Concepţia clasică a probabilităţii a fost elaborată de B.Pascal. Ia.Bernoully şi P.Laplace abordează probabilitatea corelaţiei dintre numărul de cazuri fa-vorabile raportat la numărul general de cazuri. Interpretarea clasică a probabi-lităţii a cedat locul concepţiei statis-tice. Practica confirmă: cu cît mai des are loc evenimentul, cu atît e mai mare gradul de posibilitate obiectivă a apa-riţiei lui sau a probabilităţii lui. In-terpretarea statistică domină în cunoaş-terea ştiinţifică. Or, ea reflectă carac-terul specific al legităţilor evenimen-telor ocazionale cu caracter de masă.
TEORIA RĂSTURNĂRII VALO-RILOR – concepţie formulată de Nietzsche în “Genealogia moralei” (1887). Apariţia crizei în societate Nietzsche o vedea în răspîndirea raţio-nalismului, creştinismului, care afirmă şi apără instinctele “turmei”, “valorile celor slabi”. De aici ia naştere nihi-lismul lui Nietzsche, care îndemna la reevaluarea radicală a normelor şi va-lorilor general acceptate de pe poziţiile vieţii naturale, ale cultului supraomu-lui care, în concepţia sa, este unicul exponent al valorilor adevărate ale vieţii.
TEORIA REFLECTĂRII – con-stituie baza fundamentală a teoriei dia-lectico-materialiste ale cunoaşterii, care exprimă relaţia obiectului ca primară, iar imaginea (chipul) lui ca secundară. Toate varietăţile şi nivelurile conştiin-ţei şi ale cunoaşterii ştiinţifice prezintă în sine forme şi niveluri ale reflectării. T.r. încearcă să dezvăluie cele mai ge-nerale trăsături şi legităţi caracteristice pentru toate nivelurile şi formele re-flectării, investigarea genetică şi isto-rică a formelor de reflectare psihică, studierea conexiunilor dintre caracte-risticile conţinutului şi forma imaginii psihice, a cunoaşterii, clasificarea par-ticularităţilor reflectării în cadrul teh-nicii informaţionale şi de dirijare. Omul nu se adaptează în mod pasiv la lumea exterioară, ci acţionează asupra ei, transformînd-o şi ajustînd-o la sco-purile sale.

Vezi şi Reflectare.

TEORIA RELATIVITĂŢII – con-cepţie care studiază însuşirile spaţio-temporale ale proceselor fizice. A fost formulată de A. Einstein (1905). T.R. se bazează pe 2 principii: principiul relativităţii, care afirmă că toate siste-mele de referinţă inerţiale sunt echiva-lente şi principiul constanţei vitezei lu-minii în vid, independenţa ei de viteza de mişcare a sursei de lumină. Acestea determină formulele de trecere de la un sistem de referinţă inerţial la altul.
TEORIA REMINISCENŢEI – ex-plicarea cunoaşterii la Platon. Adevă-rata cunoaştere după Platon este cu-noaşterea raţională, care are obiectul său lumea ideilor. Este o cunoaştere nemijlocită, intuitivă, ce se bazează pe teoria reamintirii (anamnesis). Sufle-tul, conform concepţiei lui Platon, este veşnic şi nemuritor. După moartea cor-pului (închisoarea sufletului), sufletul nimereşte în lumea ideilor pure, le per-cepe, iar apoi se reîncarnează în alt corp. De aceea cunoaşterea este rea-mintirea a tot ce sufletul a perceput în lumea ideilor pure.
TEORIA SOCIETĂŢII POSTIN-DUSTRIALE – termen răspîndit în sociologia occidentală contemporană. La formarea T.s.p. şi-au adus o sub-stanţială contribuţie teoretică concep-ţiile societăţii industriale (în special con-cepţiile lui R.Aron şi W.Rostow). În linii mari T.s.p. a fost elaborată de sociologul american D.Bell. Există cî-teva variante conceptuale ale T.s.p., dintre care se evidenţiază două: libe-rală, bazată pe modelul american al dezvoltării sociale (reprezentanţi: Bell, Galbraith, Brzezinski, Kahn, Toffler, Boulding ş.a.) şi radicală, bazată pe modelul european (reprezentanţi Tou-raine, Aron, Fourastier). La baza con-cepţiei T.s.p. se află divizarea evoluţiei societăţii umane în trei etape: prein-dustrială, industrială şi postindustrială.
TEORIA STADIILOR CREŞTERII ECONOMICE – teorie propusă de W.Rostow şi care conţine analiza dez-voltării istorice în epoca modernă şi contemporană, efectuată pe baza “me-todei stadiilor” – evidenţierea ideal-tipologică (tipul ideal) a etapelor creş-terii economice a societăţii. Aceste eta-pe se deosebesc în funcţie de condiţiile socio-culturale ale ţărilor şi regiunilor examinate. La baza T.s.c. se plasează dihotomia societăţii tradiţionale şi a celei moderne. Societatea tradiţională, bazată pe ştiinţa şi tehnologia prenew-toniană, reprezintă primul “stadiu al creşterii”. Stadiul doi este perioada de tranziţie de la societatea tradiţională la cea modernă, de creare a premiselor creşterii producţiei. Stadiul al treilea – perioada de ascensiune, cînd forţele societăţii tradiţionale sunt depăşite de-finitiv. Stadiul al patrulea – stadiul ma-turizării rapide se caracterizează prin utilizarea celei mai avansate tehnici şi tehnologii. Stadiul al cincilea – perioa-da unii înalte societăţi de consum, cînd prioritare devin ramurile producătoare de mărfuri de larg consum şi servicii.
TEORIA TIPURILOR – procedeu de construcţie a logicii (formale, ma-tematice), în cadrul căruia se face dis-tincţia obiectelor pe niveluri (tipuri di-ferite); mijloc de excludere din logică şi teoria mulţimilor de paradoxuri, ori antinomii. T.t. a fost pentru prima oară dezvoltată de către E.Schreder (1890).

TEORIE (din gr. theoria – observare, examinare, cercetare) – în sens larg te-oria reprezintă un sistem de concepţii, idei menite să interpreteze şi să explice un oarecare fenomen; în sens îngust – cea mai superioară şi dezvoltată formă de organizare a cunoaşterii ştiinţifice, ce permite o prezentare integră a legi-tăţilor şi legăturilor existente ale unui anumit domeniu al realităţii – obiectul unei oarecare teorii. T. trebuie să fie deosebită de ipoteză, care reprezintă o cunoaştere presupusă. De asemenea, se deosebeşte de practică, fiind o “copie” spirituală a realităţii. În acelaşi timp, ea este strîns legată de practică. Fie-care T. are o structură destul de com-plexă, ce rezultă din specificul dome-niului respectiv de cunoaştere. Teoriile din orice domeniu de cercetare sunt determinate de epoca istorică concretă. În mare măsură teoriile poartă ampren-ta concepţiilor filosofice ale savanţilor, cercetătorilor şi ale timpului respectiv.
Teorie medicală – ramură a ştiinţei şi un domeniu al cunoaşterii, ce are un caracter complex, sistemic, plu-rinivelar. Ea sintetizează postulatele teoretice conceptuale de bază ale ra-murii medicale concrete sau a unei probleme general-medicale, particula-rităţile şi legităţile evoluării ei în timp, corelarea cu anturajul social-istoric şi cu nivelul dezvoltării ştiinţifico-teh-nice, gradul de influenţă a mediului ambiant, impactul factorului social ş.a. T.m. reprezintă un ansamblu sistematic de idei, ipoteze, legi şi concepte, care descriu şi explică fapte sau fenomene din medicină. Deoarece ştiinţa ca in-stitut social şi ca domeniu distinct al culturii s-a format în perioada cuprinsă între sec. XV–XVIII, putem afirma că bazele T.m. ştiinţifice s-au pus în sec. XIX şi în prima jumătate a sec. XX. T.m. se bazează preponderent pe po-stulatele teoretice ale ramurilor medi-cale concrete, pe rezultatele investiga-ţiilor elaborate în cadrul medicinei sociale, istoriei medicinei, filosofiei medicinei, biologiei, ecologiei, socio-logiei, bioeticii ş.a.
TEORII ALE SENTIMENTULUI MORAL – teorii ce explică proveni-enţa şi natura moralei prin faptul că omului îi sunt caracteristice sentimente specifice de aprobare şi de condam-nare. T.s.m. consideră că raţionamen-tele morale conţin material informativ nu despre obiectele vitale ori apreciate, ci doar despre sentimentele pe care le încearcă omul faţă de aceste obiecte.
TEORII ALE SOCIETĂŢII DE MASĂ (în eng. mass – society) – concepţii sociologice şi filosofico-isto-rice ce pretind la descrierea şi expli-carea relaţiilor la nivel de socium şi de personalitate a societăţii contemporane din perspectiva creşterii rolului ma-selor populare în istorie.
TEOSOFIE (din gr. Theos – Dumne-zeu şi sophia – înţelepciune) – direcţie filosofico-religioasă şi mistico-oculti-că, ce susţine posibilitatea cunoaşterii nemijlocite a esenţei lui Dumnezeu cu ajutorul unei “iluminări” sau al unei intuiţii mistice. Trăsătura principală este tendinţa de sinteză organică a re-ligiilor pe baza conţinutului lor ezo-teric (deci care poate fi înţeles numai de cei iniţiaţi) în sinteza cu cunoştinţe-le mistico-oculte. Într-un sens mai în-gust, teosofie se numeşte doctrina Ele-nei Blavatski (1831–1891) şi a discipo-lilor ei, ce sintetizează mistica budis-mului şi a altor învăţături orientale cu elementele ocultismului şi creştinismu-lui neortodoxal. Rădăcinile teosofiei încep încă în antichitate şi unele ele-mente le găsim în brahmanism, bu-dism, cabala; spiritul T. străbate neo-platonismul şi gnosticismul, apoi secta catarilor (sec. XI–XIV) şi alchimiştii în evul mediu. Ulterior idei teosofice sunt dezvoltate la Paracelsus, I.Bohme, Van Helmont, R.Steiner, I.Sweden-borg ş.a.
TERMEN (de la lat. terminus – fron-tieră, limită, sfîrşit) – 1) nume (cuvînt sau combinaţie de cuvinte) cu tentă de importanţă specială (ştiinţifică), pre-cizat în contextul unei oarecare teorii sau domeniu al cunoaşterii, dar relativ independent în contextul unei opinii separate; 2) în filosofia antică – analog cu conţinutul contemporan de “lege”; 3) în silogistica aristotelică şi logica tradiţională – elementele judecăţilor, părţi componente ale silogismului: su-biectele şi predicatele concluziei şi premiselor lui. Subiectul concluziei se numeşte – T. minor, predicatul lui – T. major, iar T. comun al ambelor pre-mise – T. mediu.
TERTULIAN (Quintus Septimius Florens Tertullianus) (c.160 – c. 220) – scriitor, filosof şi teolog creştin latin. S-a născut la Cartagina, provincie ro-mană a Africii, în familia unui centu-rion. T. primeşte o temeinică educaţie juridică şi retorică, practică avocatura la Roma, apoi prin 193 se converteşte la creştinism. Este autorul numeroa-selor opere consacrate problemelor fi-losofice, teologice, juridice, eticii prac-tice. S-au păstrat 30 de scrieri, ale sale, ce pot fi împărţite în trei categorii: apo-logetice, dogmatico-polemice, de mo-rală şi asceză. Era împotriva interpre-tării alegorice a Sfintei Scripturi. T. a fost o personalitate puternică, severă, un polemist talentat, cunoştea în exha-ustiv logica şi retorica clasică. Este primul teolog creştin roman, întemeie-torul latinei ecleziastice.

Op.pr.: “Apologeticul”; “Contra lui Praxeas”; “Despre suflet”; “Împo-triva păgînilor”; “Despre învierea mor-ţilor” ş.a.
TEURGIE (gr. theurgos, theurghia) – ansamblu de practici magice, bazate pe un presupus contact cu divinitatea sau cu forţele demonice printr-o evocare. Se presupune schimbarea mersului lu-crurilor ce supune propriei voinţe ac-ţiunile zeilor şi spiritelor, magiei albe. T. a fost o trăsătură proprie a ermetis-mului elenistic.
TEZĂ – la Hegel, ideea absolută în procesul dezvoltării sale trece prin di-ferite etape, iar dezvoltarea, ca atare, are forma de triadă: teză, antiteză şi sinteză. În logica formală T. este o ju-decată, al cărei adevăr trebuie demon-strat.
THALES DIN MILET (Ionia, Asia mică) – filosof şi savant antic grec, fondatorul şcolii din Milet. S-a născut în a. 640 î.Hr. (ori 625) şi a trăit 78 de ani (90 după Sesycrate); dupa calculele contemporane, data eclipsei de soare “prezisă” de T. a fost 28 mai 585 î.Hr. Potrivit legendei, T. a acumulat cu-noştinţe matematice şi astronomice, în Egipt şi Babilon. În varietatea lucru-rilor el caută o esenţă comună, conce-pînd-o drept substanţă fizică genera-toare de senzaţii. Conform concepţiei lui, apa (hydor) ar fi izvorul prim al tu-turor lucrurilor şi fenomenelor naturii.
TIMP – modul de existenţă a materiei, care reflectă durata, coexistenţa, succe-siunea schimbării şi dezvoltării siste-melor materiale. Deosebim T. fizic, biologic, social. (vezi: Timp şi Spaţiu)
TIMP LIBER – parte a timpului ex-tralucrativ (în limitele diurnului, săp-tămînii, anului), care rămîne după ce extragem orele de somn, masă, toaletă, prepararea hranei, deplasarea şi reve-nirea de la locul de muncă. T.L. e tim-pul necesar omului pentru instruire, dezvoltarea intelectuală, exercitarea funcţiilor sociale, relaţii, jocul liber al forţelor fizice şi intelectuale. Cu cît oa-menii dispun de mai mult T. l., cu atît mai plenar se pot ei manifesta, pot atinge noi realizări în diverse domenii.

TIMP ŞI SPAŢIU – categorii filoso-fice, atribute ale materiei, care exprimă modul ei de existenţă. S. este modul de existenţă a materiei, ce exprimă pro-prietatea obiectelor şi fenomenelor de a avea întindere, dimensiuni, structura-litate şi interacţiune. T. este modul de existenţă a materiei, care reflectă du-rata, coexistenţa, succesiunea schimbă-rii şi dezvoltării sistemelor materiale. În istoria filosofiei au fost diferite re-prezentări, că S. şi T. există ca atare, există independent de materie (I.New-ton) ori că ele nu există obiectiv, ci sunt numai emoţii subiective (I.Kant). S. şi t. sunt proprietăţi, însuşiri ale obiectelor materiale şi ele nu pot exista în afara materiei şi obiectelor mate-riale. S. şi t. au un şir de proprietăţi generale şi specifice. La însuşirile ge-nerale se referă caracterul lor obiectiv şi absolut, interacţiunea lor reciprocă, precum şi cu mişcarea, dependenţa lor de relaţiile structurale, infinitatea lor cantitativă şi calitativă. Ele au un carac-ter contradictoriu, sunt continue şi dis-continue, absolute şi relative, unitare şi diverse, finite şi infinite. S. şi t. depind de proprietăţile existenţei. Din acest punct de vedere, putem evidenţia S. şi t. astronomic, fizic, biologic, psiholo-gic şi social. La proprietăţile specifice se referă caracterul tridimensional al S. şi unidimensional al T. T. este irever-sibil şi asimetric. S. şi t. fizic sunt ca-racteristici ale materiei fizice, depind de particularităţile realităţii noastre fi-zice, au dimensiuni constante. T. pe planeta noastră peste tot locul curge uniform, pe alte planete – depinde de viteza rotirii acestor planete. S. şi t. biologic caracterizează lumea vie. S. biologic este totalitatea biocenozelor şi biogeocenozelor, reflectă o anumită structuralitate şi densitate a relaţiilor organismelor vii. T. biologic este in-tensitatea proceselor şi ritmurilor biologice, durata schimbărilor biolo-gice ale organismelor vii. Orice orga-nism viu are ceasul său, ritmurile sale, care depind de intensitatea proceselor fizico-chimice şi biologice. S. uman (social şi individual) este spaţiul real cu care interacţionează oamenii şi societatea, este asimilarea spaţiului în-conjurător şi includerea lui în sfera ac-tivităţii umane. El presupune raportul dintre natural şi artificial şi influenţa lor asupra spaţiului biologic. T. uman poate fi divizat, de asemenea, în timpul social şi individual, psihologic. T. so-cial caracterizează durata, succesiunea, devenirea activităţii umane şi a relaţiilor sociale în dezvoltarea proceselor so-ciale. T. social este diferit de la o epo-că la alta, el are diferită intensitate. T. psihologic este intensitatea, durata şi ritmicitatea proceselor psihofiziolo-gice ale omului. Există nu numai per-cepţia subiectivă a timpului, dar şi existenţa timpului individual. Fiecare individ are ritmurile sale temporale, care se schimbă cu vîrsta. În organis-mul uman există aproape 300 de rit-muri de diferită amplitudine şi intensi-tate (ritmuri de o zi, o săptămînă, o lună, 3 luni, 6 luni, un an, 6, 12, 60, 100 şi 1000 de ani). Ritmurile biolo-gice îi dau posibilitate organismului de a se acomoda optim la ritmurile fizice, ritmurile naturii, de a coordona optim procesele fiziologice pentru activitatea vitală normală. La copii, timpul curge mai rapid (fiindcă sunt mai intense procesele fizico-chimice), iar la bătrîni timpul se desfăşoară mai încet. Însă psihologic aceste procese decurg in-vers: la copii, timpul “curge” încet, iar la oamenii în vîrstă – timpul “zboară”. Ştiinţa contemporană afirmă că mate-ria, mişcarea, spaţiul şi timpul se află în interacţiune şi interconexiune, for-mează o unitate. Despre aceasta ne vorbeşte teoria relativităţii şi alte con-cepţii ştiinţifice.
TIPOLOGIE – metodă de cunoaştere ştiinţifică la baza căreia se află diviziu-nea sistemelor de obiecte şi clasifica-rea lor cu ajutorul unui model sau tip generalizat şi idealizat. După modul de constituire se desting T. empirice şi teoretice. Sub aspect filosofic la elabo-rarea conceptului de T. şi-au adus con-tribuţia Platon şi Aristotel prin inter-pretarea noţiunii de tip ca entitate idea-lă sau reală, ca o invariantă a unei medii statistice, iar mai tîrziu, prin abordarea istorică a cunoaşterii ştiin-ţifice s-a constituit T. comparativ-isto-rică scopul căreia e reflectarea siste-mului în dezvoltare. În plan cultural, sociologul Gorer a propus un exemplu de analiză tipologică axată pe tipurile psihologice proprii fiecărei naţiuni; ana-lizele sale referitoare la tipul rusesc, care oscilează între momente de extaz poetic şi de dezmăţ fizic, de seninătate şi de violenţă, de pură spiritualitate şi de pură materialitate au rămas celebre.
TOFFLER ALVIN (n.1928) – socio-log şi publicist american, unul dintre autorii concepţiei “societăţii postindus-triale”, după terminologia lui, a “civili-zaţiei hiperindustriale”. T. afirmă că omenirea suportă o nouă revoluţie teh-nologică, pe care el o apreciază ca “Valul al treilea” de transformări radi-cale ale societăţii (după revoluţia agrară şi cea industrială), ce conduce la o re-novare perpetuă a relaţiilor sociale şi la crearea civilizaţiei hiperindustriale. T. consideră că cataclismele sociale ale epocii contemporane sunt o consecinţă a crizei societăţii industriale pe scară mondială, ieşirea din care el o vede prin crearea “democraţiei anticipate”. Împărtăşeşte posibilitatea creării unei societăţi echitabile în procesul refor-mării democratice radicale a societăţii contemporane. Anticipările îndrăzneţe ale viitoarei societăţi ale lui Toffler vizează pregnant speranţele sociale ale intelectualităţii democratice de creaţie.

Op.pr.: “Şocul viitorului”; “Ra-port despre ecospasm”; “Valul al trei-lea”.
TOLAND JOHN (1670–1722) – fi-losof englez, care a dezvoltat o concep-ţie despre unitatea mişcării şi materiei, conform căreia mişcarea este unul din atributele materiei concomitent cu lun-gimea şi densitatea. Criticînd concep-ţia lui Spinoza despre substanţă şi con-cepţia lui Newton despre spaţiul ab-solut, T. a formulat postulatele despre conexiunea indisolubilă a spaţiului şi timpului cu materia în mişcare din Universul material infinit şi etern.

Op.pr.: “Scrisori către Serana”; “Tribul leviţilor”.
TOLERANŢĂ (de la lat. toleranţie – răbdare) – poziţia unei sau altei per-soane de a admite existenţa gîndirii, acţiunilor şi sentimentelor diferite de ale sale. T. este un principiu moral le-gat de respectul elementar al persoa-nelor morale; este, de asemenea, o pro-bă de inteligenţă, întrucît întotdeauna avem de cîştigat de pe urma contac-tului cu credinţe, etnii, practici diferite de ale noastre. T. politică se manifestă prin existenţa activităţii opoziţiei po-litice în cadrul constituţional, dialogul cu ea îmbogăţind şi dînd noi orizonturi acţiunii majoritare. Pe plan politic, to-leranţa se opune recurgerii la violenţă în rezolvarea conflictelor. Filosofia to-leranţei recunoaşte principiul egalităţii între toţi oamenii, obiectul său este să substituie raporturile de forţă prin re-laţiile de dialog, iar maxima sa e acea a înţelegerii punctului de vedere al oponentului.
TOMA D’AQUINO (1225–1274) – filosof scolastic, teolog, sistematizator al scolasticii, fondatorul tomismului. S-a născut în cetatea Roccasecca lîngă Aquino, ce se află în Italia de Sud, într-o familie de nobili din Lombardia. Fiind cel mai renumit elev a lui Alber-tus Magnus, T. d’A. l-a întrecut în cul-tură, cunoscînd greaca şi avînd posibi-litatea să-l citească pe Aristotel în ori-ginal. În vasta s-a operă a realizat o sinteză între aristotelism şi gîndirea creştină, între religie şi ştiinţă. Primul mare serviciu adus filosofiei a fost familiarizarea Occidentului cu operele lui Aristotel. Apoi, dacă filosofia fizicii şi cea a logicii elaborată de T. d’A. ulterior a fost depăşită, contri-buţiile sale în domeniul metafizicii, filosofiei religiei, psihologiei filoso-fice, filosofiei morale i-au oferit un loc printre filosofii de primă mărime. Du-pă el, scopul suprem al vieţii omeneşti este cunoaşterea lui Dumnezeu. Exis-tenţa lui Dumnezeu nu poate fi dove-dită ontologic, ci numai aposteriori. Dumnezeu este cauza şi scopul lumii. În ceea ce priveşte discuţiile despre uni-versalii (noţiunile generale) T. d’A., ca şi Albertus Magnus, este realist mo-derat. La el cugetarea este un produs al perceperii prin simţuri. Voinţa omului este condiţionată de cunoaştere. Cu-noaşterea raţională se întregeşte în re-velaţie. În general, locul central în fi-losofia tomistă îl ocupă ideea armoniei naturalului, deci a raţiunii umane şi credinţei religioase. Judecata este în stare să demonstreze în mod raţional existenţa lui Dumnezeu. Deşi are un accent aristotelic, tomismul s-a inspirat direct din patristica greacă. În anul 1323 Biserica romano-catolică l-a ca-nonizat ca sfînt, fiind sărbătorit la 7 martie. În pofida faptului că învăţătura lui T. d’A. a purces să se dezvolte la sf. sec. XVI, numai către mijlocul sec. XX au început să se creeze premisele necesare pentru o justă apreciere a aportului său filosofic.

Op. pr.: “Summa Teologica”; “Summa contra Gentiles” (Împotriva erorilor necredincioşilor); “Comenta-rii” la scrierile aristotelice ş.a.

TOMISM (lat. Thomas – Toma) – di-recţie în filosofia scolastică şi catolică creată de Toma d’Aquino. Pentru T. este caracteristică tendinţa de a omo-geniza concepţia strict-ortodoxală în problemele de religie cu o stimă ac-centuată faţă de drepturile raţiunii, bu-nului simţ. În T. universaliile coincid cu forma aristotelică. Se face o delimi-tare evidentă între revelaţie şi “lumi-na” conştiinţei, cu condiţia ca sensul arătat prin revelaţie şi depistat de con-ştiinţă să armonizeze. Argumentarea cosmologică a existenţei lui Dumnezeu e prioritară faţă de cea ontologică. Omul reprezintă o unitate a sufletului şi corpului, căreia sufletul îi conferă o formă substanţială. În etică e admis conceptul aristotelic despre virtuţi, ca mijlocul între două vicii. În sec. XIX T. e proclamat doctrină a bisericii ca-tolice. (vezi şi neotomism).
TOPICĂ (gr. topos. – loc, rang) – şti-inţa “punctelor logice”, ştiinţa pentru descoperirea lucrurilor în care se află tot, ce se poate spune despre un obiect; arta retorilor antici pentru aflarea punctelor de sprijin, necesare la tra-tarea unui subiect, stabilirea firului de discuţie.
TOTALITARISM (lat. mediev. to-talitas – integritate, plenitudine; totalis – totul, integru, plenar) – una din for-mele de guvernare, care se caracte-rizează printr-un control deplin (total) al statului asupra întregii vieţi a so-cietăţii. Statelor şi regimurilor totali-tare le sunt caracteristice etatizarea tu-turor organizaţiilor legale, împuter-niciri discreţionale (nelimitate de lege) ale guvernanţilor, interzicerea organi-zaţiilor democratice, abrogarea de fac-to a drepturilor şi libertăţilor, militari-zarea vieţii sociale, represalii faţă de opoziţie şi disidenţi ş.a. State totalitare au fost: Uniunea Sovietică stalinistă, Germania hitleristă, Italia fascistă. Di-recţie a gîndirii politice, care justifică etatismul, autoritarismul statului. O proliferare deosebită a primit T. odată cu apariţia fascismului, devenind ideo-logie oficială în Germania şi Italia. O garanţie sigură a excluderii oricăror manifestări de T. este democratizarea tuturor sferelor vieţii sociale, instaura-rea suveranităţii poporului, construirea societăţii civile şi a statului de drept.
TOTEMISM (în l. peilor roşii din America de Nord – ginta lui) – una din formele timpurii de religie, caracte-rizată prin credinţa unei ginţi sau fratrii în totemuri, legate de principalele în-deletniciri ale acestora; cult religios primitiv al totemurilor (totem – simbol mitic reprezentat printr-un animal, plantă sau obiect, de obicei, sculptură, considerat ca strămoş şi venerat). Este o credinţă în originea comună a apro-pierii de sînge dintre un oarecare grup de oameni cu o specie anumită de ani-male, plante, cu un obiect sau feno-men. Se crede în posibilitatea unei continue incarnări a totemului în nou-născuţii comunităţii, ce poate provoca o abundenţă de animale şi plante şi să asigure o bunăstare materială.
TOYNBEE ARNOLD (1889–1975) – filosof, istoric şi sociolog englez, auto-rul concepţiei originale despre istoria şi cultura omenirii, cel mai recunoscut specialist în filosofia istoriei. Concep-ţia istorică a lui T. a fost influenţată de ideile lui O. Spengler, care înţelege societatea ca un organism şi prezintă trecutul omenirii ca fiind în esenţă al-cătuit din culturi închise, ce evoluează după schema cvazi-biologică a creş-terii şi decăderii. T. consideră că socie-tatea nu poate fi comparată cu un or-ganism, ea este cîmpul intersecţiei ac-tivităţii indivizilor umani, energia că-rora şi este acea forţă vitală, ce creează istoria. Opera fundamentală – “Studiu asupra istoriei” 12 volume (scrise pe parcursul a 30 de ani, între 1934–1961) este încercarea de a înţelege sen-sul şi dezvoltarea istoriei. Obiectul isto-riei, după T., este studierea anumitelor tipuri cultural-istorice locale, pe care el le numeşte societăţi ori civilizaţii. În perioada contemporană există numai 7 (orientală, chineză, indiană, islamică, ortodoxă rusă, occidentală, latino-ame-ricană) din 21 de civilizaţii, restul sunt moarte, majoritatea din acestea merg spre degradare. Tensiunea şi unele conflicte sociale conduc la pieirea ci-vilizaţiilor. Fiecare civilizaţie are un anumit nucleu cultural creator, în jurul căruia se situează şi alte forme ale vieţii spirituale şi organizaţiei social-politice şi economice. La baza civili-zaţiei se mai află unitatea teritorială şi biserica (religia) unică. Dinamica ci-vilizaţiei (geneza, creşterea, maturi-zarea, declinul şi descompunerea) este determinată de “legea chemării şi răs-punsului”, conform căreia dezvoltarea ei este în funcţie de capacitatea de re-acţie creatoare la stimulii mediului am-biant. Progresul omenirii constă în per-fecţionarea spirituală, în evoluţia reli-giei. Sensul istoriei este realizarea demnităţii umane (moralităţii şi creati-vităţii) în experienţa istorică a oame-nilor.
TRADIŢIE (în lat. traditio – trans-mitere) – termen filosofic şi socio-logic, ce exprimă ansamblul de con-cepţii, obiceiuri, datini sau credinţe, valori spirituale, care se statornicesc istoriceşte în cadrul unor grupuri so-ciale sau naţionale şi se transmit din generaţie în generaţie, păstrîndu-se un timp îndelungat.
TRADIŢIONALISM (din lat. traditio transmitere) – curent în teologie şi filo-sofia religioasă, ce respinge încercările de revizuire a dogmelor, a concepţiilor social-morale ale Bisericii, în funcţie de dezvoltarea ştiinţei, schimbărilor în viaţa socială şi în conştiinţa credincio-şilor. În opoziţie cu moderniştii, ce caută să susţină autoritatea religiei, fă-cînd unele adaptări şi schimbări, tra-diţionaliştii insistă asupra menţinerii caracterului neschimbător şi etern al conţinutului învăţăturilor religioase. Deosebit de accentuat se manifestă T. în anumite perioade de schimbări so-ciale. Cuvîntul sau termenul T. se apli-că uneori şi în domeniile filosofic şi cultural pentru a marca refuzul de a schimba ceva (sau dorinţa de a lăsa conservat) în postulate, noţiuni, doctri-ne, concepţii etc., pentru a le perpetua imuabile.
TRADUCIANISM (din lat. traduco – a traduce) – teorie şi curent în teologia şi filosofia religioasă cu referire la pro-blema sufletului. Conform T., sufletul omului a fost creat de Dumnezeu, cînd l-a făcut pe Adam (primul om), trans-miţîndu-se apoi de la părinţi la copii. Astfel, sufletul copilului ia fiinţă în momentul conceperii din sufletul pă-rinţilor. Contrar: creaţionismul. Repre-zentanţii: Stoicii, Tertulian, Leibniz, Luther.
TRAGIC (gr. tragikos – tragic, refe-ritor la tragedie) – categorie filosofică şi estetică, ce caracterizează conflictul social-istoric insolubil, ce se desfă-şoară în procesul acţiunii libere a omu-lui şi este însoţit de suferinţe umane şi pieirea valorilor vitale. Spre deosebire de tristeţe sau oribil, T. ca specie a dis-trugerii, e generat nu de forţe externe întîmplătoare, dar se produce din na-tura interioară a fenomenului însuşi, care piere, a autodedublării lui insolu-bile în procesul realizării lui. Dialec-tica vieţii se întoarce spre om în T. prin latura ei patetică (suferinţă) şi fu-nestă. T. nu poate fi acolo unde omul se manifestă numai ca un obiect pasiv al destinului său. T. este înrudit cu su-blimul din cauză că este indispensabil legat de ideea demnităţii şi măreţiei omului, manifestîndu-se prin înşăşi su-ferinţa sa.
TRANSCENDENT (din lat. transcen-dere – a trece, a depăşi) – termen în filosofie şi teologie, ce se foloseşte pen-tru a marca ceea ce se află dincolo de limitele conştiinţei, cunoaşterii, experi-enţei, inaccesibil simţurilor, suprapă-mîntesc. Teiştii aplică acest termen pentru a descrie modul de a exista al lui Dumnezeu dincolo şi independent de lumea creată. T. este obiectul cu-noaşterii metafizice şi religioase. Ter-menul a apărut în filosofia scolastică pentru a marca acele aspecte ale exis-tenţei, ce rezultă din sfera lumii finite, empirice, limitate. În filosofia lui Kant acest termen are o mare importanţă. Aici transcendentală este lumea “lucru-rilor în sine” ce se află peste limitele experienţei umane şi la orice încercare de a trece limita experienţei pentru a cunoaşte transcendentul (libertatea vo-inţei, nemurirea sufletului, Dumnezeu) raţiunea umană eşuează în contradicţii irezolvabile (antinomii). Dar însăşi pur-tarea omului este dictată de aceste nor-me transcedentale (Dumnezeu, voinţă liberă, suflet nemuritor). T. (alături de astfel de termeni înrudiţi şi de prove-nienţă comună, cum sunt “transcen-dental” şi “transcedentale”) este utili-zat şi în filosofia contemporană a se-colelor XIX–XX. În istoria filosofiei se contrapune imanentului.
TRANSCENDENTAL (lat. transcen-dere – a trece, a depăşi) – noţiune ce se utilizează în unele teorii filosofice. În scolastică, spre exemplu, sunt studiate aşa-numitele transcendentalii – noţi-uni extrem de generale, ce reflectă pro-prietăţile universale ale existenţei (uni-tatea, adevărul, binele etc.). Aceste proprietăţi nu pot fi cunoscute pe cale experimentală, ele devin accesibile omu-lui numai prin intuiţie. Pentru prima oară T. sunt menţionate de Alexandru din Hels (scolast franciscan realist din sec. XII–XIII), Albertus Magnus şi To-ma d’Aquino. Termenul T. apare mai tîrziu, abia în sec. XVI. Formarea con-cepţiei despre T., definirea ei ca nucleu al metafizicii scolastice se referă la o perioadă mai tardivă (sec. XVI–XVII). Spinoza şi Hobbes o numeau “naivă” şi “absurdă”, Kant – “sterilă” şi “facto-logică”. O altă semnificaţie a căpătat termenul T., în filosofia lui Kant. În accepţia lui Kant, T. este acela care face a priori posibilă cunoaşterea noas-tră: “Principiile transcendentale ale spiritului” sunt acelea care, anterior oricărei experienţe, constituie natura cu-noaşterii noastre. Conştiinţa transcen-dentală este o conştiinţă “pură” iden-tică pentru toţi oamenii. O analiză a T., aşa cum a fost ea practicată de Kant (în “Critica raţiunii pure”), este o re-flecţie asupra actului de cunoaştere, independent de obiectul cunoaşterii.
TRANSCENSUS – tranziţie de la su-biectiv la obiectiv, ieşirea din sfera conştiinţei în sfera lumii obiective în-făptuită în procesul practicii umane. După Kant, T. este admisibil numai pentru credinţă, dar nu şi pentru cu-noaştere. Hume, în genere, nega T.
TRANSPLANTĂRII RPOBLEMA – subiect important medico-bioetic. Transplantarea este transferarea sau grevarea organelor şi a ţesuturilor. Por-ţiunea de organ transplantată se nu-meşte transplant sau grefă. Organis-mul, de la care se ia ţesut pentru trans-plantare, este donator; organismul, că-ruia i se transferă transplantul, este re-cipient. Deosebim auto-, alo- şi xeno-transplantare. Se practică grefe de pie-le, cartilaj, muşchi, tendoane, vase san-guine, nervi ş.a. O parte considerabilă din operaţiile plastice o constituie cele cosmetice, de corijare a părţilor defor-mate ale feţei şi corpului. Principala problemă medico-ştiinţifică în trans-plantologie este problema compatibili-tăţii ţesuturilor şi organelor. Dar bio-etica abordează aspectele morale. Exi-stă pretutindeni criză de organe. În multe ţări (Franţa, Olanda, Danemar-ca) sunt adoptate legi ce reglementează donarea şi colectarea organelor. Succe-sele în chirurgie au generat şi proble-ma băncii organelor pentru transplan-tare: donarea, colectarea, păstrarea şi folosirea organelor. Aici se referă şi problema colectării organelor de la pa-cienţii în comă, momentul determinării morţii şi obţinerea acordului conştient. Criza de organe generează bursa neag-ră. Există clinici, care oferă şi organul, şi echipa de chirurgi. Procentul eşecu-rilor este considerabil, deoarece nu este asigurată compatibilitatea imunologică donorrecepient. Unele operaţii de trans-plantare sunt foarte costisitoare şi ne-cesită perfecţionarea lor. Alte operaţii se află la etapa experimentării. O proble-mă dificilă este crearea organelor arti-ficiale şi implantarea lor – rinichi, plă-mîni, inimă artificială, valve cardiace, stimulatorul ritmului cardiac, cristalina. Actualmente se efectuează cercetări în domeniul creării organului vizual, audi-tiv, ficatului, pancreasului artificial ş.a. Este oare justificată folosirea acelor metode şi organe, care se găsesc la eta-pa experimentării? Sunt oare justificate aceste cheltuieli imense, care, deocam-dată, nu-s eficiente? Nu-i mai raţional să folosim aceste resurse financiare la profilaxia şi tratamentul altor boli? Pro-blema transplantării generează şi alte aspecte. Cîte organe pot fi trans-plantate, schimbate ca omul să rămînă acelaşi om? Nu se va schimba oare esenţa omului, schimbîndu-se o anumită cantitate de organe ale lui? Personali-tatea depinde de autoconştiinţă, de func-ţionarea creierului, precum şi de com-ponenta biologică (constituţia, tempe-ramentul, structura corporală). Care va fi impactul transplantării asupra auto-identificării personalităţii?
TRĂIRISM (din rom. trăire şi sufixul -ism) – variantă a “filosofiei vieţii” ce apare drept curent filosofic românesc. În trăirism se afirmă primatul trăirii asup-ra raţiunii, trăirea mistică fiind singura cale spre absolut. Experienţa trăiristă a conferit accepţii diferite aceleiaşi ati-tudini filosofice: de la ortodoxismul lui Nichifor Crainic la misticismul indian al lui Mircea Eliade şi pînă la exis-tenţialismul nihilist al lui Emil Cioran.
TRECEREA RECIPROCĂ A SCHIM-BĂRILOR CANTITATIVE ÎN

SCHIMBĂRI CALITATIVE – le
ge a dialecticii, care descrie mecanismul cel mai general al dezvoltării. Conform ei, schimbarea calităţii obiectului are loc atunci, cînd acumulările schimbărilor cantitative ating o anumită limită. Schimbările cantitative se acumulează treptat şi, dacă depăşesc limita măsurii, conduc cu necesitate la schimbarea cali-tăţii, iar calitatea nou-apărută iarăşi conduce la schimbări cantitative. Ea a fost formulată de Hegel. L. T. S. c. în c. poartă un caracter obiectiv şi univer-sal. Conţinutul ei se descoperă cu aju-torul tuturor categoriilor dialecticii şi, în primul rînd, al categoriilor calităţii, cantităţii, măsurii şi saltului dialectic. Orice schimbare cantitativă se mani-festă ca schimbare a elementelor siste-mului. Gradul de diferenţă dintre cali-tatea veche şi cea nouă depinde de schimbările cantitative în obiectul vi-zat. Procesul schimbării radicale a ca-lităţii date, “ruptura” vechiului şi ge-neza noului se numeşte salt. El pre-zintă în sine o trecere de la calitatea veche la cea nouă, “de la o măsură” la alta. Transformarea unui fenomen în altul este o interacţiune a schimbărilor cantitative şi calitative, care trec prin cîteva faze intermediare. Pentru me-dicină această lege are importanţă în înţelegerea proceselor patologice, dife-renţierea lor şi determinarea tacticii tratamentului. Boala şi sănătatea, nor-ma şi patologia în esenţă sunt diferite calităţi. Schimbările cantitative şi cali-tative sunt rezultatul interacţiunii obiectelor şi fenomenelor. Însă schim-bările cantitative preced schimbările calitative. Trecerea de la o calitate la alta este identică diferitelor schimbări cantitative, pe care medicul trebuie să le ia în considerare (pentru a preveni dezvoltarea consecinţelor nedorite). Ac-ţiunea medicamentelor, de asemenea, depinde de doză şi combinarea prepa-ratelor medicamentoase.
TREIME – Sfîntă Treime, Trinitate (în gr. Trias, în lat. Trinitas-Treime) – doctrina de bază şi specifică a revela-ţiei Noului Testament şi, deci, a creş-tinismului, conform căreia dumnezei-rea (esenţa lui Dumnezeu) subzistă ca treime de persoane sau ipostaze: Du-mnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Du-mnezeu-Duhul Sfînt. Conform dogmei creştine, Dumnezeu este unul în trei persoane sau ipostaze, o unică fire sau natură, o putere, o lucrare, o energie co-mună, nici unul din cele trei nu se cu-getă, nu se numeşte fără sau în afară de celelalte, dar fiecare persoană există într-o adevărată ipostază; deofiinţimea (termen teologic – provine de la „D-zeu Cel de o fiinţă”) înseamnă o unică vo-inţă şi o unică lucrare, dar fiecare lucrea-ză după modul său propriu, în sînul T. există o mişcare interpersonală, de co-muniune şi de întrepătrundere perfectă, avînd un singur principiu.
TRIB – formă de comunitate umană, specifică orînduirii primitive. Caracte-ristica distinctivă a tribului este existen-ţa legăturilor de rudenie prin sînge între membri ei, divizarea în ginţi şi fratrii. Alte indicii distinctive sunt teritoriul, limba, o anumită comunitate econo-mică, autoconştiinţa tribală şi autode-numirea, endogamia tribală, iar la so-cietatea tribală dezvoltată – autocon-ducerea tribală. Pentru această etapă e caracteristică existenţa culturilor şi săr-bătorilor tribale. Destrămarea triburilor a condus la unirea lor în poporaţii.
TrombozĂ informaţională – produsul actualei RTŞ, caracterizat prin “explozia” informaţională, acom-paniată de lipsa (“foametea”) informa-ţională. T.I. este legată de majorarea ex-ponenţială a informaţiei, dar are la ba-za sa şi premise subiective. Ea se ma-nifestă cel puţin în trei momente de bază. În primul rînd, în contradicţia dintre posibilităţile limitate ale omului de a prelucra şi percepe informaţia şi fluxurile şi masivele existente ale in-formaţiei sociale necesare. În al doilea rînd, în producerea unei cantităţi con-siderabile a informaţiei suplimentare, care îngreuiază şi împiedică utilizarea socioinformaţiei folositoare. În al trei-lea rînd, în încălcarea integrităţii si-stemelor comunicaţiilor sociale, care se exprimă în hipertrofierea intereselor departamentale în detrimentul celor ştiinţifice generale. Ieşirea din criza in-formaţională este informatizarea so-cietăţii şi folosirea mai deplină a teh-nologiilor informaţionale.