Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

V

VAISHESHICA – orientare din ca-drul celor 6 şcoli ortodoxale ale filoso-fiei din India antică (care recunosc autoritatea Vedelor). Existenţa este al-cătuită din atomi indivizibili, ce se gă-sesc în timp şi spaţiu. La ei se asociază substanţe spirituale – sufletul şi inte-lectul. Combinaţia de atomi determină multitudinea de lucruri.
VALOARE – fenomen atît de ordin material, cît şi de ordin spiritual, care posedă o semnificaţie pozitivă, deci este apt să satisfacă nişte necesităţi oare-care ale omului, grupului social, sociu-mului, să servească intereselor şi sco-purilor lor. V. este tot ce este dezirabil. V. are un caracter social şi apare în cursul activităţii practice a oamenilor. Noţiunea de V. (ceea ce trebuie să fie) se deosebeşte de cea de adevăr (ceea ce este); este o noţiune practică, noţiu-ne care nu are sens decît în raport cu experienţa voinţei sau a acţiunii. Vezi: axiologie.
VALOARE ESTETICĂ – reflectare apreciativă a realităţii, capacitatea obiectelor, lucrurilor naturii şi socie-tăţii de a satisface anumite scopuri, do-rinţe, intenţii ori idealuri. (vezi: Va-loare, Axiologie)

Valoare MedicalĂ – termen utilizat preponderent în axiologia me-dicală, teoria medicală, bioetică, etică şi deontologia medicală, filosofia me-dicinei ce include în sine valorile spi-rituale frecvent utilizate în ştiinţa şi practica medicală. Cele mai importante şi statornicite valori în domeniul medi-cinei sunt: viaţa, sănătatea, compasiu-nea, devotamentul, profesionalismul ş.a.
VAN CIUN (27–97 (107) – filosof-enciclopedist chinez. Importanţa lui V.C. constă în elaborarea unui stil de filosofare, care se distinge prin spiritul unei critici independente, prin apelarea permanentă la datele empirice ale vie-ţii cotidiene şi ale ştiinţelor naturale. Se observă influenţa daosismului şi a “in ean ţzea” în viziunile etico-sociale ale confucianismului şi legismului. Princi-palul obiect al criticii V.C. îl consti-tuie şcoala Dun Ci Junşu şi tradiţiile mistico-apocritice (sean siue). Con-form teoriei lui V.C., totul în Univers este compus din elemente materiale. V.C. considera că momentul iniţial al procesului cunoaşterii lumii îl consti-tuie percepţiile senzoriale şi senzaţiile omului. Istoria în accepţia lui V.C. se dezvoltă în cicluri.

Op.pr.: “Raţionamente critice”.
VASILE CEL MARE (c. 330–379) – teolog, filosof şi scriitor grec. Unul din reprezentanţii de bază ai patristicii. E fratele mai vîrstnic al lui Grigore din Nyssa. S-a născut în Caesarea, în regiu-nea Cappadocia. După ce studiază re-torica la Caesarea, Constantinopol şi Atena, unde mai studiază filosofia şi medicina, se împrieteneşte cu Grigore de Nazianz (Teologul), se botează în religia creştină şi optează pentru o viaţă de ascet. În 370 devine episcop al Caesareei şi mitropolit al Cappadociei. Este autor de scrieri dogmatice, exege-tice, de discursuri, predici şi scrisori. Alcătuieşte Liturghia ce-i poartă nu-mele. Se opune cu succes arianismu-lui, susţine monahismul şi ascetismul. Manifestă receptivitate faţă de moşte-nirea culturală păgînă. Suportă o anu-mită influenţă a platonismului şi neo-platonismului, demonstrează priorita-tea înţelepciunii spirituale – a credinţei creştine asupra înţelepciunii laice – ştiinţa antică. În omiliile sale aflăm starea filosofiei şi ştiinţelor naturale de atunci, pe care căuta să le armonizeze cu concepţia biblică, spre a genera o armonie, pentru a rezolva problema “credinţă şi ştiinţă“. Pune baza cosmo-logiei creştine. Abordează multe pro-bleme referitoare la facerea lumii, timp, materie, natură, estetică etc. Este con-siderat ca prim organizator al instituţii-lor de asistenţă socială, înfiinţează spi-tale pe lîngă mănăstiri. A fost cano-nizat ca sfînt.

Op. pr.: “Nouă omilii la Hexai-meron”; “Tratatul despre Duhul Sfînt”; “Trei cărţi contra lui Eunomie” ş. a.

VEDANTA – cel mai cunoscut şi in-fluent sistem al gîndirii filosofico-re-ligioase indiene antice; baza filosofică a induismului. În cadrul V. există două curente: 1) advayta (fondator a fost Şancara, sec. VIII–IX), care susţinea că în lume nu exista o altă realitate de-cît unica şi suprema esenţă spirituală – Brahman, realitate care este indefinibilă, necondiţionată şi lipsită de calităţi, iar principalele metode de cunoaştere sunt intuiţia şi revelaţia; 2) vişişta-advayta (întemeietor a fost Ramanyja, sec. XI–XII): scopul eforturilor depuse de in-divid este de a se elibera de existenţa materială, care scop se atinge prin acti-vitatea spirituală, cunoaşterea divini-tăţii şi dragostea faţă de ea. Advayta era legată mai mult de cultul zeului Şi-va, iar vişişta-advayta – de cultul zeu-lui Vişna.
VEDE (sanscr. – vede, ştiinţă, cunoş-tinţă, revelaţie) – totalitatea celor mai străvechi texte în limba indusă (Ve-dică), create aprox. de la mijl. mln. II pînă în sec. VI î.Hr. Denumirea de V. se referă în mod egal la cunoaştere în general ca o sferă deosebită a specu-laţiei, din care mai tîrziu s-au desprins ştiinţele, filosofia şi teologia. V., pre-zintă în sine o valoroasă sursă a spe-culaţiei indiene antice. Partea lor cea mai veche o constituie patru cărţi – im-nuri: Rig-veda, Atherva-veda, Sema-veda, Jajur-veda. În operele amintite sunt expuse explicaţiile brahmanice – brahmenele, apanykurile, în care se ex-plică sensul mistic al ritualurilor vedi-ce şi se dezvăluie simbolica vedică şi mitologia V., reflecţiile generale de-spre Dumnezeu, om şi natură capătă o fundamentare filosofică.
VERIFICABILITATE – capacitatea unor enunţuri de a fi verificate. Veri-ficarea este procedeul de stabilire a ve-ridicităţii ori falsităţii unei judecăţi. Dacă putem indica adevărul acestei ju-decăţi, atunci spunem despre ea că este verificabilă. Şi invers, dacă nu putem demonstra falsitatea ei, atunci spunem că ea nu este falsificabilă.
VERIFICARE – (lat. verificatio – do-vadă, confirmare; lat. verus – veritabil, adevărat şi facio – fac) – noţiune utili-zată în logică şi metodologia ştiinţei pentru dezbinarea procesului de con-statare a veridicităţii afirmaţiilor ştiin-ţifice în rezultatul controlului lor empi-ric. Se disting V. nemijlocită – control direct al afirmaţiilor, care formulează datele observaţiei şi experimentului şi V. indirectă – stabilire a conexiunilor teoretice şi logice între afirmaţiile in-direct verificate şi cele verificate di-rect. Termenul de V. a obţinut o largă proliferare în legătură cu concepţia analizei limbajului ştiinţei în poziti-vismul logic.
VERNADSKI VLADIMIR IVANO-VICI (1863–1945) – experimentator şi gînditor rus, academician al Academiei de Ştiinţe din Rusia şi Ucraina. Fon-datorul mineralogiei genetice, geochi-miei, biogeochimiei, radiogeologiei, hidrogeologiei. Ideile sale au influenţat apariţia biogeologiei, ecologiei geochi-mice, epistemologiei ş.a. discipline şti-inţifice. Organizează primul laborator de cercetări ştiinţifice a materiei vii. Consideră că apariţia viului a condus la formarea biosferei ca nouă forţă pla-netară. În centrul investigaţiilor sale stau diverse probleme filosofice şi me-todologice: diversitatea stărilor spaţial-temporale ale materiei, structura şi proprietăţile timpului, logica ştiinţelor experimentalo-empirice, corelaţia em-piricului şi teoreticului în cunoaşterea ştiinţifică, construcţia ştiinţei şi legi-tăţile ei generale de dezvoltare, inte-racţiunea ştiinţelor naturale şi a filoso-fiei, funcţiile sociale ale ştiinţei, eticii, creaţiei ştiinţifice, legităţile trecerii biosferei în noosferă. V. încearcă să realizeze sinteza ştiinţelor naturaliste şi socioumane. A fost unul dintre creatorii antropocosmismului – sistem în care tendinţa natural-istorică şi social-uma-nă de dezvoltare a ştiinţei se contopeşte armonios într-un tot integru. Imple-mentează în circuit ştiinţific noosfera (vezi). În opera sa “Gîndirea ştiinţifică ca fenomen planetar” argumentează ideea că odată cu apariţia omului şi ac-tivităţii raţionale biosfera tinde să se transforme în noosferă.

Op.pr.: “Gîndirea ştiinţifică ca fenomen planetar”; ”Începutul şi veş-nicia vieţii”; ”Biosfera”; “Structura biochimică a biosferei Pămîntului”; “Opere la istoria universală a ştiinţei”.
VEROSIMILITATE – capacitatea de a fi verosimil (care pare adevărat, este adevărat cu o probabilitate oarecare).
VERŢAN TUDOR M. (n.1934) – d.h.ş.f., profesor universitar, specialist în gîndirea filosofică şi socială din Moldova. Absolveşte facultatea de istorie a Institutului Pedagogic “Ion Creangă” (1958) şi doctorantura la filosofie la Universitatea “T.Şevcen-ko” din Kiev (1970). Activează la ca-tedra Filosofie a USM din 1966 ca asistent, conferenţiar, profesor univer-sitar. Teza de doctor în filosofie o sus-ţine în 1970, de doctor habilitat – în 1987. A publicat peste 30 de lucrări ştiinţifice, inclusiv 2 monografii.

Op. pr.: “В.И.Ленин о преемст-венной связи в процессе становле-ния коммунистической формaции”; “Молдавия и Россия: преемствен-ность общественно-политической и философской мысли”; “Познание как теория отражения”.
VEŞNICIE (eternitate) – caracter a ceea ce este în afara timpului. Teologia şi idealismul obiectiv apreciază V. ca atribut al divinităţii sau al spiritului absolut. Ca fiinţă infinită şi absolut perfectă, Dumnezeu este atemporal şi etern. Dacă în timp totul apare şi dispare, apoi V. este caracteristică nu-mai lui Dumnezeu, el fiind o perfec-ţiune absolută şi o permanenţă actuală. Materialismul tratează V. ca infinitatea temporală a lumii materiale, condiţio-nată de necreabilitatea şi indestructi-bilitatea materiei şi a atributelor ei.
VIAŢĂ – totalitatea fenomenelor şi proceselor (naştere, nutriţie, asimilare, creştere, reproducere, moarte), care caracterizează organismele. Purtători ai vieţii pe Pămînt sunt albuminele şi acizii nucleici (ADN şi ARN). Princi-pala unitate structurală şi funcţională a materiei vii, care posedă toate pro-prietăţile vieţii, este celula. Se cunosc o serie de concepţii cu privire la ori-ginea şi esenţa V.: creaţionismul, vita-lismul, evoluţia emergentă, holismul, materialismul ş.a. (vezi).
VICO (GIAMBATTISTA) (1668–1744) – filosof şi sociolog italian. Contrapune raţiunea universală celei individuale, formulează ideea caracte-rului obiectiv al procesului istoric. Con-sideră ştiinţa istorică drept cunoaştere a umanităţii despre forţele sale. V. este creatorul teoriei ciclului istoric. Admi-ţînd existenţa principiului divin, de la care provin legile istoriei, el menţiona şi faptul că societatea se dezvoltă în virtutea unor cauze interne, logice. Conform teoriei lui V. fiecare popor trece prin trei epoci de dezvoltare: di-vină, eroică şi umană, corespunzătoare celor trei vîrste ale omului – copilărie, tinereţe şi maturitate. Atribuind o im-portanţă decisivă activităţii istorice a oamenilor, V. acorda un rol deosebit în demararea procesului istoric, Pro-videnţei.
VID – în cosmogonia pitagoreică sem-nifica acel loc în Univers sau spaţiu, care era lipsit de lucruri. Parmenide neagă vidul (nonexistenţa). Atomiştii afirmă că atomii se mişcă în vid (spa-ţiu). În filosofia contemporană se nea-gă ideea de spaţiu-vid şi se afirmă că spaţiul este un mod de existenţă a ma-teriei.
VIITOROLOGIE (vezi: Futurologie)
VIOLENŢEI TEORIA – potrivit căreia inegalitatea socială este generată de utilizarea V. de către unii oameni împotriva altora. Dühring lega apariţia claselor de constrîngerea unei părţi a societăţii de către alta; sociologii aus-trieci L.Gumplowicz, K.Kautsky ş.a. emiteau opinia că la originea apariţiei claselor, a statului se află supunerea unui trib slab de către altul puternic. Marxismul apreciază rolul preponde-rent al V. în istorie, considerînd-o drept aplicare a diferitelor forme de constrîngere a unui grup social de către altele în scopul menţinerii sau schim-bării ordinii sociale.
VIRTUALITATE (lat. virtus – pu-tere, posibilitate) – forţă care tinde a se realiza; adesea sinonim al posibilităţii. Ceea ce este virtual sau “potenţial” se opune la ceea ce este actual sau “reali-zat”. Dar V. ca “tendinţă” de realizare implică mai mult decît simpla posibi-litate logică. (vezi: Realitate virtuală)
VIRTUTE – categorie etică ce are un conţinut apreciativ şi normativ, ce re-flectă însuşirile morale pozitive ale oamenilor – respectarea idealurilor etice, normelor şi principiilor morale. Viciul este caracteristica trăsăturilor morale negative, ignorarea şi nerespec-tarea normelor morale. Virtuţile se for-mează în procesul educaţiei şi activi-tăţii sociale, ca rezultat al asimilării culturii morale. În diferite epoci, virtu-ţile aveau diferit conţinut şi se schim-bau odată cu evoluţia societăţii şi nor-melor morale. În Grecia antică, spre exemplu, drept virtuţi fundamentale se considerau înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia, cumpătarea. Morala religioa-să afirmă ca V. credinţa, dragostea, speranţa. Virtuţile general-umane sunt cinstea, demnitatea, echitatea, modes-tia ş.a.
VIRUS COMPUTERIAL – progra-mă specială creată în scopuri distruc-tive, ce are capacitatea de a se auto-multiplica, distruge sau modifică in-formaţia (bazele de date, programele utilizatorului ş.a.).
VIS – totalitate de imagini şi feno-mene psihice, care însoţesc somnul. V. apare în faza somnului paradoxal şi se repetă de mai multe ori. Conţinutul visului este legat de excitaţiile sen-zoriale în timpul somnului şi amintirile şi stările noastre afective. Freud a în-cercat să interpreteze visurile, dar o făcea într-o formă subiectivă. Credinţa că visurile au sens n-are o justificare ştiinţifică solidă.
VITALISM (lat. vitalis – vital, viu, de viaţă; vita – viaţă) – teorie care con-sideră procesele vitale drept efecte ale acţiunii unei puteri deosebite, imate-riale, cuprinse în organismele vii. Se evidenţiază V. filosofic, asemănător cu idealismul obiectiv (Platon, Schelling, Bergson) şi V. naturalist. V. îşi trage originea din teoria despre suflet a lui Platon şi cea a lui Aristotel despre en-telehie. Drept concepţie s-a constituit în sec. XVII–XVIII. A influenţat unele ramuri ale biologiei şi psihologiei. Examinează mai ales problemele ori-ginii şi esenţei vieţii, integrităţii, opor-tunităţii structurii şi funcţiilor, embrio-genezei, regenerării etc. Se neagă po-sibilitatea apariţiei a tot ce e viu din ce nu este viu. Provenienţa viului se re-duce ori la creaţia divină, ori la exis-tenţa lui veşnică. V. clasici sunt consi-deraţi R. Wagner, H. Ulrici, Liebig. V. reapare, începînd cu 1905, ca neovita-lism. Neovitalişti sunt: H.Driesch, Pau-ly, E.Hartmann, France, A.Wagner, I.Reinke etc.
VIZIR PAVEL I. (n. 1937) – d.h.ş.filos., profesor universitar, specialist în pro-blemele generale ale filosofiei, filoso-fiei ştiinţei. A absolvit facultatea de matematică şi fizică a Institutului Pe-dagogic “Ion Creangă” (1960) şi doc-torantura la filosofie la Universitatea “M.V.Lomonosov” din Moscova (1972). Activează la catedra de filosofie a USM ca lector, lector superior, confe-renţiar, şef de catedră, decan al facul-tăţii de filosofie, psihologie şi socio-logie a USM. Teza de doctor în filo-sofie “Dialectica certitudinii şi incer-titudinii”, de doctor habilitat – “Ana-liza metodologică a nivelului general-ştiinţific al cunoştinţelor” (1990). A publicat mai mult de 60 de lucrări şti-inţifice. Este decorat cu medalia “Me-ritul civic”, este preşedinte al comisiei de experţi a Comisiei Superioare de Atestare a RM.

Op. pr.: “Dialectica certitudinii şi incertitudinii”; “Categoriile fundamen-tale ale dialecticii materialiste”; “Dia-lectica materialistă – metodologia ge-nerală a cunoaşterii ştiinţifice”; “Liber-tatea morală şi activitatea socială a personalităţii”; “PTŞ şi factorul uman”.
VÎGOTSKI LEV SEMIONOVICI (1896–1934) – psiholog rus. Criticînd tentativele de a explica comportamen-tul omului prin reducerea formelor su-perioare de comportament la elemen-tele inferioare, V. elaborează teoria cultural-istorică a dezvoltării psihicii. Conform ei, e necesar să fie distinse două planuri de comportament – natu-ral (rezultatul evoluţiei biologice) şi cultural (rezultatul dezvoltării istorice a societăţii), contopite în dezvoltarea psihicului. Esenţa comportamentului cultural constă în intermedierea lui cu instrumente şi semne.

Op. pr.: “Gîndirea şi vorbirea”; “Dezvoltarea funcţiilor psihice supe-rioare”.
VOINŢĂ – capacitatea de deliberare a scopului activităţii şi eforturilor inter-ne, necesare pentru înfăptuirea lui. V. este un act specific, neredus la con-ştiinţă şi activitate ca atare. Nu orice activitate conştientă este volitivă; prin-cipalul în actul volitiv rezidă în con-ştientizarea caracteristicii axiologice a activităţii teleologice, corespunderii ei principiilor şi normelor personalităţii. V. formează întreaga lume (Schopen-hauer); ori corespunde acţiunii ra-ţionale (Socrate, Leibniz). W.James a demonstrat că V. este legată în general de conştiinţă printr-o exigenţă socială. Freud vorbeşte despre incognoscibili-tatea V., despre caracterul ei.
VOINŢĂ de PUTERE – concepţie voluntaristă în filosofia lui Nietzsche, precum că realitatea vitală primară se exprimă în forma “voinţei de putere”. Apariţia crizei în societate pentru Nietzsche era cauzată de răspîndirea ra-ţionalismului, creştinismului, care afir-mă şi apără instinctele “turmei”, “valo-rile celor slabi”. De aici ia naştere nihilismul lui Nietzsche, care incita la reevaluarea radicală a normelor şi va-lorilor general acceptate de pe poziţiile vieţii naturale, cultul supraomului, uni-cul exponent al valorilor adevărate ale vieţii (vezi: Voinţă)
VOLTAIRE (FRANCOIS-MARIE AROUET) (1694–1778) – gînditor, scriitor şi publicist francez. Unul din reprezentanţii Iluminismului sec. XVIII. A criticat relaţiile feudale, despotismul, concepţia medievală despre lume. A fost influenţat de empirismul filosofic al lui Locke şi viziunile lui Newton. S-a apropiat de ideea eternităţii şi ne-creativităţii materiei, existenţei ei obiective şi mişcării veşnice, înclina spre recunoaşterea determinării feno-menelor naturale şi sociale. După V., conştiinţa este un atribut al materiei şi depinde de structura corpului. Împăr-tăşind poziţiile deismului, cauza finală a mişcării, gîndirii şi altor fenomene, el o considera diviitatea. În operele fi-losofice şi istorice V. respingea provi-denţialismul. Vezi: enciclopediştii.

Op. pr.: “Candide”; “Dicţionar fi-losofic”; “Eseu asupra moravurilor”; “Tratat asupra toleranţei”; “Scrisori fi-losofice”.
VOLUMUL ŞI CONŢINUTUL NO-ŢIUNII – categorii logice, care carac-terizează noţiunea. V. este totalitatea de obiecte, ce intră în această noţiune şi cărora le sunt proprii însuşirile re-flectate în conţinut. C. este totalitatea de însuşiri esenţiale ale unei clase de obiecte, ce caracterizează această cla-să. Spre exemplu, în noţiunea de boală (tulburare a activităţii vitale normale a organismului în urma acţiunii dăună-toare a factorilor interni sau externi) avem drept conţinut asemenea însuşiri, ca tulburarea activităţii vitale a orga-nismului, diminuarea adaptabilităţii or-ganismului, a capacităţii de muncă şi a activităţii vitale. Volumul acestei no-ţiuni este omul. În logică există legea raportului invers între conţinut şi vo-lum – dacă se măreşte conţinutul no-ţiunii, atunci se micşorează volumul ei şi invers. Dacă în noţiunea de boală noi am reduce conţinutul ei – boala ca tulburare a activităţii vitale normale a organismului şi am exclude din ea ase-menea însuşiri ca diminuarea adaptabili-tăţii, capacităţii de muncă şi bunăstării, atunci volumul ei se măreşte, această noţiune se referă nu numai la om, dar şi la animale şi plante. Alt exemplu: noţiunea de materie are un volum foar-te mare, cuprinde toate obiectele şi fe-nomenele realităţii obiective, de aceea conţinutul ei este extrem de îngust, cu-prinde numai o însuşire – de a fi reali-tate obiectivă.
VOLUNTARISM (lat. voluntas – vo-inţă) – curent în filosofie, care susţine că voinţa este esenţa, principiul reali-tăţii, temelia lumii. V. reprezintă un gen de metafizică, ce consideră că adevărată natură a realităţii este voinţa (drept reprezentant tipic este sistemul lui Schopenhauer). O trăsătură carac-teristică a V. constă în contrapunerea şi subordonarea raţiunii voinţei libere şi autonome. Este opus intelectualis-mului şi raţionalismului. Elemente de V. se conţin deja în filosofia lui Au-reliu Augustin, ce vede în voinţă teme-lia tuturor proceselor spirituale ca şi în filosofia lui Duns Scotus, ce accentu-ează primatul voinţei faţă de intelect. V. psihologic susţine că voinţa este facultatea principală a psihicului uman (sufletului), în timp ce gîndirii i se oferă un rol secundar (reprezentanţi W.Wundt, F.Paulsen ş.a.). Voluntarist a fost şi renumitul filosof român C.Ră-dulescu-Motru. Unele trăsături volun-tariste se întîlnesc în intuitivism, pra-gmatism şi existenţialism. Termenul V. se aplica şi pentru caracteristica prac-ticii social-politice, ce nu armonizează cu legile obiective sociale, ci se con-duce de principiile subiective ale unor persoane de conducere.
VORBIRE – acţiunea de a exprima gîndirea cu ajutorul limbajului arti-culat. În lit. ştiinţifică există viziuni contradictorii vis-a-vis de esenţa şi funcţiile V.: B.Crocce consideră V. un mijloc de exprimare emoţională; O.Di-trich, K.Jaberg, K.Vossler atribuie V. două funcţii de bază – de exprimare şi de comunicare. Pentru A.Marti şi P.We-gener V. este numai un mijloc de influ-enţare. K.Buler evidenţiază funcţiile de exprimare, adresare şi comunicare. V. este una din funcţiile psihice superioa-re ale omului. Din organizarea psiho-fiziologică a V. fac parte componenţi completamente automatizaţi şi conşti-enţi. Principalele tipuri de V. sunt: ora-lă şi scrisă.
VRĂJITORIE (vezi: Magie)