Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

T

TABLOUL FIZIC AL LUMII – no-ţiune care marcează sistemul de obiec-te teoretice, constituite de o teorie a fi-zicii (sau cîteva teorii) şi mandatate cu statutul ontologic. T.f.l. caracterizează lumea obiectivă prin prisma noţiunilor fizico-teoretice, legi şi principii, de aceea trebuie să-l deosebim de reali-tatea obiectivă, care nu depinde de nici o teorie fizică. T.f.l. prezintă în sine un model teoretic al obiectelor fizice şi proceselor, care reproduce sub formă de obiecte şi structuri abstracte şi idea-lizate esenţa observabilă a fenomene-lor fizice. În acest sens T.f.l. a fost atomismul antic, fizica lui Descartes, sistemul lui Newton. În sec. XIX T.f.l. se bazează pe ideea ierarhiei formelor de mişcare şi pe trecerile lor reciproce. Pe parcursul sec. XX s-au făcut dife-rite încercări de a construi un T.f.l.
TABLOUL MEDICAL AL LUMII – este un sistem de reprezentări, ce apare drept rezultat al evoluării cunoş-tinţelor şi, ulterior, al ştiinţei medicale. T.M.L este o parte constitutivă a ta-bloului ştiinţific al lumii. La etapa tim-purie de dezvoltare a medicinei se ate-stă o viziune asupra tratării integrale a individului. Totodată, istoria ştiinţei ne vorbeşte despre temelia obiectivă co-mună a cunoştinţelor medicale şi filo-sofice în această epocă. În evul mediu paradigma antică a integrităţii omului este schimbată de cea dualistă. Drept obiect de studiu al medicinei devine exclusiv corpul, privat de suflet. Servi-ciile terapeutice se separă de cele psi-hoterapeutice. Dominantă devine teo-ria humorală îmbinată cu reprezen-tările despre trup. Starea sănătăţii şi bolii se explică din perspectiva combi-nării celor patru lichide: sînge, limfă, bila albă şi neagră. În epoca modernă se instituie paradigma sindromologică. Către sf. sec. al XVIII-lea şi în prima jum. a sec. XIX–lea se afirmă medi-cina anatomo-clinică. Stabilirea rapor-tului cauzal între rezultatele autopsiei şi observaţiile clinice a format limbajul formulei. Ulterior, apare medicina funcţională. În cadrul acestei para-digme apar şi se dezvoltă două direcţii – monocausalism şi condiţionalism. În prezent domină medicina psihosoma-tică. Conform acestei paradigme, psi-hicul şi somaticul sunt evaluate drept funcţii de interdependenţă şi interac-ţiune a unui sistem unic.

TABLOUL NOOSFERIC AL LU-MII – concepţie teoretică netradiţio-nală, ce vizează societatea viitorului, conceperea interacţiunii elementelor sistemului “om – societate – biosferă”. Ea este orientată spre analiza şi scoa-terea în evidenţă a formelor de dezvol-tare durabilă şi intensivă a civilizaţiei, spre traducerea în fapt a principiilor şi idealurilor umanistice, cercetarea para-digmelor, metodelor, căilor şi formelor de soluţionare a crizei ecologice şi problemei de supravieţuire a omenirii. T.N.L. presupune schimbări ce ţin de umanismul noosferic, care, la rîndul său, neagă antropocentrismul clasic şi treptat conduce la un nou principiu de organizare a ştiinţei contemporane – la principiul biosferocentrist. În afară de aceasta, apare şi un nou tip de viziune asupra mediului ambiant şi a interac-ţiunii acestuia atît cu fiecare om în parte, cît şi cu toată omenirea. În locul civilizaţiei tehnogene, strîns legate de “umanismul de consum”, vine o nouă civilizaţie, civilizaţia informaţional-ecologică (noosferică) cu forma ei pro-prie de ştiinţă şi de raţionamente socio-naturale. Societatea noosferică presu-pune rezolvarea unui şir de probleme, cum ar fi stabilitatea procesului demo-grafic, raţionalizarea consumului în ţările dezvoltate, globalizarea dirijării sociale ş.a. În principiu, e posibil a reorienta ştiinţa spre valorile general-umane ale strategiei noosferice. Ştiinţa şi numai ştiinţa poate să se manifeste în calitate de remediu eficace, capabil de a elabora paradigma şi strategia dez-voltării durabile, de a asigura supra-vieţuirea omenirii. Tranziţia spre so-cietatea noosferică şi o dezvoltare du-rabilă e posibilă din punctul de vedere al ştiinţei contemporane doar într-o va-riantă globală, iar în perspectivă – în cea cosmică.
TABLOUL SINERGETIC AL LU-MII – poate fi caracterizat prin inter-mediul unui sistem categorial bine determinat, care ar include în sine ur-mătoarele noţiuni generale: întîmpla-rea şi necesitatea, posibilitatea şi rea-litatea. Rolul principal aici, fără în-doială, îi aparţine întîmplării, strîns le-gată cu asemenea categorii, ca fluctua-ţia, haosul, dezordinea. Haosul, dezor-dinea, întîmplarea sunt necesare pentru naşterea noului. Haosul constituie sur-sa constructivă, baza procesului de dezvoltare. Un alt element extrem de important al viziunii sinergetice a lu-mii îl constituie autoorganizarea, ca fi-ind procesul pe parcursul căruia se cre-ează, se reproduce sau se perfecţio-nează organizarea sistemelor deschise dinamice. Autoorganizarea e strîns le-gată de o altă noţiune fundamentală a sinergeticii – noţiunea de disipare.
TABU – totalitate de interdicţii refe-ritoare la anumite activităţi, folosirea unor lucruri ori rostirea unor cuvinte, ce ţin de sacru. Apar în societăţile pri-mitive şi se consideră că încălcarea lor se pedepseşte de forţele supranaturale. După o legendă, sufletele strămoşilor supravegheau strict executarea tabuu-rilor şi pedepseau aspru încălcarea poruncilor strămoşilor. T. reglementa viaţa şi activitatea în aceste societăţi. Se întîlnesc practic în toate religiile.
TACTISM – reflectare biologică (excitabilitate), capacitatea fiinţelor vii de a reacţiona selectiv la excitanţii din exterior, ce conduc la o adaptare opti-mă la mediul înconjurător. Ea se ma-nifestă prin tropisme, taxie şi nastie. T. poate fi pozitiv ori negativ (mişcarea spre excitant sau invers). În funcţie de stimul, deosebim, reacţii de fototaxie (în cazul luminii), geotaxie (greutate), anemotaxie (la curent de aer), reotaxie (la curent de apă), gal-vanotaxie (la curent electric), chimiotaxie (mediu chimic) ş.a.
TAINĂ (gr. mysterion; sl. taina – taină) – termen filosofico-teologic, ce exprimă ceea ce este neînţeles, nedes-coperit sau nepătruns de mintea ome-nească. T. mai exprimă minunea, mi-racolul, misterul, sacramentul. În plan teologic tainele transmit har divin, care iniţiază, menţin şi desăvîrşesc viaţa omului. Pe plan ontologic tainele respec-tă, confirmă şi transformă umanul. În fiecare T. există un element uman în unul divin. Cu toată slăbiciunea lui, umanul primeşte harul, graţia.
TAINĂ MEDICALĂ – categorie a eticii medicale, ce reflectă datoria profesională a medicului. Principiul obligatoriu al oricărei etici medicale îl constituie păstrarea T.M., conţinutul şi funcţiile sociale ale căreia sunt deter-minate de normele morale ale socie-tăţii. Această obligaţie primordială a medicului de a păstra taina medicală este prevăzută şi de legea Republicii Moldova despre ocrotirea sănătăţii: medicii şi alţi lucrători medicali nu au dreptul de a divulga informaţia despre boală, viaţa intimă şi familială a bol-navului. T.M. constituie datoria me-dicului de a nu divulga informaţia des-pre bolnav fără consimţămîntul lui, da-că este vorba de maladii, ce se referă la viaţa intimă (boli ginecologice, dere-glări psihice sau diferite vicii în dez-voltarea organismului). Ridicarea tai-nei medicale la rang de normă juridică constituie o apreciere socială destul de înaltă a acestei noţiuni. T.M. interzice divulgarea informaţiei despre boală nu numai celor din jur, dar în unele cazuri şi bolnavului însuşi. Aceasta se efec-tuează şi în legătură cu problema iatro-geniilor. Divulgarea tainei medicale poate avea loc verbal, prin diferite do-cumente la care, după toate regulile, bolnavul şi rudele lui nu trebuie să aibă acces. Însă aşa ceva se poate în-tîmpla în instituţiile medicale, unde nu există ordinea necesară, iar personalul medical nu respectă această regulă. Datoria medicului de a respecta T.M. nu mai are sens atunci, cînd aceasta contravine intereselor societăţii. Spre exemplu, medicul este obligat să co-munice organelor respective despre ca-zurile depistate de boli infecţioase şi parazitare, ce trebuie să fie înregis-trate, să aplice tratamentul forţat în acele cazuri, cînd aşa ceva este prevă-zut de lege, să dea informaţie despre bolnavi la cererea organelor juridice şi de anchetare.
TAINE (sau cele şapte sfinte taine) (lat. sacramentum – minune, miracol, mister) – acţiuni cultice în creştinismul tradiţional (ortodoxie şi catolicism) şi parţial în protestantism (una sau cîteva numai). Aceste T. sunt şapte: 1) bote-zul; 2) mirungerea (înfăptuită după bo-tez); 3) pocăinţa sau mărturisirea păca-telor în faţa preotului; 4) euharistia (împărtăşania cu pîine şi vin transfigu-rate în chip spiritual supranatural, nu fizic, în trupul şi sîngele lui Iisus Hris-tos); 5) maslul (ungerea cu ulei sfinţit a celui grav bolnav de către 7 preoţi spre iertarea păcatelor, însănătoşire sau moarte fără suferinţe); 6) cununia (Nunta); 7) hirotonia (în diacon, preot sau episcop) prin care cel hirotonit primeşte harul de a săvîrşi slujbele re-ligioase. T. se aplică numai pentru persoane vii. Primele 4 sunt obligatorii pentru toţi creştinii, celelalte la nece-sitate, deoarece nu toţi pot fi grav bol-navi, nu toţi se căsătoresc ori îmbră-ţişează profesia clericală.
Tai-ţzi (chin. marele hotar) – cate-gorie a filosofiei chineze, care exprimă ideea stării de limită a existenţei; anto-nim al categoriei “uţzi” – “absenţa li-mitei” – “infinitul”. Pentru prima dată se întîlneşte în “Cijoui” (“Cartea schim-bărilor), unde această noţiune semnifică etapa iniţială, cauza apariţiei şi dez-voltării tuturor fenomenelor şi lucru-rilor, care generează “in” şi “ian”. No-ţiunea de “T.ţ.” a devenit una din prin-cipalele în neoconfucianism. După Ciju şi T.ţ. este totalitatea tuturor principiilor (li), prezenţe concomitent în orice om, în orice lucru, aidoma re-flectării lumii pe orice suprafaţă ac-vatică. În sec. XX Sun Iatsen a utilizat termenul T.ţ. pentru translarea ter-menului occidental de “eter”.
TARSKI ALFRED (1902–1983) – logician american de provenienţă polo-neză, reprezentant principal al Şcolii de la Lvov-Varşovia. Din 1939 se sta-bileşte cu traiul în SUA, predă la uni-versităţile Harvard, Berkeley. Are pes-te 300 de lucrări foarte importante în domeniul teoriei mulţimilor, algebrei, logicii matematice. Este considerat fondatorul semanticii formalizate.

Op.pr.: “Conceptul de adevăr în limbajele formalizate”; “Logica, se-mantica, matematica”; “Introducere în logica şi metodologia ştiinţelor deduc-tive”; “Adevărul şi demonstrarea”.
TEHNICĂ (gr. techne – meşteşug, măiestrie) – sistemul de artefacte, pro-dus al activităţii societăţii. T. se dezvoltă prin intermediul procesului istoric de obiectivare în materialul na-tural al funcţiilor de muncă, al deprin-derilor, al experienţei şi cunoştinţelor prin modalitatea de cunoaştere şi uti-lizare a forţelor şi legităţilor naturii. T. (împreună cu oamenii, care o creează şi o pun în funcţie) constituie o parte componentă a forţelor de producţie şi este un indiciu semnificativ al acelor relaţii sociale, în care se înfăptuieşte munca. T. se poate diviza în următoa-rele branşe funcţionale: T. de produce-re, T. de transport şi comunicaţii, T. investigaţiilor ştiinţifice, T. militară, T. procesului de instruire, T. culturii şi menajului, T. medicală, Tt. de dirijare. Istoria T. constă din trei etape: uneltele manuale de muncă (instrumente); ma-şini (nivelul mecanizării); automatele (maşinile automatizării). Dezvoltarea tehnicii contemporane, ca niciodată, este condiţionată de dezvoltarea ştiin-ţei, care joacă un rol primar în raport cu T. Influenţa T. asupra societăţii contemporane are loc nu numai prin sfera producţiei materiale, ci şi asupra politicii mondiale. Sistemul de in-struire, arta, cultura, menajul într-o mare măsură se transformă sub influ-enţa tehnicii. Inventarea T. de cinema, a televiziunii, radioului, a înregistrării sunetului au generat noi specii de artă, au avut o influenţă profundă asupra întregii culturi umane.
TEHNOCRAŢIEI TEORIA (din gr. techne – meşteşug, măiestrie şi Kratos – putere, dominaţie) – concepţie socio-logică, ce stimulează necesitatea in-staurării puterii politice a specialiştilor tehnicieni (manageri şi ingineri), în-făptuită în interesele întregii societăţi pe baza cunoaşterii ştiinţifice în opo-ziţie cu puterea capitalului; delimitarea stratului de specialişti-funcţionari su-periori ai aparatului de stat şi ai pro-ducţiei monopoliste. Iniţial, ideea de tehnocraţie a fost exprimată în utopia socială a economistului T.Veblen. El atribuia tehnicienilor rolul de servitori dezinteresaţi ai producţiei şi progre-sului social. Ca urmare, sistemul pro-prietăţii private trebuie să fie înlocuit cu sistemul de dirijare raţională. Con-cepţia T. au dezvoltat-o A.Berl, A.Frich, J.K.Galbraith. Apropiată de spiritul concepţiei galbraithiene în so-ciologia occidentală este concepţia “re-voluţiei managerilor” lui Bernham şi “revoluţia savanţilor” lui D.Bell. Tră-sătura specifică pentru toate aceste vi-ziuni ale tehnocraţiei este tendinţa de a dirija societatea pe baza criteriilor teh-nice, ignorarea dimensiunii etico-axio-logice a politicii.
TEHNOLOGII INFORMAŢIONA-LE – totalitatea metodelor utilizate în procesul activităţii de elaborare, păs-trare, transmitere şi utilizare a socioin-formaţiei sub aspect de cunoştinţe.
TEILHARD DE CHARDIN (PIER-RE) (1881–1955) – filosof, savant (geo-log, paleontolog, arheolog, antropo-log), teolog catolic francez. Membru al Ordinului iezuiţilor (1899), preot (1911). Unul din descoperitorii sinan-tropului în apropiere de Beijing (1923). Cercetările de antropologie l-au făcut să conceapă o întreagă teorie evoluţionistă: prin filosofia vitalistă el încearcă să gîndească continuitatea dintre natură şi viaţă, dintre viaţă şi spirit. T. considera că omul este cel mai desăvîrşit rezultat al evoluţiei lu-mii organice. El distinge trei stadii de evoluţie, consecvente şi calitativ dife-rite: proto (litosferă), viaţa (biosfera) şi fenomenul omului (noosfera). Apariţia omului, după T., nu este finalul evo-luţiei, ci cheia spre perfecţiunea cres-cîndă a lumii. Umanizarea Fiului lui Dumnezeu exprimă rolul excepţional al omului în evoluţia viitoare.

Op.pr.: “Fenomenul uman”; “Ini-ma materiei”; “Christicul”.
TEISM (din gr. Theos – Dumnezeu) – concepţie filosofico-religioasă, care afirmă existenţa lui Dumnezeu ca per-soană absolută, exterioară naturii, dar şi imanentă ei, prin prezenţa şi acţiu-nea sa creatoare, susţinătoare şi con-ducătoare a lumii. Se deosebeşte de panteism prin faptul că îl consideră pe Dumnezeu transcendent, iar de deism pentru că îi atribuie lui Dumnezeu, ca providenţă, o acţiune perpetuă. Este contrar ateismului. Unii gînditori caută să interpreteze pe nou unele compo-nente ale teismului clasic.
TELEOLOGIE (din gr. teleos – scop şi logoc – cuvînt, studiu, învăţătură) – doctrină ontologică filosofico-religioa-să, ce afirmă existenţa în natură şi în societate a unor scopuri obiective ex-traumane; studiul scopurilor, al finali-tăţilor. Conform T., în lume nici un proces nu decurge mecanic, ci numai în vederea unui anumit scop, condus de puteri sau cauze finale (causa fina-lis). În opoziţie cu determinismul, iar uneori şi ca o “completare” a lui, T. po-stulează o formă deosebită a cauzali-tăţii – cu scop bine determinat, căutînd să răspundă la întrebarea – “pentru ce?”. Idei T. originale depistăm la Ari-stotel, Ch.Wolff, G.Leibniz, F.Schel-ling, G. Hegel, I.Kant, A.Schopen-hauer, E.Hartmann, de asemenea, în neotomism, vitalism, neofinalism, neo-kantianism, personalism, fideism ş.a.
TELEPATIE – fenomen parapsiho-logic, ce presupune transmiterea gîn-durilor la distanţă fără substrat mate-rial. T. n-a fost confirmată de practica socială. (vezi: Parapsihologie)
TEMEI – condiţie suficientă (sau) necesară pentru ceva: existenţă, cu-noaştere, gîndire, activitate. În sfera deducţiei cele mai importante T. sunt legile logice. În calitate de categorie în sistemul logicii dialectice, T. a fost elaborat de Hegel. În filosofia post-hegeliană categoria de T. a fost anali-zată în cadrul logicii generale de Scho-penhauer, Wundt, Sigwart, Wittgen-stein ş.a.
TEMPERAMENT (lat. temperamen-tum – raportul cuvenit al părţilor) – caracteristica individului din perspec-tiva particularităţilor dinamice ale ac-tivităţii sale psihice, deci ritmului, in-tensităţii unor stări şi procese psihice luate aparte. În structura T. se pot evidenţia 3 componente principale: activitatea generală a individului, ma-nifestările lui dinamice şi emotivitatea lui. Cea mai veche concepţie despre T. este teoria humorală, de ex. în con-cepţia lui Hipocrate. S-au delimitat principalele tipuri de T.: sanguinic, coleric, melancolic şi flegmatic. Ca-racteristica tipologică a acestor tipuri de T. a fost efectuată de I.Kant. Con-cepţia morfologică a T. aparţine psi-hopatologului german E.Kretschmer (1888–1964), iar cea somatică – psi-hologului american Sheldon.
TENDINŢĂ – orientare firească pen-tru ceva, activitate conştientă spre un scop bine determinat. Psihologii evi-denţiază tendinţe motorii, afective, in-telectuale. P.Janet le clasifică după gradul lor de complexitate – tendinţe inferioare, medii şi superioare.
TEODICEE (din gr. Theos – Dumne-zeu şi dike – dreptate) – justificarea lui Dumnezeu, denumirea doctrinelor filo-sofico-religioase, ce dovedesc că exis-tenţa răului în lume contravine bunătăţii divine. Sub alt aspect T. reprezintă acea parte a metafizicii, care tratează pe Dumnezeu, existenţa şi atribuţiile sale. În decursul sec. XVII–XVIII, pe baza diferitelor curente de natură, T. con-stituie o ramură aparte a literaturii fi-losofice. Acest termen pentru prima dată este folosit de Leibniz în cea mai grandioasă lucrare filosofică a sa “Teodiceea” (1710). Susţine că lumea este o creatură perfectă, iar răul este un bine pentru lume, el este indisolubil le-gat cu binele. Într-un şir de sisteme fi-losofice răul este considerat ca o încer-care pentru oameni, cu ajutorul căreia se fortifică spiritual şi în credinţă. De astfel de idei a fost preocupat încă Ori-gen şi Augustin. La Vladimir Soloviov, T. se manifestă în învelişul agatodiceei (justificarea binelui). În prezent T. se află în legături cu antropodiceea (jus-tificarea omului) şi demodiceea (justi-ficarea poporului, etnosului şi culturii lui spirituale).
TEOFRAST (370–288 î.Hr.) – elev şi succesor al lui Aristotel, reprezentant al peripatetismului. A fost un bun filosof şi profesor. La lecţiile lui ţinute în Liceu veneau circa 2 mii de elevi. Din creaţia lui s-a păstrat foarte puţin: două tratate despre plante (care au pus temelia botanicii), caracterele (studii morale şi portrete), despre opiniile fi-losofilor naturii (despre presocratici).
TEOLOGIE (din gr. Theos – Dumne-zeu şi logos învăţătură) – ştiinţa despre divinitate; disciplină, care se ocupă cu expunerea şi fundamentarea teoretică a izvoarelor şi a dogmelor unei religii. T. include argumentarea provenienţei su-pranaturale a Sfintei Scripturi şi a in-spiraţiei divine a Sfintei Tradiţii. Toate sistemele unei oarecare teologii provin din recunoaşterea unui Dumnezeu per-sonal, care a creat lumea şi o conduce după legi necunoscute oamenilor. Fie-care confesiune religioasă are sistemul teologic propriu. Sistemul teologic in-clude o totalitate de diferite discipline teologice, fiecare din ele expunînd di-ferite aspecte ale credinţei, dogmelor şi cultului.
TEOREMA LUI BERNOULLI – se referă la “legea numerelor mari” din teoria probabilităţilor.
TEOREMA LUI GÖDEL – concep-ţie despre incompletitudinea sistemelor formale, din care rezultă că nu există sisteme formale complete, care ar de-monstra toate teoremele aritmetice.
TEOREMĂ – orice enunţ al unei teo-rii constituite strict deductiv. În logica formală modernă şi în matematică T. este demonstrată (dedusă) pe baza apli-cării postulatelor iniţiale ale acestei teo-rii (axiome) şi a enunţurilor de acum demonstrate ale teoriei respective, a regulilor de deducere admise pentru această teorie. Deosebirea dintre axio-mă şi T. este convenţională: unele şi aceleaşi enunţuri sunt acceptate în une-le cazuri în calitate de axiome, în altele – demonstrate ca T.
TEORIA ACŢIUNII SOCIALE – una din principalele direcţii ale socio-logiei occidentale contemporane, re-prezentanţii ei principali fiind M.We-ber, F.Znaniecki, T.Parsons. Weber a elaborat noţiunea de A.S., plasînd-o ca punct iniţial al întregului sistem de re-laţii sociale şi modalitate de integrare a diverselor domenii ale cunoaşterii sociale. Principala atenţie este orien-tată în această teorie spre dezvoltarea A.s. prin subiectul acţiunii, situaţia ac-ţiunii şi orientarea subiectului. Princi-palele tipuri de orientare ale subiec-tului sunt: orientarea motivaţională şi cea valorică.
TEORIA CICLULUI ISTORIC – denumire comună pentru o serie de concepţii răspîndite în istoria gîndirii sociale, conform cărora societatea în ansamblu sau unele sfere ale ei (poli-tică, economică, culturală etc.) se miş-că pe un cerc închis cu reveniri perma-nente la iniţial şi apoi iarăşi sunt urmate de noi cicluri de renaştere şi decădere. Astfel de viziuni s-au format încă în antichitate la mulţi filosofi şi istorici, de ex. la Aristotel, Polibiu. Viziunile multor reprezentanţi ai T.c.i. – Ibn Haldun, Machiavelli, Vico, Fourier ş.a. aveau un caracter progresist pentru timpul lor. În sec. XIX–XX unii fi-losofi plasează pe prim plan ideile re-venirii permanente a umanităţii la punctul iniţial de plecare (Nietzsche). Alţii promovau ideile tipurilor cultu-ral-istorice independente şi antagoniste una faţă de alta (Danilevski); a cultu-rilor locale (Spengler); a activităţilor regionale incompatibile (Toynbee); a supersistemului (Sorokin) etc.
TEORIA CONTRACTULUI SOCI-AL – doctrină filosofică şi de drept, ce exprimă apariţia puterii de stat prin acordul între oameni aflaţi în tranziţie de la starea naturală la cea civilă. Unele idei despre C.S. identificăm în antichitate (buddismul timpuriu, mois-mul) în opera lui Epicur şi Lucreţiu Carus, la unii teologi şi filosofi medie-vali. În sensul propriu-zis al cuvîntului, T.c.s. s-a format în Europa Occidentală în perioada declinului feudalismului şi dezvoltării relaţiilor burgheze. Fonda-torul noii doctrine a C.s. este conside-rat H.Grotius. În dezvoltarea sa T.c.s. s-a bucurat de o interpretare diferită: de la cea conservatoare-protectoare (Hobbes) pînă la cea revoluţionară de-mocrată (Rousseau). Sub diferite va-riante T.c.s. au dezvoltat-o Locke, J.Lul-bern, J.Mylton în Anglia, Spinoza în Olanda, Kant, Fichte în Germania, Pain în SUA.
TEORIA CONVERGENŢEI (lat. convergo – mă apropii, mă aseamăn) – una din principalele concepţii ale socio-logiei şi politologiei occidentale din anii 50–60 ai sec. XX, care pleda pen-tru o mai mare apropiere a capitalis-mului şi socialismului cu sinteza lor ulterioară într-o aşa numită “societate mixtă”, ce conţine în sine trăsăturile pozitive ale fiecărei din ele. Adepţii T.c. au fost P.Sorokin, J.Galbraith, W.Rostoy (SUA), J.Fourastier şi F.Perrou (Franţa), H.Schelski şi Fleh-theim (Germania) ş.a. T.c. include un diapazon larg de viziuni de perfecţio-nare a societăţii contemporane pînă la concepţii de asimilare a socialismului de către capitalism (Z.Brzezinski, S.Huntington, K.Menert ş.a.). Adepţii T.c., inclusiv unii reprezentanţi ai Clu-bului de la Roma, încearcă s-o funda-menteze cu trimiteri la tendinţa obiec-tivă de internaţionalizare a activităţii economice, politice şi culturale, la ca-racterul universal al revoluţiei tehnico-ştiinţifice, la necesitatea rezolvării în comun a problemelor globale etc. Oda-tă cu prăbuşirea lamentabilă a socia-lismului “real”, această teorie şi-a pier-dut actualitatea.