Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

SELYE HANS (1907–1982) – fizio-patolog canadian de origine austriacă, directorul Institutului de Medicină Ex-perimentală şi Chirurgie pe lîngă Uni-versitatea din Montreal, teoretician al medicinei. A formulat o concepţie me-dicală originală, care permite a ex-plica unele mecanisme ale proceselor patologice. Aceasta este sindromul ge-neral de adaptare (SGA). Ca reacţie la factorii nocivi, organismul declanşează mecanismele de adaptare prin reacţii specifice şi nespecifice. Reacţiile ne-specifice, indiferent de caracterul exci-tantului, au o manifestare stereotipică. S.H. numeşte aceste reacţii SGA sau reacţii stres şi le consideră utile pentru organism. SGA are cîteva etape – reac-ţia de alarmă, perioada de rezistenţă şi stadiul de epuizare, după care apar schimbări funcţionale şi morfologice (maladiile adaptării). După părerea lui S.H., aceste maladii sunt hipertensiu-nea, bolile cardiovasculare, oncologi-ce, reumatismul, ulcerul gastroduode-nal, unele boli neuropsihice ş.a.

Op. pr.: “Istoria sindromului ge-neral de adaptare”; “De la vis la des-coperire”; “Stres fără pericol” ş.a.
SEMANTICĂ LOGICĂ – secţiune a metodologiei, care studiază semnifica-ţia unei limbi, proprietăţile şi metodele de construire a interpretărilor (modele-lor complete ale sistemelor logicii for-male). În centrul atenţiei S.l. se află stabilirea semnificaţiilor elementelor sistemelor logice. Spre deosebire de semantica lingvistică, S.l. are de-a face nu cu limbaje naturale, ci cu sisteme lingvistice artificiale (limbaje matema-tice, limbaje logice şi alte limbaje for-malizate). Elaborarea S.l. a început în a.a. 30 ai sec. XX, cînd s-a demonstrat că examinarea sintactică este insufici-entă pentru a stabili multe proprietăţi importante ale sistemelor formale.
SEMANTICĂ – compartimentul logi-cii (sau metalogicii) şi semioticii, con-sacrat analizei complexului noţiunilor, dintre care centrale sunt noţiunile se-mnificaţiei şi ale sensului. Totodată, problematica S. este exprimată de pro-blemele speciei, ce semnifică acea sau altă noţiune (termen) sau declaraţie, judecată (notiţă, text, formulă), cum trebuie ele înţelese? Astfel de integri-tăţi apar, în primul rînd, în raport cu noţiunile general-logice (“obiectiv”, “multitudine”, “corespundere” etc.) şi pe această bază faţă de noţiunile şi termenii semantici propriu-zişi (“ade-văr”, “definiţie”, “desemnare”, “denu-mire”, “coerenţă” şi, de asemenea, faţă de înseşi “noţiunile”: “semnificaţie”, “sens”, “interpretare”). Un limbaj na-tural este uşor de interpretat şi proble-ma semantică nu este cea a precizării, ci cea a înţelegerii relaţiei dintre ter-meni de diferite categorii şi sensurile lor.
SEMIOLOGIE – parte a medicinei, care de ocupă cu descrierea simpto-melor şi a semnelor diferitelor boli, precum şi a metodelor de a le pune în evidenţă şi de a le diagnostica; simp-tomatologie
SEMIOTICĂ (gr. semeiotikos – semn) – domeniu al cunoaşterii, care se ocupă de studiul comparativ al sistemelor de semne – de la cele mai simple sisteme de semnalizare pînă la limbajele naturale şi formalizate ale ştiinţei. S. s-a separat într-o ştiinţă auto-nomă, începînd cu sf. sec. al XIX-lea, dar o dezvoltare impetuoasă a căpătat-o începînd cu jum. a doua a sec. XX. S. studiază diferitele tipuri de semne din punctul de vedere al rolului, pe care acestea îl joacă în activitatea omu-lui, în relaţiile dintre oameni; semne – substituente ale obiectelor (cuvinte, termeni ştiinţifici), semne – modele (scheme grafice); semne – simboluri (diferite semnale de la cele mai simple pînă la cele mai complexe). Cea mai dezvoltată disciplină semiotică este metalogica. Cercetările semiotice con-tribuie la formalizarea unor cunoştinţe din noile domenii ale ştiinţei.

SEMN – obiect material (fenomen, eveniment), care se manifestă în cali-tate de reprezentant al unui oarecare alt obiect; însuşire sau relaţie utilizată în scopul obţinerii, conservării, prelu-crării şi transmiterii informaţiei, cu-noştinţelor. Analiza noţiunii de S. ocu-pă un rol important în filosofie, logică, lingvistică, psihologie, sociologie etc. E potrivită cercetarea funcţiei gnoseo-logice ale S. Ele se divizează în ling-vistice şi nelingvistice; acestea din ur-mă, la rîndul lor, se împart în semne – copii, semne – particularităţi, semne – semnale etc. În semiotică se disting ra-porturile dintre semne (sintaxa), rapor-turile dintre semne şi obiectele desem-nate de aceste semne (semantica) şi modul în care omul înţelege şi folo-seşte semnele (pragmatica). Noţiunea de S. este legată în mod indisolubil de noţiunea de limbaj (atît cel natural, cît şi cel artificial). S. joacă un rol primor-dial în procesul de transmitere a in-formaţiei.

SEMNIFICAŢIE ŞI SENS – conţinut legat de una sau cu altă expresie (cu-vînt, propoziţie, semn etc.) a unei oa-recare limbi, înţeles, funcţia semnelor de a reprezenta ceva. S. expresiilor lin-gvistice se studiază în lingvistică, lo-gică, semiotică. În ştiinţa despre limbă prin S. se înţelege conţinutul senzual al cuvîntului. În logică şi semiotică prin S. expresiei lingvistice se înţelege acel obiect sau clasă de obiecte, care este denumit de această expresie (S. obiec-tuală sau extensională).
SENECA LUCIUS ANNAEUS (4 î.Hr. – 65 d.Hr.) – filosof, poet şi om de stat, reprezentant al stoicismului roman. Concepţia lui S., reflectînd situaţia conflictuală a epocii sale, era extrem de contradictorie. Respectînd panteis-mul stoicilor greci, deci considerînd lumea ca un tot întreg material şi ra-ţional, S. elaborează problemele etico-morale, prin a căror rezolvare justă se realizează liniştea şi calmul sufletesc (Ataraxia). El încearcă să lege etică sa, de sorginte individualistă, cu sarcinile societăţii şi ale statului. Etica lui S. a exercitat o mare influenţă asupra for-mării ideologiei creştine.

Op.pr.: “Cercetări despre natură”; “Despre viaţa fericită”; “Despre cari-tate”; “Scrisori către Lucilius” etc.

SENSUALISM (din lat. sensus – simţ, senzaţie; din fr. sensualisme) – con-cepţie în gnoseologie, conform căreia senzaţiile constituie principala sursă a cunoaşterii veridice. S. învaţă că între-gul conţinut al conştiinţei se alcătuieş-te numai sau preponderent din activita-tea simţurilor. Tradiţional, sunt cunos-cute două linii în evoluţia S. Cea mate-rialistă este reprezentată de P.Gassendi, Th.Hobbes, J.Locke, J.Lamettrie, C.-A.Helvetius, D.Diderot, P.Holbach, L.Feuerbach. Balanţa între materia-lism şi idealism e susţinută de E.Con-dillac. Linia subiectiv-idealistă e com-pletată de G.Berkeley, D.Hume, E.Mach, R.Avenarius. La ultimii senzaţiile sunt logic anterioare obiectelor. Obiectele sunt analizate în senzaţii sau pot fi “construite” din ele, dar operaţia inver-să nu este posibilă. S. este aproape de empirism şi este opus raţionalismului.
SENTIMENTE (EMOŢII) (fr. emo-ţion, lat. emoveo – cutremur, emoţio-nez) – clasă de stări şi procese psihice, care exprimă sub forma emotivităţii pasionale importanţa obiectelor reflec-tate şi a situaţiilor în scopul satisfacerii trebuinţelor organismului viu. Însoţind practic toate manifestările de activism al subiectului şi direcţionîndu-l spre scopuri vital importante, S. se mani-festă ca unul din principalele mecanis-me de reglare interioară a activităţii psihice şi comportamentului. S. sunt o formă specifică de reflectare (apre-ciativă) a realităţii, ele oglindesc atitu-dinea oamenilor unul în raport cu altul, precum şi faţă de lumea obiectivă. S. omului, fiind determinate în mod ge-netic, sunt formate de socium; ele joa-că un rol colosal în comportamentul, activitatea sa practică şi cognitivă. S. pot fi active (stenice), avînd un ton emoţional pozitiv – plăcere (bucurie etc.) şi pasive (astenice), avînd un ton emoţional negativ – indiferenţă (tris-teţe, etc.). Printre S. se disting varie-tăţile specifice ale lor – starea de spirit, afectele (trăiri emoţionale puternice, care se declanşează în mod impetuos – furie, groază etc.), patimile. Un grup deosebit de S. îl constituie S. superioa-re – cele morale, estetice, intelectuale etc.
SENTIMENTE ESTETICE – starea emoţională, care apare în procesul per-ceperii estetice a fenomenelor realităţii şi a unor opere de artă.
SENZAŢIE – rezultatul influenţei rea-lităţii obiective asupra organelor sen-zitive, nivelul iniţial al procesului de reflectare. S. este o formă a cunoaşterii senzoriale, ce reflectă diferite laturi şi trăsături ale realităţii. După conţinut S. este o imagine subiectivă o lumii obiective. Totalitatea de S. constituie componenţa sensibilă a imaginilor obiectuale ale realităţii, se prezintă ca o sursă şi premisă a relaţiei cognitive. Există multiple specii de S.: palpabile, vizuale, auditive, vibratile, termice, olfactive, gustative, dureroase, S. echi-librului, accelerării ş.a. După volumul informaţiei senzoriale pentru om, cele mai importante sunt S. vizuale, tactile şi auditive. Specificitatea unor sau al-tor S. se numeşte modalitate; S. de di-ferite modalităţi sunt incomparabile între ele.
SENZUALITATE – 1) capacitatea generală de a genera senzaţii; S. apare deja în filogeneză, cînd organismele vii încep să reacţioneze la factorii me-diului ambiant, îndeplinind o funcţie de semnalizare faţă de influenţele, ce au importanţă biologică directă. 2) în psihologia diferenţială şi caracterolo-gie – gradul înalt de predispoziţie pen-tru reacţii afective; 3) în psihofizică – mărimea, invers proporţională pragului de senzaţii. Corespunzător se deose-besc S. absolută şi diferenţială. Clasi-ficarea speciilor coincide cu clasifi-carea existentă a senzaţiilor. Luînd în considerare caracterul iritantului, se poate vorbi despre S. la acţiunea sti-mulanţilor mecanici, optici, chimici, termici etc.
SEX – totalitatea caracteristicilor morfologice şi fiziologice, care disting plantele, animalele şi oamenii în două categorii – feminină şi masculină, con-form organelor genitale. În prezent ex-presia “a face sex” se utilizează în sen-sul raportului sexual, însoţit sau nu de sentimente de dragoste. S social presu-pune complexitatea de caracteristici so-matice, reproductive, socioculturale şi comportamentale, care asigură indivi-dului statutul personal, social şi juridic al bărbatului şi femeii. În literatura anglofonă, concomitent cu noţiunea de S., se utilizează şi termenul gender (din lat. – gen), care semnifică totalitatea trăsăturilor ce deosebesc bărbatul de femeie. Deşi la baza diferenţierii se-xuale se află deformismul biologic se-xual, aceasta nici pe departe nu se re-duce la el (deformism) şi depinde de multipli factori istorici, sociali. Apar-tenenţa sexuală a individului constituie un sistem pluridimensional, elementele căruia se formează la diferite stadii ale dezvoltării individuale.
SEX (în sens de raport sexual) – for-me de interacţiune ale indivizilor, fiinţe-lor, motivate de necesitatea sexuală; fenomen, sferă importantă a vieţii so-ciale, familiale, personale. Componen-ţa biologică a S. include parametrii constituţiei sexuale şi ai corpului, tem-peramentului, echilibrului hormonal, activitatea sistemului nervos central, determinantele genetice. S. în viaţa omului are trei funcţii: reproductivă, hedonistă (ce ţine doar de plăcere se-xuală) şi comunicativă. În funcţie de prevalarea unei sau altei funcţii, se evidenţiază diverse genuri de atitudine faţă de sexualitate. De altfel, cu cît e mai înalt nivelul de dezvoltare a perso-nalităţii, cu atît sunt mai diverse mani-festările ei sexuale individuale. S. poate servi drept: 1) mijloc de relaxare, de des-tindere a tensiunii sexuale; 2) mijloc de procreare; 3) mijloc de reacreare, de plăcere senzuală ca scop în sine; 4) mi-jloc de cunoaştere; 5) mijloc de comuni-care; 6) mijloc de autoafirmare; 7) mi-jloc de atingere a unor scopuri extra-sexuale; 8) mijloc de susţinere a unui anumit ritual; 9) mijloc de compen-sare. Socializarea S. se manifestă în însuşirea normelor sexuale şi sociale, în cultura sexuală, condiţionată de edu-caţia sexuală şi informarea sexuală, în experienţa sexuală, elaborarea unor de-terminante corespunzătoare, tendinţa spre atingerea farmecului erotic.
SEXISM – incapacitatea sau refuzul de a recunoaşte drepturile, nevoile, divini-tatea sau valoarea oamenilor de un anumit sex sau gen; devalorizarea unor trăsături de caracter sau ale inteligen-ţei, ca fiind “tipice” pentru un gen sau altul.
SEXTUS EMPIRICUS (ap. 200–250) – filosof grec, care a sistematizat ideile scepticismului, medic de profe-sie. În căutarea predecesorilor scepti-cismului, S.E. apelează la concepţiile filosofilor antici, începînd cu Xeno-fanes, şi caută la ei elementele viziunii sceptice lumii. După S.E., “începutul şi sfîrşitul” scepticismului se află în speranţa spre imperturbabilitate, care se atinge prin abţinerea de la raţio-namente. S.E. afirmă ca scepticii caută adevărul. Conform opticii lui S.E., “nici unul din postulate aflate în luptă nu se plasează mai sus unul faţă de altul, ca fiind mai veridice, fiindcă toate sunt egale în raport cu veridi-citatea sau neveridicitatea”. S.E. a si-stematizat aşa-numitele trope sceptice înaintate de predecesorii săi, deci ar-gumente în favoarea abţinerii de la ra-ţionamente.

Op.pr.: “Contra savanţilor”; “Schiţe pyrrhoniene”.
SFÎNTA TRADIŢIE (în lat. traditio – literalmente: transmitere) – termen teologic, prin care se exprimă totalita-tea de postulate, regulamente, legi şi statute religioase, deci învăţături date de Dumnezeu prin viu grai şi care s-au fixat ulterior în scris. În creştinism S.T. este recunoscută numai de orto-doxie şi catolicism. Aceste biserici in-clud în S.T. materialele sinoadelor ecu-menice, scrierile sfinţilor părinţi şi cele din practica liturgică stabilită (vezi şi patristică).
SFÎNTUL DUH – în teologia creştină reprezintă a treia Persoană consub-stanţială Sfintei Treimi (vezi). Este simbolizat, de obicei, printr-o porum-biţă sau un porumbel.
SILOGISM (sau raţionamentul de-ductiv) este acel raţionament, care din două judecăţi date (dintre care una tre-buie să fie neapărat universală), se for-mulează o a treia judecată. Silogismul se foloseşte mai ales atunci, cînd tre-buie să subsumăm un fapt individual sau particular unei teze generale, unei legi pentru a trage cu privire la acest fapt o concluzie necesară. În com-ponenţa silogismului intră două pre-mise şi o concluzie. Premisele şi con-cluzia conţin termeni. Termeni se nu-mesc noţiunile care intră în componen-ţa premiselor şi a concluziei. Termenul minor este subiectul concluziei (S), termenul major este predicatul conclu-ziei (P), termenul mediu (M) nu intră niciodată în componenţa concluziei. Toţi oamenii sunt muritori (M–P). So-crat e om (S–M). Deci, Socrate e muri-tor (S–P). În silogismul dat Socrate este subiect, muritor – predicat şi om (oameni) este termenul mediu. Dacă silogismul este format din judecăţi ca-tegorice, atunci el se numeşte silogism categoric. Există şi alte feluri de si-logisme (ipotetic, ipotetico-categoric, disjunctiv, disjunctiv-categoric). Con-cluzia silogismului va fi adevărată nu-mai în cazul cînd premisele sunt ade-vărate şi dacă aplicăm în mod corect legile silogismului.
SILOGISTICĂ – teoria concluziei deductive, care operează cu aserţiuni structurale subiect – predicat: S. este P. În S. se clarifică condiţiile generale, în urma cărora din una, două sau mai multe aserţiuni urmează o oarecare nouă aserţiune – concluzie, de aseme-nea, condiţiile, în care o astfel de ur-mare nu are loc. În cazul urmării con-cluziei dintr-o singură premisă se ob-ţine o concluzie silogistică nemijlocită; în cazul urmării concluziei din două premise – silogismul propriu-zis; silo-gismul cu mai multe premise – poli-silogism sau sorit. S. a fost elaborată de Aristotel.
SIMBOL (din gr. symbolon – semn convenţional) – noţiune, ce fixează obiectul convenţional perceput senzo-rial, semnul, obiectul, imaginea, care reprezintă sau evocă o idee, o noţiune, un sentiment. Însăşi forma simbolului, de regulă, nu se aseamănă cu obiectul pe care-l reprezintă. Mai mult decât atît, în acelaşi domeniu ştiinţific unul şi acelaşi obiect ori proces deseori este reprezentat de simboluri diferite. Tre-buie menţionat că nu există definiţie generală satisfăcătoare a acestui ter-men. E necesar de a diferenţia simbo-lul de semn şi de alegorie. Deşi sim-bolul e atît de vechi ca şi conştiinţa omului, abia în sec. XX s-au făcut în-cercări de a crea teorii filosofice inte-gre despre el. Apreciind universalitatea simbolului cel mai frecvent şi mai spe-cific, la simbol apelează literatura, arta şi religia.
SIMBOLISM (din gr. simvolon ori symbolon – semn; din fr. symbolisme – simbolism) – curent artistic şi filo-sofico-estetic de la sf. sec. XIX – înce-putul sec. XX. Apare iniţial ca un cu-rent în literatura franceză, care apoi se răspîndeşte şi în alte ţări – Belgia, Ger-mania, Austria, Norvegia, Polonia, An-glia, Rusia. Simbolismul s-a manifes-tat, de asemenea, în teatru, pictură şi muzică. Salvarea personalităţii şi cul-turii rezidă în urmarea căii autoapro-fundării în sine a individului, a trans-formării vieţii prin artă, pe calea aspi-raţiilor escatologice. Pronunţându-se împotriva naturalismului şi realismu-lui, simbolismul formulează în estetica sa problema simbolului. Simbolul ar-tistic presupune gîndul că există un în-ceput ideal, inaccesibil pentru cunoaş-terea obişnuită a lumii. Filosofia sim-bolismului se caracterizează printr-o ati-tudine negativă faţă de pozitivism şi materialism. Ea s-a format sub influ-enţa ideilor lui Platon, Kant, a mistici-lor şi, mai ales, a lui Schopenhauer, Nietzsche, Vl.Soloviov. Centrul gno-seologiei simbolismului este intuiţia. În general, simbolismul a avut un ca-racter extrem de complex şi divers. Estetica simbolismului a influenţat unele direcţii ale modernismului, mai ales, expresionismul şi surrealismul.
SIMPTOM. Trăsătură detectabilă em-piric a unei situaţii, ce prezintă un semn, pe care te poţi bizui pentru a descoperi un adevăr ulterior. S. este uneori opus caracterului, în măsura în care posedă numai o legătură contin-gentă cu faptul ulterior, al cărui semn este.
SINCRETISM (din gr. synkretismos – unire, legare, adunare) – 1) nedisocia-bilitate, contopire într-o stare aproape nediferenţiată a unor elemente diferite, specifică fazelor primitive de dezvol-tare (de exemplu, în cultura primitivă arta era o contopire a muzicii, cîntecu-lui, poeziei, dansului); indivizibilitatea funcţiilor psihice în stadiul iniţial de dezvoltare a copilului; amestec de con-cepţii filosofice contradictorii, unite între ele forţat şi ignorîndu-se deosebi-rile dintre ele – o varietate a eclecticii; 2) unire, amestec neorganic de diferite religii şi postulate religioase în pro-cesul influenţelor reciproce din cadrul dezvoltării istorice. De exemplu, sin-cretismul religios în perioada elenistă, sintoismul japonez etc.
SINECHOLOGIE – doctrină despre conexiunea lucrurilor în spaţiu. În aşa mod reprezintă Gustav Th. Fechner (1801–1887) concepţia sinecologică în opunere cu cea monadologică a lui Leibniz, deci între suflet şi trup există o strînsă legătură, nu ca între monade.

SINERGETICĂ (gr. sinergeticos – în comun, ce acţionează în concordanţă) – orientare a investigaţiilor interdisci-plinare, obiectul cărora îl constituie pro-cesele autoorganizării în sistemele fi-zice, chimice, biologice, sociale des-chise şi de altă natură. În astfel de si-steme, aflîndu-se departe de echilibrul termodinamic, pe contul torentului de energie şi substanţă din mediul exte-rior se creează şi se menţine dezechi-librul. Graţie acestuia, are loc interac-ţiunea elementelor şi subsistemelor, care conduce la comportamentul lor concor-dant, cooperativ şi, ca rezultat, la for-marea noilor structuri stabile şi autoor-ganizate. Termenul de S. a fost intro-dus de H.Haken (RFG) la sf. a.a. 60 ai sec. XX. La constituirea S. au contri-buit rezultatele experimentale ale sa-vanţilor B.Belousov, A.Jabotinski. Ba-zîndu-se pe ele, şcoala belgiană în frunte cu I.Prigojin a construit primul model alinear al proceselor chimice, bazat pe ideea termodinamicii dezechi-librate. În contrapunere cu mecanica clasică, ce aborda materia ca o masă inertă (pusă în mişcare de o forţă ex-terioară), în S. se constată că în anu-mite condiţii şi sistemele neorganice sunt capabile de autoorganizare. Spre deosebire de termodinamica echilibra-tă, care recunoaşte evoluţia numai în direcţia creşterii entropiei sistemului, S. pentru prima dată a descoperit me-canismul apariţiei ordinii prin fluctua-ţie, deci devierea sistemului de la un oarecare echilibru. Fluctuaţia se inten-sifică pe contul dezechilibrului, dărî-mă structura anterioară şi conduce la o nouă structură: din dezordine se naşte ordinea.

SINERGETICĂ (OBIECTUL) – ori-entare ştiinţifică interdisciplinară, ce se ocupă de sistemele neliniare dezechili-brate (deschise). Se prezintă drept un nou mod de viziune a lumii, integrează principial diferite stiluri de gîndire. S. este elaborată de reprezentanţii celor mai diferite domenii ale ştiinţei. De aici şi mulţimea şcolilor ştiinţifice în inter-pretarea ideilor sinergeticii, care-şi iden-tifică etapele iniţiale în fizică, mate-matică, chimie, biologie şi chiar socio-logie. S-a constituit datorită lucrărilor laureatului Premiului Nobel, I.Prigo-gine, ale lui I.Stengers, ale profesoru-lui din Stuttgart, H.Haken, ale matema-ticianului rus V.I.Arnold şi matemati-cianului francez R.Toma, ale academi-cienilor ruşi A.A. Samarski, N.N. Moi-seev şi S.P.Kurdiumov, ale biofizicie-nilor M.V.Volkenştein, Cernavski D.S. ş.a. S. examinează sistemele neliniare, deschise. Sistemele deschise sunt ace-lea, care fac schimb cu lumea exterioa-ră privind informaţia, substanţa şi energia, deci posedă surse şi canale de scurgere a energiei. Sistemele neliniare sunt sistemele descrise prin ecuaţii ne-liniare. Obiectul de studiu al sinerge-ticii îl constituie mecanismele de auto-organizare, deci mecanismele apariţiei spontane, existenţei relativ durabile şi autodistrugerii structurilor macrosco-pice reglementate, care au loc în astfel de sisteme. Mecanismele creării şi ni-micirii structurilor, mecanismele tre-cerii de la haos spre ordine şi invers nu depind de esenţa concretă a elemente-lor sau subsistemelor. Ele sunt carac-teristice atît proceselor lumii naturale, cît şi celor ale lumii umane, sociale. Ca paradigmă nouă S., e rezonabil a fi caracterizată doar cu ajutorul a trei idei cheie: aliniaritate, autoorganizare şi sistem deschis. Ea reprezintă, în primul rînd, un mod de abordare a dezvoltării sistemelor neliniare, un stil deosebit de gîndire, prin urmare, se manifestă prin latura ei metodologică şi euristică.
SINERGETICĂ, NOŢIUNILE ŞI MECANISMELE EI. Sinergetica conţine asemenea noţiuni ca: atractor, bifurcaţie, fractal (dimensiune fractală) entropie etc. Noţiunea de atractor în sinergetică se identifică cu o stare re-lativ durabilă a sistemului, care ca şi cum ar atrage spre sine toată diversita-tea “traiectoriilor” sistemului, determi-nate de diverse condiţii iniţiale. Bifur-caţie în sens matematic înseamnă ra-mificarea soluţiilor ecuaţiei diferen-ţiale neliniare. Sensul fizic al acestei noţiuni este următorul: fenomenul de bifurcaţie îl constituie punctul de ra-mificare al căilor de evoluţie a siste-mului. Putem spune că sistemul neli-niar este un asemenea sistem, care ascunde, “tăinuieşte” în sine bifurcaţia. Fractalii se numesc atare obiecte, care posedă însuşire de autoasemănare sau, altfel spus, le este caracteristică o in-varianţă mare de proporţie. Aceasta în-seamnă că un fragment mic al struc-turii unui obiect este asemănător cu alt fragment mai voluminos al ei ori chiar seamănă cu structura în întregime. En-tropia constituie mărimea ce caracte-rizează dezordinea sistemului izolat, sau, cum se mai spune, măsura disi-pării, difuziei în acest sistem. Principa-lele mecanisme ale sinergeticii se pre-zintă drept o comunitate structurală, o simetrie unica a formulelor atît în na-tura vie, cît şi în natura moartă. O co-munitate funcţională a proceselor de autoorganizare, durabilitatea dinamică a acestor procese complexe se menţin graţie călăuzei legii ritmului, schim-bului de ciclu al stărilor de creştere – scădere – stagnare – creştere etc. O nouă viziune a întîmplării, ea jucînd un rol deosebit creativ în procesele de autoorganizare.
SINERGETICĂ ŞI MEDICINĂ – me-todele sinergetice se implică tot mai mult în medicină, mai ales cînd e vorba de analiza diverselor aspecte ale funcţionării organismului uman. Pen-tru funcţionarea normală a tuturor si-stemelor de activitate vitală a omului este necesar un oarecare regim inter-mediar dintre haos şi ordine, de regi-mul haosului determinat. Respiraţia omului, pulsaţia inimii lui, ritmurile somnului şi înviorării, ritmurile hor-monale, echilibrul fizic – pentru toate acestea şi alte procese similare este proprie o anumită măsură de haos, ne-cesară pentru susţinea sănătăţii omului. Savanţii din diferite domenii ale ştiin-ţelor medico-biologice actualmente au ajuns la concluzia că sănătatea consti-tuie o balanţă subtilă dintre haos şi or-dine. Mulţi cercetători, utilizînd teoria sistemelor dinamice, dezvoltă intens noţiunea de “maladie dinamică”. Or-ganismul uman este un sistem de auto-reproducere, autoacţiune. Teoria hao-sului în dinamica neliniară joacă astăzi un rol practic în diagnosticarea şi tra-tarea maladiilor, în particular, în pre-venirea acceselor acute ale bolilor.
SINERGETICĂ ŞI NOOSFERO-LOGIE. Concomitent cu dezvoltarea sinergeticii, apare un nou domeniu al ştiinţei – noosferologie, obiectul de studiu al căreia îl constituie legităţile procesului de noosferogeneză, exami-narea etapelor de dezvoltare a noosfe-rei, analiza şi scoaterea în evidenţă a formelor de dezvoltare durabilă şi in-tensivă a civilizaţiei, realizării pe de-plin a principiilor şi idealurilor uma-niste, cercetarea paradigmelor, meto-delor, căilor şi formelor de soluţionare a problemelor de supravieţuire a ome-nirii.
SINERGISM (din gr. sunergeia – conlucrare) – termen teologico-filo-sofic, ce exprimă ideea că omul trebuie să colaboreze la mîntuirea (izbăvirea de păcate) sa. Sinergie este răspunsul credinciosului la chemarea Sfîntului Duh; cooperare tainică şi liberă între harul divin şi voinţa omului în privinţa mîntuirii. Pe de o parte, divinitatea este liberă în relaţia cu omul, harul divin nu este supus relaţiei, nu poate deveni posesiunea omului; pe de altă parte, voinţa sau puterea naturală a omului nu e capabilă prin sine să obţină harul, dar ea are în sine aspiraţia spre Du-mnezeu şi e capabilă să coopereze cu harul. Harul nu este un merit, ci o gra-ţie divină.
SINGULAR, PARTICULAR ŞI GE-NERAL – categorii filosofice, care reflectă diverse conexiuni obiective ale universului, precum şi treptele gno-seologice ale acestor conexiuni. Aceste categorii se constituie în cursul dez-voltării practic-cognitive. S. este cate-goria ce reflectă însuşirile şi trăsătu-rile irepetabile ale obiectelor şi feno-menelor, ceea ce este caracteristic nu-mai pentru lucrul dat, pentru un obiect ca atare. P. – categorie filosofică, ce exprimă trăsăturile specifice ale unei clase de obiecte, deosebindu-le de alte clase ori grupuri de obiecte. G. – cate-goria care reflectă însuşirile asemă-nătoare, comune, comparabile ale obiectelor materiale. S. p. şi g. sunt numai categorii, ce reflectă însuşiri, la-turi ale obiectelor materiale. Există independent numai obiectele concrete, care prezintă unitatea singularului şi particularului, repetabilului şi irepeta-bilului. G. în medicină se manifestă ca formă nozologică a bolii, ca expresie a trăsăturilor şi semnelor interne, repe-tabile, stabile, caracteristice unei boli. Nozologia este învăţătura despre boli. Clasificarea existentă a bolilor este realizată după principiul nozologic. Unitatea nozologică este o boală con-cretă cu totalitatea ei de simptome şi sindroame specifice pentru anumite dereglări morfofuncţionale, etiologie şi patogeneză. P. este manifestarea speci-fică a unor boli la individul concret. Spre exemplu, bolile cardiovasculare au specificul lor, bolile aparatului res-piratoriu se deosebesc de bolile apara-tului digestiv ş.a. Boala (la general) se realizează la individul concret ca uni-tate nozologică (singular). Diagnosti-carea este stabilirea bolii la individul concret (singular) prin compararea cu formele nozologice cunoscute (gene-ral) şi evidenţierea specificului lor (particularul).
SINGULARISM (din lat. singularis – unul, singur, unic, particular, singular) – curent filosofic, care susţine: 1) că singur Dumnezeu este cauza lumii; 2) există un singur univers; 3) multi-tudinea realităţii o deduce dintr-un sin-gur principiu; 4) acceptă unitatea idea-lului, pe care-l află în Dumnezeu sau în univers (panteism, panenteism); 5) admite numai elemente cantitativ diferite în lume (materialism, spiritua-lism). S. este opus Pluralismului. A nu se confunda cu Monismul.
SINONIM – cuvînt, care are acelaşi sens, care poate fi substituit cu alt cuvînt, fără ca să se schimbe sensul.
SINTACTICĂ (gr. sintaktikos – con-struind după o ordine, aducînd în or-dine) – compartiment al semioticii consacrat analizei şi cercetării notelor structurale pure din punctul de vedere al sintaxei lor.
SINTAXĂ (gr. syntaxis – aranjament, odine) – în logica, studierea părţii pur formale ale limbii formalizate, deci calculul neinterpretat. Obiect al unei astfel de investigaţii serveşte alfabetul calcului analizat (sistemului formal), regulile de formare ale expresiilor (for-mulelor) lumii obiectuale (limbii – obiect, metalimbii); calculului şi regu-lile de transformare (regulile conclu-ziei) în el. Spre deosebire de S. logică, deseori se vorbeşte de “S. în sens în-gust”, ce se limitează la partea “pur sintactică” (în sens gramatical ordinar) a sistemului.
SINTETIC ŞI ANALITIC (gr. syn-thesis – unire, îmbinare şi analysis – descompunere, dezmembrare) – diviza-rea propoziţiilor (afirmaţiilor) în func-ţie de modul de stabilire a veridicităţii lor; se numesc analitice asemenea pro-poziţii, veridicitatea cărora se stabi-leşte pe calea analizei logice pure a termenilor, aserţiunilor elementare; sin-tetice se numesc astfel de propoziţii, veridicitatea cărora se bazează prin in-termediul apelării la informaţia exte-rioară, la cunoştinţele despre realitatea extralogică.
SintezĂ – metoda de unire, reîm-binare practică sau mintală a părţilor, elementelor, însuşirilor într-un întreg. S. permite de a reproduce întregul complex, în toată multilateralitatea sa. De ex., datorită cunoştinţelor obţinute de anatomia normală despre părţile componente ale organismului, putem înţelege fiziologia normală, care se manifestă ca rezultat al interacţiunii complexe a diverselor elemente, orga-ne, sisteme de organe etc.
SINUCIDERE – gestul, acţiunea de a-şi curma singur viaţa. Există convingerea că se sinucid numai oamenii bolnavi. În realitate, 25 % dintre sinucigaşi au patologie psihică şi 19 % sunt alcoo-lici. Ceilalţi sunt oameni normali şi să-nătoşi. Deci S. este o problemă socială şi medicală foarte importantă. Omul îşi pune capăt vieţii atunci, când în con-ştiinţa lui are loc schimbarea radicală a categoriei sensului vieţii, când sub in-fluenţa anumitelor circumstanţe, viaţa nu mai are nici un sens. Evenimentele vitale şi conflictele, care conduc la si-nucidere, ating principalele valori mo-rale, reprezentările despre fericire, vir-tute, echitate, cinste, demnitate ş.a. La persoanele, la care aceste valori morale n-au o temelie trainică, cel mai des apar situaţii critice. Cauza sinucideri-lor este vulnerabilitatea structurilor morale ale personalităţii, distrugerea idealurilor, nepotrivirea dintre realitate şi ideal. Starea critică este o lovitură puternică, o blocadă a scopurilor vi-tale, o reprezentare a imposibilităţii autorealizării. Aceasta conduce la pier-derea sensului vieţii, a interesului faţă de viaţă, perspectivă. Apare fenomenul înstrăinării şi disperării. Se dezvoltă o atitudine emoţională negativă faţă de viaţă. Starea critică este “necesară”, dar insuficientă pentru sinucidere. Pen-tru manifestarea ei e necesară nu nu-mai o atitudine negativă faţă de viaţă, dar şi o reevaluare a morţii, o atitudine pozitivă faţă de moarte. Mecanismul principal al comportamentului suicidal şi imbold pentru actul sinuciderii este inversarea raporturilor faţă de viaţă şi moarte. Viaţa pierde toate calităţile sale pozitive şi se percepe numai nega-tiv, pe când moartea îşi schimbă sem-nificaţia – de la aura negativă la cea pozitivă.
SIONISM (de la Muntele Sionului – colină din preajma Ierusalimului; Sion e denumirea simbolică a oraşului sfînt şi simbol al Israelului pentru evreii din diasporă) – ideologie şi politică a unei părţi a evreimii mondiale. Apariţia şi programul politic al S. este legată de apariţia lucrării “Statul evreu” în 1886 a jurnalistului austriac de provenienţă evreiască T.Herzl. În 1887 în or. Basel din Elveţia are loc primul congres al evreimii, la care S. se constituie ca mişcare politică. S. a emis ideea exclu-sivităţii naţiunii evreieşti, care, printre altele, e menită să lupte cu antisemi-tismul “înnăscut” al tuturor celorlalte popoare. S-a declarat ca mişcare de eliberare naţională, care traduce în via-ţă programul de dreptate socială al pro-rocilor vechitestamentali. Se propagă necesitatea “exodului” evreilor din toa-te ţările şi unirea lor în statul evreiesc unic. Prin anii 30 ai sec. XX S. for-mează o uniune cu iudaismul, mai ales cu direcţia conservatoare din iudaism, ce se constituie la începutul sec. XX.
SISTEM (gr. systema – compus din părţi, unit, integru) – totalitate de elemente, care se află în raporturi şi conexiuni unul faţă de altul şi care formează o anumită integritate, unitate. Suportînd o lungă evoluţie istorică, noţiunea de S. de la mijlocul sec. XX devine una din noţiunile-cheie filoso-fico-metodologice şi particular-ştiinţi-fice. În cunoaşterea ştiinţifică şi teh-nică contemporană elaborarea proble-maticii, legată de cercetarea şi con-struirea S. de diverse genuri, se efec-tuează în cadrul abordării sistemice, teoriei generale a S., diferitelor teorii speciale ale S., ciberneticii, sistemo-tehnicii, analizei sistemice, sinerge-ticii, teoriei catastrofice, termodina-micii sistemelor dezechilibrate etc. Noţiunea de S. este organic legată de noţiunile de integritate, element, sub-sistem, conexiune, raport, structură etc. Majoritatea S. se caracterizează prin procesele de transmitere a informaţiei şi de dirijare.

SISTEM CONCEPTUAL – totalitate de termeni, care fac gîndirea noastră înţeleasă, coerentă, logică.
Sistemele expert (sau siste-mele cognitiv-artificiale) – sisteme, ca-re acumulează cunoştinţele experţilor şi cunoştinţele fundamentale din do-meniul respectiv, au capacitatea de a formula concluzii logice şi servi ca consultant pentru specialiştii, ce iau anumite decizii. Ele prezintă programe bazate pe cunoştinţe, care modelează comportamentul şi capacitatea omului expert de a rezolva probleme într-o specialitate îngustă. S.E. sunt utilizate pe larg în medicină. Ele se folosesc pentru examinarea bolnavilor, inves-tigaţiile medicale, diagnosticarea pro-ceselor patologice, în tratament, în instruirea studenţilor, sfatul medicului, supravegherea copiilor şi bolnavilor în terapia intensivă etc. Crearea S.E. dă posibilitatea de a folosi cît mai larg cunoştinţele şi experienţa celor mai mari specialişti (care au format aceste sisteme). Destinaţia S.E. este de a asigura operativ serviciul de consultaţii al lucrătorilor medicali, mai ales în condiţii urgente. Şi, totuşi, trebuie avut în vedere că S.E. sunt limitate de ni-velul de cunoştinţe şi calificare a spe-cialistului respectiv.
SISTEMUL HELIOCENTRIC ŞI CEL GEOCENTRIC AL LUMII – S.G. – concepţie despre poziţia cen-trală a Pămîntului (gr. Ge) în sistemul solar şi Univers. Conform acestei con-cepţii, nu numai Luna, dar şi planetele, Soarele şi stelele se rotesc în jurul Pă-mîntului ca centru unic. Acest sistem, bazat pe concepţii religioase, precum şi pe operele lui Platon şi Aristotel, a fost desăvîrşit de către Ptolemeu, sa-vant antic grec (sec. 1–2 d.Hr.) S.H. – reprezentare despre faptul că astrul central al sistemului solar este Soarele. În concepţia contemporană, Universul nu are centru. Ideea H. a apărut încă în antichitate (Aristarh din Samos), ulte-rior în perioada Renaşterii la Nicolaus Cusanus, dar un sistem al universului capabil să se opună geocentrismului a fost creat de Nicolas Copernic în lu-crarea sa “Despre mişcările de rotaţie ale corpurilor cereşti” (1543).
SISTEM INERŢIAL – sistem de referinţă pentru verificarea principiului inerţiei. În mecanica newtoniană S.I. este acel sistem, în care corpul îşi men-ţine starea de repaus ori de mişcare uniformă şi rectilinie pînă atunci, cînd forţele, care acţionează asupra lui, nu schimbă această stare
SISTEM INFORMAŢIONAL (in-formation system) – totalitate de ele-mente materiale şi spirituale structu-rate într-un mod oarecare şi care for-mează o integritate. În internetică se foloseşte în mai multe sensuri. Cel mai des se subînţelege totalitatea funcţio-nală de mijloace tehnice şi programe, sistem organizaţional coordonat de do-cumente.
SISTEMUL SOCIAL ŞI FUNCŢII-LE LUI – mod de abordare a socie-tăţii. Faptul că societatea prezintă în sine un sistem complex, ce se dezvoltă pe baza sa proprie, este acceptat prac-tic de toţi gînditorii trecutului şi pre-zentului, mai mult, chiar drept una din performanţele teoretice ale ştiinţei sec. al XX se poate considera reprezentarea societăţii drept sistem social. Prin această interpretare se subînţelege to-tul ce se referă la caracteristica siste-mică a societăţii drept o integritate de-terminată, care întruneşte indivizii prin diverse conexiuni şi relaţii. Societatea, ca orice sistem, poate fi caracterizată din diferite puncte de vedere: ontolo-gic, funcţional, structural. Printr-o ast-fel de abordare putem afirma că siste-mul social constituie o integritate autogestionară, reglementată a multi-plelor şi diverselor relaţii sociale, pur-tătorul cărora este individul şi acele grupuri sociale, în care el este inclus. Dintre funcţiile, pe care le realizează sistemul social, putem evidenţia două mai relevante: funcţia de prezervare a sistemului, a stării sale durabile şi funcţia de perfecţionare a sistemului şi de optimizare a lui.
SÎRBU ION (n. 1948) – d.h.ş.f., pro-fesor universitar, specialist în filosofia socială. Absolveşte facultatea de filo-sofie a Universităţii din Rostov pe Don (1974) şi doctorantura din Sankt-Pe-tersburg. Începe activitatea de muncă la Universitatea Pedagogică «Ion Creangă», lucrează la ULIM şi USM. În 1984–1986 predă filosofia la Uni-versitatea din oraşul Uagadugu (Bur-china Faso). Teza de doctor “Proble-mele metodologice ale ecologiei socia-le” (1979), de doctor habilitat – “Eco-sofia: aspecte ontologice, epistemolo-gice, logice şi antropologice” (2000). Interesele ştiinţifice ţin de problemati-ca omului şi a societăţii, de filosofia generală şi socială, de filosofia ştiinţei şi filosofia ecologică etc. A publicat 2 monografii, 8 broşuri, mai mult de 70 de lucrări ştiinţifice.

Op. pr: “Logica ecologiei”; “Ecolo-gia sau filosofia ecologică”; “Natura şi societatea”; “Triada ecologică globală şi praxiologia”; “Antropoecologia în viziunea ecosofică”; “Filosofia ecolo-gică şi filosofia dreptului”; “Logica antropoecologiei în prisma ecosofică”.
SMELÎH VERA M. (1909–2000) – d.ş.f., conferenţiar universitar, specia-list în istoria filosofiei Moldovei. În 1931 absolveşte Facultatea de fizică şi matematică a Institutului Pedagogic din Tiraspol. Lucrează apoi ca învăţă-toare în şcoală. În timpul războiului deţine funcţii de director de şcoală în teritorii evacuate. În anii 1951–1952 studiază la Moscova la cursurile de pregătire a lectorilor în domeniul şti-inţelor sociale, din 1952 capătă drep-tul de a preda filosofia în şcoala supe-rioară. Din septembrie 1952 lucrează ca lector la catedra de filosofie şi eco-nomie politică a Institutului Pedagogic din Chişinău, specialitatea “filosofia”. Între anii 1954–1955 studiază la In-stitutul şi Perfecţionare a Cadrelor Didactice din domeniul ştiinţelor so-ciale din Kiev. Aici a scris, apoi a susţinut (1952) la Universitatea din Kiev, teza de candidat în ştiinţe filoso-fice “Dezvoltarea gîndirii social-poli-tice progresiste din Moldova în al doi-lea sfert al secolului XIX”. Revine iarăşi la aceeaşi catedră, ca apoi la 26 august 1957 să fie aleasă şef al cate-drei filosofie şi economie politică de la ISMC, unde a activat ca şef pînă la 1 iulie 1970, apoi pe 0,5 salariu pînă la 30 august 1988, cînd se pensionează. Titlul ştiinţific de docent i se conferă la 17 februarie 1960. Ulterior i s-a acordat titlul “Om emerit în ştiinţă”, e decorată cu ordinul “Drapelul Roşu de Muncă” şi medalii. A publicat mai mult de 40 de lucrări ştiinţifice.

Op.pr.: “A.Донич – молдавский просветитель XIX века”; “К вопросу об общественно-политических воз-зрениях К.Стамати”; “Кончепцииле философисе але луй Амфилохие Хо-тиняну”; “Дин история гындирий сочиал-политиче ши философиче ын Молдова”; “Просветительство в Молдавии”; “Константин Стамати” (şi în varianta rusă); “О философских воззрениях А.Хыждеу”.
SMIT ADAM (1723–1790) – filosof şi economist scoţian. Predă logica şi etica la Glasgow. Este considerat înte-meietorul ştiinţei economice, formu-lează teoria valorii bazată pe muncă.

Op.pr.: “Teoria sentimentelor mo-rale”; “Cercetări asupra naturii şi cau-zelor bogăţiei naţiunilor”.
SOARTĂ – în mitologie, în sistemele filosofice iraţionaliste, de asemenea, în conştiinţa filistină S. este tratată ca o predeterminare iraţională, de neconce-put a evenimentelor şi faptelor omului. Ideea S., care absolutizează în feno-menul determinării numai un aspect – aspectul captivităţii omului, se mani-festa tranşant nu numai în reprezentă-rile ştiinţifice despre determinarea cau-zală (cauzalitatea), dar şi în reprezen-tările religioase despre determinarea teleologică (“revelaţia”, predetermina-rea). Catolicismul şi Ortodoxia ate-nuează fatalismul reprezentărilor de-spre S. prin intermediul îmbinării armonioase a ideii predestinării divine cu cea a libertăţii voinţei omului.
SOCIALISM – totalitate de concepţii referitoare la restructurarea societăţii umane prin utilizarea în comun a mi-jloacelor de producţie şi de schimb sub controlul statului. Noţiunea S. a fost utilizată de E.Cowper, Ch.Fourier, Saint-Simon Owen, A.Blanqui ş.a. Dar, după expresia lui Marx, toţi aceş-tia se referă la socialismul utopist. În concepţia marxistă S. este orînduirea socială, ce urmează după capitalism şi se instaurează în urma revoluţiei socia-liste. S. se bazează pe proprietatea pu-blică asupra mijloacelor de producţie, pe economia planificată, lipsa claselor exploatatoare şi exploatării omului de către om. În S. sînt asigurate drepturile sociale şi politice şi se realizează prin-cipiul “de la fiecare – după capacităţi, fiecăruia – după muncă”. Practica con-struirii socialismului în Uniunea So-vietică n-a confirmat aceste idei.
Socializare – procesul şi rezul-tatul asimilării şi reproducerii active de către individ a experienţei sociale, rea-lizat în comunicare şi activitate. S. poate să se producă atît în condiţiile acţiunii spontane asupra individului în diverse circumstanţe de viaţă în so-cietate, avînd uneori caracterul unor factori multivectoriali, cît şi în condi-ţiile educaţiei, deci, ale formării direc-ţionate a personalităţii. Educaţia con-stituie elementul determinativ al S. În diverse şcoli ştiinţifice noţiunea de S. a fost interpretată diferit: în neobeha-viorism ea se tratează drept o instruire socială; în şcoala interacţionismului simbolic – drept rezultat al interacţiu-nii sociale; în psihologia umanistă – drept autoactualizarea concepţiei de sine. Fenomenul S. este multiaspectual şi fiecare din direcţiile nominalizate accentuează numai una din aspectele lui.
SOCIETATE – totalitate de oameni, un ansamblu unitar, sistem organizat, bazat pe un anumit mod de producere şi pe un anumit tip de legături şi relaţii sociale istoriceşte adecvat determinate. Societatea este o formă de existenţă şi de interacţiune colectivă a indivizilor. Societatea ca formă superioară de mi-şcare a materiei apare pe baza naturii, se evidenţiază din natură şi capătă un caracter specific. Există un şir de pa-radigme referitoare la interpretarea procesului istoric – materialistă şi idealistă, formaţională (K.Marx şi F.Engels) şi informaţional-civilizaţio-nală (R.Aron, D.Bell, A.Toynbee, O.Toffler, U.Rostow). Societatea nu este, pur şi simplu, un agregat mecanic de indivizi, ci totalitatea relaţiilor şi activităţilor dintre acestea, care impun cooperarea interumană. În societate se produc diverse tipuri de activitate socială, principalele fiind – economică, socială, politică, spirituală. Toate aces-te sfere prezintă un sistem, o totalitate structurată de relaţii şi interacţiuni. Caracterul de sistem al societăţii con-stă nu numai în faptul că toate sferele ei formează o unitate structurată, ci şi în faptul că ele interacţionează reci-proc. Progresul social, ca dezvoltare a tuturor sferelor societăţii, se bazează pe avansarea cantitativă şi calitativă a acestor sfere – ştiinţa, morala, arta, tehnica, ocrotirea sănătăţii, învăţămîn-tul public, asigurarea socială ş.a. Însă temelia şi sursa tuturor schimbărilor este nivelul de dezvoltare a economiei, producţiei sociale, de acestea depinde dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, sferei sociale şi spirituale. Sfera spirituală (religia, arta, literatura, muzica ş.a.) este condiţia necesară pentru dezvol-tarea omului, capacităţilor lui crea-toare, fără de care nu se poate dezvolta ştiinţa şi tehnica, economia. Deci pro-gresul tehnico-ştiinţific determină dez-voltarea sferei sociale şi spirituale şi, la rîndul său, depinde de dezvoltarea acestora.
SOCIETATE CIVILĂ – societatea cu relaţii economice, culturale, juridice şi politice între membrii ei, indepen-dentă de stat, dar interacţionînd cu el, societatea cetăţenilor cu un înalt statut social, economic, politic, cultural şi moral, creînd împreună cu statul ra-porturi juridice dezvoltate. Realitatea S.c. se determină prin corelaţia idealu-lui, proiectului ideal şi stării reale atin-se de societate, realizînd acest proiect. Acesta-i, în principiu, un proces infinit de perfecţionare a societăţii, puterii, politicii şi omului, cuprinzînd exclusiv toate sferele vieţii, concomitent cu pro-cesele atingerii libertăţii, egalităţii, echi-tăţii şi valorilor sociale, politice, mo-rale şi culturale. Manifestîndu-se ini-ţial ca o concepţie filosofică, ideea de S.c. treptat a devenit una din proble-mele centrale ale gîndirii politice a Oc-cidentului. Rolul social al sistemului politic democratic (legislaţie, democra-ţie, divizarea puterilor, existenţa opo-ziţiei legale, pluripartitismul) constă în realizarea valorilor vieţii civile, liber-tăţii politice şi sociale, a oamenilor şi asocierea lor liberă în asociaţii, grupuri, partide. Rolul central în S.c. îl ocupă personalitatea liberă economic şi poli-tic, un nou tip uman, orientat spre crea-ţie, raporturi civice şi o nouă spiritua-litate. Actualmente, ţările eliberate de totalitarismul comunist păşesc pe făga-şul societăţii civile.
SOCIETATE DESCHISĂ – noţiune propusă de K.Popper (în “Societatea deschisă şi duşmanii ei”) pentru de-semnarea societăţii democratice, baza-te pe pluralism în economie, politică, cultură. În S.D. activitatea oamenilor poate fi apreciată, verificată, criticată în mod democratic şi liber.
Societate ecologică – etapă în procesul social-istoric de dezvoltare a omenirii, este o treaptă în dezvol-tarea noosferei (informaţională, ecolo-gică şi cosmică). Pentru societatea eco-logică şi pentru societatea informaţio-nală în egală măsură este caracteristică utilizarea largă a computerelor, inclusiv personale, în toate sferele sociale, a mijloacelor contemporane de teleco-municaţii, crearea produselor şi servi-ciilor informaţionale, a băncilor de in-formaţii şi accesul liber la ele. Socie-tatea informaţional-ecologică este ase-menea societăţii, care dirijează resur-sele informaţionale, ce determină dez-voltarea socială. Baza principală a dez-voltării social-economice este industria scientofagă şi tehnologiile informaţio-nale. Informaţia este domeniul priori-tar în comparaţie cu alte resurse, pro-ducerea şi utilizarea informaţiei în di-mensiuni globale este caracteristica specifică a ei. Revoluţia computerială şi informatizarea societăţii conduce la schimbarea atitudinii faţă de natură. Aceasta este o societate, în care se pre-întîmpină catastrofa ecologică şi efec-tiv se rezolvă problema ecologică. So-cietatea informaţional-ecologică este o treaptă în dezvoltarea noosferei, în ca-re există o cultură şi conştiinţă ecolo-gică înalt dezvoltată, unde pe primul plan se situează necesităţile şi valorile ecologice.
Societate informaţională – stadiu netradiţional al progresului social, apărut în mod obiectiv în mersul progresului istoric. În comparaţie cu societatea industrială, ea presupune un nivel înalt, cu mult mai calitativ, de dez-voltare a forţelor de producţie pe con-tul aplicării formelor şi metodelor in-tensive de lucru, tehnologiilor neor-dinare. Baza dinamicii sociale a socie-tăţii informaţionale o alcătuiesc nu re-sursele materiale tradiţionale (structu-rile rudimentare), ci posibilităţile in-formaţionale (intelectuale), deci struc-turile şi mecanismele subtile ale sociu-mului: cunoştinţele, ştiinţa, factorii or-ganizatorici ai capacităţilor oamenilor, iniţiativa lor de creaţie, tradiţiile. Cu alte cuvinte, instaurarea societăţii in-formaţionale este legată de formarea structurilor şi mecanismelor intelec-tului social, a cărui esenţă se deter-mină de legăturile informaţionale. So-cietatea informaţională este societatea în care informaţia şi resursele infor-maţionale prezintă cel mai mare ca-pital, prioritatea informaţiei în compa-raţie cu alte resurse, se garantează ac-cesul liber la informaţie al fiecăruia, se garantează securitatea informaţională, baza dezvoltării economice şi sociale sunt tehnologiile informaţionale (sci-entofage), se asigură securitatea eco-logică, se rezolvă problema “trom-bozei” informaţionale, se realizează unitatea globală a întregii civilizaţii pe baza informaţională, maxim se reali-zează principiile şi idealurile umaniste.
SOCIETATEA ŞI SFERELE EI DE ACTIVITATE. Caracterul complex de dezvoltare a societăţii este determi-nat de structura acesteia destul de com-plexă, manifestarea în ea a mai multor factori neunivoci. Înainte de toate, în societate se produc diverse tipuri de activitate socială: de producţie (econo-mică) socială, de dirijare, juridică, re-ligioasă, estetică etc., care posedă un spaţiu social propriu. Acest spaţiu este delimitat de un tip corespunzător de sociorelaţii, în cadrul cărora au loc ac-tivităţile umane. Drept consecinţă, se formează diverse sfere de activitate so-cială, principalele fiind cea materială de producere, socială, de reglementare şi spirituală.
SOCIOBIOLOGIE – teorie despre studierea bazelor biologice ale com-portamentului social al animalelor şi omului. S. practic ignorează factorii sociali în funcţionarea şi dezvoltarea societăţii, neagă rolul relaţiilor sociale în activitatea şi conduita oamenilor. Forţele motrice ale activităţii umane se consideră necesităţile şi instinctele bio-logice. S. a fost fondată de E.O.Wilson ca orientare ştiinţifică interdisciplinară, ce se baza pe teoria evoluţiei, pe eto-logie şi genetica populaţiilor, pe unele idei ale social-darwinismului. Ea în-cearcă să explice diverse fenomene ale comportamentului colectiv al anima-lelor, ce nu se putea lămuri de pe po-ziţiile darwinismului clasic (altruismul, tutelarea şi îngrijirea puilor etc.). S. contemporană înţelege socialul într-un sens destul de larg. Probabil, nu toată activitatea în comun poate fi considerată socială, cu atît mai mult convieţuirea în turmă a animalelor. Socialul con-stituie o facultate pur umană, proprie doar omului. Dar, totuşi S., permite a depista o multitudine de momente bio-logice ce sunt “agăţate” de Homo Sa-piens şi ne oferă posibilitatea de a apro-funda cunoaşterea esenţei acestuia.
SOCIOLOGIE (din lat. societas – societate şi gr. logos – cuvînt, ştiinţă, noţiune) – ştiinţa despre legităţile con-stituirii, funcţionării, dezvoltării socie-tăţii în general, despre institutele, pro-cesele şi grupurile sociale. Se consti-tuie ca ştiinţă aparte în sec. XIX, deli-mitîndu-se din cadrul filosofiei în re-zultatul concretizării problematicii fi-losofiei sociale, specializării şi coope-rării diferitelor ramuri ale ştiinţelor uma-nistice şi ale cercetărilor empirice so-ciale. Termenul “sociologie” a fost in-trodus în literatura ştiinţifică la mijlo-cul sec. XIX de către filosoful francez A.Comte. Sociologia a avut “preisto-ria” sa încă din cele mai vechi timpuri, în gîndirea filosofică depistăm proble-me cu referire la viaţa socială cu multi-plele ei aspecte. Actualmente, în socio-logie identificăm următoarele domenii: sociologia vîrstelor, oraşului, satului, timpului liber, cunoaşterii, artei, cultu-rii, comunicării în masă, medicinei, re-laţiilor internaţionale, tineretului, mo-ralei, ştiinţei, învăţămîntului, opiniei publice, organizaţiilor, sexelor, politi-cii, dreptului, criminalităţii, religiei, fa-miliei, sportului, muncii, gestionării, limbii etc. După modul de existenţă, deosebim sociologia teoretică, funda-mentală şi aplicată.
SOCRATE (c.470–399 î.Hr.) – filosof grec. A trăit în Atena. Spre sfr. vieţii, condamnat la moarte pe nedrept, refu-zînd să se salveze cu fuga, s-a sinucis în închisoare, otrăvindu-se. S. avea o atitudine negativă faţă de naturfilosofia speculativă a epocii precedente, con-siderînd demne de atenţie numai pro-blemele pur umane. Analizînd sensul diferitelor noţiuni morale (binele, înţe-lepciunea, echitatea etc.), S., după spu-sele lui Aristotel, pentru prima dată a folosit dovezile inductive pentru a for-mula definiţii generale. În etică se con-ducea de principii raţionaliste, afir-mînd că virtutea este identică cunoaş-terii şi că omul, cunoscînd ce e binele, nu va proceda urît. Meritul principal al lui S. constă în faptul că, în practica sa, dialogul devine metoda de bază de descoperire a adevărului. Antidogma-tismul său se manifestă, în particular, prin renunţarea la pretenţia cunoaşterii pozitive. În virtutea acestui fapt, el se considera nu un mentor al înţelepciu-nii, ci un simplu om, capabil să tre-zească în alţii tendinţa spre adevăr (vezi Maieutica, “Cunoaşte-te pe tine însuţi”). Imaginea lui S., descrisă de Platon cu o remarcabilă măiestrie ar-tistică, a intrat în conştiinţa umanităţii ca un exemplu înălţător de gînditor independent, de o onestitate cristalină, plasînd căutarea adevărului mai presus de orice alte valori umane.
SOFIA (gr. sophia – cunoştinţe, înţe-lepciune) – în mitologia antică repre-zenta înţelepciunea cosmosului. În iudaism şi creştinism este personifica-rea înţelepciunii lui Dumnezeu. Teoria despre S. se dezvoltă în teologia or-todoxă la V.Soloviov, S.Bulgakov.
SOFIOLOGIE (din gr. sophia – înţe-lepciune şi logos – cuvînt, învăţătură) – curent în filosofia religioasă şi teo-logia rusă de la sf. sec. XIX – începu-tul sec. XX. Reprezentanţi: Vladimir Soloviov (1853–1900), Pavel Floren-ski (1882–1944), Vladimir Ern (1881–1947). Noţiunea centrală a sofiologiei este “Sofia-Înţelepciunea” aplicată de ei neunivoc. Ea marchează şi esenţa internă a divinităţii şi una din iposta-zele lui Dumnezeu (ce-a de “a patra”), şi graniţa (limita) dintre Dumnezeu şi lume, şi una din cele două părţi ale su-fletului universal. Sofia-Înţelepciunea în aspectul ei pămîntesc-lumesc este înţeleasă ca un început organizaţional al sobornicităţii, deci a unităţii univer-sale a umanităţii, a cărei întruchipare reală e Biserica creştină. Sofia-Înţelep-ciunea poate să se descopere ori ca o lume (kosmos) perfectă, ori ca un om desăvîrşit (sfînt), ori ca o organizaţie ideală. S. se prezintă a fi o varietate a apologeticii creştine.
SOFISM – raţionament greşit, intenţia de a reda eroarea, falsul drept adevăr şi invers. Sofismul este greşeala logică intenţionată, scrupulos mascată, comi-să conştient cu scopul de a înşela pu-blicul, de a-l face să creadă că teza ar-gumentată este adevărată, deşi în rea-litate este falsă.
SOFISTICĂ – denumire a concep-ţiilor propagate de sofiştii din Grecia antică, denaturarea cointeresată a ra-ţionamentelor şi demonstraţiilor. S. mai înseamnă filosofare goală, scolas-tică, hîtrie, încălcarea intenţionată a legilor logicii formale. Se foloseşte premeditat pentru a reda falsul drept adevăr şi invers.
SOFIŞTII (în gr. sophistes – expert, înţelept, iscusit) – categorie de gîndi-tori greci antici de la mijlocul sec. V pînă la prima jumătate a sec. IV î.Hr., ce au avut un rol de iluminişti, propa-gatori ai cunoştinţelor. S. erau învăţă-tori profesionişti ambulanţi ai diferite-lor domenii de cunoaştere (la nivelul acelor timpurii), dar care se rezumau adesea la retorică, alternată cu folo-sirea unei logici primitive şi falacioase. Această tactică mai tîrziu le-a adus o faimă proastă. Se disting două gene-raţii de S.: S. “vîrstnici” – Protagoras din Abdera (c. 485–420 î.Hr.), Gorgias (c. 480–380 î.Hr.), Hippias din Elis, Prodicos din Keos, Antiphon din Kri-tias (c. 460–430 î.Hr.); S. “tineri” – Likofron, Alkidamant, Thrasymachos. O trăsătură comună a sofiştilor era relativismul. S. trebuiau să-i înveţe pe tineri să apere orice punct de vedere, ce le-ar putea folosi. S. au constituit o grupare destul de eterogenă. Tactica sofiştilor ulterior a fost numită sofism. S. au influenţat ulterior pe cinici, Perikle, Euripide, Herodot.

SOLIPSISM (din lat. solus – singur, unic şi ipse – însuşi) – formă extremă a idealismului subiectiv, în care drept realitate incontestabilă se recunoaşte numai subiectul cugetător, iar toate ce-lelalte se proclamă ca existente numai în conştiinţa individului. În forma sa consecventă S. se întîlneşte foarte rar. Termenul de S. se utilizează uneori în sens etic, ca egoism extrem, egocen-trism (a.n. S., practic, după termino-logia existenţialistului Marcel).
SOMATOLOGIE, SOMATIC (de la gr. soma – corp, logos – ştiinţă, cuvînt) – ştiinţa despre trup sau teoria corpului uman. S. este opus psihicului. În reali-tate, însă, la om, somaticul nu se poate izola de psihic. Omul este o realitate psihosomatică. Ca ex. putem menţiona maladiile psihogene, ce au repercu-siuni somatice şi invers, cele somatice, ce au dificultăţi psihologice.
SONDAJ (vezi: Cercetări Sociologice Concrete)
SPAŢIU – modul de existenţă a mate-riei, ce exprimă proprietatea obiectelor şi fenomenelor de a avea întindere, dimensiuni, structuralitate şi interac-ţiune. Deosebim S. fizic, biologic şi social. (vezi: Timp şi Spaţiu)