ÎNCREDEREA BOLNAVULUI – categorie a eticii medicale, ce reflectă atitudinea pacientului faţă de medic. Bolnavul apreciază asemenea calităţi ale medicului, ca încrederea în sine, liniştea sufletească, atitudinea serioasă faţă de muncă, disciplina, bunăvoinţa, optimismul, bărbăţia, amabilitatea. Î. B., susţinută permanent de calităţile mo-rale înalte ale medicului, este percepută de către bolnav ca imbold interior, ca o convingere personală în necesitatea regimului, a modului de trai în cauză, orientat spre restabilirea sănătăţii. Auto-ritatea profesională înaltă a medicului acţionează favorabil asupra tratamen-tului, este un factor terapeutic. Însă efi-cienţa diagnosticării şi tratamentului depinde şi de pacient. Este foarte im-portant caracterul de încredere a rela-ţiilor între medic şi pacient. Datoria lu-crătorilor medicali este de a acorda în orice caz ajutor bolnavului, la care el răspunde cu o încredere deplină. Î. constituie un act de bunăvoinţă, un fel de realizare a datoriei morale a pa-cientului faţă de lucrătorul medical, în fine, faptul acesta constituie reflectarea poziţiei morale a pacientului privind interacţiunea lui cu medicul. Bolnavul este nevoit să se adreseze medicului din cauza dezvoltării procesului pato-logic, ce prezintă chiar şi un pericol pen-tru viaţă. Nu numai conţinutul anam-nezei, dar şi viaţa bolnavului, viitorul lui sunt şi trebuie să fie deschise, trans-parente pentru medic. Dacă pacientul nu manifestă încredere, atunci el nu-i sincer, nu povesteşte medicului toate detaliile bolii, iar aceasta se reflectă asupra calităţii diagnosticării şi trata-mentului.
ÎNDOIALĂ – reprezintă o stare de spi-rit caracterizată prin incertitudinea de a afirma sau nega. Această stare este so-licitată de date sau de posibilităţi de acţiune neconcordate, ce oscilează în-tre ele, fără a reuşi să se fixeze defini-tiv asupra uneia sau alteia. Se indentifică două forme distincte de îndoială: 1) I. naturală, care însoţeşte absenţa de cunoştinţe certe; 2) I. filosofică, ce în-soţeşte spiritul uman cît timp nu se cunoaşte principiul oricărei cunoaşteri (întîlnite la Platon, Descartes, Fichte). În filosofie se evidenţiază două obiecte de bază ale I.: 1) privitor la lumea exterioară; 2) la Dumnezeu.
ÎNDOIALĂ carteziană (metoda îndoielii) – principiu metodologic la R. Descartes, prin care se caută un reper absolut sigur al cunoaşterii. Î. meto-dică asupra tuturor senzaţiilor, cunoş-tinţelor şi a existenţei în întregime era opusă dogmatismului scolastic.
ÎNSUŞIRE – proprietate intrinsecă a unui obiect, care se manifestă în rapor-turile lui cu celelalte. Orice obiect are Î. esenţiale şi Î. neesenţiale. Sistemul Î. esenţiale ale unui obiect constituie ca-litatea lui (ex. bimen, raţional, făuritor de unelte în cazul calităţii de om).
ÎNTÎMPLARE (vezi: Necesitate şi Întîmplare) ÎNŢELEPCIUNE (din lat. intellectio-nem), capacitate superioară de înţele-gere şi de judecare a lucrurilor, im-plicînd o cunoaştere profundă a reali-tăţii, o bogată experienţă personală – echilibru, chibzuinţă. Î. constituie o valoare fundamentală şi eternă a axio-logiei, de asemenea, este noţiunea de bază a filosofiei, scopul ei educaţional. Î. este o valoare şi calitate de bază şi în medicină. Subiectul Î. a fost abordat în filosofie, începînd cu antichitatea şi pînă în prezent.
ÎNŢELES – sens, semnificaţie (a unui lucru, expresii, text, concepţii), înzes-trarea acestora cu o funcţie simbolică. Î. se implică în viziunile lui W.Quine, H.Grice, D.Davidson ş.a., în fenome-nologie, teoria modelelor, limbajele for-male, pozitivismul logic, semantică etc.
J
JACOBI FRIEDRICH (1743–1819) – filosof idealist şi scriitor german. A fundamentat filosofia sentimentelor şi a credinţei. Susţine că unica cunoaştere veridică este experienţa senzorială, iar realitatea lumii înconjurătoare poate fi garantată numai de credinţă, care stă la baza experienţei senzoriale. Însă senti-mentul religios nu poate fi înţeles de pe poziţia raţionalismului, de aceea ia o atitudine critică faţă de raţionalism. El consideră că filosofia raţională este legată cu ateismul. După părerea lui J., rezultatul oricărei filosofii conceptuale este spinozismul, care este identic cu ateismul şi fatalismul, deoarece la Spi-noza divinitatea nu e înzestrată cu în-ţelepciune şi voinţă, ci reprezintă o substanţă impersonală; totodată, Spino-za nu admite libertatea voinţei, deci este fatalist. J. susţine renunţarea la cu-noaşterea conceptuală, la credinţă, care constituie saltul moral necesar al raţiu-nii omeneşti, astfel că orice cunoaş-tere se bazează pe credinţă şi revelaţie. Filosofia lui este bine caracterizată de următoarea expresie: “Cu mintea sunt păgîn, cu inima însă sunt creştin”.
Op.pr.: “Despre doctrina lui Spi-noza”; “David Hume despre credinţă”; “Despre lucrările dumnezeieşti şi reve-laţia lor”.
JAINISM – religie şi şcoală filosofică din India antică, ce a fost întemeiată în sec. VI î.Hr. de către Vardhamana, su-pranumit Jinna (învingătorul). Consti-tuie una din cele trei mari religii ale Indiei. J. este diametral opus brahmanis-mului. J. a înlocuit concepţia brahma-nistă despre existenţa unui suflet uni-versal cu sufletul individual, ce mi-grează (metempsihoză). Concepţia fi-losofică a J. este dualistă: recunoaşte atît existenţa spiritului individual, cît şi a materiei necreate, infinită în timp şi spaţiu, compusă din atomi.
JANSENISM (din gr. janseniste – adept al jansenismului) – curent neo-rtodoxal în catolicism, apărut şi dezvol-tat în Franţa şi Ţările de Jos, cu unele trăsături doctrinare specifice protes-tantismului. A fost un val al misticis-mului individualist, ce traversa Europa Occidentală în sec. XVII–XVIII. Im-pulsul apariţiei mişcării janseniste a fost publicarea în 1640 a cărţii pos-tume a teologului olandez Cornelius Jansen (1585–1638) “Augustinus”. În ea şi-a expus învăţătura despre doc-trinele fericitului Augustin, despre li-berul arbitru, predestinaţie şi graţia di-vină, care ar fi dată numai anumitor oameni de naşterea lor. Comunităţile Janseniste desfăşurau o amplă activi-tate religioasă şi pedagogică. Această mişcare a fost condamnată de Scaunul papal în anul 1653. Către mijlocul sec. XVIII curentul dispare în Franţa, apoi treptat şi în Ţările de Jos. În Olanda s-a transformat într-o religie de sine stătătoare, ce dăinuieşte pînă în prezent.
JASPERS KARL(1883–1969) – fi-losof german, unul dintre fondatorii şi reprezentanţii de seamă ai existenţia-lismului. A început activitatea de mun-că în calitate de psihiatru. În fenome-nele psihopatologice Jaspers vede nu decăderea personalităţii, ci căutarea de către om a propriei individualităţi. Aceste căutări sunt nucleul unei filoso-fări autentice, de aceea orice tablou ra-ţional al lumii poate fi privit ca ceva alegoric, ca o “raţionalizare” a năzuin-ţelor sufleteşti, ce nu pot fi pătrunse niciodată pînă la capăt: ea este un “cifru al existenţei”, ce mereu necesită o interpretare. Deci problema de bază a filosofiei constă în dezvăluirea aces-tui “cifru” sau în a clarifica faptul că la baza manifestărilor conştiente ale omului stă activitatea de neînţeles a existenţei. Existenţa este transcenden-tă. Prin existenţă J. înţelege trei lu-cruri: 1) condiţia umană, limitată şi care se dezvăluie prin situaţii ultime de suferinţe, vinovăţie şi moarte, pe care omul le trăieşte, la care participă şi de aceea nu le poate obiectiva; 2) exis-tenţa implică libertatea, iar existentul liber este răspunzător de acţiunile sale; 3) existenţa înseamnă comunicare între existenţi, iar căutarea adevărului de că-tre om devine năzuinţa de a-şi trans-cende existenţa, şi, astfel, a comunica.
Op. pr.: “Psihologia concepţiei despre lume”; “Filosofia”; “Raţiune şi existenţă”; “Cifrarea transcendentului” ş. a.
JOC DE LIMBAJ – noţiune propusă de L.Wittgenstein în “Cercetări filoso-fice” (1953) şi se referă la conţinutul şi funcţia limbajului. În “Tratatul logico-filosofic” (1921) autorul interpretează limbajul ca o proiecţie şi reflectare a faptelor (fapt atomar), iar propoziţia are însuşirea de a fi adevărată ori falsă. În “Cercetări filosofice” limbajul este interpretat din punct de vedere al prag-matismului, ca raport dintre ascultător şi situaţia lingvistică reală, limbajul este un joc de cuvinte. Nu numai lim-bajul, dar şi realitatea, pe care o perce-pem prin limbaj, consideră L.Wittgen-stein, este un joc de cuvinte.
JUDECATĂ (din lat. judecata), în sens larg exprimă capacitatea omului de a gîndi logic sau substituie catego-riile raţiune şi inteligenţă; în sens în-gust este o formă logică fundamentală, ce se exprimă printr-o propoziţie, în care se afirmă sau se neagă ceva des-pre ceva. J. în logică are trei termeni: subiectul, predicatul, copula. J. logică a fost formulată iniţial de Aristotel.
JUDECATĂ DE APOI – în filosofia religioasă şi teologie exprimă confrun-tarea omului cu dreptatea lui Dumne-zeu la sfîrşitul veacurilor, cînd întreaga lume va trece complet sub împărăţia divină, anulîndu-se orice autoriate pă-mîntească. După învierea morţilor, se va hotărî soarta fiecărui om: mîntuirea sau osînda veşnică.