Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

FUNCŢIE ŞI STRUCTURĂ – mani-festare specifică a categoriilor conţinut şi forma în biologie şi medicină. F. este modul specific de manifestare a însuşirilor organismului ori a unei părţi în interacţiunea lui cu obiectele încon-jurătoare. F. este expresia activităţii şi metabolismului organismului adaptat la anumite condiţii şi structuri. S. este totalitatea legăturilor stabile ale siste-melor şi organelor, care asigură inte-gritatea şi identitatea organismului cu sine însuşi, este stabilitatea trăsăturilor principale la diferite schimbări interne şi externe. Funcţia determină structura. Hiperfuncţia conduce la hipertrofia ţesuturilor, organelor, hipofuncţia, in-vers, la hipotrofie. Boala începe de la dereglările funcţionale, iar dacă aces-tea nu pot fi compensate, atunci apar schimbări morfologice (structurale).

FUNCŢIE BIOLOGICĂ – este mo-dul specific de manifestare a însuşi-rilor unui organ ori a organismului viu în interacţiunea lui cu obiectele încon-jurătoare. Deosebim F.B. de reprodu-cere, nutriţie, de relaţii ş.a. Ele sunt obiectul de studiu al fiziologiei. (vezi: Funcţie, Funcţie şi Structură)
FUNCŢIILE UMANE ŞI CREA-REA STRUCTURILOR ARTIFI-CIALE – problemă teoretico-cogni-tivă şi practică apărută în medicina contemporană. Investigaţiile de rigoare se delimitează în două aspecte: 1) crea-rea teoriilor ce ar face posibilă imita-rea diferitelor aspecte ale comporta-mentului omului; 2) crearea organelor artificiale.
FUTUROLOGIE (lat. futurum – vii-tor şi gr. logos – cuvînt, ştiinţă, învăţă-tură) – în sens larg – ansamblu de re-prezentări despre viitorul omenirii; în sens îngust – domeniu al cunoştinţelor ştiinţifice, care include perspectivele proceselor sociale. Frecvent noţiunea F. se foloseşte ca sinonim al prognos-ticii şi prognozării. Termenul F. a fost introdus de sociologul german O.Fleh-tcheim în anul 1943 pentru a denumi “Filosofia viitorului”. De la începutul anilor 70, odată cu conştientizarea ca-racterului global al problemelor ecolo-gice, demografice ş.a., dominantă de-vine concepţia inevitabilităţii “cata-strofei globale”, purtătorul principal al căreia este aşa-numitul Club de la Ro-ma. Folosind MEC, reprezentanţii acestui Club au iniţiat un şir de cer-cetări serioase cu ajutorul “modelării globale” a perspectivelor de dezvoltare a omenirii. În această privinţă, părerile futurologilor s-au împărţit: unii susţin idei pesimiste, apocaliptice, legate de o catastrofă mondială (D.Forrester, D.Meadows ş.a.), iar ceilalţi (A.Toffler, E.Laslo ş.a.) argumentează posibilita-tea de a evita catastrofa. De ex., Tof-fler vede ieşirea din criză prin interme-diul revoluţiei informaţionale, care va instaura o nouă civilizaţie, ce va depăşi problemele stringente, existente astăzi.
G
GADAMER HANS GHEORG (n. 1900–2002) – filosof german, unul din cei mai de vază reprezentanţi al her-meneuticii din sec. XX. G. a dezvoltat hermeneutica nu numai ca metodă a ştiinţelor umanitare, ci şi ca o ontolo-gie specifică. În concepţiile sale G. s-a bazat pe ideile filosofului german W.Dilthey, întemeietorul fenomenolo-giei, autorul teoriei “orizontului” şi a “lumii vitale”, ale filosofului german E.Husserl şi pe învăţătura despre limbaj a filosofului existenţialist german M.Hei-degger. Lui G. îi aparţine un şir de opere despre istoria filosofiei, filosofia istoriei şi estetică.

Op.pr.: “Adevărul şi metoda”; “Istoria conceptului şi limbajul filoso-fiei”; “Dialectica lui Hegel”; “Cine sunt eu şi cine eşti tu?”.
GAJOS VASILE (1928–1997) – d.h.ş.f., profesor universitar, specialist în filo-sofia religiei şi ateismului. Absolveşte Institutul Pedagogic din Bălţi (1950). Activează ca profesor şi director în şcoala medie. Din 1963 este colabo-rator ştiinţific la Secţia de Filosofie a Institutului de Istorie al AŞ din RM, din 1967 – lector superior, conferenţiar la catedra Filosofie a Institutului Po-litehnic din Chişinău, din 1980 şef al catedrei Istoria şi Teoria Culturii Uni-versale şi Naţionale, din 1986 profesor universitar la catedra Ştiinţe socio-umane a USM. Doctor în filosofie (1967), teza de doctor habilitat “Parti-cularităţile regionale ale sectarismului creştinesc contemporan şi influenţa procesului de secularizare asupra evo-luţiei acestuia” (1986). Este Om Eme-rit al Culturii din RM.

Op. pr: “Particularităţi ale ideolo-giei iehoviste şi conştiinţa sectanţilor”; “Evoluţia sectelor în Moldova”; “Edu-caţia ateistă în şcoala medie”; “Educa-ţia ateistă a tineretului”; “Borogani (istoria, economia, cultura)”.

GALEN din Pergam (129–199) – me-dic şi filosof grec. Pentru prima dată formulează ideea integrităţii anatomo-fiziologice a organismului. A generali-zat concepţiile medicilor antici şi le-a redat într-o formă originală. Era repre-zentantul empirismului în medicină, propune vivisecţia şi experimentul pe animale, a creat primul atlas anatomic. În explicarea bolii se baza pe deregla-rea celor patru umori – sîngele, fleg-ma, bila neagră şi bila galbenă. Con-cepţia lui G. a influenţat puternic gîn-direa şi medicina medievală şi a do-minat încă multe secole.

Op.pr. “Despre părţile corpului uman”.
GALILEO GALILEI (1564–1642) – fizician şi astronom italian, întemeie-torul mecanicii, a cărui operă a avut un efect substanţial asupra filosofiei şi şti-inţelor. El susţinea că universul este infinit, la temelia lui se află materia veşnică, alcătuită din atomi invariabili, care se supun legilor mecanicii. Natura este cognoscibilă. La baza cunoaşterii naturii stă experimentul, observarea. G. considera experienţa ca unica sursă a cunoştinţelor şi singurul criteriu al adevărului. El recunoştea primul im-puls divin (deism), era adeptul teoriei adevărului dublu.

Op.pr.: “Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii – al lui Ptolomeu şi al lui Copernic” şi “Dis-cuţii şi demonstraţii matematice cu pri-vire la două ramuri noi ale ştiinţei, care se referă la mecanică şi mişcare lo-cală”.
GAMET (gr. gametes – soţ ori soţie) – celulă sexuală sau reproductivă la organismele vegetale ori animale. G. mascul se numeşte anterozoid la plante şi spermatozoid la animale şi om. G. femelă la plante se numeşte oosferă, la animale şi om – ovul.
GASSENDI PIERRE (1592–1655) – filosof, astronom şi fizician francez. Reprezentant al empirismului, pornea de la experienţa senzorială ca izvor al cunoaşterii. A criticat teoria ideilor în-născute şi raţionalismul lui Descartes de pe poziţiile senzualismului materia-list. G. a făcut o analiză profundă a problemei autenticităţii cunoaşterii, su-punînd unei critici aspre dogmatismul şi scepticismul. El susţinea că lumea este alcătuită din atomi, iar atomii sunt creaţi de Dumnezeu. Sufletul uman este alcătuit tot din atomi. Dar pe lîngă el G. recunoaşte şi existenţa sufletului “raţional”, imaterial, suprasenzorial. El era de acord cu Epicur că orice plăcere este un lucru bun în sine, iar orice vir-tute este un lucru bun în măsura în care produce “seninătate”.

Op.pr.: “Exerciţii paradoxale îm-potriva lui Aristotel”; “Codul filo-sofic”; “Codul filosofiei lui Epicur”.
GEN – unitate taxonomică, grupare biologică de fiinţe, inferioară familiei şi superioară speciei. De. ex., genul cîine cuprinde mai multe specii (lupul, vulpea şi cîinele propriu-zis).
GENĂ – unitate de bază a eredităţii. Ca factor ereditar genele au fost evi-denţiate prima dată de Gregor Mendel în 1865. Noţiunea de G. a fost for-mulată de către W.L.Johannsen în 1909. T.N.Morgan cu colaboratorii săi (1910) au stabilit că G. sunt localizate în cromozomi într-un lanţ.
GENERALIZARE (lat. generalisa-tio) – procesul logic de trecere de la unele fapte, evenimente particulare la identificarea lor în gîndire (generali-zare inductivă); de la un gînd mai pu-ţin general la altul mai general (gene-ralizare logică). Procesul G. se supune anumitelor reguli şi cerinţe şi e legat de asemenea metode, cum ar fi ab-stractizarea, analiza şi sinteza, com-paraţia ş.a.
GENERAŢIE MEC – denumire co-mună pentru clasificarea calculatoare-lor după elementele de bază structu-rale şi a ordinii apariţiei lor. Fiecare generaţie MEC se dezvoltă în medie 10 ani. Prima generaţie (anii 40–50 ai sec. XX) avea ca bază tuburi electro-nice, a doua generaţie (a. 50–60) – tran-zistoare, a treia (60–70) – circuite inte-grate, a patra generaţie (70–80) – cir-cuite integrate pe scară largă. Urmă-toarele generaţii au la temelie micro-procesoare şi tehnologii electronice moleculare. Pe baza acestora au apărut computere micro şi personale cu o memorie şi capacitate de lucru foarte înaltă.
GENETICĂ (din. gr. genetikos – refe-ritor la origine) – domeniu al ştiinţei biologice şi medicale, ce studiază le-gile eredităţii şi variabilităţii organis-melor. Obiectul geneticii îl constituie genotipul, care exercită funcţia de dirijare a sistemului viu. Începutul este legat de descoperirea de către Mendel în 1865 a legilor eredităţii. Ulterior, prin noi descoperiri, s-au făcut în acest domeniu progrese importante. Ac-tualmente, în genetică sunt numeroase subdiviziuni: genetica omului, gene-tica medicală, genetica plantelor şi ani-malelor, ingineria genică etc. De G. sunt legate şi unele curente cu tangenţă filosofică: rasismul, eugenia, neoeu-genia, euthanasia eugenică ş.a.
GENEZĂ (gr. genesis – origine, apa-riţie) – noţiune, care înseamnă proce-sul de apariţie şi dezvoltare, ce con-duce la o anumită stare, înfăţişare, obiect, fenomen. Este folosită la înce-put în mitologia şi filosofia greacă antică, mai apoi în filosofia lui Kant, Hegel şi a. şi în ştiinţele naturii în ipoteza cosmogonică a lui Kant-La-place, teoria evoluţionistă a lui Darwin etc.
GENIU (lat. genius) – omul, căruia îi este proprie manifestarea cea mai su-perioară a capacităţii de creaţie. Acti-vitatea G. se caracterizează prin crea-rea unor opere excepţionale, unice, care au o importanţă istorică deosebită pentru omenire, prin descoperirea căi-lor absolut noi de creaţie. În filosofie G. e considerat un om cu facultăţi ex-cepţionale, activitatea căruia e deter-minată de condiţiile social-istorice şi care prin munca sa titanică contribuie la accelerarea procesului istoric.
GENOCID (gr. genos – neam şi lat. caedo – a omorî) – distrugerea siste-matică a unui grup uman, naţional, etnic, religios sau politic, ce constă în exterminarea fizică directă a acestor colectivităţi ori crearea anumitelor condiţii, ce pot conduce la dispariţia acestora. În trecut au fost mai multe cazuri de G.: masacrarea unor popu-laţii din colonii, distrugerea armenilor de către turci la începutul primului răz-boi mondial, exterminarea de către na-zişti a evreilor în al doilea război mon-dial, distrugerea poporului kampucian de către regimul lui Pol Poth ş.a. G. este considerat drept cea mai mare cri-mă contra umanităţii.
GEOCENTRISM (gr. ge – pămînt, şi lat. centrum – centru, mijloc) – con-cepţie, conform căreia Pămîntul este centrul imobil al lumii, în jurul căruia se rotesc Soarele, planetele şi stelele. Cea mai dezvoltată expresie G. capătă în sistemul lumii elaborat de Ptolemeu în sec. II, G. a devenit principiul central al cosmologiei creştinismului şi era legat de antropocentrism. În ştiinţă, datorită autorităţii lui Aristotel şi Bi-sericii, geocentrismul a dominat aproa-pe 2 mii ani, pînă cînd a fost înlocuit de heliocentrism.
GEOMETRIE NEEUCLIDIANĂ – totalitate de idei dezvoltate de către Lobacevski şi Riemann, care neagă postulatul paralelelor al lui Euclid. Re-numitul postulat afirmă că printr-un punct, care se găseşte pe o suprafaţă plană, în afara unei linii drepte, se poate trage o singură linie dreaptă, ca-re nu se intersectează cu cea dată. Lo-bacevski susţine că există mai multe asemenea paralele, iar Riemann – că nu există nici una. G.N. a contribuit la formularea teoriei relativităţii.
GEOPOLITICĂ (gr. ge – pămînt şi politike – arta conducerii statului) – doctrină, care susţine că politica sta-telor este determinată de situarea lor geografică. Termenul a fost creat în 1899 de sociologul suedez R.Kjellen.
GINTĂ – comunitate, grup exogamic de oameni, alcătuit din urmaşii recu-noscuţi ai aceluiaşi strămoş, constituind forma fundamentală de organizare so-cială în comuna primitivă. Istoriceşte se cunosc două forme de organizare a G. – Matriarhat şi Patriarhat. G. era in-dependentă din punct de vedere eco-nomic.
GÎNDIRE – formă supremă de cu-noaştere, care-i ajută omului să pătrun-dă în esenţa obiectelor şi fenomenelor; cel mai superior şi important element al conştiinţei umane. G. e un fenomen social-istoric complex, de aceea este obiectul de studiu al mai multor ştiinţe. Ele evidenţiază un anumit aspect al G. Filosofia cercetează raportul G. faţă de existenţă, care într-un şir de sisteme filosofice serveşte drept problemă fun-damentală. G. poate fi privită ca o re-flectare activă a realităţii obiective, ca-re constă în cunoaşterea mijlocită, ge-neralizată şi abstractă de către subiect a relaţiilor şi conexiunilor esenţiale dintre obiecte şi fenomene. G. este şi crearea ideilor noi, prezicerea acţiuni-lor şi evenimentelor. Substratul biolo-gic al G. este creierul. Apare şi se dez-voltă G. din necesitatea rezolvării problemelor sociale. G. e un fenomen social după origine, modul de funcţio-nare şi rezultatele ei. Ea se realizează sub formă de noţiuni, judecăţi, raţiona-mente, ipoteze, teorii şi etc. G. se efectuează prin intermediul limbajului, care este şi instrument al gîndirii, şi formă de exprimare a gîndurilor, şi mi-jloc de comunicare, de transmitere a experienţei, a cunoştinţelor acumulate.
GÎNDIREA FILOSOFICĂ LA GE-TO-DACI ŞI ÎN CREAŢIA POPU-LARĂ – cunoaşte o cale lungă de dezvoltare – de la primele elemente ale realităţii generalizate conştient la geto-daci pînă în zilele noastre. Veacuri de-a rîndul în spaţiul nostru naţional, în lipsa unei filosofii teoretice, înţelep-ciunea populară reprezenta vechea noastră filozofie. Creaţia populară, ce încadrează o dezvoltare multiseculară şi multimilenară, constituie preistoria gîndirii teoretice. Arta poetică a popo-rului oglindeşte în imagini plastice concepţiile lui în diferite epoci ale dez-voltării istorice. Folclorul constituie un depozit al cunoştinţelor, al cugetelor maselor populare, este un fel de produs al timpului, esenţa căruia a fost con-centrată în idei filosofice. Înţelepciu-nea populară a servit în trecutul înde-părtat drept temelie pentru apariţia unor teorii filosofice mai mature. Crea-ţia poetică populară este o protofilo-sofie – filosofie primordială, apărută înainte de existenţa filosofiei ca ştiinţă, dezvoltîndu-se sub influenţa gîndirii colective. Legendele şi folclorul re-flectă concepţia populară despre crea-rea universului, a omului, lumii ani-male şi vegetale. În creaţia populară se evidenţiază anumite elemente de refle-xie filosofică, se exprimă în formă ar-tistică a convingerii că lumea este ma-terială, infinită şi veşnică. Concepţia populară reflectă artistic noţiunile des-pre caracterul obiectiv al lumii, cauza-litatea, ce domină în ea, determinis-mul fenomenelor şi obiectelor lumii înconjurătoare.

GÎNDIREA FILOSOFICĂ ÎN MOL-DOVA MEDIEVALĂ – purta un ca-racter mitologico-religios şi nu pre-zenta un tot întreg. Dezvoltarea gîn-dirii social-filosofice din această peri-oadă depinde de condiţiile social-eco-nomice, politice şi culturale. Moldova era un stat feudal în care domina gos-podăria naturală. Literatura, cronicile bisericeşti şi letopiseţele au devenit purtătorii concepţiei despre lume din epoca feudalismului. Letopiseţele sau cronografia moldovenească include to-talitatea cronicilor scrise în Moldova în sec. XV–XVIII. În evoluţia cro-nografiei se deosebesc trei etape. Pri-ma etapă este cronografia moldo-sla-vonă din sec. XV–XVI. Letopiseţele din acea perioadă se scriau în limba slavonă, în mare parte de către căr-turarii bisericeşti din porunca domnito-rilor. Cel mai vechi letopiseţ moldo-slavon – “Analele curţii lui Ştefan cel Mare” nu s-a păstrat în original. Ana-lele au fost continuate de către Maca-rie, Eftimie şi Azarie. Etapa a doua ţine de sec. XVII şi este reprezentată de letopiseţele lui G.Ureche şi M Co-stin. Ele se scriu în limba română, au un caracter mai laic. A treia etapă se referă la sec. XVIII şi este reprezentată de letopiseţele lui I.Neculce. Toate domeniile conştiinţei sociale, cultura din această epocă sunt pătrunse de spiritul religios creştin. Gîndirea filo-sofică din această epocă fiinţa la fel în corelaţie cu religia. Criteriul principal al filosofiei medievale îl constituie atît categoriile religioase, cît şi “limba re-ligioasă”. O largă răspîndire capătă ideile umanismului, care aveau un ca-racter patriotic. Gîndirea progresistă a Moldovei din această perioadă era do-minată de ideea generală de luptă îm-potriva Porţii Otomane şi fărădelegilor feudalilor locali. Umaniştii moldoveni au pledat pentru independenţa patriei, au luptat împotriva jugului turcesc. Istoria devine un mijloc de exprimare a ideilor politice, de trezire a mîndriei poporului pentru trecutul său glorios, pentru originea sa română. Interesul pentru originea neamului i-a făcut pe cărturarii români receptivi faţă de cul-tura umanistă, i-a îndemnat să studieze istoria, geografia, filologia şi filozofia clasică.
GÎNDIREA FILOSOFICĂ DIN MOLDOVA sec. XVII–XVIII. Dez-voltarea gîndirii social-filosofice din Moldova în secolele XVII–XVIII poa-te fi sesizată corect doar cunoscînd bi-ne situaţia social-economică, politică şi culturală concretă, în care au trăit şi au activat învăţaţii, gînditorii şi repre-zentanţii politici. În această perioadă Moldova era o ţară agrară, în care do-mina gospodăria naturală. Pămîntul constituia elementul de producţie de bază. Cea mai mare parte dintre ţărani căpătau un lot nu prea mare de pămînt, pentru care trebuiau să lucreze boieres-cul şi să plătească dijmă. Poporul era asuprit nu numai de către feudalii locali, dar şi de către Poarta Otomană. În această perioadă se manifestă un şir de personalităţi eminente, care ne-au lăsat moştenire mai multe lucrări filo-sofice. Un loc important în istoria gîn-dirii social-politice şi filosofice din această perioadă îl ocupă marele cuge-tător şi naturalist N.Milescu-Spătaru – om de înaltă cultură şi vastă erudiţie, autor a mai mult de 30 de lucrări. Con-cepţia lui filosofică conţine unele ele-mente materialiste, ce se întreţes cu idei deist-religioase, cuprinde elemente de dialectică spontană. Ideile lui filo-sofice şi sociologice constituie o măr-turie a faptului că în sec. al XVIII-lea în Moldova se desfăşoară un proces de descătuşare a gîndirii de sub tutela or-todoxal-ecleziastică, dominante în pe-rioada feudalismului. Printre cei mai de vază şi mai renumiţi gînditori ai Mol-dovei din epoca feudală şi nu numai ai acestei perioade un loc excepţional îl ocupă savantul, filosoful, scriitorul şi omul de stat D.Cantemir. El a des-făşurat o activitate ştiinţifică vastă, a creat lucrări de logică, filosofie, etică, literatură, istorie, politică, geografie, orientalistică, muzică, majoritatea din-tre care au rămas nepublicate pe par-cursul vieţii autorului. Concepţia filo-sofică a lui poate fi caracterizată ca materialistă cu elemente de deism. Ac-tivitatea social-politică şi ştiinţifică a lui D.Cantemir îl caracterizează ca pe un mare patriot, care a ştiut să dea glas năzuinţelor seculare ale poporului său. Militînd pentru zdrobirea jugului tur-cesc, el reflectă aspiraţiile maselor largi din Moldova istorică. Dintre cei mai renumiţi oameni de cultură ai Moldovei din ultimul pătrar al secolu-lui al XVIII-lea merită o atenţie deo-sebită Amfilohie Hotiniul. Lucrările lui se referă la problemele din domeniile geografiei, matematicii, filosofiei. Du-pă părerea lui, filosofia constă din două părţi – învăţătura despre etică şi învăţătura despre natură. Conţinutul filosofiei naturii îl constituie învăţătura despre esenţa substanţei, despre ma-terie. A. Hotiniul se află pe poziţiile materialismului mecanicist, metafizic. Pleda pentru studierea experimentală a naturii, pentru popularizarea realiză-rilor ştiinţifice în domeniul filosofiei, fizicii, astronomiei, geografiei şi ai biologiei. Toate acestea, precum şi re-cunoaşterea materialităţii lumii şi a cognoscibilităţii ei, atitudinea critică faţă de superstiţii şi prejudecăţi în ex-plicarea fenomenelor naturii îl situează pe A. Hotiniul printre înaintaşii cul-turii Moldovei istorice din sec. XVIII.
GÎNDIREA FILOSOFICĂ DIN MOLDOVA sec. XIX. Dezvoltarea economică a Moldovei din sec. XIX a constituit o premisă obiectivă a stu-dierii bogăţiilor naturale ale ţării, dez-voltării ştiinţei şi învăţămîntului, a pre-gătirii specialiştilor din diferite dome-nii şi mai ales pentru industrie şi agri-cultură. Secolul XIX în Moldova este secolul iluminismului. Reprezentanţii lui luptau pentru instaurarea lumii ra-ţionale, societăţii bazate pe egalitate, libertatea politică şi drepturilor civile. Dintre iluminişti fac parte scriitorii Gh.Asachi, C.Stamati, AHîjdeu, C.Ne-gruzzi, A Donici, A Russo, M. Kogăl-niceanu, V. Alecsandri, M Eminescu, B.P.Haşdeu ş.a. În operele lor ei criti-cau lacunele, carenţele societăţii exis-tente, luptau împotriva feudalismului şi exploatării naţionale. Lucrările lor conţin idei social-politice şi filosofice, gînduri despre om, natură, locul şi ro-lul său în viaţa societăţii, despre mo-narhie şi modalităţile guvernării, de-spre religie şi proceduri juridice ş.a. Idei democratice dezvoltau poporani-ştii moldoveni M.F.Negrescu, Z.Arbore-Ralli, N.P.Zubcu-Codreanu, V.E.Var-zari, C.Stere, V.Dicescu, C.Ursu, L.Frunză şi alţii. Ei propagau concepţii filosofice referitoare la problemele na-turii, îndemnau masele populare la lup-tă împotriva ţarismului, exploatării so-ciale şi naţionale. Un rol deosebit în dezvoltarea culturii şi iluminismului l-au jucat cărturarii moldoveni Varto-lomei Măzăreanu (1720–1790), Iacov Stamati (1732–1803), Andronachi Do-nici (1760–1829). Spre sfîrşitul sec. XIX – începutul sec. XX, gîndirea filo-sofică şi social-politică din Principate se dezvoltă în lucrările naturaliştilor din Moldova: A.I.Grosul-Tolstoi – spe-cialist în domeniul agronomiei şi geo-grafiei, A D.Denghic – savant în hor-ticultură şi pomicultură, Ia.Cihac – doctor în medicină, Constantin Vîrnav – doctor în medicină, Teodor Stamati – savant fizician şi doctor în filosofie ş.a. Ei au organizat Societatea naturaliştilor din Basarabia. Materialismul lor avea un caracter metafizic şi conţinea ele-mente de deism. Cu toate acestea, ei au propagat idei ştiinţifice avansate, au contribuit la dezvoltarea culturii şi învăţămîntului.
GÎNDIREA FILOSOFICĂ DIN MOLDOVA sec. XX. În prima ju-mătate a sec. XX ideile filosofice se dezvoltau în majoritatea direcţiilor şi curentelor filosofiei. Filosofia se dez-voltă mai intens după 1945, cînd în Moldova se fondează universităţile şi catedrele de filosofie. Dar în această perioadă începe să domine ideologia marxist-leninistă în toate sferele, in-clusiv în filosofie. Primele cercetări se realizează în cadrul AŞ a RSSM şi ca-tedrelor de filosofie ale instituţiilor de învăţămînt superior. Se elaborează ci-clul “Gînditorii Moldovei”, în care au fost publicate o serie de cărţi cu ana-liza concepţiilor filosofice şi social-politice ale lui G.Ureche, M.Costin, N.Costin, I.Neculce, N.Milescu-Spătaru, D.Cantemir, A.Hotiniul, C.Stamati, A.Russo, M.Eminescu, N.Zubcu-Co-dreanu, Z.Ralli-Arbore, B.P.Haşdeu şi alţii, cărţi scrise de D.T.Ursul, V.P.Co-roban, E.M.Rusev, V.N.Ermuratschi, P.A.Kovcegov, V.M.Smelîh, A.I.Babii şi de alţi cercetători. În anii 1970 s-a întreprins prima încercare de sistema-tizare a istoriei gîndirii filosofice şi so-cial-politice moldoveneşti prin mono-grafia colectivă “Din istoria gîndirii filosofice şi sociale din Moldova”, sub redacţia lui V.N.Ermuratschi. Pornind de la faptul că marxism–leninismul con-stituia ideologia dominantă, cercetările filosofice se efectuau în această direc-ţie. Se acordă atenţie etapei leniniste în dezvoltarea filosofiei prin lucrările “Unele aspecte ale moştenirii filosofice leniniste”, “Trăsăturile de bază ale eta-pei leniniste în filosofie” etc. Un aport deosebit în analiza istoriei gîndirii filo-sofice din Moldova îl marchează lucră-rile lui T.Verţan, Maria Bulgaru, Svet-lana Coandă, Gh. Bobînă, A.Babii, D.Căl-dare şi al. Se studiază problemele de istorie a filosofiei occidentale în mo-nografia colectivă “Unele probleme de istorie a filosofiei”(1973), iar N.Mihai publică în 1973 “Critica gnoseologiei neoraţionalismului”. Unele probleme ale materialismului dialectic şi istoric, dominante în filosofia din această pe-rioadă, sunt reflectate în diverse arti-cole ale lui R.Aronov, în monografia lui P.I.Vizir “Categoriile fundamentale ale dialecticii materialiste” (1977). Anu-mite investigaţii s-au efectuat în do-meniul gnoseologiei, publicate în cule-gerile “Problemele teoriei cunoaşterii” (1972), “Problemele cunoaşterii socia-le” (1981), într-un şir de lucrări ale lui N.T.Cojocaru, D.Căldare, T.N.Ţîrdea, V.A.Ţapoc şi al. Un interes deosebit prezintă examinarea cunoaşterii socia-le în raport cu sistemul socio-informa-tic (T.N.Ţîrdea, A.D.Ursul etc.). Mul-tă atenţie se acordă studierii probleme-lor ce ţin de filosofia ştiinţei şi tehnicii în lucrările lui N.Mihai, A.D.Ursul, T.N.Ţîrdea, P.Rumleanschi, Lidia Derga-ciov şi al. În problemele filosofice ale fizicii şi biologiei au fost publicate monografiile “Dialectica certitudinii şi incertitudinii” (1976) de A.D.Ursul şi P.I.Vizir, “Materialismul dialectic şi fizica modernă” (1968) de N.Mihai, “Materia şi formele de bază ale exist-enţei ei” (1977) de P.Rumleanschi. În anii 70, în gîndirea filosofică a Mol-dovei apare o direcţie nouă, ce ţine de analiza şi studierea aspectelor filoso-fice şi metodologice ale ciberneticii, informatizării, noosferizării şi ecologi-zării sociumului. O contribuţie valo-roasă au marcat lucrările lui A.D.Ursul, T.N.Ţîrdea, I.Sîrbu, A.Jolondkovskhi, I.S. Fonari şi al. Menţionăm monogra-fiile lui T.N.Ţîrdea “Informaţia socială. Eseuri filosofice” (1978), “Informatica şi progresul social” (1989), “Informati-zarea, cunoaşterea, dirijarea socială. Eseuri filosofice” (1992), ale lui A.D.Ursul “Informaţia” (1971), “Pro-blema informaţiei în ştiinţa contem-porană” (1975), “Informatică, ciberne-tică, intelect” (1988), “Informatizarea societăţii” (1990), “Logica ecologiei”a lui I.Sîrbu (1996) etc. O altă direcţie ştiinţifică extrem de importantă în fi-losofie ţine de examinarea rolului in-tuiţiei în cunoaştere, în creaţie. De menţinat aici scriierile lui Vasile A. Ţapoc, cum ar fi „Intuiţia şi creaţia”, „Cultura şi progresul social”, „Diser-taţia ştiinţifică” etc. Colectivul catedrei Filosofie şi Bioetică a USMF „Nicolae Testemiţanu” în utimii 10 ani exami-nează problema supravieţiurii ome-nirii, a esenţei noosferologiei, cognito-logiei sociale, a bioeticii şi aceea de elaborare a noilor paradigme de exis-tenţă umană. De menţionat aici con-ferinţele internaţionale ştiinţifice orga-nizate de catedră consacrate acestor probleme, de asemenea publicaţiilor „Introducere în sinergetică” (2003, autor T.N.Ţîrdea), „Elemente de in-formatică socială, sociocognitologie şi noosferologie” (2001, autor T.N.Ţîr-dea), „Ecosofia sau filosofia ecologi-că” (2001, Ion Sîrbu) şi alt. Menţio-năm aportul filosofilor din R. Moldova în editarea manualelor cum ar fi: „Isto-ria şi filosofia culturii” (aut. Gr. Soco-lov), „Filosofie”, „Etică” (aut. V.Cap-celea), „Manual de filosofie pentru clasa a XII-a” (E.P. Saharneanu), „Filosofie şi Bioetică: istorie, persona-lităţi, paradigme” (2000, aut. T.N.Ţîr-dea), “Filosofie (cu cursul de bioeti-că)” (2002, aut. T.N.Ţîrdea, P.V. Ber-linschi), “Istoria şi filosofia culturii naţionale” (1997, aut. S.Roşca, R.Roş-ca), “Istoria filosofiei” (M.Bulgaru), „Filosofie” (2002, P. Dorgariov, P.M. Rumleanschi, R.Roşca) şi alt. În domeniul analizei gîndirii social-poli-tice din Moldova au apărut articole şi monografii de A.Zavtur, A.Roşca, P.Pas-caru, A.Timuş, V.Moşneaga, Gh.Rus-nac şi al. O parte din filosofi au efectuat cercetări ştiinţifice în dome-niul religiei şi ateismului: A.Babii, V.Gajos, L.Grişanov, I.Ţurcanu şi al. Cercetări în domeniul esteticii au efec-tuat T.Melnic, A.Suslov, I.Cojocaru, G.Vasilescu. De menţionat de aseme-nea lucrările lui E.P.Saharneanu în do-meniul filosofiei istoriei cum ar fi: „Sensul şi orientările procesului istoric contemporan”, „Timpul ca mod de existenţă a istoriei”, etc. Un aport deosebit în dezvoltarea filosofiei con-temporane a marcat A.D.Ursul cu in-vestigaţiile lui în domeniul analizei problemelor filosofice ale cosmosului, perspectivei dezvoltării civilizaţiei ac-tuale. Evidenţiem următoarele lucrări ale lui: “Omenirea, Terra, Universul” (1977), “Evoluţia, cosmosul, omul” (1986), “Cosmonautica şi activitatea socială” (1986), “Perspectivele dezvol-tării ecologice” (1990), “Calea spre noosferă” (1992), “Strategia noosferică de tranziţie a Rusiei spre dezvoltarea durabilă” (1997) şi al. Acestea sunt nu-mai cîteva momente, ce ţin de dezvol-tarea filosofiei în Republica Moldova din a doua jumătate a sec. XX.
GLOBALIZARE (fr. globalisation) – proces de integrare a omenirii şi sfere-lor ei de activitate în epoca contempo-rană. Se realizează în diferite planuri: economic, tehnologic, militar, politic, informaţional, spiritual ş.a. G. constă în intensificarea integrităţii şi interco-nexiunii unor ţări şi regiuni, care for-mează o comunitate umană. În ase-menea condiţii se contrapun şi intră în dialog diverse mecanisme şi structuri stabile ale societăţii. În faţa pericolului global, omenirea este în căutarea noilor strategii de socializare a omului, de implantare în viaţa spirituală a tole-ranţei, stimei faţă de performanţele al-tor culturi umane. Creşte rolul consen-sului şi mediatizării în soluţionarea problemelor globale de conflict. În fine, strategia nonviolenţei constituie nu un vis nobil, ci o paradigmă fun-damentală de supravieţuire a civili-zaţiei, a societăţii industriale, ceea ce circumscrie nu doar o revizie a idea-lului forţei şi puterii, a supremaţiei asupra mediului, dar şi o meditaţie fi-losofică contemporană.
GNOSEOLOGIE (vezi: Teoria cu-noaşterii)
GNOSTICISM (din gr. gnostikos – ce are cunoştinţă) – curent filosofico-re-ligios sincretist, apărut în sec. I–II în Orientul Apropiat – Siria, Samaria, Alexandria ca o sinteză a diferitelor credinţe orientale (iudaismului, zoroas-trismului, religiilor babiloniene şi egip-tene), creştinismului, filosofiei greceşti şi cultelor misteriale. G. s-a manifestat în forme multiple, dar putem evidenţia trei curente principale: G. creştin, pă-gîn şi mandeismul (de la cuvîntul arameic manda – cunoaştere). Însă caracteristica definitorie a gnosticilor a fost credinţa în cunoaşterea lui Du-mnezeu, relevată unor iniţiaţi pentru a le permite dobîndirea mîntuirii. Se re-cunoştea incognoscibilul ca principiu-prim spiritual, ce se manifestă prin emanaţie şi care este opus materiei, ce este sursă a răului. Astfel, făcînd o dis-tincţie între lumea spirituală “bună“” şi lumea materială “rea”, G. e dualist. O trăsătură a gnosticismului este şi dua-lismul anticosmic: lumea este extrem de îndepărtată de Dumnezeu şi este antipodul lui. Între Dumnezeu şi Lume se interpune o serie de ipostaze, nu pentru a armoniza idealul şi materia-lul (ca în neoplatonism), ci invers, pen-tru a le delimita. Reprezentanţi prin-cipali: Valentin din Egipt şi Basilides din Siria.
GNOZĂ – concepţie filosofico-reli-gioasă, care consideră că cunoaşterea este o revelaţie internă a lucrurilor di-vine şi a tainelor universului pentru cei iniţiaţi. Elemente gnostice identificăm în ermetismul elenist, în iudaism şi creştinismul timpuriu. G. a influenţat eretismul evului mediu şi mistica neor-todoxală.
GRAMSCI ANTONIO (1891–1937) – filosof, sociolog şi om politic italian. G. este cel mai renumit interpret al marxismului din sec. XX. Propune un marxism umanist, argumentează nece-sitatea educării intelectuale şi hegemo-niei proletariatului. Pentru activitatea politică a fost condamnat la închisoare.

Op.pr.: “Materialismul istoric şi filosofia lui B. Croce”; “Intelectualii şi organizarea culturii”; “Literatura şi viaţa naţională”; “Caiete din închi-soare”.
GREŞELILE MEDICALE – catego-rie a eticii medicale, ce reflectă conse-cinţele negative ale activităţii medicilor. O particularitate extrem de importantă a muncii lucrătorilor medicali constă în faptul că nici într-o altă profesie nu au atît de mare importanţă consecin-ţele greşelilor comise (chiar şi ale celor mai mici) sau neglijenţei. G. M. sunt erorile care apar în procesul exercitării îndatoririlor de serviciu ale lucrătorilor medicali, prezintă consecinţa rătăcirii conştiincioase şi nu conţin elemente constitutive ale delictului sau altor abateri. Spre deosebire de delict şi încălcare a normelor de serviciu, G.M. nu pot fi prevăzute şi prevenite de către medic, ele nu-s rezultatul acţiuni-lor premeditate, atitudinii neglijente, grosolane ale medicului faţă de obliga-ţiunile sale. Această categorie se fo-loseşte, de obicei, la analiza activităţii de diagnosticare şi curativă, în proce-sul evidenţierii cauzelor nefavorabile, rezultatelor apropiate şi îndepărtate ale intervenţiilor medicale, care în unele cazuri pot constitui obiectul cercetă-rilor medico-juridice. G. M. pot fi cla-sificate drept tactice (alegerea inco-rectă a metodelor de investigaţii, apre-cierea incorectă a rezultatelor exami-nării, greşelile referitoare la indicaţii şi contraindicaţii în privinţa unor sau altor metode de tratament) şi tehnice (efectuarea incorectă a intervenţiilor de diagnosticare şi curative, perfectarea incorectă a documentelor medicale). De asemenea, deosebim greşeli în diag-nosticare, tratament şi profilaxie. Cau-zele greşelilor pot fi obiective (30–40%) şi subiective (70–80%). La cau-zele obiective se referă datele incom-plete ale ştiinţei medicale despre unele procese patologice, elaborarea insufici-entă sau lipsa metodelor urgente de investigare, dificultăţile şi complexi-tatea obiectului cunoaşterii, nivelul dez-voltării ştiinţei şi tehnicii, inconstanţa unor postulate şi principii ale medi-cinei teoretice şi practice, ce conduc la schimbarea concepţiilor despre etio-logie, patogeneză şi tratament. Cauzele şi condiţiile obiective nu generează în mod fatal greşeli în diagnosticare. Ele creează doar posibilităţi. Se depistează greşelile în activitatea subiectului cu-noaşterii. Cu alte cuvinte, cauzele gre-şelilor se află nu atît în complexitatea şi inepuizabilitatea obiectului cunoaş-terii, cît în caracterul contradictoriu şi complex al procesului cunoaşterii, în limitarea şi unilateralitatea cunoaşterii la fiecare etapă. Printre cauzele subiec-tive sunt lipsa experienţei suficiente a medicului, gîndirea lipsită de discipli-nă, dezordonată şi fără un scop bine determinat, nerespectarea legilor logi-ce. Însă cea mai considerabilă parte a greşelilor au loc din cauza lipsei de cu-noştinţe a medicilor (pregătirea teore-tică insuficientă, necunoaşterea reali-zărilor medicinei clinice contempo-rane). Nu trebuie exclusă nici specia-lizarea îngustă a medicilor, care limi-tează cercul de cunoştinţe şi nu con-tribuie la conceperea integrală a bolii. La greşeli conduce subestimarea anam-nezei, fetişizarea investigaţiilor instru-mentale şi de laborator, supraapre-cierea posibilităţilor de diagnosticare de către unii medici, lipsa succesiunii necesare în activitatea diferitelor insti-tuţii medicale.
GRIGORE DIN NAZIANZ (Teolo-gul) (c. 329–390), teolog, scriitor şi filosof grec. Reprezentant de vază al patristicii. S-a născut în Arianz lîngă Nazianz (Cappadocia). A studiat la Atena împreună cu Vasile cel Mare, cu care se împrieteneşte. A luptat cu suc-ces împotriva arienilor şi a scris nu-meroase opere teologice, precum şi poeme, într-o admirabilă limbă elenă. Orator înnăscut, Grigore a fost cel mai admirat scriitor creştin în epoca bi-zantină. Împreună cu prietenii săi Va-sile cel Mare şi Grigore din Nyssa, aparţine aşa-numitului “cerc cappado-cian”, ce conferă teologiei ortodoxe prima sa formulare. Acest “cerc” a preluat metodele dialecticii platoniene. Căuta să expună adecvat concepţia creştină a treptelor cunoaşterii lui Dumnezeu în termeni filosofici. În această cunoaştere face deosebire între cunoaşterea existenţei şi cunoaşterea fiinţei lui Dumnezeu. Cunoaşterea de-plină e împiedicată de trupul omului. Firea trupească nu permite formarea noţiunilor pur spirituale cu care să poată concepe fiinţa pur spirituală a lui Dumnezeu. Aplică teologia negativă. A participat activ la discuţiile trinitare. A fost canonizat ca sfînt. Predicile sale au exercitat ulterior o puternică in-fluenţă asupra gîndirii creştine: e citat des de Ioan Damaschinul, este admirat de Aureliu Augustin. Tradus în latină, devine un important izvor pentru sco-lastică.

Op. princip.: “45 discursuri şi poezii dogmatice”; “Scrisori teologi-ce”; “Cuvîntare apologetică”; “Cele cinci discursuri teologice”; “Despre fugă” ş.a.
GRIGORE DIN NYSSA (335–394), filosof, teolog şi scriitor grec. Frate mai tînăr al lui Vasile cel Mare. A fost profesor de retorică, episcop al Nyssei. Orator strălucit, autor de scrieri exe-getice, dogmatice, ascetice şi pole-mice, una din cele mai marcante per-sonalităţi ale Bisericii Orientale, a rea-lizat o sinteză între creştinism şi doc-trina lui Plotin. S-a remarcat ca lo-gician prin numeroasele sale scrieri teologice şi apologetice, fiind numit “părintele părinţilor” (reprezentant de frunte al patristicii). S-a afirmat ca cel mai important filosof creştin după Ori-gene. În centrul cugetării lui Grigore stă omul, făptura lui Dumnezeu. Lu-mea se împarte în două sfere: fizică şi spirituală. Puntea de legătură între ele o formează omul. Prin el se realizează marea unitate cosmică. Îngemînarea principiului fizic şi spiritual rămîne o taină, ce nu poate fi concepută nici exprimată. Definiţia dată sufletului se deosebeşte de cea din filosofia aristo-telică ori platonică. A pus bazele exe-geticii creştine. Lasă posterităţii bogate mostre ale intuiţiei în formă de subtile observaţii psihologice. A influenţat mult cultura apuseană, operele lui au pă-truns în Occident prin traducerile lui Eriugena Scot (sec. IX). A fost ca-nonizat ca sfînt.

Op. pr.: “Cateheza cea mare”; “Despre crearea omului”; “Dialogul cu Macrina”; “Viaţa lui Moise”; “Despre feciorie” ş.a.
GRIGORE PALAMA (1296–1359) – teolog bizantin, susţinător şi sistema-tizator al învăţăturii mistice isihasmul, căruia îi conferă o formă filosofică. S-a născut la Constantinopol, după ce capătă studii teologice, devine călugăr la Athos, apoi este ales arhiepiscop de Tesalonic (1347–1359). Posedînd o înaltă cultură teologică, a fost un mare predicător şi scriitor dogmatic şi pole-mic, adept al isihasmului. A fost san-ctificat în 1368, e sărbătorit la 14 noiembrie şi în a doua duminică din Postul mare. În polemica cu reprezen-tanţii raţionalismului teologic de atunci (Varlaam din Calabria şi Grigore Akindynos) apără teza, conform căreia ascetul isihast în stare de extaz percepe direct emanaţia divină necreată şi ima-terială (lumina taborică, pe care apos-tolii au văzut-o pe muntele Tabor). A dezvoltat în spiritul dialecticii idealiste a lui Aristotel învăţătura despre esenţa lui Dumnezeu şi energiile sale: esenţa se află în sine şi e inaccesibilă, ener-giile străbat lumea şi se fac cunoscute omului însuşi în aşa fel, că unitatea divină rămîne integră şi unitatea esen-ţei rămîne unitate în diversitatea de energii. În 1351 la Sinodul din Constan-tinopol s-a confirmat doctrina palami-tă. Au fost publicate şi operele sale.

Op.pr.: “Triade în apărarea sfin-ţilor isihaşti”; “Un tratat despre Teo-logia unită şi distinctă”.
GROSSETESTE ROBERT (1168–1253) – filosof al ştiinţei şi medic en-glez, călugăr franciscan, Cancelar al Universităţii din Oxford. A utilizat ma-tematica şi experimentul în cercetarea fenomenelor naturii. Dezvoltă aristote-lismul arab şi ebraic, scrie un şir de co-mentarii la Etica, Fizica şi Analiticele lui Aristotel. Formulează o teorie me-tafizică a luminii.

Op.pr.: “Despre lumină”; “Despre mişcarea corporală şi lumină”.
GROTIUS HUGO (1583–1645) – fi-losof, jurist, istoric şi diplomat olan-dez, întemeietorul dreptului natural. Afirmă că dreptul are origine umană, se bazează pe natura umană. Referitor la clasificarea dreptului G. evidenţiază dreptul civil şi dreptul natural. Dreptul civil apare istoriceşte şi este deter-minat de situaţia politică. Dreptul na-tural este cauzat de caracterul social al omului, ce condiţionează necesitatea contractului social, pe care oamenii îl în-cheie pentru asigurarea intereselor lor. Considerabil a influenţat teoria po-litică din sec. XVII. Relaţiile interna-ţionale trebuie să se bazeze pe respec-tarea tratatelor.

Op.pr.: “Marea liberă”; “Despre dreptul războiului şi păcii”.
GURU (sanscr. – maestru) – în cultura hindusă, învăţător ori maestru spiritual, înţelept, filosof. El are menirea să intermedieze contactul cu divinitatea, deseori este înţeles ca incarnare a di-vinităţii.
GUST ESTETIC – capacitatea omu-lui de a determina valoarea estetică a obiectelor şi fenomenelor, de a aprecia emoţional diferite proprietăţi estetice, de a delimita frumosul de urît. Deo-sebim G. e. bun, şi G. e. prost. G. e. se formează în procesul vieţii prin edu-caţie estetică. La temelia G. e. se află perceperea senzorială nemijlocită a realităţii, practica socială, ambianţa es-tetică. În linii generale, G.e. este de-terminat de concepţia şi idealurile oa-menilor. Cînd se apreciază o operă de artă, G.e. se numeşte gust artistic. Gra-dul de dezvoltare a G. e. e determinat de profunzimea şi multilateralitatea în-ţelegerii valorilor estetice.
GUTENBERG JOHANN (1400–1468) – tipograf german, care a inven-tat tiparul cu litere mobile. A editat “Biblia” în l. latină. O dată cu desco-perirea tiparului, începe o nouă epocă în dezvoltarea culturii – cultura guten-berghiană.

H

HABERMAS JURGEN (n. 1929) – filosof şi sociolog german, reprezen-tantul Şcolii de la Frankfurt. A abordat probleme ale ştiinţei şi comunicării. Clasifică ştiinţele în funcţie de raportul dintre cunoaştere şi interesul faţă de actul cognitiv. Formulează o “teorie critică” opusă atât pozitivismului, cît şi hermeneuticii.

Op.pr.: “Cunoaştere şi interes”; “Pentru o logică a ştiinţelor sociale”; “Raţiune şi legitimare”; “Teorie şi practică”; “Tehnica şi ştiinţa ca ideolo-gie”; “Pentru reconstrucţia materialis-mului istoric”; “Teoria comerţului co-municării”.
Haos, ordine – categorii ale si-nergeticii. Ultima a descoperit meca-nismul apariţiei ordinii prin fluctuaţie, prin haos. Evoluţia se desfăşoară în conformitate cu sporirea entropiei sis-temului (majorarea dezordinii, hao-sului şi dezorganizării). Fluctuaţiile se amplifică pe contul dezechilibrului, ele zdruncină structura veche şi purced la una nouă: din dezordine apare ordinea. Proceselor de autoorganizare le sunt proprii asemenea tendinţe contradic-torii, cum ar fi instabilitatea şi stabi-litatea, dezorganizarea şi organizarea, dezordinea şi ordinea. Întîmplarea po-sedă facultatea de a îndeplini rolul ace-lui mecanism, acelei forţe, care trans-feră sistemul în atractor, în una din structurile proprii ale mediului, în ten-dinţa internă de organizare a acestuia. Sistemul neliniar încearcă singur să se organizeze, însă aici e necesară pre-zenţa haosului (întîmplării) pentru de-clanşarea mecanismului primar al acestui proces. Paradigma sinergetică s-a dovedit a fi destul de productivă în ştiinţele medico-biologice. E vorba de examinarea fenomenelor de autoor-ganizare în dezvoltarea biologică in-dividuală şi evoluţia viului în an-samblu, în explicarea proceselor bio-logice periodice, în morfogeneză şi în apariţia imunităţii, în analiza diver-selor aspecte ale funcţionării organis-mului uman, ale sănătăţii şi maladiei etc. Pentru funcţionarea optimă a tu-turor sistemelor de activitate vitală a omului este necesar un oarecare regim intermediar dintre haos şi ordine, de regimul haosului determinat. Respira-ţia omului, pulsaţia inimii lui, ritmurile somnului şi înviorării, ritmurile hor-monale, echilibrul psihic – pentru toate acestea şi alte procese similare este proprie o anumită măsură de haos ne-cesară pentru susţinerea sănătăţii omu-lui. În medicina teoretică există noţiu-nea de homeostază, care reflectă inte-racţiunea organismului cu mediul în-conjurător şi este un echilibru relativ constant al stărilor şi sistemelor or-ganismului. Homeostaza este rezultatul funcţionării diverselor sisteme ale or-ganismului, care asigură autonomia şi stabilitatea lui în condiţiile schimbării permanente a mediului. Homeostaza este o stabilitate dinamică, o pulsaţie permanentă dintre haos şi ordine. Boa-la este o atare stare, cînd organismul încearcă să păstreze homeostaza chiar şi prin reacţii neadecvate. Aritmia ini-mii este periculoasă, însă nu mai puţin primejdioase sunt şi bătăile inimii pes-te măsură reglementate, care, de aseme-nea, ne vorbesc de patologie. O inimă cu bătăi prea reglementate nu e ca-pabilă de a reacţiona flexibil la schimbările condiţiilor externe, capaci-tăţile ei adaptive se atenuează. Savan-ţii din diferite domenii ale ştiinţelor medico-biologice actualmente au ajuns la concluzia că sănătatea constituie o balanţă subtilă dintre haos şi ordine. În această ordine de idei, mulţi cercetători, folosind teoria sistemelor dinamice, dezvoltă intensiv noţiunea de “maladie dinamică”. Organismul uman este un sistem, care funcţionează pe baza pro-ceselor de autoreglare şi autoreprodu-cere. Teoria haosului în dinamica ne-liniară joacă astăzi un rol practic în diagnosticarea şi tratarea maladiilor, în prevenirea acceselor acute ale bolilor. Problema este următoarea: Cît haos este necesar omului ca el să devină sănătos? Cît haos poate suporta orga-nismul uman ca el să nu se îmbol-năvească? Cînd oscilaţiile haotice sunt normale şi cînd sunt periculoase pentru sănătate? Răspunsurile la aceste între-bări le putem afla prin metodele si-nergeticii, prin modurile de abordare neliniare. Sinergetica actualmente in-fluenţează radical metodele şi mijloa-cele de investigare în ştiinţele medico-biologice.
HARTLEY DAVID (1705–1757) – medic, psiholog şi filosof englez, unul dintre întemeietorii psihologiei asocia-tive. Studiind psihicul uman, H. a ajuns la concluzia că, în conformitate cu vibraţiile obiectelor din exterior, ca-re acţionează asupra organelor de simţ, în creier se nasc senzaţii, idei, ce co-respund cu ordinea, direcţia, numărul şi frecvenţa vibraţiilor. Senzaţiile şi ideile au o natură spirituală. H. a trans-format mecanismul asociaţiei în prin-cipiu universal de explicare a acti-vităţii psihice. Conform lui H., lumea psihică a omului se formează treptat din nişte elemente psihice primare prin intermediul complicării lor din asocia-ţia fenomenelor psihice. Sursa dezvol-tării psihicului H. o vede în contradic-ţia dintre plăcere şi chin, iar noţiunile generale apar din cele singulare pe ca-lea înlăturării de la asociere a tot ce e întîmplător şi neesenţial şi păstrarea a tot ce e stabil, esenţial, ce se menţine ca ceva integral datorită cuvîntului.

Op. pr.: “Meditaţii despre om, structura lui, datoria şi doleanţele aces-tuia”.
HAŞDEU BOGDAN PETRICEICU (1837–1907) – mare savant, scriitor, pu-blicist, istoric şi filolog român. Cunoş-tea mai mult de 20 de limbi străine, a fost membrul Academiei din Sankt-Pe-terburg (1882) şi Academiei Române (1877). Ideile sale filosofice le expune în lucrarea “Sic cogito” (Aşa cuget), în care încearcă să împace ştiinţa cu re-ligia, filozofia lui J.Bruno cu teoria evoluţionistă a lui Darwin. Ca şi Bruno, el considera că în toate lucrurile este prezent un spirit, că ştiinţa fundamen-tală trebuie să fie ştiinţa despre spirit. Natura şi cosmosul sunt Dumnezeu. Dezvoltă idei valoroase despre cunoaş-tere.
HÎJDEU ALEXANDRU (1811–1874) – cunoscut scriitor, filosof şi filolog român. Absolveşte Seminarul teologic din Chişinău (1828) şi Universitatea din Harkov (1832). A fost funcţionar la Chişinău, Hotin. În explicarea feno-menelor sociale era idealist, se situa sub influenţa filosofiei hegeliene. Con-sidera că filozofia în sistemul cunoş-tinţelor ştiinţifice poate fi comparată cu soarele, în sistemul planetelor, ca şi soarele, ea luminează toate sferele şti-inţifice. Subliniind rolul filosofiei, H.A. nu nega nici rolul religiei.
HEDONISM – concepţie morală fon-dată de Aristip (435–355 î.Hr.) şi Epi-cur (341–270 î.Hr.), care considerau că binele suprem şi scopul vieţii este plăcerea, desfătarea. Iar ea se obţine prin eliminarea suferinţelor. Epicur deosebea plăcerile fizice (satisfacerea necesităţilor în hrană, îmbrăcăminte, locuinţă ş.a.) şi ale minţii (spirituale, plăceri ce le primim de la cunoaştere, prietenie) şi considera că noi nu tre-buie să ne limităm numai la plăcerile necesare (sau naturale) şi uşor de sa-tisfăcut. El acordă prioritate plăcerilor spirituale şi afirma că trebuie să evităm plăcerile ce ţin de necumpătare. Epi-curismul a fost înţeles nu prea corect (ca desfrîu, libertinaj) de succesorii lui Epicur.
HEGEL GEORG WILHELM FRIE-DRICH (1770–1831) – filosof idealist şi dialectician, reprezentantul strălucit al filosofiei clasice germane. A creat sistemul idealismului obiectiv original, la temelia căruia a pus teza despre subs-tanţă ca subiect, despre identitatea din-tre existenţă şi gîndire, despre lume ca o manifestare a ideii absolute. Baza lu-mii o constituie ideea absolută (spiritul universal), care după natura sa e imanent contradictorie, de aceea se află într-o permanentă automişcare, autodezvol-tare. Iar aceasta, la rîndul său, înseamnă autocunoaşterea. În acest proces, ideea absolută, potrivit lui H., trece prin trei etape: prima e etapa logică, atunci cînd ideea există în starea sa pură, înaintea naturii, în “stihia gîndirii pure”; la a doua etapă, ideea absolută se transfor-mă în natură, care este o “exteriorizare a ideii absolute”, a treia etapă include în sine spiritul absolut. La acest nivel, ideea absolută neagă natura şi se întoar-ce din nou în stihia gîndirii, dar nu a celei pure, ci a gîndirii omeneşti. Siste-mul filosofic idealist al lui H., creat sub formă de triadă: teză, antiteză şi sin-teză, poartă un caracter metafizic, în-chis, de la idee începe şi se sfîrşeşte tot cu idee. Alt moment în filosofia lui H. este metoda dialectică, interpretată de el ca teorie universală a dezvoltării şi conexiunii universale. H. a formulat legile cele mai generale ale dezvoltării, principiile fundamentale şi categoriile dialecticii. Dialectica lui H. poartă un caracter idealist, deoarece la temelia dezvoltării şi conexiunii se află ideea absolută. În teoria cunoaşterii H. s-a pronunţat împotriva agnosticismului, acceptînd cognoscibilitatea lumii.

Op.pr.: “Fenomenologia spiri-tului”; “Ştiinţa logicii”; “Enciclopedia ştiinţelor filosofice”; “Filosofia dreptu-lui”; “Prelegeri despre istoria filoso-fiei”; “Prelegeri despre filosofia isto-riei”; “Estetica”.
HEIDEGGER MARTIN (1889–1976) – filosof german, unul din fondatorii existenţialismului. La temelia filosofiei sale H. pune noţiunea de existenţă şi problema sensului existenţei, care poa-te fi înţeles, dezvăluind existenţa uma-nă. H. afirmă că cea mai esenţială tră-sătură a existenţei este timpul, fiindcă ontologic existenţa omului este vre-melnică, finită. Anume trăirea caracte-rului temporal al existenţei sale, con-centrarea atenţiei spre viitor, spre ine-xistenţă îi atribuie personalităţii o exis-tenţă autentică. Experienţa spirituală a personalităţii, care simte irepetabili-tatea sa, caracterul momentan al exis-tenţei sale şi inevitabilitatea morţii şi-au aflat expresie la om, după H., în asemenea noţiuni ca frica, conştiinţa, vina, grija ş.a. H. afirmă că existenţa nu poate fi percepută, ea poate fi nu-mai ascultată. Existenţa trăieşte prin limbă, limba e casa existenţei. În con-diţiile tehnicizării, limba devine mijlo-cul de transmitere a informaţiei şi în felul acesta moare ca limbă autentică, ultimul fir este care-l leagă pe om şi cultura lui cu existenţa. De aceea sar-cina întregii omeniri constă în a se concentra asupra limbii, care continuă să trăiască, în primul rînd, în operele poeţilor. Spre sfîrşitul activităţii sale H. înclină spre contemplarea mistică a existenţei, afirmînd imposibilitatea în-ţelegerii raţionale a ei.

Op.pr.: ”Existenţă şi timp”; “Kant şi problema metafizicii”; “Introducere în metafizică”.
HEISENBERG WERNER (1901–1976) – fizician german, unul din înte-meietorii mecanicii cuantice, autorul teoriei relaţiilor de incertitudine, care limitează posibilitatea utilizării noţiu-nilor mecanicii clasice în mecanica cu-antică, unul din autorii modelului structurii nucleului atomar din protoni şi neutroni. A lucrat şi asupra pro-blemelor teoriei cuantice a cîmpului. Concepţia filosofică a lui H. a evoluat de la pozitivism spre idealismul obiec-tiv al lui Platon. H. a supus unui studiu minuţios legătura dintre fizica contem-porană şi ideile filosofice antice, ca şi reprezentanţii energetismului, susţinea că particulele elementare sunt alcătuite din energie. H. a formulat principiul observării, a dat o nouă interpretare principiului cauzalităţii, a introdus no-ţiunea de teorie izolată, a analizat no-ţiunea de simplitate a teoriei ştiinţifice, diverse probleme socio-culturale ale ştiinţei şi aspecte ale concepţiei com-plementarităţii.

Op. Pr.: “Probleme filosofice ale fizicii atomice”; “Fizica şi filosofia”.
HELVETIUS CLAUDE ADRIEN (1715–1771) – filosof materialist şi re-prezentant al ateismului francez din sec. XVIII. Susţinea că lumea e mate-rială, infinită în spaţiu şi timp, se află într-o permanentă mişcare, iar repre-zentările şi noţiunile, care apar în gîn-direa oamenilor sunt nişte însuşiri ale materiei, sunt secundare faţă de ea. Viaţa psihică a omului e dependentă de cea fizică, de aceea nu e posibilă ne-murirea sufletului. În teoria cunoaş-terii H. porneşte de la senzualismul lui Locke, atribuindu-i acestuia un carac-ter consecvent materialist. El afirma că “tot ce este inaccesibil simţurilor nu poate fi cunoscut nici de raţiune”. Iar senzaţiile sunt provocate de acţiunea pe care o exercită obiectele şi fenome-nele lumii exterioare asupra organelor de simţ ale omului. Prin senzaţii, omul cunoaşte lumea autentică. Materialis-mul lui H. purta un caracter mecani-cist, metafizic, contemplativ. Rolul determinant în istorie H. îi atribuia conştiinţei umane şi patimilor. Acorda o mare importanţă rolului mediului în-conjurător asupra formării caracterului omului, argumenta necesitatea trans-formării mediului.

Op.pr.: “Despre spirit”; “Despre om, facultăţile sale intelectuale şi edu-caţia sa”.
HENOTEISM (gr. hen – un (ambi-gen) şi theos – Dumnezeu) – formă de credinţă religioasă premărgătoare mo-noteismului. Propagă credinţa într-un Dumnezeu, dar admite şi existenţa al-tor zei. După ipoteza emisă de Max Muller în 1878, H. reprezintă o formă de religie primitivă, care face trecerea de la politeism la monoteism, în care una din divinităţile adorate devine principala divinitate, de tipul celor ocrotitoare. De H. putem vorbi referi-tor la religia daco-geţilor în cazul zeu-lui suprem Zamolxis.
HERACLIT (cca. 544–480 î. Hr.) – fi-losof antic grec, unul din întemeietorii dialecticii. Afirmă că lumea este unitară, ea n-a fost creată de nimeni, ci a fost, este şi va fi un foc veşnic, care se aprinde conform măsurilor şi tot conform măsurilor (legilor) se stinge. După H., focul (logosul) este prin-cipiul iniţial, substanţa primordială din care, datorită diverselor schimbări, are loc transformarea lui în apă şi pămînt, unicul devine multiplu şi totul. Focul este materia, care uneşte tot ce există. H. susţine că universul se află într-o permanentă mişcare, într-un proces veşnic schimbător de apariţie şi dis-pariţie, deoarece totul curge, în unul şi acelaşi rîu nu poţi intra de două ori. La temelia mişcării stă lupta contrariilor din care este alcătuită lumea. Concep-ţia dialectică, formulată de H., poartă un caracter spontan. Ea este bazată pe contemplarea vie şi e mărginită istori-ceşte, deoarece H. înţelegea mişcarea doar ca o mişcare ciclică a naturii. În teoria cunoaşterii H. admite existenţa a două niveluri – a celui senzorial şi raţional, precum şi importanţa ambelor în descoperirea treptată a esenţei natu-rii. Logosul poate fi cunoscut numai cu ajutorul gîndirii abstracte.
HERBART Johann (1776–1841) – filosof, psiholog şi pedagog german. La baza existenţei pune “realele” – niş-te esenţe spirituale, invariabile, eterne, asemănătoare cu “monadele” lui Lei-bniz. Realele sunt incognoscibile, rămî-nînd “lucruri în sine” ca la I.Kant. H. recunoaşte existenţa celui mai superior şi desăvîrşit “real” – sufletul. Toate fe-nomenele psihice sunt produsul sufle-tului.

Op.pr.: “Metafizica generală”; ”Enciclopedie a filosofiei”; “Psiholo-gia ca ştiinţă”.
HERDER JOHANN (1744–1803) – filosof-iluminist german, scriitor şi cri-tic literar. În lucrările sale a generalizat descoperirile naturalist-ştiinţifice şi fi-losofice contemporane lui şi, bazîn- du-se pe filosofia senzualistă engleză şi estetică a sec. XVIII, a marcat o etapă calitativ nouă în dezvoltarea ilu-minismului în Germania. El s-a pronun-ţat împotriva raţionalismului unilate-ral, accentuînd importanţa simţurilor, sentimentelor în diverse forme ale acti-vităţii creatoare a oamenilor. În viziu-nea lui H., lumea e înţeleasă ca un or-ganism unic, ce se află în continuă dezvoltare.

Op.pr.: “Idei asupra filosofiei istoriei omenirii”.
HERMENEUTICĂ (gr. hermeneu-tikos – ce lămureşte, ce tălmăceşte) – totalitate de metode şi reguli ce inter-pretează, traduce şi lămureşte sensul, conţinutul şi rolul operelor culturii şi ştiinţei (în primul rînd, al textelor vechi). H. este un curent în filosofia contemporană. Iniţial, metodele herme-neuticii s-au elaborat în cadrul teolo-giei creştine cu semnificaţia de tra-ducere şi tălmăcire adecvată a textelor biblice. Cea mai veche lucrare de H. biblică este lucrarea “Cheia” de Meli-ton de Sardes (sec. II). Ca interpretare a textelor teoretic fundamentată şi me-todic pusă la punct, H. a fost dezvolta-tă în ştiinţa istorico-filosofică din sec. XVIII. La începutul sec. XIX F.Schle-iermacher pune bazele H. ca teorie generală a interpretării, ca metodologie a interpretării istorice a operelor de cultură, ca artă a traducerii textelor fi-losofice. W.Dilthey transformă H. drept bază metodologică a cunoştinţe-lor umanistice. El importă şi termenul H. din teologie pentru filosofia socială spre a denumi disciplina ce are ca obiect investigarea şi interpretarea comportamentului uman, a vorbirii, in-stituţiilor etc. ca fiind esenţialmente intenţionale. Evenimentele sociale tre-buie înţelese rezultînd din intenţiile subiective ale personalităţilor. În sec. XX H. se transformă treptat într-una din principalele proceduri metodolo-gice ale filosofiei, iniţial în cadrul exis-tenţialismului (ca cercetare privitoare la sensul existenţei umane – M.Hei-degger), apoi propriu-zis în H. filoso-fică (Gadamer – elevul lui Heidegger). La Gadamer H. obţine funcţiile de on-tologie şi de filosofie socială. La J.Ha-bermas (Şcoala de la Frankfurt) H. se manifestă ca un mijloc de consolidare a diferitelor curente ale filosofiei con-temporane. P.Ricoeur elaborează la-tura gnoseologică a H. După el, orice concepere este o tălmăcire de semne şi simboluri, incluzînd şi textele. Con-cepţia lui Ricoeur, în sensul strict al cuvîntului, se poate numi pe deplin H. filosofică. În a doua jumătate a sec. XX diferite probleme ale H. au mai fost elaborate de G.Kuhn, K.Apel, E.Coreth. H. e cercetată, de asemenea, în Danemarca, Olanda, SUA. În ţările anglofone interesul faţă de H. a fost impulsionat de influenţa lui L.Wittgen-stein (1889–1951). H. şi astăzi conti-nuă să fie dezvoltată în cadrul concep-ţiilor diferitor cercetători.
HILBERT DAVID (1862–1943) – matematician şi logician german. În operele sale acorda o mare atenţie pro-blemelor fundamentale ale matematicii şi logicii matematice. Sunt cunoscute cercetările lui H. referitoare la folosirea metodei axiomatice în cunoaşterea şti-inţifică, a supus unei construcţii strict axiomatice geometria lui Euclid. Încer-carea lui H. de a fundamenta mate-matica prin formalizarea ei completă a avut drept consecinţe apariţia formalis-mului şi a unei despărţituri a matema-ticii – a metamatematicii (teoriei argu-mentelor). Sunt înalt apreciate şi stu-diile lui H. referitoare la calculele enunţurilor şi calculele predicatelor.

Op. pr.: “Fundamentele geome-triei”; “Bazele logicii teoretice”; “Fun-damentele matematicii”.
HILOZOISM (din gr. hyle – subs-tanţă şi zoe – viaţă) – teorie potrivit căreia întreaga materie ar fi vie, însu-fleţită, avînd capacitatea de a gîndi şi a simţi. Termenul a fost pus în circuit în 1678 de către Cudworth. Adepţi ai hilozoismului au fost primii materia-lişti greci, Bruno şi materialiştii din sec. XVIII.
HINDUISM – sistem religios şi social autohton al Indiei (majoritatea popu-laţiei), constituit în sec. VI–VII d.Hr., care constă dintr-un complicat amestec de străvechi credinţe populare cu ele-mente din religia vedică şi idei brah-mane, reprezentînd astăzi etapa moder-nă, socială şi spirituală a Indiei. H. apare în timpul (menţionat mai sus) cînd în India se răspîndea Islamul, şi “hindu”, deci “hindus” se numeau cei care nu l-au acceptat; hindus e con-siderat acela, la care cel puţin un pă-rinte este indian şi care nu aparţine de o altă religie. H. a păstrat multe ele-mente din credinţele religioase primi-tive: închinarea la animale sacre, feno-menelor naturale, cultul strămoşilor. Se admite multitudinea de secte şi curente: vişnuismul, şivaismul, sactis-mul (sacti – manifestarea feminină a lui Brahma). Printre cele mai venerate zeităţi se află trinitatea brahmanismu-lui: Brahma (creatorul), Vişnu (ocro-titorul), Şiva (concomitent făuritor, ocrotitor şi nimicitor). Toţi zeii sunt doar reprezentări ale unicului Dumne-zeu adevărat (Dumnezeu e unul, deşi în multitudine, este unul în acelaşi mod în care umanitatea este una). Acest Dumnezeu este Brahman. Re-ligia (dharma) pentru hindus a fost totdeauna o experienţă de viaţă, ceva practic, nu teoretic, mai mult (ceva) subiectiv decît obiectiv. Hinduşii con-cep viaţa ca o dramă nesfîrşită: naş-tere, moarte şi renaştere, moarte şi re-naştere... Ei susţin că sufletul a existat întotdeauna şi va continua să existe pînă se va uni cu Dumnezeu.
HINTIKKA JAAKKO (n. 1929) – fi-losof şi logician finlandez, specialist în filosofia limbajului şi istoria logicii. Se pronunţă contra neopozitivismului, formulează concepţia despre informa-ţia profundă şi superficială, despre ca-racterul activ al cunoaşterii umane, conform căreia adevărurile matematice şi logice prezintă informaţie despre realitatea obiectivă.

Op.pr.: “Cercetări logico-epi-stemologice”; “Logica jocurilor ling-vistice şi informaţia”; “Timp şi mo-dalitate în gîndirea antică”;
HIPNOZĂ – stare de somnolenţă pro-vocată artificial prin sugestie. În pro-cesul H., cînd are loc inhibiţia scoarţei cerebrale, individul nu reacţionează la excitanţii exteriori şi depinde în între-gime de hipnotizator, executînd numai comenzile lui. 5–8% din toată popula-ţia se supune lesne H. Se deosebesc cîteva faze de H. – letargie, catalepsie şi somnambulism. H. se aplică mai des în scopuri curative.