Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

D

D'ALEMBERT JEAN LE ROND (1717–1783) – filosof iluminist şi ma-tematician francez. Împreună cu Di-derot, a redactat “Enciclopedia”. Ba-zîndu-se pe ideile lui F.Bacon, a des-cris istoria apariţiei şi dezvoltării pro-cesului de cunoaştere şi a încercat să facă o clasificare a ştiinţelor. D. re-cunoştea existenţa spiritului indepen-dent de materie (dualism), nega teoria ideilor înnăscute a lui Descartes, era adeptul senzualismului materialist in-consecvent. Spre deosebire de alţi ilu-minişti francezi, D. nega condiţionarea moralei de către mediul social.
DAO – (cale, drum) – una din cele mai importante categorii ale filosofiei din China antică. Filosofii materialişti (Lao-ţze, Van-ciun ş.a.) prin D. Înţe-legeau ceea ce este firesc în ordinea lucrurilor, ultima realitate, principiul ordinii în Univers, în comportarea in-dividului, în gîndirea umană, principiul care dirijează lumea materială veşnică. Succint, D. înseamnă “căile”, legităţile naturii, “căile” de viaţă a omului şi “căile” gîndirii umane. În filosofia chi-neză idealistă D. este tratat ca un “principiu ideal”, ca o “nonexistenţă autentică“ sau o “cale divină“.
DAOSISM (chinez. dao ţzia – şcoala dao) – unul din principalele curente ale filosofiei chineze, apărut în sec. VI– V î.Hr., care împreună cu confucia-nismul şi budismul alcătuiesc triada filosofico-religioasă, ce a determinat viaţa ideologică a Chinei pînă în sec. XX. Întemeietorul D. este considerat Lao-ţze, dar gînditorul principal a fost Cijuan-ţze, printre alţi reprezentanţi se numără Ian Ciju, Le-ţze ş.a. În D. clasic se îmbinau materialismul naiv cu elemente ale dialecticii spontane şi ale misticii. Temelia filosofiei D. o constituie învăţătura despre dao – ca-lea, legea firească cea mai generală de apariţie şi dezvoltare a Universului. Toate lucrurile apar şi se transformă conform “căii” sale – dao. Omul tre-buie să trăiască o viaţă firească în de-plină armonie cu natura. Orice acţiu-ne, care vine în contradicţie cu dao, conduce la insucces şi pieire. În Uni-vers nu se poate face ordine în mod artificial.
DARWINISM SOCIAL – curent bio-logist în sociologie din sec. XIX–XX, reprezentanţii căruia încercau să ex-tindă legile biologice (legea selecţiei naturale, a luptei pentru existenţă, a supravieţuirii celui mai puternic ş.a.) descoperite de Ch.Darwin, asupra so-cietăţii, reducînd astfel legile sociale la cele biologice. Întemeietorul D. s. a fost H.Spencer. Ideea centrală în D. s. este de a argumenta că structura socia-lă a societăţii e determinată de capa-cităţile biologice, naturale ale omului. Totul ceea ce se întâmplă în societate, orice hotărîre, reguli acceptate nu tre-buie să vină în contradicţie cu legile biologice. Dar, deoarece interesele şi simpatiile social-politice ale adepţilor D. s. erau diferite, prin urmare, şi le-gile biologice folosite de ei, şi inter-pretarea lor nu era univocă. Aceasta a determinat caracterul variat al D. s., care include în sine o mulţime de ver-siuni, uneori chiar contrare. Unele din ele erau legate de rasism. În prezent D. s. nu are o răspăndire atît de largă ca la început, dar ideile lui au evoluat în sociobiologie, etologie, funcţionalism şi alte teorii.
DARWIN CHARLES (1809–1882) – savant naturalist englez, întemeietorul teoriei evoluţioniste despre originea speciilor prin selecţia naturală. Acesta a fost rezultatul unor cercetări îndelun-gate în timpul expediţiei sale în jurul lumii, efectuate în anii 1831–1836. A activat în domeniul biologiei, zoolo-giei, geografiei, geologiei, paleontolo-giei şi a practicii agricole din acea perioadă. Pe D. l-a preocupat şi pro-blema apariţiei plantelor cultivate şi a animalelor domestice pe calea selecţiei artificiale, astfel, dezvoltînd ideea des-pre originea speciilor. Mai tîrziu ex-plică originea animală a omului. Teo-ria lui D. a fost apreciată de contempo-rani ca o revoluţie în ştiinţă. Actual-mente, unele din tezele lui D. vin în contradicţie cu faptele ştiinţifice şi, prin urmare, pun sub semnul întrebării însăşi veridicitatea acestei teorii.

Op. pr.: “Originea speciilor prin selecţia naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă”; “Animalele domesticite şi plantele cul-tivate”; “Originea omului şi selecţia sexuală”; “Exprimarea emoţiilor la om şi animale”.
DATORIE – categorie a eticii, care reflectă îndatoririle morale ale omului, îndeplinite din îndemnul conştiinţei. În D. îşi află expresie cerinţele societăţii faţă de personalitate şi obligaţiile per-sonalităţii în faţa societăţii. Conţinutul şi valoarea D. morale poartă un carac-ter concret istoric, în funcţie de etapa dezvoltării sociumului. În noţiunea D. se include şi necesitatea îndeplinirii unor norme morale generalumane ale vieţii în comun a oamenilor, care s-au format istoriceşte, contribuie la progre-sul general şi dezvoltarea individuală a personalităţii. D. morală poartă un carac-ter imperativ, de constrîngere externă, de aceea înţelegerea conştientă a înda-toririlor morale, asimilarea lor ca o ce-rinţă interioară îi ajută omului să se ori-enteze în conduita sa, să-şi realizeze mai reuşit obligaţiile morale, să res-pecte cerinţele morale chiar şi în lipsa elementului de constrîngere. În etica creştină D. morală e determinată de forţe supranaturale, iar în sistemele idealiste D. e concepută ca ceva ab-stract, în afara relaţiilor reale, ca pro-dus al conştiinţei (de ex. imperativul categoric la I.Kant).
DECALOG (din gr. – zece cuvinte sau porunci) – cele “Zece porunci” re-ligioase şi etice, care, conform textului Vechiului Testament al Bibliei, au fost revelate de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, gravate pe două table de piatră. Textul se află în Vechiul Testament (Exod sau Ieşire 20, 1–17 şi Deut. 5, 6–22). În Noul Testament, Iisus nu anulează Decalogul, ci îl de-săvîrşeşte, accentuînd dragostea ca va-loare morală supremă, care constituie miezul creştinismului (dragostea faţă de Creator şi faţă de orice om).
DEDUCŢIE (lat. deductio – dedu-cere) – formă a raţionamentului şi me-todă de cercetare de la general la par-ticular. Metoda deductivă este auten-tică, certă. Dacă premisa generală e adevărată, atunci şi concluziile particu-lare deduse vor fi neapărat adevărate. De ex., din premisa “Toţi oameni sunt muritori” deducem cu precizie că fie-care om în parte e muritor. În pa-radigma metafizică se supraapreciază importanţa inducţiei (filosofii empirişti F.Bacon, G.Galilei ş.a.) sau a deduc-ţiei (raţionaliştii Descartes, Spinoza, Leibniz). Concepţia dialectică susţine că deducţia se află într-o strînsă le-gătura cu inducţia, completîndu-se una pe alta. De ex., dintr-un şir de acuze, simptome, urmează concluzia (diag-nosticul), iar apoi cu ajutorul deducţiei pot să concretizeze şi alte simptome, pe care nu le-a observat la început.
DEFINIŢIE (lat. definitio – definiţie) – operaţie logică în procesul căreia se dezvăluie conţinutul noţiunii şi limitele ei. Conţinutul noţiunii, alcătuiesc note-le esenţiale, care reflectă însuşirile fun-damentale ale obiectelor. Dar în D. aproape niciodată nu se includ toate notele esenţiale, deoarece acest lucru este deseori imposibil. Noţiunea are un conţinut mai bogat decît D. Ea expri-mă într-o formă concisă principalul, esenţialul din conţinut. D. trebuie sa fie clară, precisă, adecvată, să nu con-ţină expresii echivoce, să nu fie con-tradictorie sau negativă, să nu conţină tautologie.
DEFINIŢIE INDUCTIVĂ – care permite din unele judecăţi ale teoriei să fie construite noi judecăţi prin inter-mediul folosirii unor operaţii logice. D.i. poate avea loc atunci, cînd sunt prezente enunţurile iniţiale sau elemen-tare ale sistemului dat şi dacă se res-pectă regulile sau operaţiile logice, ca-re contribuie la formarea unor elemen-te noi ale sistemului pe baza celor exis-tente deja. D.i. trebuie să fie completă.
DEFINIŢIE OPERAŢIONALĂ – definiţia însuşirilor obiectelor prin in-dicarea operaţiilor experimentale de măsurare cu obiectele, care posedă aceste însuşiri şi care pot fi nemijlocit observate. Termenul de D.o. a fost introdus în logică de fizicianul şi fi-losoful american P.Bridgman (1882–1962), care susţinea că definiţia no-ţiunilor ştiinţifice trebuie realizată nu prin termenii altor abstracţii, ci prin termenii operaţiilor experienţei. D.o. joacă un rol deosebit în ştiinţele na-turale matematizate, unde valoarea con-stantelor trebuie permanent determi-nată prin intermediul unor anumite operaţii de măsurare. Deseori D.o. se foloseşte la interpretarea empirică par-ţială a noţiunilor ştiinţifice. Una şi aceeaşi noţiune ştiinţifică poate obţine cîteva D.o., care vor indica diverse situaţii empirice de aplicare a noţiunii corespunzătoare. Absolutizarea impor-tanţei D.o. e caracteristică pentru ope-raţionalism – o direcţie subiectiv-idea-listă în metodologia şi filosofia ştiinţei, care reduce cunoştinţele teoretice la procedurile empirice de măsurare.
DEIDEOLOGIZARE – concepţie so-cial-filosofică răspîndită în jumătatea a doua a sec. XX, care avea drept scop justificarea caracterului obiectiv şi ne-partinic al ştiinţei. La temelia D. a fost pusă sociologia cunoştinţelor lui K.Mannheim (1893–1947). El susţinea că ştiinţa include cunoştinţe obiective şi adevărate despre fapte, iar ideologia e un sistem de principii şi idei despre valorile sociale şi morale, care exprimă interesele subiective ale diferitelor cla-se, pături sociale şi grupuri, fără a lua în considerare aprecierea ştiinţifică a realităţii. De aceea ideologia nu întot-deauna reflectă adevărat lumea. Ba-zîndu-se pe această contradicţie dintre ideologie şi ştiinţă, unii filosofi şi so-ciologi occidentali (R.Aron, D.Bell, K.Popper şi a.) au ajuns la concluzia ca în Occident, odată cu formarea so-cietăţii industriale dezvoltate, stabilirea coincidenţei intereselor în plan general naţional şi diminuarea conflictelor sociale, ideologia dispare. Iar funcţiile integrative ale ideologiei în condiţiile RTŞ le va îndeplini ştiinţa.
DEISM (lat. deus – Dumnezeu şi fr. deisme) – concepţie filosofică-reli-gioasă, fondată de Herbert de Cher-bury (sec. XVII), care respinge orice dogmă a religiilor oficiale, reducînd religia la un fenomen ce decurge din însăşi firea omenească. Existenţa lui Dumnezeu se afirmă numai drept cau-ză primară a lumii şi a omului, dar respinge providenţa divină, negînd şi lucrarea divinităţii în lume şi în viaţa omului. Deismul este contrar teismu-lui.
DEMIURG (gr. demiurgos – meşteşu-gar, creator, făuritor) – făcătorul, ar-hitectul lumii văzute, organizator al universului în filosofia lui Platon; este una dintre definiţiile divinităţii. Ace-laşi sens, dar mai dezvoltat, îl are şi în misticismul neoplatonicilor. La gnos-tici D. este supus zeului suprem.
DEMNITATE – categorie a eticii, care exprimă valoarea morală a omu-lui, atitudinea lui faţă de sine însuşi şi recunoaşterea sau nerecunoaşterea de către societate a valorii personalităţii sale. D. este o formă a autoconştiinţei şi autocontrolului, un mijloc de în-ţelegere de către om a responsabilităţii sale faţă de sine însuşi ca personalitate morală. Sentimentul D. nu-i permite personalităţii să săvîrşească fapte mo-rale care nu corespund cu ţinuta şi con-duita ce şi-o impune şi, în acelaşi timp, obligă să respecte D. altor oameni. Astfel, D. contribuie la perfecţionarea morală a personalităţii. Societatea, la rîndul sau, e obligată sa recunoască şi să asigure condiţiile necesare pentru manifestarea D. tuturor membrilor. D. este un aspect important al libertăţii morale şi sociale a omului. Înţelegerea noţiunii de D. a fost diferită, în funcţie de nivelul de dezvoltare a societăţii şi a concepţiilor etico-filosofice. În etica religioasă D. omului, valoarea lui morală e legată de îndeplinirea de către el a unor îndrumări religioase. Etica idealistă priveşte D. ca un fenomen ab-stract, separat de viaţa socială, numai în relaţie cu afirmarea individualităţii.
DEMOCRAŢIE (gr. demos – popor şi kratos – forţă, putere, conducere) – guvernarea prin popor – formă de or-ganizare şi de conducere politică a so-cietăţii, bazată pe principiul partici-pării poporului la conducere, unde su-fragiul universal este exercitat în mod liber şi fără nici o constrîngere morală sau fizică. Modelul clasic al democra-ţiei antice s-a cristalizat în Grecia în sec.VII–V î.Hr. Ulterior acesta fu pre-luat de Republica romană. D. directă implică participarea nemijlocită a tutu-ror membrilor societăţii la decizie şi conducere. D. indirectă (reprezentati-vă) e cea în care membrii societăţii participă la guvernare prin reprezen-tanţii aleşi de ei. Prin D. se marchează şi sistemul de exercitare a voinţei gru-purilor sociale şi profesionale – demo-craţie socială, economică, industrială, creştină etc. Există trei interpretări ale termenului, dintre care două vizează in-stituţii şi moduri de guvernare, iar cea de-a treia – un concept de egalitate socială: 1) dacă exprimarea voinţei se face “de către popor”; 2) dacă se ac-ţionează “pentru popor”, deci în in-teresul lui; 3) ”din popor” – dacă ori-cărui membru al societăţii îi sunt ac-cesibile posturi, funcţii, studii etc. Pro-blema D. constituie una dintre cele mai abordate probleme din cadrul filosofiei sociale, sociologiei, economiei, poli-tologiei şi teologiei.
DEMOCRIT DIN ABDERA (circa 460–370 î.Hr.) – filosof materialist şi savant enciclopedist din Grecia antică, unul din întemeietorii teoriei atomiste. La temelia tuturor lucrurilor după D. se află două principii primordiale – atomii şi vidul. Atomii sunt particule indivizibile, invariabile, veşnice, care se află în permanentă mişcare şi care se deosebesc între ele numai prin for-mă, mărime, poziţie şi ordine, mişca-rea survine de la o forţă externă necu-noscută. Toate corpurile existente apar din combinaţia atomilor şi dispar o dată cu despărţirea lor. D. recunoaşte existenţa unui număr infinit de lumi care se nasc din vîrtejuri de atomi ce se mişcă în vidul infinit. Aceste lumi apar şi dispar de la sine, pe cale naturală, con-form legii necesităţii şi nu sunt create de zei. D. absolutizează necesitatea şi neagă întîmplarea, stabilindu-se pe po-ziţii fataliste. Printre primii în istoria filosofiei, D. a creat o teorie a cunoaş-terii bazată pe evidenţierea cunoaşterii senzoriale şi raţionale. Perceperea sen-zorială alcătuieşte temelia cunoaşterii, dar cunoştinţele obţinute pe această ca-le sunt incomplete, neautentice, “întu-necate”, fiindcă natura adevărată a lu-crurilor (atomii şi vidul) poate fi înţe-leasă numai cu ajutorul gîndirii, al cu-noaşterii “luminoase”. Teoria sa mate-rialist-atomistă a fost dezvoltată de Epicur şi Lucreţiu.
DEMOGRAFIE (gr. demos – popor şi grapho – scriu) – ştiinţă despre po-pulaţie, care studiază legităţile ei, com-ponenţa, structura, răspîndirea pe te-ritoriu şi dinamica în timp.
DEMOGRAFICĂ PROBLEMA – subiect important al bioeticii. Demo-grafia este ştiinţa care studiază legi-tăţile dezvoltării şi funcţionării proce-selor demografice, tendinţele şi schim-bările populaţiei. Dar dezvoltarea ne-controlată a populaţiei pe planeta noas-tră şi dezvoltarea considerabilă a pro-ducţiei şi consumului devine o presiu-ne excesivă asupra biosferei şi asigu-rării vieţii. Ritmurile sporite ale dez-voltării populaţiei în unele ţări pot fi catastrofale pentru întreaga lume. De aici porneşte la necesitatea schimbă-rilor radicale în strategia existenţei şi funcţionării civilizaţiei. Summitul din Rio de Janeiro (1992) a acceptat o nouă paradigmă în scopul asigurării securităţii ecologice şi demografice. Se are în vedere noosferizarea acestor procese. Pentru asigurarea dezvoltării durabile a societăţii, evoluţiei optime a biosferei este necesar de a reduce consumul resurselor naturale, energiei aproape de 10 ori sau de a deminua populaţia de 10 ori. Altfel, noi ne vom pomeni în faţa unei catastrofe globale. Procesele demografice au legităţile lor şi se dezvoltă cu accelerare. La înce-putul sec. XXI pe pămînt există 6 mld. de oameni. Într-o secundă pe pămînt se nasc 3 copii, iar în fiecare an populaţia planetei sporeşte cu mai mult de 100 mln. de oameni. Încă un aspect al pro-blemei demografice. Cea mai mare creştere a populaţiei este în Africa, America Latină şi Asia Orientală şi se presupune că în viitorul apropiat aici vor locui 80 % din populaţia lumii. Deci, dacă procesele demografice ies de sub control (iar ele au asemenea tendinţă), atunci ele pot agrava drama-tic alte probleme globale (alimentară, energetică, a resurselor naturale, ocro-tirii sănătăţii ş.a.) şi conduce la conse-cinţe imprevizibile. Trecerea la dez-voltarea durabilă cu necesitate impune schimbări radicale în situaţia demogra-fică. Esenţa acestei revoluţii demogra-fice, care trebuie să se realizeze, constă în noosferizarea proceselor sociale, re-ducerea raţional dirijată a populaţiei. Chiar dacă noi am introduce tehnologii scientofage, cicluri închise şi produ-cere fără deşeuri, totuna presiunea an-tropogenă asupra biosferei se va mări şi poate conduce la schimbări irever-sibile în biosferă, la un posibil colaps ecologic mondial. Este clar că numai mecanismele raţionale de noosferizare ale proceselor demografice constutuie ieşirea din situaţie. Savanţii şi teoreti-cienii conştientizează faptul că dezvol-tarea omenirii este limitată nu de resur-sele materiale şi nu atît de consumul lor, cît de condiţiile ecologice şi de-mografice de protejare a biosistemelor. Măsurile acceptate pînă în prezent n-au dat efectul scontat din cauza apre-cierii neadecvate a mediului ambiant. Principalul, este populaţia, creşterea ei sporită, de asemenea, creşterea necesi-tăţilor şi consumului. Reprezentanţii ideologiei ecogeice consideră că, dacă ne vom conduce de imperativul “1 co-pil în familie”, atunci aceasta ar cores-punde cu 2% de scădere a populaţiei anual, fapt ce ar conduce în viitor la reducerea populaţiei de 10 ori. Stra-tegia demografică globală constă în faptul că pentru protejarea biosferei şi societăţii, pentru supravieţuirea ome-nirii noi trebuie să schimbăm nu atît natura, cît pe noi înşine, societatea în întregime. Epoca revoluţiilor sociale a luat sfârşit, a început epoca revoluţii-lor socionaturale. Revoluţia ecologo-demografică este una din ele.
DEMONSTRAŢIE – raţionament, care argumentează adevărul sau falsi-tatea enunţului denumit teză. Pentru D. e nevoie de argumente şi reguli. Se deosebesc D. directe şi D. cu ajutorul unor presupuneri suplimentare.
DEONTOLOGIE (deontos – datorie şi logos – ştiinţă, cuvînt) – învăţătura despre datoria morală ca un domeniu al eticii. Noţiunea D. a fost introdusă în ştiinţă de filosoful-utilitarist englez J.Bentham cu sensul de ştiinţă a mora-lităţii, teoria moralei în general. D. în medicină e o ramură a eticii medicale şi bioeticii, care reglementează relaţiile medic – pacient, e învăţătura despre datoria profesională şi totodată morală a medicului. Normele şi aprecierile deontologice generalizează diverse si-tuaţii clinice de pe poziţiile îndeplinirii datoriei profesionale de către lucrătorii medicali. Se împarte în compartimen-te, corespunzător cu diviziunea muncii în medicină: D. în pediatrie, terapie, chirurgie, psihiatrie etc., deontologia surorilor medicale, a organizatorilor ocrotirii sănătăţii ş.a. D.m. e o concre-tizare şi utilizare în practica medicală a principiilor şi normelor eticii medicale şi bioeticii, e experienţa morală colec-tivă a medicinei, e şcoala profesiona-lismului în medicină, e măiestria ale-gerii celor mai optime mijloace pentru afirmarea umanismului medical.
DEONTOLOGIE MEDICALĂ (vezi: Deontologie)
DEOSEBIRE – categorie filosofică, ce reflectă raportul inegalităţii obiec-tului cu sine însuşi şi cu alte obiecte. D. este etapa iniţială sau finală în dez-voltarea şi rezolvarea contradicţiilor. Se cunosc D. neesenţiale şi esenţiale, interioară şi exterioară. D. exterioară e o D. a obiectelor, fenomenelor, proce-selor identice, dar care nu sunt unitare, nu au o legătură interioară. D. inte-rioară poate avea loc numai în unitate cu cea exterioară, deoarece D. inte-rioare apar în obiecte, fenomene sub influenţa interacţiunii lor cu alte feno-mene şi obiecte.
DEPĂŞIRE (germ. aufheben – des-fiinţare, anulare şi păstrare) – transfor-mare, care include în sine anularea, în-lăturarea a tot ce e vechi, ce şi-a trăit traiul şi, în acelaşi timp, păstrarea a tot ce e nou, pozitiv, progresist, ce con-tribuie la dezvoltarea fenomenelor şi obiectelor. Noţiunea de D. e una din cele mai importante în filosofia lui Hegel, folosită de el pentru caracteris-tica procesului de autodezvoltare a ideii absolute. Fiecare treaptă în dez-voltarea acesteia, care în ansamblu al-cătuieşte triada logic-abstractă, este o “depăşire” a celei precedente, iar sin-teza cea superioară nu numai că anihi-lează antiteza, ci, concomitent, păstrea-ză într-o formă modificată tot ce s-a obţinut pe parcursul dezvoltării prece-dente. Astfel, are loc continuitatea, le-gătura dintre treptele de dezvoltare, dintre vechi şi nou, apare o nouă cali-tate, o treaptă superioară în dezvoltare. Hegel atribuia D. domeniului raţiunii şi cunoaşterii, totuşi, a intuit genial în ea legitatea obiectivă a dezvoltării naturii şi societăţii.
DERGACIOV LIDIA PETRU (n.1927) – d.h.ş.f., profesor universitar, specia-list în problemele metodologice ale biologiei, geneticii şi ştiinţelor agrare. A absolvit facultatea de istorie (1956) şi filosofie (1961), Teza de doctor “ Problemele metodologice în creaţia ştiinţifică a vestitului academician N.I.Vavilov “ (1968) şi de doctor habi-litat “Problemele metodologice în crea-ţia ştiinţifică a biologilor-geneticieni ai anilor 20–30 ai secolului XX “ (1975). Este prima femeie doctor habilitat în filosofie din Moldova. Din 1961 acti-vează la Universitatea Agricolă în cali-tate de lector superior, conferenţiar, profesor universitar, şef de catedră.. Domeniul de cercetări al D.L. se referă la metodologia ştiinţei biologice, gene-tice, ecologice şi agrare, este fondator al noii şi unicei direcţii – Problemele metodologice ale ştiinţei agrare. I s-a conferit titlul “Lucrător Emerit al Învăţămîntului Superior din Republica Moldova” şi medalia “Meritul civic”. Are titlul de academician al Acade-miei Internaţionale de Informatizare (1995) şi de academician al Academiei Internaţionale a Ecologiei din Sankt-Petersburg (1998).

Op.pr.: “Probleme metodologice ale ştiinţei despre viaţă” (1974); “Fi-losofia şi ştiinţa despre viaţă” (1978); “Problemele metodologice în creaţia ştiinţifică a academicianului N.I.Va-vilov” (1987); “Filosofia şi ştiinţa agrară, probleme metodologice ale imunologiei plantelor”; “Filosofia în concepţii şi personalităţi”; “Filosofia”; “Apariţia şi dezvoltarea gîndirii filo-sofice în Moldova”; “Filosofia clasică germană”; “Teoria sociologică a per-sonalităţii”; “Mecanismul social al dezvoltării personalităţii”; “Persona-litatea şi bazele ei morale” ş.a.
DERRIDA, JACQUES (n. 1930), fi-losof francez. E considerat întemeie-torul deconstructivismului. A avut o mare influenţă asupra teoriei literare americane contemporane. Anexează problema privitor la conceptul epuiză-rii resurselor raţiunii în formele carac-terizate de orientările filosofiei clasice şi contemporane. La D. cuvîntul este considerat drept reper comun al re-ligiei şi metafizicii. Totodată, îşi foca-lizează conceptul pe critica semnului, utilizînd două concepte cheie – Scrii-tură şi Diferenţă, pentru a propune o filosofie a “urmei”. Majoritatea specia-liştilor consideră ca D. n-a depăşit li-mitele tradiţiei metafizice.

Op. pr.: “Despre gramatologie”; “Vocea şi fenomenul”; “Diseminarea” ş.a.