Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

C

CABANIS PIER JAN GEORGES (1757–1808) – filosof materialist, me-dic, om politic francez. Dezvoltă sen-zualismul cu o înclinaţie în materialis-mul vulgar. Recunoştea existenţa lumii obiective, afirma primordialitatea natu-rii, a omului în comparaţie cu morală, conştiinţa ca factor secund, derivat. Considera că conştiinţa, gîndirea sunt procese fiziologice, că creierul produ-ce gîndirea, aşa cum ficatul produce fierea. Aprecia fiziologia şi medicina, considera că cunoştinţele medicale pot schimba moralitatea omului, perfecţio-na societatea. Concepţiile filosofice ale lui C. au contribuit la dezvoltarea fi-ziologiei şi medicinei.

Op.pr.: ”Raporturile dintre natura fizică şi cea morală a omului”.
CALCUL LOGIC – ansamblu de re-guli şi operaţii logice, cu ajutorul căro-ra se rezolvă anumite probleme. Logi-ca formală foloseşte diferite simboluri pentru termeni, cuvinte de legătură, ope-raţii logice ş.a., care înlocuiesc obiec-tele şi procesele concrete. Noi putem opera cu aceste simboluri fără a ţine cont de conţinutul lor. C.l., care este realizarea operaţiilor logice, considera-bil măreşte posibilitatea raţiunii uma-ne. Se foloseşte pentru deducerea unor concluzii, demonstrarea şi dezminţirea judecăţilor, exprimarea formelor logice ş.a. C. l. este o analiză strictă a actului demonstrativ şi are loc pe baza anumi-telor reguli.
CALCULUL ENUNŢURILOR – al-goritm, care formalizează enunţuri. C.e. se ocupă cu stabilirea veridicităţii ori falsităţii enunţurilor compuse în ba-za analizei enunţurilor simple. Pentru redarea enunţurilor simple se folosesc literele A, B, C ..., iar pentru cuvintele de legătură – diferite semne, care se numesc negaţia, conjuncţia, disjuncţia, implicaţia, echivalenţa ş.a. Folosind anumite reguli stricte, C.e. ne demon-strează că veridicitatea enunţurilor compuse depinde de veridicitatea ori falsitatea enunţurilor simple.
CALITATE ŞI CANTITATE – cate-gorii filosofice, care reflectă anumite laturi ale realităţii obiective. Cal. este totalitatea stabilă de însuşiri, trăsături, elemente ale obiectului, care-l caracte-rizează ca ceva specific, ca atare, ce ne dă posibilitatea de a-l deosebi de alte obiecte. Cal. este o determinantă inter-nă, care coincide cu obiectul. Obiectul există ca atare atît timp, cît există cal. lui ca determinantă stabilă. Dacă se schimbă cal., se schimbă şi obiectul. Cal. se manifestă prin o mulţime de în-suşiri, dar nu se reduce la ele. Însuşi-rea este reflectarea unor trăsături ori laturi ale obiectului, pe cînd cal. este o caracteristică integrală, relativ stabilă a obiectului. Can. este caracteristică obiectelor şi fenomenelor după gradul lor de dezvoltare ori intensivitatea ma-nifestării însuşirilor lor, ce se exprimă prin mărime şi număr. Can. este deter-minanta externă, indiferentă faţă de obiect. Ea poate să devieze într-un dia-pazon foarte larg, iar obiectul rămîne ca atare, nu se schimbă. Cal. reflectă relaţiile de identitate şi deosebire, iar can. – relaţiile de egalitate şi inega-litate. C. şi c. au o utilizare foarte largă – ca trepte ale dezvoltării realităţii obiective, ca puncte nodale în procesul cunoaşterii şi momente în dezvoltarea gîndirii.
CALITĂŢI MORALE – trăsături ale caracterului, însoţite de anumite orien-tări ale activităţii, dirijate şi reglemen-tate de conştiinţa personalităţii, perce-perea şi înţelegerea situaţiilor reale. C. m. se manifestă nu numai ca trăsături ale conştiinţei, dar şi ca particularitate tipică a comportamentului. Ele carac-terizează corelaţia conştiinţei şi com-portamentului, subiectului şi obiectu-lui, manifestîndu-se prin stabilitate în activitate, comunicare şi formîndu-se ca trăsături ale caracterului. În C. m. se acumulează şi consolidează ceea ce-i determinat de factorii sociali şi ceea ce constituie rezultatul individualităţii, particularităţilor mediului concret. Ex-perienţa morală obţinută, ulterior joacă un rol de prismă specifică prin care se realizează percepţia lumii înconjură-toare. Omul, care a asimilat anumite noţiuni, tinde de a compara cu ele tot ce nimereşte în sfera atenţiei sale. Omului îi este caracteristic de a “cer-ne” prin conştiinţa personală impresiile noi, selectînd din ele acele care armo-nizează cu reprezentările despre viaţă de acum constituite. Formarea perso-nalităţii umane este un proces de in-teracţiune permanentă a individului şi mediului, proces de asimilare a expe-rienţei sociale, de transformare a ei în experienţa personală, structurarea şi restructurarea experienţei individuale. C. m. ale personalităţii sunt forme de consolidare a acestei experienţe şi în acelaşi timp reprezintă relaţii stabile ale personalităţii cu mediul ambiant. Cele mai universale calităţi morale ale personalităţii sunt colectivitatea şi uma-nitatea, bunătatea, amabilitatea, prie-tenia, simplitatea, modestia, sinceritatea etc. Omul devine fiinţă morală, întrucît el este gata să accepte cerinţele morale sociale drept reguli admisibile pentru comportamentul său întruchipate în obiceiuri, tradiţii, norme. Totodată, el este capabil de a percepe aprecierile morale din partea opiniei publice, a lua în seamă “vocea” conştiinţei, de a se conduce de sentimentul datoriei, de a avea grijă de binele comun, de a fi uman în comunicare cu alţii. Lipsa acestor calităţi necesare pentru viaţa normală se numeşte individualism.
CALITĂŢI PRIMARE ŞI SECUN-DARE – noţiuni formulate de către J.Locke pentru evidenţierea însuşirilor obiectelor după criteriul obiectivităţii. Aceste idei nu chiar atît de clar formu-late se întîlnesc şi la Democrit, Galilei, Descartes, Hobbes. C. p. sunt însuşiri inseparabile ale corpurilor ce pot fi considerate obiective – întinderea, for-ma, mişcarea, impenetrabilitatea. C. s. sunt trăsături care produc în noi sen-zaţii şi pot fi interpretate ca subiective – culoarea, gustul, mirosul, sunetul. Dacă Locke socotea secundare, subiec-tive numai unele calităţi, atunci Berke-ley afirma că toate însuşirile obiectelor şi fenomenelor sunt secundare, subiec-tive.
CALVIN JEAN (1509–1564) – teo-log şi jurist francez, promotorul refor-mei catolicismului. În centrul concep-ţiei lui C. stă ideea despre predestinaţia divină. Sistematizează ideile lui Luther M. şi ale altor reformatori şi înteme-iază o variantă a protestantismului – calvinismul. Libertatea conştiinţei şi tălmăcirii Bibliei o înţelegea ca liber-tate faţă de catolicism. Pentru C. era caracteristică intoleranţa religioasă faţă de adversarii doctrinei sale şi faţă de ştiinţă. Din ordinul lui a fost ars pe rug savantul M. Servet.

Op.pr.: “Principiile creştine”.
CAMPANELLA TOMMASO (1568 –1639) – filosof, poet, om politic ita-lian, călugăr dominican. Exprimă idea-lul comunist-egalitarist şi descrie o so-cietate, în care se abrogă familia, pro-prietatea privată, copii sunt educaţi de stat, toţi sunt obligaţi să muncească, ştiinţa joacă rolul dominant ş.a. Ar-gumentează necesitatea cunoaşterii ne-mijlocite a naturii, dezvoltă ideea des-pre ”dubla” revelaţie (a naturii şi căr-ţilor sfinte). Pentru aceste idei el a fost persecutat de inchiziţie. În întregime concepţia lui C. prezintă o împletire de idei naturfilosofice, social-politice, as-trologice şi mistice.

Op.pr.: “Filosofia demonstrată prin simţuri”; “Cetatea soarelui”.
CAMUS ALBERT (1913–1960) – fi-losof existenţialist, prozator, drama-turg francez. A primit Premiul Nobel pentru literatură (1957). Concepţia lui C. s-a format sub influenţa lui Kierke-gaard, Nietzsche, Husserl, Dostoevski şi existenţialiştilor germani şi se referă la sensul existenţei umane. El anali-zează omul contemporan, inclus în so-cietatea birocratică, plină de contra-dicţii şi nedreptate, care chinuitor îşi caută sensul existenţei sale. C. con-chide că omul în lumea asta se simte străin, iar existenţa lui este absurdă. Ultima abordează asemenea probleme, ca posibilitatea (sau necesitatea) sinu-ciderii şi atotpermisului moral. Numai în faţa morţii omul se simte liber şi fericit. Dar C. neagă filosofia suicidu-lui, deoarece asta nu-i revoltă, ci supu-şenie soartei. El se străduie să găsească răspuns la următoarele întrebări: Cum omul poate fi şi rămîne om? Ce trebuie să facă el pentru a instaura echitatea şi dreptatea, pentru a găsi adevărul, pen-tru a insufla speranţă oamenilor în triu-mful binelui şi frumosului? C. a vrut să elaboreze un umanism nou, care ar uni oamenii şi le-ar aduce libertate. Umanismul lui este orientat spre a-l fa-ce pe om fericit, conştient şi liber de orice iluzii şi superstiţii politice şi ideologice. Frumosul şi libertatea, contribuind la perfecţionarea spiritua-lă, morală şi intelectuală a oamenilor, poate să-i scoată din impas şi să res-tabilească echitatea socială.

Op.pr.: “Străinul”; “Moarte feri-cită”; “Mitul despre Sisif”; “Ciuma”; “Caligula”; “Omul revoltat”; “Căde-rea”.
CANTEMIR DIMITRIE (1673–1723) – filosof, scriitor român, om de cultură şi politic de formaţie enciclopedică, re-prezentant al umanismului românesc din sec. XVII–XVIII. În 1714 a fost ales membru al Academiei din Berlin. A desfăşurat o largă activitate ştiinţifică în diferite domenii (logică, filosofie, etică, literatură, istorie, politică, geo-grafie, orientalistică, muzică ş.a.). Concepţia lui C. despre lume s-a for-mat sub influenţa teologiei ortodoxe, filosofiei stoicismului şi scolasticii medievale. A încercat să elaboreze o doctrină amplă ce ar cuprinde fizica, metafizica şi etica. C. a fost primul savant, care a formulat o terminologie filosofică română. La baza lumii, după părerea lui, stau patru elemente – apa, aerul, focul, pămîntul. Obiectele şi fe-nomenele sunt combinaţia atomilor şi celor patru elemente. Materia a fost “insuflată” supranatural de Dumnezeu, dar mai departe ea se dezvoltă după le-gile sale proprii. Analizează noţiunile filosofice de timp, spaţiu, mişcare, ne-cesitate ş.a. Fenomenele şi obiectele sunt cauzal determinate. În teoria cu-noaşterii afirma unitatea senzorialului şi raţionalului, rolul experienţei şi practicii în dezvoltarea ştiinţei. Recu-noştea teoria adevărului dublu – că există adevăruri ale credinţei şi ştiinţei, pleda pentru separarea ştiinţei, filoso-fiei de teologie. Interpretează omul ca unitate a trupului şi sufletului, afirmă că omul se deosebeşte de alte fiinţe din natură prin spiritualitatea sa. Explică fenomenele sociale în conformitate cu anumite legi. La baza dezvoltării so-cietăţii pune factorii interni, materiali. Afirmă caracterul ciclic al dezvoltării, că toate ţările trec anumite etape – apa-riţia, maturizarea şi pieirea, după dis-pariţia unor ţări ori imperii apar altele. Progresul societăţii depinde de cul-tură, morală. Operele lui C. au contri-buit la extinderea umanismului.

Op.pr.: “Imaginea de nedescris a ştiinţei sacrosancte”; “Divanul sau gîl-ceava înţeleptului cu lumea”; “Inter-pretarea naturală a monarhiilor”; “Is-toria Imperiului Otoman”; “Descrierea Moldovei”; “Sistemul religiei maho-medane” ş.a.
CAPITALISM – orînduire socială ori formaţiune social-economică bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, pe spiritul de întreprin-zător şi relaţiile de piaţă. Relaţiile ca-pitaliste se consolidează definitiv în Europa Occidentală către începutul sec. XIX. K.Marx, analizînd modul de producţie capitalist, a ajuns la con-cluzia că C. se bazează pe exploatarea muncitorilor salariaţi, pe obţinerea şi folosirea plusvalorii.
CARACTER – ansamblu de trăsături psihice stabile ale personalităţii ce de-termină comportamentul, atitudinea lui faţa de alţi oameni şi sine însuşi. Con-ţinutul caracterului se manifestă în di-ferite relaţii şi acţiuni. În funcţie de acestea, deosebim personalităţi cu C. activ şi pasiv, comunicabil şi necomu-nicabil, puternic şi slab. Cunoaşterea C. ne permite să apreciem individul dat şi să pronosticăm comportamentul lui.
CARNAP RUDOLF (1891–1970) – filosof şi logician austriac, unul dintre întemeietorii pozitivismului logic şi conducătorul cercului vienez. Bazîndu-se pe ideile lui Wittgenstein, a formulat un model neopozitivist al cunoştinţelor ştiinţifice. La baza lor se află propozi-ţiile protocolare, care sunt absolut ve-ridice şi exprimă frământările subiec-tive ale individului, ele descriu direct experienţa sau fenomenele date. Ex-presiile şi raţionamentele trebuie să fie reduse la propoziţii protocolare, iar ultimele trebuie verificate cu datele experienţei pure. După părerea lui C., filosofia tradiţională este lipsită de sens, iar unica funcţie a ei este analiza logică a limbajului ştiinţei şi curăţirea ei de expresii fără sens. C. a abordat un şir de probleme logice ce se referă la teoria deducţiei, sintaxei şi semanticii logice, teoria şi construcţia limbajelor artificiale.

Op.pr.: “Structura logică a lumii”; “Sintaxa logică a limbajului”; “Funda-mentele logice ale unităţii ştiinţei”; “Introducere în semantică”; “Semnifi-caţie şi necesitate” ş.a.
CARNEADE DIN CIRENE (214– 129 î.Hr.) – filosof grec, şeful noii academii platonice. Dezvoltă mai de-parte filosofia sceptică, în care argu-mentează imposibilitatea cunoaşterii veridice şi lipsa criteriului adevărului. Orice cunoaştere se poate reduce cel mult la o oarecare afirmaţie probabilă. C. s-a evidenţiat printr-o critică a con-cepţiilor stoicilor şi altor şcoli eline.
CARTEZIANISM (de la Cartesius – numele latinizat al lui Descartes) – teo-ria filosofică a lui Descartes şi a adep-ţilor săi, ce se caracterizează prin ra-ţionalism, mecanicism şi dualism. Li-nia idealistă a fost prezentată de La Forge (medic), G.Cordemoy, N. Male-branche ş.a. Linia materialistă a fost dezvoltată de A. Le Roy, La Mettrie, Cabanis ş.a., care este o punte de la Descartes şi Spinoza la materialiştii francezi ai sec. XVIII.
CASSIRER ERNST (1874–1945) – filosof german neokantian, unul din cei mai de vază reprezentanţi ai Şcolii de la Marburg. El dezvoltă mai depar-te criticismul sistemului kantian, meto-da transcendentală, care este orientată nu asupra obiectelor, realităţii, ci asu-pra relaţiilor şi legăturilor acestora. Noi cunoaştem nu realitatea obiectivă, dar acele forme cu ajutorul cărora con-ştiinţa exprimă această realitate. Cu-noaşterea este o formă a gîndirii sim-bolice. C. foloseşte teoria neokantiană nu numai la cunoaştere, ci şi la analiza limbajului, mitului, religiei, artei şi ştiinţei, culturii în genere. Concepţia filosofică a lui C. evoluează de la fi-losofie ca teorie speculativă la filosofia ştiinţei şi culturii, iar de la ele la antro-pologia filosofică. Omul, după părerea lui C., trăieşte într-un univers simbolic, componentele căruia sunt limbajul, mi-tul, arta, religia ş.a. Simbolul este mo-dificarea formelor apriori kantiene. Fi-losofia trebuie să se ocupe cu regulile funcţionalismului simbolic.

Op. pr.: ”Problema cunoaşterii în filosofia şi ştiinţa timpului modern”; “Filosofia formelor simbolice”; ”Cu-noaştere şi realitate”; “Viaţa şi învă-ţătura lui Kant”.
CATASTROFISMELOR TEORIA – concepţie formulată de G.Cuvier (1769–1832), conform căreia apariţia unor specii de animale şi dispariţia al-tora în trecutul geologic al Pămîntului este legată de diferite cataclisme şi ca-tastrofe. Concepţie metafizică asemă-nătoare, dezvoltată la începutul secolu-lui XX de savantul belgian Gugo de Fris – apariţia speciilor de animale şi plante se datorează unor mutaţii neaş-teptate, cu caracter brusc.
CATEGORIE – noţiunea cea mai ab-stractă şi universală, care exprimă con-diţiile generale ale existenţei. Datorită categoriilor filosofice, noi cunoaştem relaţiile şi legăturile dintre obiecte, esen-ţa lor. Fenomenele şi obiectele ne apar nu ca un haos, ci în formă de legitate şi necesitate. Deosebim categorii particu-lar-ştiinţifice, general-ştiinţifice şi filo-sofice. Categoriile particular-ştiinţifice se folosesc într-o ştiinţă, reflectă trăsă-turile, particularităţile şi legităţile aces-tei ştiinţe (ex. – element chimic, valen-ţă, reacţie, forţă, energie, boală, sănă-tate ş.a.). Categoriile general-ştiinţifice prezintă noţiuni generale ce se întîl-nesc şi sunt obiectul mai multor ştiinţe (informaţie, algoritm, structură ş.a.). Pe baza noţiunilor ştiinţifice apar cate-goriile filosofice, care se folosesc în toate ştiinţele şi se găsesc într-o anu-mită corelaţie cu categoriile particular-ştiinţifice şi general-ştiinţifice. Catego-riile filosofice se referă la toate feno-menele realităţii, reflectă existenţa şi în acelaşi timp sunt trepte în dezvoltarea cunoaşterii, gîndirii. Cu alte cuvinte, ele îndeplinesc funcţia ontologică, gno-seologică, metodologică, axiologică ş.a.

CATEGORIILE DE BAZĂ ALE ETI-CII MEDICALE – noţiuni ale eticii profesionale în medicină. Ca şi alte domenii ale eticii, inclusiv diversele variante ale eticii profesionale, etica medicală dispune de categoriile sale specifice. Cele mai reprezentative sunt: “autoritatea profesională a medicului”, “încrederea pacientului”, “erorile me-dicale”, “taina profesională (medicală)”.
CATOLICISM (romano – catolicism, creştinismul occidental de rit latin) (din gr. katholikos – universal) – va-rietate (confesiune) creştină, al cărei sistem doctrinar exprimă teologia lati-nă şi tradiţia Bisericii romane crista-lizate în forma sa clasică în perioada Contra-reformei prin folosirea metodei scolastice tomiste. C. se deosebeşte atît de Ortodoxie, de tradiţia teologică a Bisericii răsăritene, de care s-a separat în 1054, cît şi de Protestantism (doc-trina bisericilor ieşite din Reformă în sec. XVI) prin cîteva elemente princi-pale: metoda tomistă, care aplică cre-dinţei logica lui Aristotel şi impune teologiei concepte filosofice particu-lare: (“transsubstanţiere”); sinteza tri-dentină, care introduce în dogma pro-blematica medievală teoria satisfacţiei aplicată dogmei răscumpărării; prima-tul papei şi infailibilitatea lui în ma-terie de dogmă şi de morală; Filioque; existenţa purgatoriului; marianismul; celibatul clerului ş.a
CAUZALITATE (din lat. causa – cauză, pricină) – categorie filosofică ce demonstrează legătura genetică nece-sară dintre fenomene. Ea constă în fap-tul că în cadrul acestei legături una este numită cauză şi se află în inter-dependenţă de alta, numită efect (vezi şi Cauză şi efect). C. reprezintă doar una dintre formele legăturii universale a fenomenelor. La cele mai importante tipuri de legături se referă legile naturii şi societăţii. Noţiunea de lege e mai largă decît noţiunea de C. Dacă C. in-clude numai o cauză şi efectul ei, atunci legea poate uni nu numai cauzele cu efectele lor, ci şi diferite efecte ale unei cauze, diferite laturi ale aceluiaşi efect, alte legături etc. Dezvoltarea con-tinuă şi progresivă a ştiinţei descoperă noi diversităţi de forme ale legăturilor cauzale ale fenomenelor. C. a devenit una dintre cele mai reprezentative ca-tegorii de cercetare ştiinţifică. C. este opusă Indeterminismului (vezi). A se compara şi cu Determinismul (vezi).
CAUZĂ EFICIENTĂ (din lat. causa efficiens – cauză eficientă (activă)) – motiv de acţiune, punctul de plecare al schimbării. C. e. este ceea prin care un eveniment are loc. Ea este totdeauna gîndită a fi agent substanţial şi nu un eveniment. C. e. (utilizată cu desăvîr-şire în filosofia şi ştiinţa contempo-rană) se întîlneşte prima dată (alături de cea materială, formală, finală) în doctrina aristotelică a celor patru cauze (“Metafizica”). La Aristotel cauza efi-cientă dezvăluie sursa mişcării şi a transformării posibilităţii în realitate.
CAUZĂ ŞI EFECT – categorii filo-sofice, care exprimă caracterul deter-minativ al conexiunii universale a fe-nomenelor şi obiectelor. C. este un fe-nomen, care precedă şi provoacă alt fenomen – efectul. Cauzalitatea este o atare interacţiune a unui obiect asupra altuia, cînd schimbările primului obiect (cauza) precedă şi conduc inevitabil la schimbările altuia (efect). În realitatea obiectivă există un lanţ infinit de le-gături cauzale. Rezultatul unei cauze poate fi cauză pentru un alt fenomen, iar ultimul la rîndul său poate fi cauză pentru alte fenomene ş.a. C. şi e. au un caracter obiectiv, universal. Legătura dintre C. şi e. are un caracter genetic, determinativ, necesar, ireversibil, uni-voc. Una şi aceeaşi cauză în unele şi acelaşi condiţii întotdeauna produce unul şi acelaşi efect. Pentru activitatea practică importantă este evidenţierea cauzei fenomenelor. Dacă nu cunoaş-tem C., atunci nu putem pătrunde în esenţa fenomenelor (dacă nu cunoaş-tem cauza bolii, atunci nu putem diag-nostica şi trata această boală).
CAZUISTICĂ (din lat. casus – întîm-plare; în fr. casuistique) – examinarea cazurilor concrete în legătura lor cu principiile generale (în morală, drept ş.a.). În etică reprezintă rezolvarea ca-zurilor de conştiinţă, deci a probleme-lor morale suscitate de împrejurări de viaţă particulare, concrete. În teologia morală analizează limitele şi măsura păcatului în diferite situaţii. Teologia scolastică medievală încerca să rezolve cazurile de conştiinţă prin subtilităţi logice, devenită ulterior sofistică.
CARVACA (CEARVACA, LOCAIA-TA) – concepţie filosofică materialistă din India antică (sec. IV–II î.Hr.). Nu-mirea provine de la “cear” – patru şi “vac” – cuvînt, principiu, doctrină, ca-re pune la baza lumii patru elemente – aerul, focul, apa şi pămîntul. Concepţia C. mai este cunoscută şi sub denumi-rea locaiata, ce înseamnă învăţătură po-pulară, părere a oamenilor simpli, con-cepţie ce recunoaşte numai lumea aceasta. C. critica autoritatea vedelor, concepţia religioasă brahmanistă şi alte orientări religioase, idealiste.
CĂLDARE DUMITRU (n. 1945) – d.h.ş.f., conferenţiar universitar, spe-cialist în domeniul filosofiei sociale, istoriei filosofiei universale şi naţio-nale. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova (1971) şi doctorantura la catedra Filosofie a USM (1977). Teza de doctor: “Însemnătatea revoluţiei şti-inţifico-tehnice pentru aprofundarea cunoaşterii sociale” (1979) şi de doctor habilitat – “Gîndirea filosofică în cronografia românească din sec. XVI – mijlocul sec. XVIII” (2001). Un rol important în activitatea ştiinţifico-me-todică şi didactică a lui C. D. revine traducerilor. A tradus din limba rusă lucrări şi manuale, “Dicţionarul filo-sofic”. A publicat 67 de lucrări ştiin-ţifico-metodice, inclusiv 4 monografii.

Op. pr.: „Revoluţia ştiinţifico-tehnică şi cunoaşterea societăţii” (1975); „Omul şi poziţia sa în societate” (1987); „Din istoria gîndirii filosofice româ-neşti”; „Omul şi societatea (îndrumări metodice)”; „Elemente ale culturii tra-diţionale în operele cronicarilor mol-doveni Gr.Ureche, M.Costin şi I.Ne-culce”; „Umanismul în operele cronica-rilor moldoveni Gr.Ureche şi M.Cos-tin”.
CERC ÎN DEMONSTRAŢIE – gre-şeală logică, ce apare atunci cînd teza se întemeiază pe argumente, iar ar-gumentele se întemeiază cu ajutorul tezei. Spre exemplu, omul este bolnav fiindcă are febră, iar el are febră de aceea că este bolnav. C.î.d. se observă uşor, cînd avem un discurs relativ scurt şi poate să rămînă neevidenţiat, cînd demonstraţia constă dintr-un şir de raţionamente.
CERCETĂRI SOCIOLOGICE CON-CRETE (sondaje sociologice) – stu-dierea proceselor sociale, relaţiilor in-terumane, instituţiilor sociale pentru rezolvarea diferitelor probleme sociale (dirijare, planificare, avertizare). Obiec-tul C.s.c. sunt diferite activităţi, fapte, comportamente ale oamenilor, rezulta-tele activităţii umane şi, de asemenea, reflectarea realităţii sociale în conşti-inţa oamenilor (opinia publică, apre-cieri şi atitudini). În sociologia con-temporană se folosesc mai multe me-tode de C.s.c., în funcţie de obiectul de studiu şi scopurile cercetării, printre care figurează chestionarea, ancheta-rea, intervievarea, observarea, analiza documentelor, generalizările şi inter-pretările datelor empirice ş.a.
CERCUL VIENEZ – grupare de inte-lectuali (filosofi, logicieni, fizicieni) formată în 1922 de către şeful catedrei de filosofie a Universităţii din Viena Moritz Schlick. Membri ai acestui cerc au fost R.Carnap, O.Neurath, Ph.Frank, K.Godel, A.Ayer, H.Reichenbach, E.Na-gel ş.a. Prin lucrările lor au contribuit la apariţia neopozitivismului, pozitivis-mului logic, atomismului logic şi altor curente de orientare pozitivistă. Ei îm-bină empirismul cu interpretarea con-venţionalistă a cunoştinţelor, consideră că au sens numai acele expresii care pot fi exprimate şi analizate în pro-poziţii protocolare despre fenomenele observate. După părerea lor, filosofia trebuie să se ocupe cu clarificarea ex-presiilor limbajului. Reprezentanţii C.V. au contribuit la dezvoltarea logi-cii simbolice, limbajului ştiinţei, au pregătit terenul pentru trecerea la pro-gramare şi computerizare.
CERTITUDINE (din lat. certitudo) – siguranţă, convingere, încredere depli-nă. În psihologie este o stare de spirit a unui subiect uman, care aderă fără re-zerve la o poziţie ori afirmaţie. În teo-ria carteziană a cunoaşterii, C. are un rol deosebit de important. Descartes afirma că C. se cere suplimentată prin indubitabilitate, care e un criteriu al cunoaşterii.
CHINTESENŢĂ (din lat. quinta essenţia – esenţa a cincea). 1) În fizica aristotelică, cosmologia greacă şi in-diană din antichitate era al cincilea element constitutiv al corpurilor cereşti pe lîngă cele patru – apa, aerul, focul şi pămîntul. Se considera că acest al cincilea element este cel mai fin ele-ment material al realităţii şi se găseşte sub forma latentă în cele patru (eter). Alchimiştii din Evul Mediu, identifi-cînd C. cu materia primordială, au în-cercat a o distila din celelalte elemen-te. 2) Ceea ce alcătuieşte esenţa unui lucru.
CIBERNETICĂ (gr. kybernetike – măiestria dirijării) – teoria despre pro-cesele dirijării în sistemele complicate, bazate pe autoreglare. C. ca ştiinţă a apărut în legătură cu lucrările savan-tului american N.Wiener şi a fost po-sibilă ca rezultat al unor realizări ale tehnicii şi ştiinţei (teoria reglării auto-mate, radioelectronica, teoria probabi-lităţilor şi logicii matematice, teoria al-goritmurilor şi fiziologia sistemului nervos, teoria homeostazei). Deosebim sisteme cibernetice naturale, tehnice şi sociale. Toate sistemele cibernetice funcţionează în baza informaţiei. Ele recepţionează, memorizează, prelu-crează, transformă, emit informaţia sub forma diferitelor semnale, care şi di-rijează aceste sisteme cibernetice. Sis-temele cibernetice sau maşini de calcul electronice – MEC sunt modele func-ţionale ale creierului uman şi au o aplicare largă în toate domeniile sferei sociale. Dezvoltarea C. şi folosirea MEC au contribuit la apariţia noilor orientări în ştiinţă şi activitatea prac-tică: informatica, cognitologia, inte-lectul artificial şi social, sistemele cognitive artificiale.
CICERO MARCUS TULLIUS – (106–43 î.Hr) filosof, scriitor, om po-litic roman, teoretician al retoricii. Concepţiile lui filosofice aveau un caracter eclectic. Populariza filosofia greacă, dîndu-le unor categorii filoso-fice o versiune latină. Atrage atenţia asupra problemelor etice, pe care le in-terpreta în spiritul stoicismului. Consi-dera că omul trebuie să trăiască în corespundere cu legile naturii, să se conducă de raţiune. Fiecare trebuie să se perfecţioneze permanent în confor-mitate cu cele patru virtuţi principale: înţelepciunea, echitatea, bărbăţia, mo-deraţia. Realizarea intereselor indivi-dului trebuie să ţină cont de interesele societăţii. C. socotea că cea mai bună formă de dirijare statală este forma mixtă, care presupune îmbinarea ele-mentelor democraţiei, aristocraţiei şi monarhiei.

Op. pr.: “Dialoguri”; “Despre stat”; “Despre legi”; “Despre datorii”; “Despre bătrîneţe”; “Despre priete-nie”; “Despre natura zeilor” ş.a.
CINICII (din gr. Kynos – cîine, ky-nikos – cîinesc) – adepţi ai şcolii fi-losofice din Grecia antică, întemeiată de Antistene (elevul lui Socrate) în sec. IV î.Hr. Cei mai vestiţi reprezentanţi au fost Diogene din Sinop şi Menip. Reprezentanţii C. manifestau dispreţ faţă de cultură şi normele morale, pe care le considerau străine naturii uma-ne, renunţau la bogăţie, glorie, pledau pentru independenţa absolută a indivi-zilor de societate şi reîntoarcerea la starea “naturală” a omului, la anima-litate.
CINISM (de la lat. cynismus – învă-ţătura cinicilor). Se exprimă printr-o atitudine nihilistă faţă de patrimoniul cultural general-uman, mai ales faţă de morală, faţă de ideea demnităţii uma-ne, uneori şi faţă de dogmele oficiale ale ideologiei dominante, exprimate în formă de zeflemea ori batjocură. Ci-nismul în comportări şi convingeri este caracteristic pentru oamenii ce tind să-şi atingă cu orice preţ scopurile egoiste. C. mai exprimă o veche con-cepţie de viaţă, care caută fericirea într-un trai animalic.
CIORAN EMIL (1911–1995) – filo-sof român. Susţine teza de licenţă pri-vind filosofia lui Bergson. Din 1937 se stabileşte cu traiul la Paris. Concepţiile lui C. au fost puternic influenţate de filosofia lui Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegaard şi Dostoevski. Abordează diferite probleme din perspectiva vi-ziunii pesimiste asupra omului, care trăieşte într-o lume absurdă şi în des-compunere.

Op.pr.: “Pe culmile disperării”; “Cartea amăgirilor”, “Schimbarea la faţă a României”; “Lacrimi şi sfinţi”; “Amurgul gîndurilor”; “Istorie şi uto-pie” ş.a.
CIRENAICII – reprezentanţii şcolii filosofice din Grecia antică întemeiată de Aristipp, elevul lui Socrate. Şcoala apare în sec. IV î.Hr. C. negau cunoaş-terea lumii şi vedeau unicul scop în viaţă plăcerea (hedonism). Fericirea constă în realizarea plăcerii. Bogăţia în sine nu-i încă binele, ci numai un mijloc pentru obţinerea plăcerilor. În-ţeleptul este acela care nu numai că alege binele, ci şi cel care evită răul, se străduie să trăiască fără dureri şi sufe-rinţe.
CIVILIZAŢIE (lat. civilis – cetăţe-nesc) – fenomen socio-cultural, un anumit nivel de dezvoltare a societăţii, bazat pe un tip specific de cultură, un mod de realizare a valorilor spirituale şi materiale ale societăţii. C. este un asemenea nivel de dezvoltare a socie-tăţii, care permite a realiza libertatea pentru toţi ori majoritatea cetăţenilor. Societatea civilizată este bazată pe idealurile raţionalităţii, echităţii, res-pectării drepturilor omului, pe folosi-rea maximă a realizărilor ştiinţei şi teh-nicii. Putem evidenţia următoarele ci-vilizaţii: agrară, industrială, informa-ţională ş.a. Unii filosofi contrapun no-ţiunea de cultură şi civilizaţie. Degra-darea şi dezintegrarea culturii se rege-nerează în civilizaţie. C. este o activi-tate mecanică, ce exclude creaţia, este însoţită de procesele de masovizare şi reproducere a culturii maselor.
CIVILIZAŢIA INFORMAŢIONALĂ – o etapă în procesul social-istoric de dezvoltare a omenirii, concepţie filo-sofico-sociologică, ce rezultă din divi-zarea istoriei în etape ori stadii bazate pe anumite tehnologii (agrară, indus-trială, informaţională). Pentru C.i. este caracteristică utilizarea largă a compu-terelor, inclusiv personale, în toate sfe-rele sociale, a mijloacelor contempo-rane de telecomunicaţii, crearea produ-selor şi serviciilor informaţionale, băn-cilor de informaţii şi accesul liber la ele. C.i. este o asemenea societate, care dirijează resursele informaţionale, ce determină dezvoltarea socială. Baza principală a dezvoltării social-econo-mice este industria scientofagă şi teh-nologiile informaţionale. Informaţia este domeniul prioritar în comparaţie cu alte resurse, producerea şi utilizarea informaţiei în dimensiuni globale este caracteristica specifică a C.i. Revoluţia computerială şi informatizarea socie-tăţii conduce la schimbarea locului şi rolului omului în lumea contemporană, ea trebuie să realizeze la maximum principiile şi idealurile umanistice.