Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

ADIAPHORA – termen aplicat în etică şi sociologie pentru a exprima lucrurile indiferente, fără valoare mo-rală. La stoici A. erau bunurile pămîn-teşti: onoarea, averea, sănătatea, chiar şi viaţa după moarte.
ADITIV ŞI NEADITIV (lat. addi-tivus – suplimentar, obţinut prin adu-nare) – noţiuni, care desemnează tipu-rile de relaţii dintre întreg şi părţile lui componente. Relaţiile de aditivitate se exprimă prin forma “întregul este egal cu suma părţilor”. De ex., masa orga-nismului e egală cu suma maselor păr-ţilor lui componente. Întregul, care-i alcătuit din însuşiri aditive, se numeşte întreg sumar. Orice obiect material posedă însuşiri aditive. În obiectele complexe pe lîngă proprietăţile aditive sunt şi proprietăţi neaditive. Relaţiile de neaditivitate se exprimă prin forma: “întregul este mai mare decît suma părţilor (superaditivitate)” şi “întregul este mai mic decît suma părţilor (sub-aditivitate)”. Anume însuşirile neadi-tive (emergente) determină specificul acestor obiecte şi integralitatea lor. Pre-zenţa relaţiilor neaditive e condiţionată de modul de legături şi interacţiuni dintre părţile întregului şi pentru stu-dierea acestui întreg nu e suficient să se cunoască părţile, ci e necesar să se apeleze la metoda abordării de sistem.
ADLER ALFRED (1870–1937) – me-dic şi psiholog austriac, întemeietorul psihologiei individuale. Fiind elevul lui S.Freud, neagă interpretarea freu-diană a visurilor, explicarea dereglări-lor psihice prin factorii sexuali, respin-ge concepţia libidoului şi complexului Oedip. El considera că psihologia umană nu poate fi redusă la procesele fiziologice şi biologice. Omul trăieşte în societate şi este determinat de fac-torii sociali şi culturali, care limitează tendinţele lui. Individul înţelege slăbi-ciunile sale şi tinde să le depăşească prin mecanismele superiorităţii şi do-minaţiei. Nevrotic este cel care nu reu-şeşte să se adapteze la aceste meca-nisme, se opune şi protestează la orice încercări de constrîngere din partea so-cietăţii. Tratarea nevrozelor prin psi-hanaliză.

Op.pr.: “Temperamentul nevro-tic”; “Practica şi teoria psihologiei in-dividuale”; “Cunoaşterea omului”; “Psihologia şcolarului greu educabil”; “Sensul vieţii”.
ADORNO, WIESENGRUND TEO-DOR (1903–1969) – filosof, sociolog, muzicolog german, membru al şcolii de la Frankfurt. Împreună cu alţi adepţi ai acestei şcoli, a dezvoltat o filosofie pesimistă referitor la istorie. El a supus criticii cultura vest-europeană şi socie-tatea în întregime, susţinînd că istoria omenirii nu este altceva decît istoria individualizării, înstrăinării continue a omului. Ca reprezentant al dialecticii negative, A. elaborează o metodologie a negării totale, bazată pe absolutizarea momentului de distrugere, descompu-nere a tot ce există. Un rol important în protestul contra ordinii sociale A. îi acordă artei. El a lăsat nefinisată o teorie estetică de o mare valoare.

Op. pr.: “Dialectica raţiunii”; “Fi-losofia muzicii noi”; “Despre metacri-tica teoriei cunoaşterii” etc.
AFECT (din lat. affectus – tulburare sufletească) – excitare emotivă puter-nică, de scurtă durată. Persoana aflată în stare de A. este complet stăpînită de cele trăite, datorită cărui fapt se încalcă desfăşurarea proceselor intelectuale şi slăbeşte controlul asupra comportării sale. Afectul stenic este bucuria, încîn-tarea, însufleţirea etc., iar cel astenic este, de exemplu, disperarea, frica, re-muşcarea.
AJIVIKA – şcoală neortodoxală din India antică (înc. primului mileniu î.Hr. – sec. XIV–XV d.Hr.), ce nega existenţa unui început atît material, cît şi spiri-tual. Conform acestei doctrine, tot ce există este alcătuit din asemenea ele-mente, ca pămîntul, apa, focul, aerul şi o oarecare forţă vitală. În lume are loc transformarea permanentă a existenţei dintr-o formă în alta, fără a i se schimba esenţa. Toate schimbările po-sibile nu depind de mediul exterior, ci sunt determinate de natura fenomene-lor şi proceselor, de soarta lor. A. nu recunoşte legea carmei, fiind în fond o doctrină realistă. Ea şi-a manifestat influenţa asupra budismului, jainismu-lui şi altor şcoli filosofice indiene.
AGNOSTICISM (din gr. a – negare şi gnosis – cunoaştere – ceea ce nu este accesibil cunoaşterii) – doctrină şi cu-rent filosofic, care neagă complet sau parţial posibilitatea cunoaşterii lumii; omul nu poate cunoaşte ultima cauză a existenţei. Potrivit acestei poziţii, nu se poate rezolva definitiv nu numai pro-blema veridicităţii cunoaşterii realităţii existente, dar nu se poate cunoaşte, practic, nici chiar existenţa lui Dumne-zeu. A. sub diferite forme se întîlneşte în decursul istoriei filosofiei, dar cei mai de seamă reprezentanţi au trăit în Anglia epocii victoriene. Termenul a fost introdus de T.H.Huxley în 1869. Formă clasică A. s-a impus datorită ideilor gnoseologice ale lui D.Hume şi I.Kant. Reprezentanţii agnosticismului se numesc agnostici, de ex. Ch.Dar-win, Hamilton, Spencer. Elemente de A. se întîlnesc în multe teorii de ori-entare scientistă din prima jumătate a secolului XX – de la pragmatism pînă la realismul critic. În curentele filo-sofice recente ale filosofiei ştiinţei ter-menul dat se întîlneşte, de regulă, în context istorico-filosofic.
ALEGORIE (din lat. allegoria) – pro-cedeu, care constă în exprimarea unei idei abstracte prin imagini vizuale, simbolice. Se aplică frecvent în artă, literatură, ştiinţă, filosofie cu un bogat şi expresiv diapazon de exprimare.
ALGEBRĂ LOGICĂ – domeniu al logicii matematice, care include siste-mul de metode algebrice, folosite la re-zolvarea problemelor logice şi proble-melor care se soluţionează prin meto-dele logice. În A.L. enunţurile sunt analizate din punct de vedere al veridi-cităţii lor. Fiecare din enunţuri posedă una din două valori de adevăr: adevă-rat sau fals. Enunţurile cu gradul egal de veridicitate se numesc echivalente.
ALGORITM – totalitatea de operaţii şi instrucţiuni, care, fiind folosite într-o anumită succesiune, conduc la rezol-varea unei probleme ori demonstrarea imposibilităţii rezolvării ei. Descrierea şi realizarea A. în computere este pro-gramarea. În condiţiile informatizării societăţii, inclusiv a sferei ocrotirii să-nătăţii, sporeşte considerabil importan-ţa formulării A. unui cerc cît mai larg de probleme, pentru a putea fi mode-late şi rezolvate cu ajutorul MEC-uri-lor şi al tehnologiilor informaţionale avansate.
ALIENARE (înstrăinare, latinescul lienus înseamnă, pur şi simplu, “celă-lalt”, “străin”). Termenul aparţine unor registre diverse ale limbajului (medi-cal, juridic, teologic etc.). Alienarea mintală nu mai are în prezent un sens psihologic, ci unul social, desemnînd privaţiunea în sens social, imposibi-litatea de a duce o viaţă normală. Ter-menul, în sens clinic, care desemnează un “nebun”, nu evocă altceva decît caracterul de “străin” de normalitate şi de obiceiurile sociale, care ne sunt pro-prii. În filosofie şi în sociologie, îl întîlnim la J.J.Rousseau.
ALINIARITATE – noţiune principală a sinergeticii. În matematică, ecuaţiile aliniare au cîteva soluţii. De aici şi sensul fizic calitativ al aliniarităţii: mulţimii de soluţii ale ecuaţiei nelinia-re îi corespund o mulţime de căi de evoluţie a sistemului, descris de acea-stă ecuaţie. A. în cazul cel mai general poate fi analizată cu ajutorul ideii poli-variantităţii sau alternativităţii căilor de evoluţie, ideii alegerii din alter-native.
ALOGISM (din gr. a – negaţie şi lo-gos – raţiune) – mod, proces de gîn-dire, care neagă ori reduce rolul gîndi-rii logice ca mijloc de obţinere a ade-vărului; opunerea faţă de metoda lo-gică a intuiţiei, credinţei, revelaţiei. Începînd cu sfîrşitul secolului XIX, în unele teorii intuitiviste ale filosofiei, logicii, esteticii şi matematicii alogis-mul este principiu de bază. În aceste teorii, spre deosebire de cunoaşterea raţional-logică, se afirmă înţelegerea intuitivă a adevărului. În metafizica lui Schopenhauer temelia lumii este voin-ţa alogică, năzuinţa oarbă, iraţională.
ALTERNATIVĂ (din lat. alternus – pe rînd, unul după altul) – în logică, filosofie şi sociologie termenul ce de-semnează: I. Alegerea anevoioasă între două posibilităţi, judecăţi. A. sunt ace-lea, care pot fi schimbate fără ca să se schimbe înţelesul lor. 2. Sistemul de două propoziţii, în care adevărul uneia antrenează falsitatea celeilalte şi in-vers. 3. Necesitatea de a alege între două sau cîteva posibilităţi ce se ex-clud reciproc.
ALTRUISM (din lat. alter – altul) – termen filosofic pentru marcarea prin-cipiului moral, care constă în consa-crarea, servirea dezinteresată a altor oameni, în sacrificarea intereselor personale pentru binele şi fericirea lor. A. este contrar egoismului. Drept prin-cipiu moral a fost proclamat de către budism şi creştinism. Ideile altruiste au fost dezvoltate de către Francisc d'Assisi, A.Shaftesbury, F.Hutcheson, D.Hume, J.J.Rousseau, I.Herder, I.Goethe, G.Lei-bniz, A.Schopenhauer. Termenul A. a fost introdus în filosofie de către A.Com-te prin formularea principiului “a trăi pentru alţii”.
AMBIVALENŢĂ (lat. ambo – ambii şi valenţia – forţă) – termen formulat de psihologul elveţian E.Bleuler pentru a desemna dualitatea trăirilor contrare, provocate de unul şi acelaşi obiect: ex., dragoste şi ură, simpatie şi antipatie, plăcere, neplăcere şi a. A. apare drept rezultat al atitudinii diferite a omului faţă de lume şi a caracterului contra-dictoriu al sistemului de valori.
AMNEZIE (din gr. a – negare şi am-nesis – amintire) – termen folosit în psihologie, psihiatrie, psihanaliză etc., marchează starea de slăbire, pierdere parţială sau totală a memoriei, uitare. A. poate fi provocată de diverse cauze; cea provocată de un şoc necesită pen-tru reabilitare un contraşoc emoţional, în general, însă, e necesară analiza psi-hologică a asociaţiilor de idei, deci psi-hanaliza. Termenul A. se foloseşte la figurat atunci cînd unii autori, creînd opere proprii, “uită” ceva intenţionat (fapte, evenimente, date, idei etc.)
AMORALISM (gr. a – fără, lat. mo-ralis – moral) – negarea moralei, imo-ralism, ignorarea conştientă a regulilor, normelor, principiilor şi legilor morale, propaganda inumanismului, a dispreţu-lui faţă de conştiinţă, cinste şi onoare.
AMFILOHIE HOTINIUL (1735–1800) – mare savant şi filosof, Episcop al Hotinului, adept al iluminismului. Îşi face studiile la o şcoală mănăsti-rească şi la Academia din Kiev. Cu-noştea limbile română, latină, greacă, italiană, slavonă şi rusă. Avea cunoş-tinţe profunde în domeniul filosofiei, istoriei, matematicii, geografiei, fizicii, astronomiei ş.a. Cunoştea lucrările lui Democrit, Pitagora, Platon, Socrate, N.Kopernik, J.Bruno, R.Descartes, A.H. afirma materialitatea lumii şi cognos-cibilitatea ei. Populariza concepţia he-liocentrică a lui N.Kopernik. Încearcă să concilieze realizările ştiinţei cu reli-gia, manifestîndu-se ca un deist mode-rat. În lucrarea sa “Despre filosofie” evidenţiază esenţa, scopul şi rolul filo-sofiei. Consideră că filozofia constă din două părţi: învăţătura despre etică şi învăţătura despre natură. Apreciind înalt rolul filosofiei în activitatea prac-tică a oamenilor, A.H. menţiona că pe baza generalizării cunoştinţelor se dez-voltă mai multe ştiinţe, medicina, far-macia, navigaţia maritimă, oamenii în-vaţă a prelucra mai bine pămîntul, a creşte plante şi animale, a dobîndi şi prelucra metalele.

ANALIZĂ (din gr. analysis – des-compunere) – procedeu de descompu-nere pe cale raţională (mintală) a obiectului (fenomenului, procesului), calităţile lui, relaţiile între obiecte în părţi (semne, calităţi, relaţii). În funcţie de caracterul obiectului cercetat, anali-za se manifestă sub diferite forme. Descompunerea întregului în elemente permite evidenţierea structurii lui; des-compunerea fenomenului în elemente face posibilă sesizarea esenţialului, re-ducerea la simplu; analiza face posi-bilă clasificarea obiectelor, fenome-nelor şi proceselor. Astfel, în activi-tatea analitică raţiunea umană parcurge calea de la compus la simplu, de la di-vers la identic şi unitar, de la întîm-plător la necesar. Scopul analizei este cunoaşterea părţilor componente ca ele-mente ale unui întreg. A. permite de a evidenţia anumite trepte ale procese-lor. De ex., în cazul bolilor infecţioase se separă cîteva perioade evolutive. Procedeul contrar analizei este sinteza, ce reprezintă un proces de unire într-un întreg al părţilor, proprietăţilor, rapor-turilor separate; sinteza completează şi se află cu A. într-o unitate indisolubilă.
ANALIZĂ STRUCTURAL-FUNC-ŢIONALĂ – metodă de analiză a sis-temelor, în primul rînd, a celor sociale, ca nişte integrităţi, în care fiecare ele-ment structural are o anumită destina-ţie funcţională. În societate A. s.-f. în-seamnă evidenţierea domeniilor, as-pectelor şi altor componente structu-rale şi a rolului (funcţiei) unuia faţă de celălalt. Adeptul A. s.-f. în sociologia occidentală contemporană este socio-logul T.Parsons, care în calitate de componente structurale ale sistemului social evidenţiază nu structurile social-economice, ci valorile şi normele exis-tente, care reglează activitatea umană şi sunt orientate preponderent spre păs-trarea mecanismelor ce asigură pacea şi buna înţelegere în societate.
ANALIZĂ ŞI SINTEZĂ (grec. Ana-lysis – descompunere şi synthesis – unire) sunt metode general-ştiinţifice interdependente, care în procesul cu-noaşterii şi activităţii practice se com-pletează reciproc. Vezi: Analiză şi Sinteză.
ANALOGIE (din gr. analogia – co-respundere) – asemănarea, similitudi-nea, corespunderea elementelor, coin-ciderea unor proprietăţi sau a oricăror altor raporturi între obiecte (fenomene ori procese) neidentice în ceea ce pri-veşte unele laturi, însuşiri, raporturi. Raţionamentul prin analogie constă în faptul că dacă două lucruri (fenomene ori procese) se asemănă în multe pri-vinţe, e probabil ca ele să se asemene şi în alte privinţe. Silogismul analogic trage concluzia dintr-o cunoscută ase-mănare a lucrurilor (fenomenelor ori proceselor) pentru o altă asemănare în alte condiţii. Formula A. este: M. are însuşirea lui P. S. seamănă cu M în însuşirile a, b, c. Prin urmare, şi S va avea însuşirile lui P.
ANAMNEZĂ (din gr. anamnesis – reamintire) – termen din filosofia lui Platon ce marchează starea sufletului uman (care este nemuritor şi se rein-carnează în alte organisme). El îşi rea-minteşte în această lume în care trăie-şte cele văzute anterior în “cealaltă” lume. Deci, cunoaşterea ideilor se ba-zează pe reamintirea sufletului privind ideile văzute în preexistenţă, dar uitate în viaţa pămîntească. Acest termen se foloseşte pe larg în medicină şi pre-zintă expunerea în scris de către medic a relatărilor bolnavului despre maladie.
ANARHISM (grec. anarchia – lipsă de conducere, lipsă de putere) – miş-care social-politică apărută în sec. XX în Europa Occidentală (M.Stirner, P.Proudhon, M.Bakunin), care neagă rolul şi autoritatea statului şi a oricărei puteri politice în administrarea socie-tăţii. A. are drept scop de a elibera omul de orice putere politică, economică, spirituală. Ca forţă conducătoare în societate, anarhismul recunoaşte numai voinţa personalităţii.
ANAXAGORA (ANAXAGORAS) din Clazomene (în Asia Mică) (c. 500–428 î.Hr.) – filosof şi savant grec antic. A elaborat concepţia conform căreia toa-te lucrurile existente sunt formate din îmbinarea unei diversităţi infinite de elemente primare divizibile la nesfîrşit (“seminţele lucrurilor”); ulterior cu-noscute sub denumirea aristotelică de homeomerii. Lumea la început era o masă amorfă nemişcată, alcătuită din particule foarte mici, invizibile – “se-minţele” tuturor lucrurilor. La un mo-ment dat, sub influenţa unui imbold din exterior “nous” (inteligenţă, spirit), amestecul acesta a început o mişcare de rotaţie rapidă. “Nous-ul” e acea for-ţă motrice, care determină unirea şi separarea particulelor elementare. Evo-luţia lumii este rezultatul rotaţiei pro-vocate de “nous” – “cel mai subtil şi mai curat dintre toate lucrurile”. Vîr-tejul cosmic încetinind, se manifestă ca rotaţie a cupolei cereşti. A. primul din-tre savanţi a dat o explicaţie veridică eclipselor de soare şi de lună.
ANAXIMANDROS DIN MILET (cca. 610–546 î.Hr.) – naturfilosof, dialectician spontan, naturalist şi geo-graf al Greciei antice, cel de al doilea reprezentant al şcolii milesiene, succe-sorul şi discipolul lui Thales. A. e au-torul primei lucrări filosofice din Gre-cia antică – “Despre natură”. El consi-dera că principiul primordial al lumii este materia fără determinări, infinită, eternă, un arche drept fundament al cosmologiei – apeironul. Din apeiron ia naştere pămîntul, aerul, focul, apa şi toate lucrurile. Totul ce apare din apei-ron se află în permanentă mişcare şi cînd moare se întoarce din nou la infi-nit. A. a elaborat primul model geome-tric al Universului, punînd temelia ipo-tezei geocentrice, a întocmit prima har-tă geografică în Grecia antică, a con-struit primele cadrane solare. Tot el, pri-mul în istorie, a formulat ideea evo-luţiei, conform căreia primii oameni au luat naştere din fiinţe de alt fel, pentru că în timp ce majoritatea fiinţelor se întreţin singure de la o vîrstă precoce, omul are nevoie de îngrijire îndelun-gată.
ANAXIMENES DIN MILET (c. 585–525 î.Hr.) – filosof din Grecia antică, discipolul lui Anaximandros, ultimul reprezentant al şcolii milesiene. A. susţinea că principiul primordial al tuturor lucrurilor este aerul. Lumea a apărut din aer prin condensarea sau ra-refierea lui. În rezultatul condensării aerului, la început a apărut Pămîntul plat, care atîrnă în aer, apoi s-au for-mat mările, norii şi a. Stelele au apărut din aerul rarefiat, care, ridicîndu-se în sus, s-a transformat în foc. Ele sunt implantate în bolta cerească aidoma unor cuie. A. afirma că aerul cuprinde în sine totul, ţine legate atît sufletele oamenilor, cît şi lumea. Prin urmare, el sugerează ideea despre unitatea organi-că a tot ce există.
ANIMISM (din lat. anima – suflet, spirit) – credinţă în spirite, suflete, du-huri ca realităţi distincte de corp, exis-tente în imagini supranaturale, extra-senzoriale şi care acţionează în întrea-ga natură, influenţînd viaţa oamenilor, animalelor, obiectelor şi fenomenelor. Animismul este prezent ca element component în toate religiile. Este con-siderat de specialişti ca o primă formă a religiei. Termenul a fost impus de E.B.Tylor, etnograf englez, în 1871.
ANOMALIE (din lat. şi fr.) – lipsă de regulă, de lege; abatere de la normal, de la regulă. Termen folosit practic în toate domeniile în sensul acesta. În filosofie se utilizează în cazul aprecie-rilor diferitor concepţii analizate în acelaşi cadru ori de pe poziţii concep-tual-metodologic opuse.
ANOMIE (în fr. anomie – lipsă de le-ge, de organizare; din gr. a – negare şi nomos – lege) – noţiune filosofică şi sociologică, ce exprimă starea socie-tăţii caracterizată prin lipsa de norme, legi sau prin existenţa unor norme con-tradictorii, care face dificilă sau impo-sibilă orientarea acţiunii umane şi in-tegrarea individului în colectivitate. A. exprimă şi relaţia indivizilor faţă de normele şi valorile morale ale siste-mului social existent. Termenul a fost introdus de sociologul pozitivist fra-ncez Emil Durkheim în anul 1897 în studiul său “Sinuciderea”.
ANSELM DE CANTERBURY (1033–1109) – teolog şi filosof medieval, re-prezentant al scolasticii timpurii. S-a născut în Aosta (Italia), devenind apoi episcop de Canterbury (1083–1109). Este considerat de unii că a fost părin-tele scolasticii, deoarece printre primii filosofi medievali a aplicat logica ari-stotelică, moştenită prin Boethius, la definirea propriilor doctrine filosofice. A iniţiat fundamentarea dogmaticii ca-tolice prin idealismul platonic. Ca şi Augustin, susţinea că credinţa trebuie să fie mai presus de raţiune, însă ea (credinţa) poate fi fundamentată raţio-nal. A demonstrat existenţa lui Dumne-zeu prin argument ontologic. Raţiona-lismul lui era subordonat fideismului. În disputa despre universalii se situa pe poziţiile realismului scolastic, opu-nîndu-se nominalismului lui Roscelin. De un deosebit interes filosofic sunt in-vestigaţiile referitoare la sensurile mul-tiple ale adevărului, la problema libe-rei acţiuni, analiza lingvistică în rezol-varea unor aporii conceptuale etc.

Op.pr.: “Solilocviu”; “Discurs”; “Adevărul”; “Despre liberul arbitru”; “Despre căderea Satanei”; “Despre omul învăţat”; “De ce Dumnezeu s-a făcut om?”.
ANTAGONISM (gr. antagonisma – dispută, luptă) – o formă a contra-dicţiilor dintre forţele şi tendinţele duş-mănoase, care se caracterizează printr-o luptă acută, intransingentă. A. se re-zolvă sub diverse forme, în funcţie de condiţiile concret existente. Noţiunea de A. în sens de luptă a forţelor şi ten-dinţelor contrare se foloseşte în biolo-gie, medicină (lupta organismului cu agentul patogen), în matematică, în di-verse sisteme religioase (lupta binelui cu răul), în sistemele filosofice ale lui Kant, Schopenhauer ş.a.
ANTILOGIE (din gr. anti – contra şi logos – raţiune) – contradictoriu, opus logicului. În logică, antilogismul ex-primă incompatibilitatea premiselor unui silogism categoric cu negarea concluziilor lui. Antilogismul este o variantă a silogisticii (în logică).
ANTINOMIE (din gr. anti – contra, nomos – lege; antinomia – contradicţie în lege) – contradicţie între două jude-căţi sau teze care se exclud reciproc şi care fiecare în parte, în mod logic, pot fi demonstrate la fel de concludent în cadrul unui sistem conceptual (teorii). Antinomie este un sinonim pentru “paradox” sau “contradicţie”. În anti-chitate era adesea denumită “aporie”. Se întîlneşte mai ales în filosofia lui Platon şi Aristotel. O esenţă filosofică mai desăvîrşită capătă noţiunea de an-tinomie la Kant în lucrarea sa “Critica raţiunii pure”. Prin A. Kant funda-mentează teza de bază a filosofiei sale, conform căreia omul nu poate depăşi limitele experienţei senzoriale şi nu poate cunoaşte “lucrul în sine”. În ase-menea caz apare contradicţia în raţiu-nea omului între noţiunea de absolut, infinit (teza), cînd se aplică în practică, unde domină finitul şi faptele condiţio-nate (antiteza). Deci raţiunea se împot-moleşte cînd încearcă să cuprindă ne-cuprinsul. El formulează patru A. ale raţiunii pure: 1) lumea este finită şi in-finită; 2) fiecare substanţă complexă constă din lucruri simple şi nu există nimic simplu; 3) în lume există liber-tate şi domină determinismul; 4) există o cauză a lumii (Dumnezeu) şi nu exis-tă o cauză primară.
ANTISTENE (ANTISTHENES) DIN ATENA (a. 435–370 î.Hr) – filosof grec, întemeietorul şcolii cinice, elev al lui Socrate, profesor al lui Diogenes din Sinope. În tinereţe a învăţat retorica. Adversar al doctrinei idealiste a lui Pla-ton despre existenţa de sine stătătoare a ideilor. A. afirma că independent există doar lucrurile particulare. Acor-dînd o mare atenţie problemelor etice, A. recomanda şi prin propriul exemplu ca oamenii să renunţe la plăceri, să-şi limiteze pînă la minimum necesităţile, unicul izvor al plăcerilor îl vedea în muncă. A. a propagat idealul evadării de cultură şi de societate, critica civili-zaţia şi toate realizările ei, afirma că în viaţa socială înţeleptul se conduce nu de legile unanim acceptate, ci de legile virtuţilor.
ANTITEZĂ (din gr. antitesis – opu-nere, antiteză, opoziţie) – termen folosit în logică şi filosofie pentru afirmarea contrară. 1. În logică reprezintă jude-cata opusă tezei. 2. În filosofie, la He-gel, în lucrarea consacrată filosofiei moralei şi politicii – “Filosofia dreptu-lui” – constituie momentul al doilea al triadei: teză – antiteză – sinteză (adică corespunzător: dreptul abstract, mora-litatea şi etica). Acestea nu sunt altce-va decît etapele oricărui proces de dez-voltare, reprezentînd schema dezvoltă-rii dialectice, a “ideii absolute”.
ANTROPOCENTRISM (din gr. an-thropos – om şi lat. centrum – centru) – concepţie filosofică, potrivit căreia omul este centrul şi scopul universului, interesele omului au un caracter prio-ritar.
ANTROPOGENEZĂ (gr. anthropos – om şi genesis – origine, provenienţă) – concepţie, categorie, care reflectă procesul apariţiei şi dezvoltării omului, de asemenea, a societăţii. Adepţii con-cepţiei A. au stabilit evoluţia anatomo-biologică a omului. Dar pînă în prezent rămîne actuală problema apariţiei omu-lui raţional, care transformă lumea, trăieşte în societate, se supune anumi-telor norme şi reguli de comportare. În ştiinţa contemporană s-au format două concepţii referitoare la începutul isto-riei omenirii. Prima concepţie evidenţia-ză în evoluţia omului două momente de cotitură: confecţionarea uneltelor pri-mitive de muncă şi trecerea de la tur-ma animalelor spre treapta de formare a colectivităţilor oamenilor. “Omul di-bace” (homo habilis) s-a format pe par-cursul a mai mult de 2 mln. ani. În ur-mătorii 100 mii de ani, omul s-a ridicat pe picioare – “omul vertical”(homo erec-tus), apare “omul raţional”(homo sapi-ens). Mai departe omul a încetat de a evolua biologic. A început dezvolta-rea lui socială pe baza progresului uneltelor de muncă, a cunoaşterii lu-mii, a moralei, artei etc. Adepţii celei de a doua concepţii (B.F.Porşnev şi a.) afirmă că istoria umană propriu-zisă a apărut cu 40 mii ani în urmă. Ei susţin că aşa-numita “muncă” a predecesoru-lui omului purta caracter instinctiv, iar prezenţa uneltelor de muncă nu vor-beşte despre existenţa raţiunii şi a re-laţiilor sociale. Apariţia şi dezvoltarea omului înseamnă concomitent şi apa-riţia societăţii ca un sistem integru de relaţii reciproce dintre oameni. Iar lim-ba, munca şi gîndirea apar ca elemente ale acestor relaţii. Omul numai în ca-litate de fiinţă socială a putut să se evidenţieze din natură.
ANTROPOLOGIE (din gr. anthro-pos – om şi logos – studiu) – ştiinţă ca-re studiază originea, evoluţia şi diver-sele tipuri fizice ale omului şi rasele umane pe bază anatomică, fiziologică, psihologică, istorică, sociologică, filo-sofică, arheologică, filologică. S-a con-stituit ca ştiinţă la mijlocul secolului XIX. Diverse aspecte antropologice întîlnim la personalităţile din domeniul filosofiei şi ştiinţei din cele mai vechi timpuri. În antichitate aceştia au fost Herodot, Hippocrate, Aristotel ş.a. În epoca modernă – C.Linne, I.Kant, Ch.Darwin, E.Haekel, Th.Huxley. Astăzi întîlnim mai multe tipuri de an-tropologii: antropologie socială şi cu-lturală, antropologia filosofică, ce stu-diază esenţa şi perspectivele omului pe baza generalizării rezultatelor cercetă-rii disciplinelor despre om (antropolo-gia, psihologia, etnografia, sociologia, lingvistica etc.); antropologia teologi-că ce este o concepţie constituită pe baza hristologiei, soteriologiei, doctri-nei despre creaţie şi afirmă originea divină a omului; antropologia crimi-nală (sau legală) este domeniul ce stu-diază aspectul biologic al infractorilor.
ANTROPOLOGIE FILOSOFICĂ (gr. antropos – om, logos – noţiune, cuvînt, lege) – în sens larg învăţătura despre natura şi esenţa omului. Pro-blema fundamentală a acestei filosofii este omul. Noţiunea A.f. a fost for-mulată ca un compartiment al filoso-fiei, care studiază problema autono-miei omului. În sens îngust – curent în filosofia germană occidentală de la pri-ma jumătate a secolului XX, apărută pe baza ideilor filosofiei vieţii şi a fe-nomenologiei. Reprezentanţii A.f. sunt M.Scheller, H.Plessner, A.Gehlen, E.Ro-thacker, E.Hengstenberg, M.Lendemen ş.a. Esenţa abordării antropologice a existenţei în A.f. constă în încercarea de a defini temelia şi domeniile exis-tenţei umane propriu-zise, a individua-lităţii omului, a posibilităţilor lui crea-toare, din el şi prin el să explice atît natura lui proprie, cît şi sensul şi im-portanţa lumii înconjurătoare. Pe baza unor sau altor particularităţi ale omului se străduie să se determine modul de abordare şi de soluţionare a tuturor problemelor filosofice, antrenînd în acest proces emoţiile, instinctele, atrac-ţiile, cu alte cuvinte, iraţionalul. Pînă la urmă, în cadrul A.f. s-au constituit cîteva teorii independente – biologică, culturală, religioasă, pedagogică ş.a., care se deosebesc atît prin metodele de cercetare, cît şi prin conceperea carac-terului şi destinaţiei.
ANTROPOMORFISM (din gr. an-thropos – om şi morphe – formă) – atribuirea de însuşiri şi înfăţişări ome-neşti unor lucruri, fenomene şi procese din natură, corpuri cereşti, animale şi plante, de asemenea, divinităţii, duhu-rilor, zeilor. A. este propriu majorităţii religiilor – de la cele primitive pînă la cele contemporane. Forme antropo-morfe se întîlnesc în literatură, publi-caţiile ştiinţifice şi tehnice, artă. A. a fost combătut în antichitate de filo-soful eleat Xenofanes şi de stoici.
ANTROPOSOCIOLOGIE – teorie care consideră că starea socială a di-feritor oameni şi grupuri sociale e de-terminată de indicii lor anatomo-fizio-logici (înălţimea, forma şi mărimea craniului, culoarea părului ş.a.). Înte-meietorul A. G. V. de Lapouge (1854–1936) dezvolta teoria despre superiori-tatea arienilor drept o rasă aristocra-tică. El interpreta mişcările sociale ca o luptă dintre rase. Pentru a linişti ma-sele agitate G. de Lapouge recomandă folosirea diverselor metode ale ingi-neriei genelor.
APARENŢĂ – manifestare exterioară a esenţei obiectelor sau a unor însuşiri ale lor, care pot fi percepute nemijlocit cu ajutorul organelor de simţ. În apa-renţă, esenţa pare a fi alta, decît e în realitate (abdomenul acut poate masca forma abdominală a atacului de cord, creionul cufundat parţial în apă pare a fi frînt ş.a.). Dar această reprezentare eronată a esenţei este determinată de anumiţi factori obiectivi şi în procesul cunoaşterii omul trebuie să cunoască şi să explice cum are loc manifestarea lor în A. Cunoaşterea A. cere de la subiect cunoaşterea esenţei, fără de care A. este imposibilă. În filosofia lui Hume şi a lui Kant A. i se atribuie un caracter iluzoriu. Aceea ce este exterior, apa-rent se rupe de la esenţă şi se trage concluzia că omul în mod principial nu este în stare să cunoască esenţa lucru-rilor. În realitate, însă, procesul cu-noaşterii are loc de la fenomen, apa-renţă la esenţă, de la esenţa primului nivel la esenţa nivelului doi etc.
APEIRON (gr. apeiron – nemărginit, nelimitat) – noţiune folosită în Grecia antică de Anaximandros pentru a viza principiul iniţial al lumii, materia pri-mară. Anaximandros defineşte a. în tradiţia pitagorist-platonistă. A. există numai în legătură cu contrariul sau finitul, fiind precursorul învăţăturii lui Aristotel despre materie şi formă.
APERCEPŢIE (din lat. ad – la şi per-cepţia – cunoaştere) – noţiune aplicată în filosofie şi psihologie, prin care se marchează dependenţa noii percepţii de experienţa anterioară a omului şi de starea psihică în timpul percepţiei. Acest termen a fost folosit pentru pri-ma dată de Leibniz, la care apercepţia era legată de conştiinţa de sine sau de trăirile interioare, spre deosebire de “percepţie”, care desemnează conştiin-ţa lumii exterioare. Unele poziţii con-temporane expun sensul apercepţiei ca asimilare a cunoştinţelor, care astfel devin proprietatea “eu”-lui nostru.
APERCEPŢIE TRANSCENDENTA-LĂ – noţiune introdusă în filosofie de I.Kant pentru a viza conştiinţa “pură”, apriorică, invariabilă, specifică omului de la bun început, care există înaintea experienţei, nu depinde de ea, ci, dim-potrivă, organizează experienţa, este o condiţie a unităţii lumii fenomenelor, introducînd în ea anumite forme şi pre-scriindu-i anumite legi. Kant deosebea A. transcendentală şi A. empirică. Astfel, după Kant, la temelia unităţii cunoştinţelor empirice stă unitatea A.t.
APODICTIC (din gr. apodeiktikos – convingător, demonstrabil) – termen filosofic pentru desemnarea unor cu-noştinţe absolut autentice, exprimînd cea mai înaltă treaptă de veridicitate logică; marchează ceea ce este logic întemeiat, dovedit în mod necondiţio-nat, indiscutabil, care exprimă rapor-turi necesare între fenomene. Prin acest termen Aristotel denumeşte dova-da strict necesară, care rezultă prin de-ducţie din premise absolut veridice. Astfel, silogismul el îl consideră in-strument al cunoaşterii apodictice. Ju-decata apodictică la Kant exprimă o necesitate logică. De ex.: în pătrat toa-te laturile trebuie să fie egale. Acest termin defineşte raţionamentele nece-sităţii spre deosebire de raţionamentele posibilităţii (problematice) şi de raţio-namentele realităţii (asertorice).
APOLINIC (din gr. Apolo – zeul soa-relui şi al armoniei) – termen din filo-sofia lui Nietzsche, care marchează spiritualul, tot ce este canalizat într-o gîndire riguroasă şi într-o formă defi-nitivă. Este contrar Dionisiacului ce se lasă pradă cu frenezie şi patimă im-pulsurilor şi elanurilor sale.
APOLOGETICĂ (din gr. apologhi-tikos – care apără) – ramură a teologiei sistematice, care are ca scop apărarea şi justificarea credinţei creştine împo-triva adversarilor prin probe raţionale sau argumente logice. A. se încadrează în sistemul teologiei catolice şi orto-doxe; protestantismul respinge apolo-getica, pornind de la primatul credinţei asupra raţiunii. A fost iniţiată în sec. II–III de către Iustin Martirul şi Fi-losoful, Origen, Tertulian, Irineu, Lac-tanţiu, Minuciu Felix etc.
APOLOGIE (din lat. apologia; gr. apologhia – laudă exagerată adusă unei persoane, idei etc.) – scriere, dis-curs, concepţie, în care se urmăreşte apărarea, justificarea sau elogiul unei persoane, doctrine, opere etc.
APORIE (gr. a – fără, poros – fără ieşire, dificultate) – noţiune care vi-zează o problemă greu de rezolvat, generată de contradicţia dintre reali-tatea obiectivă şi reflectarea ei în con-ştiinţa oamenilor, paradox. Cele mai cunoscute sunt aporiile (paradoxurile) lui Zenon din Eleea despre imposi-bilitatea mişcării. A. “Dihotomia”, “Ahile”, “Săgeata”. Prin A. sale Zenon a descoperit caracterul contradictoriu al mişcării, deoarece, pentru a se mişca, corpul trebuie simultan să se afle şi să nu se afle în locul dat. Dar deoarece această contradicţie este imposibilă, Zenon trage concluzia că mişcarea este de neconceput. În acestea şi alte A. ale sale Zenon a abordat încă o pro-blemă foarte importantă: despre carac-terul relativ şi contradictoriu al noţiu-nilor în care se descrie mişcarea. Un sens cu adevărat filosofic A. au obţinut în concepţiile lui Platon şi îndeosebi ale lui Aristotel, care a ajuns la conclu-zia că A. sunt o “egalitate a unor con-cluzii contrare”. A. au servit în calitate de predecesori ai antinomiilor lui Kant.
APOSTERIORI ŞI APRIORI (din lat. a posteriori – din ceea ce urmează; apriori – dinainte dat) – noţiuni filo-sofice, care marchează cunoaşterea ba-zată pe experienţă sau provenită prin senzaţii. Apriori – cunoaştere la care nu se ajunge prin senzaţii, ci pe cale pur intelectuală. I.Kant, afirmînd că toate cunoştinţele despre obiectele concrete au un caracter empiric, şi deci sunt aposteriori, le condiţionează însă de formele apriori, care precedă şi fac posibilă cunoaşterea aposteriori.
APRECIERE MORALĂ – aprobarea sau dezaprobarea diverselor acţiuni ale oamenilor, în funcţie de importanţa lor morală. A. M. poartă un caracter con-cret-istoric, se schimbă concomitent cu schimbarea cerinţelor, normelor, prin-cipiilor morale şi se execută cu con-cursul categoriilor de bine şi rău. A. M. se bazează pe cunoaşterea valorii sociale a acţiunilor oamenilor. Ea joa-că un rol important în reglementarea comportării oamenilor în societate.
ARGUMENT (lat. argumentum) – ra-ţionament, orice probă menită să dove-dească sau să respingă ceva (o teză, idee, teorie etc.). În logică – 1) orice judecată sau un sistem de judecăţi care se aduc pentru confirmarea veridicităţii altei judecăţi sau teorii; 2) premisă a demonstrării, denumită altfel temelie sau probă, dovadă a demonstrării. Uneori prin A. se denumeşte toată de-monstrarea luată în ansamblu.
ARISTIP DIN CIRENE (c. 435–350 î.Hr.) – filosof din Grecia antică, înte-meietorul şcolii cirenaice (hedoniste). Atras de gloria lui Socrate în Atena, el devine discipolul lui. În teoria cunoaş-terii A. se manifestă ca senzualist. El afirmă că omul poate cunoaşte numai senzaţiile, iar obiectul, care le provoa-că, este incognoscibil. În etică A. pro-pagă hedonismul. Scopul suprem al vieţii după A. este desfătarea, dar omul nu trebuie să devină robul plăcerilor. A. susţine că bogăţia îl împovărează pe om, de aceea el trebuie să posede mini-mum de avere. A. apreciază libertatea personală. El afirmă că tot ce există acţionează pentru bine sau rău, de aceea unica realitate demnă de atenţie sunt valorile – binele şi răul.
ARISTOTEL (384–322 î.Hr.) – filo-sof, savant-enciclopedist din Grecia antică, întemeietorul şcolii peripateti-ce, al logicii şi altor ramuri ale ştiinţei. a supus criticii teoria ideilor lui Pla-ton. Deoarece ultimul a separat esenţa de lucru, atribuind generalului (noţiu-nii) o existenţă aparte, separată de obiect şi a creat paralel cu lumea reală, senzorială o altă lume, suprasenzorială, ideală. În realitate, însă, conform spu-selor lui A., ideea (forma) şi obiectul sunt inseparabile. Fiecare obiect e con-stituit din două principii – materie şi for-mă. La temelia universului se află “pri-ma materie” – un substrat pasiv, fără determinări. Materia e numai o posibi-litate a lucrurilor, care se transformă în realitate, unindu-se cu forma activă, imaterială. A. recunoaşte şi existenţa formei tuturor formelor, a formei pure – a divinităţii, care e unică şi veşnică şi e motorul lumii. A. formulează patru “începuturi” sau cauze ale substanţei: 1) forma realitate a ceea ce în materie e dat ca posibilitate; 2) materia sau po-sibilitatea pasivă a devenirii, substra-tul; 3) izvorul mişcării sau începutul “creator” şi 4) scopul. Pentru a cunoaş-te natura, trebuie să cunoaştem toate cauzele. A. afirmă că cunoaşterea se bazează pe simţuri. El îi critică pe eleaţi pentru faptul că negau mişcarea şi, prin urmare, şi cunoaşterea mişcării, care atrage după sine incognoscibili-tatea naturii. A. susţine că toate fiinţele vii sunt dotate cu suflet. Sufletul este forma corpului. Omul este un animal politic, care, spre deosebire de alte ani-male, tinde spre bine, spre viaţă inte-lectuală. Familia apare o dată cu apari-ţia proprietăţii private, iar statul este rezultatul contradicţiilor de neîmpăcat dintre clasele, care luptă între ele şi nu-i altceva decît un organ de asuprire a unei clase de către alta. A idealizat statul sclavagist, considerîndu-l ca cea mai perfectă şi veşnică formă de cîr-muire. A. a încercat să construiască un sistem unic de cunoştinţe din toate do-meniile de activitate ale acelei peri-oade. El a împărţit ştiinţele în teoretice (unde cunoaşterea are loc de dragul ei), practice (care conţin idei călăuzi-toare la comportarea omului) şi crea-toare (unde cunoaşterea are ca scop obţinerea folosului sau realizarea fap-telor frumoase). Filosofia e împărţită de A. în două părţi: prima filosofie ca ştiinţa despre esenţă, despre principiile generale ale existenţei şi filosofia a doua, care studiază însuşirile mai con-crete ale existenţei – fizica, matema-tica etc. Constituind logica ca ştiinţă de unealtă, instrument de cercetare (or-ganon), A. a formulat categoriile lo-gice, formele şi legile gîndirii corecte, în concordanţă cu realitatea obiectivă.

Opera lui A. include cca 146 lu-crări. Cele mai importante din ele sunt: “Metafizica”; “Fizica”; “Despre su-flet”; “Etica”; “Politica”; “Categorii-le”, “Topica”; “Analiticele prime”; “Analiticele secunde”; “Despre cer”; “Despre originea animalelor”; “Prele-geri de fizică”; “Despre somn”; “De-spre insomnie” ş.a.

ARTĂ – una din formele conştiinţei sociale şi a culturii, formă specifică de activitate, în procesul căreia se creează imagini artistice şi se personifică ati-tudinea estetică a omului faţă de lume; unul dintre procedeele principale de însuşire estetică a lumii. Există diverse genuri de A.: literatura artistică, arta cinematografică, grafica, teatrul, pictu-ra, sculptura, care reproduc fenome-nele din viaţă direct şi muzica, core-grafia, designul, arhitectura, arta deco-rativă-aplicată, care exprimă starea ideologico-emoţională a artistului, ge-nerată de fenomenele din viaţă. Ge-nurile de artă se deosebesc prin struc-tura specifică a imaginii artistice. Obiectul A. este întreaga realitate cu calităţile şi însuşirile ei estetice. Forma specifică de reflectare a realităţii este imaginea artistică, ce exprimă exis-tenţa prin prisma patimilor şi emoţiilor umane. A. este modul de generalizare a realităţii într-o formă concret-sen-zorială, spre deosebire de ştiinţă, care o generalizează în noţiuni abstracte şi legi. Imaginea artistică poate fi repre-zentată în formă realistă, alegorică (personajele fabulelor), simbolică şi include în sine o anumită atitudine a autorului faţă de obiectul reflectat, de aceea în imaginea artistică e prezent nu numai momentul obiectiv, dar şi cel subiectiv.
ASCETISM (din gr. askesis – exer-ciţiu, faptă eroică, ispravă) – mod de viaţă, principiu de comportare, atitu-dine religioasă practică. Este o tehnică spirituală de curăţire a patimilor prin post, abstinenţă, rugăciune şi meditaţie pentru obţinerea unei desăvîrşiri mora-le şi prin aceasta, a unei apropieri faţă de divinitate. A. mai poate fi şi doc-trina religioasă sau morală, care pre-conizează un mod de viaţă extrem de auster, restrîngerea la maximum a sa-tisfacerii necesităţilor materiale etc. Pe parcursul istoriei, A. a fost caracteris-tic unor şcoli filosofice (cinicii, yoga, monahismul în diferite religii etc.).
ASERTORICĂ (din fr. asertorique – care are caracterul unei aserţiuni, afir-maţii) – despre o propoziţie sau enunţ (în logică şi filosofie), care afirmă pozitiv sau negativ că ceva este sau nu este cazul. Termenul se aplică pentru a contrasta propoziţiile de acest fel (asertorice) cu cele modale (problema-tice sau apodictice). Judecata este A. atunci cînd un subiect, de fapt, afirmă sau neagă ceva. Formula ei este: S este P, sau S nu este P. De exemplu, cerul este senin sau cerul nu este senin.
ASOCIAŢIONISM (din lat. associa-tio – unire) – este doctrina care reduce viaţa spirituală la un mecanism al pro-ceselor psihice, care se leagă, se aso-ciază una cu alta cu o necesitate meca-nică. A. porneşte de la asociaţii adesea repetate prin experienţă, din care deri-vă legile fundamentale ale spiritului. Întemeietori ai A. sunt Hartley şi Priesteley, aderenţi au fost: Hume şi Mill. A. este, de fapt, o teorie “empi-ristă” a cunoaşterii. Bergson a criticat A. care, după el, ignora intuiţia.
ASPECTELE BIOETICII – catego-rii ce prezintă conţinutul bioeticii. O analiză profundă a eticii vieţii este po-sibilă prin evidenţierea aspectelor acestui fenomen. În acest caz delimităm patru aspecte principale: sociofilosofic, axio-logic, juridic şi medical. Aspectul so-ciofilosofic rezidă în caracterul gene-ral-uman al bioeticii, care este o varie-tate a activităţii intelectuale şi a practi-cii sociale. Prin el se evidenţiază cele mai actuale probleme sociale, dezvol-tarea concepţiei despre Homo Sapiens ş.a. Aspectul axiologic constă în con-tribuţia bioeticii la formarea unui nou sistem valoric în societate, cu perspec-tiva soluţionării celor mai stringente probleme de ordin social-moral. As-pectul juridic reprezintă bioetica drept o formă de protecţie a drepturilor omu-lui, inclusiv dreptul la viaţă prin re-glementarea juridică a relaţiilor omului cu biosfera, a societăţii cu natura. Aici se sesizează două stiluri de gîndire: 1) legal, normativ; 2) filosofic. Aspec-tul medical exprimă manifestarea uma-nismului în medicină, rezolvarea di-verselor probleme medicale şi social-medicale.
ASTROLOGIE (din gr. astron – stea şi logos – cuvînt, învăţătură) – practică cu pretenţii ştiinţifice (considerată şi pseudoştiinţă, paraştiinţă ori chiar şti-inţă propriu-zisă), care prezice destine-le individuale ori colective pe baza stu-dierii poziţiei aştrilor, a constelaţiilor sau a unor fenomene cereşti şi influ-enţa lor asupra omului şi popoarelor întregi. A. apare şi e practicată în an-tichitate (în Asiria, Babilon şi Egipt) şi în Evul Mediu. Ea a condus la dezvol-tarea astronomiei, cu care s-a confun-dat mult timp. Aristotel afirmă că aştrii sunt fiinţe înzestrate cu inteligenţă su-praomenească şi influenţează viaţa pămîntească. În a doua jumătate a sec. XX A. a căpătat o deosebită populari-tate, fapt cauzat şi de informatizarea şi mediatizarea tot mai insistentă a so-cietăţii şi de valul stărilor de spirit mis-tice ale unei părţi a populaţiei ţărilor civilizate.
ATARAXIE (gr. ataraxia – impertur-babilitate) – stare de linişte, de seni-nătate sufletească. Termenul A. a fost introdus de Democrit şi apoi dezvoltat de Epicur şi adepţii lui. Prin această noţiune ei înţelegeau starea spirituală ideală spre care trebuie să tindă fieca-re. Căile de atingere a acestui scop sunt diferite: izolarea de societate şi afacerile statului, limitarea necesită-ţilor şi a plăcerilor, izbăvirea de frică în faţa zeilor, a morţii şi a lumii de apoi, în faţa fenomenelor necunoscute ale naturii ş.a. Concomitent, A. a fost ridicată în rang de principiu moral şi ideal al doctrinelor morale în stoicism şi scepticism.
ATEISM (din gr. a – negare şi Theos – Dumnezeu, zeu) – doctrină bazată pe respingerea, refuzul sau negarea lui Dumnezeu şi a zeilor, ca şi a oricăror elemente divine sau supranaturale. Ateis-mul antic a fost afirmat rareori clar, deoarece şi teismul nu era formulat clar; s-a afirmat cu consecvenţă în epo-ca modernă sub două forme: raţionalist, cu originile în Renaştere şi iluminis-mul sec. XVIII, şi romantic, un protest radical antidivin susţinut de poeţi şi prozatori. Îngemănând aceste două for-me de ateism, L.Feuerbach a încercat să transforme teologia într-o antropo-logie, explicîndu-l pe Dumnezeu drept proiecţie a spiritului uman. Aceeaşi temă este reformulată de S.Freud în termeni psihologici şi de K.Marx, care abordează religia drept o problemă ideologică. Ateismul romantic este re-luat de Nietzsche pe fondul “nihilis-mului”: Dumnezeu devine un concept indefinit, desemnînd lumea ideilor şi a idealurilor. În sec. XX se constituie ateismul bazat pe principiile ştiinţei, care consideră că Universul este al-cătuit exclusiv din materie.
ATOM (gr. atomos – indivizibil) – no-ţiune din filosofia Greciei antice, for-mulată de Leucip, care prin A. înţe-legea cele mai mici şi indivizibile uni-tăţi ale existenţei din care sunt consti-tuite toate obiectele. Ca şi Leucip, De-mocrit susţinea că totul e alcătuit din atomi (asemănători cu mişcarea firice-lelor de praf în aer), care calitativ sunt identici şi se deosebesc între ei numai prin figură, mărime, aranjare în spaţiu şi mişcare incontinuă. Noţiunea A. a fost împrumutată de la Democrit de Epicur şi Lucretius Carus, iar în sec. XVII–XIX, concomitent cu dezvolta-rea chimiei şi fizicii, s-a transformat într-o noţiune naturalist – ştiinţifică, ce stă la temelia concepţiei materialiste despre lume.
ATOMISM – concepţie filosofică, conform căreia materia, realitatea obiec-tivă este compusă din atomi (ca cele mai mici particule indivizibile). A. a fost întemeiat de Leucip, Democrit (sec. V î.Hr.), dezvoltat mai departe de Lucreţiu şi Epicur. Este o încercare de a îmbina reprezentările noastre despre lume ca neschimbătoare şi invariabilă cu schimbările lucrurilor şi fenomene-lor concrete. Conform A., lucrurile apar şi se schimbă datorită combinaţiei de atomi. O dată cu dezvoltarea ştiinţei se schimbă şi reprezentarea despre atomi ca nivel structural al realităţii obiec-tive.
ATRIBUT (din lat. attribuo – atribui, dotez, înzestrez) – însuşire esenţială, inseparabilă, fără de care un lucru nu poate nici să existe, nici să fie con-ceput; calitate a unei substanţe. Aristo-tel deosebea atributul continuu de stă-rile întîmplătoare, de accidente. Des-cartes vedea în atribut principala în-suşire a substanţei: atributul unei subs-tanţe fizice este întinderea, iar atributul substanţei spirituale – gîndirea. La Spinoza gîndirea şi întinderea sunt atri-buite unei substanţe unice şi infinite, numite Dumnezeu sau natură. Mate-rialiştii francezi din sec. XVIII con-siderau drept atribut al materiei întin-derea şi mişcarea, iar Diderot şi Ro-binet – şi gîndirea. Acest termen este larg folosit în filosofia contemporană.
ATRACTOR (vezi: Sinergetica, No-ţiunile şi Mecanismele ei)
AUGUSTIN (Aureliu Augustinus Fe-ricitul, Augustin din Hippona, Sfîntul Augustin) – (354–430) – teolog, filo-sof şi scriitor latin. Cel mai mare dintre părinţii Bisericii latine, ulterior cano-nizat. Născut în nordul Africii, A. fost filosof neoplatonic, datorită cărui fapt dintr-un adept al maniheismului şi scepticismului devine adversarul aces-tora. În lucrările sale a încercat să con-cilieze creştinismul cu neoplatonismul. Teoria sa despre predestinaţie şi graţia divină a influenţat ulterior calvinismul, jansenismul, scolastica timpurie şi gîndirea religioasă a Reformei despre om. La A. sarcina raţiunii constă în elucidarea unor lucruri deja acceptate prin credinţă ca revelaţie divină, fapt ce a fost rezumat mai tîrziu în formula: Credo ut intelligam (cred, pentru ca să pot înţelege). În opera sa “Cetatea lui Dumnezeu” a dezvoltat concepţia creş-tină despre istoria universală, pe care o concepe în mod fatalist. “Cetăţii pă-mînteşti” (statului laic) el îi opune “Cetatea lui Dumnezeu” (supremaţia mondială a Bisericii). Între aceste două “cetăţi” se manifestă conflictul dintre comunitatea celor ale căror fapte sunt inspirate de harul divin, ce tind la va-lori eterne şi a celor copleşiţi de ataşa-mentul faţă de cele temporale. În final va triumfa cetatea lui Dumnezeu.

Op.pr.: “Cetatea lui Dumnezeu”; “Confesiuni”; “Despre Trinitate” ş.a.
AUTOMATIZARE – folosirea anu-mitelor dispozitive tehnice pentru une-le operaţii manuale şi intelectuale, exe-cutate anterior de om în procesul de obţinere, transformare, transmitere şi utilizare a energiei, materialelor ori in-formaţiei. Deosebim A. parţială, cînd sunt efectuate de către maşini numai unele operaţii ori procese şi A. totală, cînd se îndeplineşte tot ciclul de opera-ţii. A. este un mijloc de raţionalizare a activităţii umane.
AUTONOMIE (din gr. autonomia – independenţă) – în filosofie, faptul de a se supune legilor, normelor proprii (de ex., autonomie relativă a fenomene-lor suprastructurale, a conştiinţei etc.), de a dispune liber de propria voinţă, independenţă. Kant atribuie raţiunii dreptul de a-şi crea singură legile. Iar A. voinţei raţiunii practice el o consi-deră ca singura temelie a legilor mo-rale; ea este mîndria omului. Contra-riul A. este eteronomia. Sistemul mo-ral autonom află temelia datoriilor mo-rale în individ (morala); sistemul mo-ral eteronom află temelia legilor mora-le în autoritatea externă (Dumnezeu).
AUTOORGANIZARE – noţiune ci-bernetică şi sinergetică. A. constituie un proces pe parcursul căruia se creea-ză, se reproduce sau se perfecţionează organizarea sistemelor deschise dina-mice. Acest termen a fost introdus în vocabularul ştiinţific în a. 1947 de către savantul englez W.R.Ashby. Pro-cesele de autoorganizare pot avea loc doar în sisteme dezechilibrate (compli-cate) cu un număr extrem de mare de elemente, conexiunile cărora au un ca-racter de probabilitate (nu pur determi-nat). Proprietăţi de autoorganizare po-sedă obiectele de diversă natură: celu-la, organismul, populaţiile biologice, biogeocenozele, colectivele de oameni etc. Cunoaşterea principiilor de auto-organizare a sistemelor neliniare ne inspiră speranţe, deschide noi direcţii în cercetarea modelelor de gestionare a acestor sisteme.
AUTORITATE (lat. autoritas – pu-tere, forţă, influenţă) – în sens îngust una din formele de exercitare a puterii (A. legii, normelor, regulilor recunos-cute de oameni asupra cărora se răs-pîndesc ca necesare); în sens larg – in-fluenţa informală unanim acceptată a unei persoane sau organizaţii în toate domeniile vieţii sociale, bazată pe cu-noştinţe, experienţă, calităţi morale sau alte merite. A. a apărut şi există pînă în prezent din necesitatea oamenilor de a aprecia raţional şi a se orienta just în problemele complicate, generate de însăşi complexitatea realităţii. În filo-sofia occidentală s-au format două concepţii în interpretarea A.: autorita-rismul – practică antidemocratică şi antijuridică de guvernare, exprimată prin recunoaşterea infailibilităţii abso-lute a purtătorului A. (despotism, ti-ranie, fascism, comunism şi a.); şi anarhismul, care neagă orice A., propagă libertatea absolută a indi-vidului de societate, autonomia perso-nalităţii.


AUTORITATEA MEDICULUI – categorie a eticii medicale ce reflectă pregătirea profesională şi presupune un anumit prestigiu, reputaţie, faimă a medicului. Se manifestă prin cunoştin-ţe şi diferite capacităţi: profesionalism clinic, măiestria de a diagnostica co-rect boala şi a acorda ajutor calificat bolnavului. A. M. depinde de poseda-rea intuiţiei, care joacă un rol foarte important în recunoaşterea proceselor patologice. În unele specialităţi (chi-rurgia, traumatologia, stomatologia, oto-rinolaringologia) o deosebită semnifi-caţie are tehnica manuală şi diferite deprinderi. Pentru medic nu mai puţină importanţă are măiestria comunicării şi rezolvării corecte a multor probleme referitoare la interacţiunea cu pacienţii. A. M. depinde şi de vocaţia lui. Fără pasiune pentru medicină, fără entu-ziasm, fără atitudine creatoare faţă de profesia aleasă, fără o muncă produc-tivă şi enormă nu poţi deveni medic de performanţă. Profesia medicală este in-compatibilă cu duritatea, apatia, indi-ferenţa pentru oameni. Pentru medic atitudinea formală faţă de obligaţiunile sale, atitudinea nepăsătoare faţă de bolnav şi încrederea lui este ceva nefi-resc. Obţinerea încrederii pacientului este o condiţie absolut necesară pentru activitatea rodnică a medicului. Autori-tatea medicului produce un efect psi-hoterapeutic puternic şi de aceea nu-i, pur şi simplu, o chestiune personală a lui. Scăderea autorităţii morale a me-dicilor subminează bazele relaţiilor de încredere între bolnav şi medic, posi-bilităţilor de vindecare, ale tratamentu-lui în genere. Autoritatea este strîns legată de asemenea categorii general-etice, ca cinstea, demnitatea.
AVENARIUS RICHARD (1843–1896) – filosof elveţian, idealist subiectiv, unul din întemeietorii empiriocriticis-mului. Noţiunea fundamentală a con-cepţiei sale filosofice este noţiunea de experienţă. A. nu recunoaşte contra-dicţia principială dintre materie şi spi-rit, fizic şi psihic, interpretîndu-le ca un produs al experienţei interne şi ex-terne. În teoria cunoaşterii A. se ba-zează pe învăţătura lui Kant despre rolul experienţei în procesul cunoaşte-rii, dar înlătură din experiment mate-ria, “lucrul în sine”. Elaborînd teoria idealistă a “experienţei pure”, A. a for-mulat teoria coordonării principiale dintre subiect şi obiect, eu şi non-eu (mediu) şi teoria introecţiei, care, de asemenea, sunt o manifestare a idealis-mului subiectiv.

Op. pr.: “Critica experienţei pure”.
AVERROES (vezi: Ibn Rushd)
AVERROISM – orientare în filosofia medievală, care are la temelia sa do-ctrina lui Averroes (Ibn Rushd) şi a adepţilor săi. Reprezentanţii A. susţi-neau că materia şi mişcarea sunt veş-nice, că în sînul materiei se nasc for-mele ei concrete, că toate fenomenele naturale se află într-o legătură cauzală universală. Prima cauză a tot ce există este Dumnezeu, că totul ce există pe Pămînt, inclusiv viaţa socială, evoluţia statelor şi corpurile cereşti, se supun necesităţii naturale. Adepţii A. negau nemurirea sufletului, pe care îl consi-derau o substanţă nematerială unică, ce se manifestă ca ceva multiplu şi individual. A. susţinea teoria adevăru-lui dublu, despărţind filosofia de teo-logie.
AVICENNA (vezi: Ibn Sina)
AVORTULUI PROBLEMA – su-biect al bioeticii şi medicinei. Proble-ma avortului a fost întotdeauna discu-tabilă. În unele timpuri era interzis, în altele – legalizat. După “Abortion Act” de la 17 octombrie 1967 în Anglia şi vestita hotărîre a Judecătoriei Supreme a SUA “Roe versus Wade” de la 2 ianuarie 1973, se declara că fătul nu este personalitate juridică, apărată de Constituţia SUA, majoritatea ţărilor din Occident au legalizat întreruperea artificială a sarcinii, demult legalizată în ţările comuniste. Şi din punct de vedere moral, de asemenea, sunt opinii pro şi contra. În realitate noi ne cioc-nim de un număr foarte mare de avor-turi, realizate atît legal, cît şi ilegal. Legile statale, care permit efectuarea avorturilor, nu numai că nu-s în stare să reducă numărul de avorturi crimi-nale, ci provoacă şi unele persoane să încalce limitele legale. Există mai mul-te păreri despre avort. Toate controver-sele se axează în jurul a cîtorva mo-mente: statutul embrionului uman, con-secinţele avortului, avortul terapeutic, eugenic şi avortul criminal. În funcţie de înţelegerea acestor momente este şi atitudinea faţă de problema avortului. Unii consideră că avortul este o pro-blemă excesiv personală, o problemă intimă, care se referă numai la femeie şi în care nu trebuie să se implice nimeni. Aceasta este o intervenţie me-dicală şi fiecare operaţie chirurgicală se rezolvă de către medic şi pacient. Cu alte cuvinte, avortul este o pro-blemă medicală. Dar din punct de ve-dere medical avortul întotdeauna are consecinţe negative asupra sănătăţii femeii şi funcţiei ei reproductive. Altă părere afirmă că avortul jigneşte senti-mentul moral, că este o problemă mo-rală foarte delicată. Pînă a veni la me-dic, femeia soluţionează o problemă morală: viaţa ori moartea viitorului om. Chiar şi după consultarea cu medicul conţinutul moral al acestei probleme nu numai că nu dispare, dar şi se com-plică. În soluţionarea acestei probleme se include a treia persoană şi dacă el îşi îndeplineşte funcţia sa ca medic, atunci el este participant la acest omor. Ad-versarii avortului consideră că aceasta nu-i pur şi simplu o intervenţie medi-cală. Spre deosebire de intervenţia chi-rurgicală, avortul are alt scop – de a distruge viaţa, de a omorî fiinţa umană. Bioetica consideră fundamentate am-bele păreri că problema avortului nu-i pur şi simplu o problemă medicală, moral neutrală, că ea include în sine diferite coliziuni morale. Rezolvarea acestei probleme trebuie să deruleze de pe poziţiile raţiunii şi avînd în vedere situaţia concretă. Pornind de la faptul că embrionul uman are o esenţă indi-viduală şi persoană umană, este clar că avortul provocat artificial este o încăl-care a drepturilor fundamentale şi demnităţii omului, un atentat la viaţa lui. Altă problemă e cînd avortul se produce după indicaţii medicale. Exis-tă două tipuri de avort – curativ şi euge-nic. Avortul curativ ori terapeutic poate avea loc, atunci cînd apare contradicţia dintre viaţa mamei şi a fătului, cînd gra-viditatea poate acţiona negativ asupra sănătăţii mamei, cînd există unele boli care se agravează în perioada gravidi-tăţii (tuberculoză pulmonară, diferite anemii, patologia rinichilor, ficatului, pancreasului, felurite tumori). Avortul eugenic este legat de îmbunătăţirea di-agnosticării prenatale şi se produce în scopul de a preîntîmpina naşterea co-piilor cu diferite patologii (monstruozi-tăţi, defecte). Ultimul este justificat nu numai din punct de vedere al mora-lităţii.
AXIOLOGIE (din gr. Axios – valo-ros, preţios şi logos – cuvînt, teorie, învăţătură) sau Timologie – teoria va-lorilor. Mai exact, A. constituie studiul filosofic al valorilor preponderent eti-ce, estetice şi religioase. Apariţia no-ţiunii “valoare” începe cu sfîrşitul se-colului XIX şi e legată de ilustrul filo-sof I.Kant, care a opus sfera moralităţii (libertăţii) sferei naturii (necesităţii). Valorile înseşi n-au existenţă, ele au numai semnificaţie: ele sunt esenţa ce-rinţei adresate voinţei, scopului pus. O învăţătură desfăşurată despre valori pentru prima oară o găsim către mijlo-cul secolului XIX la logicianul german R.Lotze. Ulterior A. a fost dezvoltată de către reprezentanţii Şcolii de la Baden H.Rickert şi W.Windelband. În filosofia neclasică contemporană pro-blemele axiologice sunt abordate în-deosebi în următoarele şcoli filosofice: neokantianismul, fenomenologia, neo-tomismul, intuitivismul, pozitivismul logic, emotivismul, marxismul etc. Pî-nă în prezent patrimoniul filosofic mondial a acumulat numeroase lucrări consacrate diferitelor aspecte ale A. În spaţiul nostru au fost abordate şi în-treprinse valorificări referitoare la do-meniile de manifestare ale valorilor (social, etic, estetic, religios, politic etc.), diferenţierile noţionale (valoare, orientare valorică, stare valorică, nor-mă valorică şi normă propriu-zisă, ca-lităţii, principiu etc.), de investigaţii teoretice privitoare la clasificarea va-lorilor după anumite criterii – tempo-ral, tipologic, ierarhic, sistematic, funcţional, medial, efectiv, dinamic, semantic etc. Cercetările domeniului axiologic rămîn a fi la orice etapă istorică o problemă de actualitate.
Axiologie medicalĂ – o nouă ramură a axiologiei contemporane în proces de constiutuire, ce studiază va-lorile medicale, semantica, procesul apa-riţiei şi anturajul viabilităţii lor. O tră-sătură specifică a A.m. constă în strîn-sa legătură cu practica medicală. Im-plementarea tot mai evidentă a princi-piilor şi problemelor bioeticii în dome-niul medical creează noi premise de dezvoltare a A.m.
AXIOMA SILOGISMULUI – prin-cipiu de bază al silogismului, formulat de Aristotel în felul următor: “Dacă ceva se enunţă despre altceva, ca des-pre un subiect, atunci totul ce se vor-beşte despre predicat se va vorbi şi despre subiect”. A.s. admite atît inter-pretarea intensivă (din punctul de ve-dere al conţinutului), cît şi extensivă (din punctul de vedere al volumului). În logica formală tradiţională A.s. se manifestă în operaţia de reducere a tuturor silogismelor la silogismele pri-mei figuri. În logica formală contem-porană A.s. iese în evidenţă în con-textul axiomatizării silogisticii. A.s. are următoarea formulare: “Tot ce se afirmă (sau se neagă) cu privire la o întreagă clasă de obiecte, se afirmă (sau se neagă) şi cu privire la o parte din această clasă”. De ex., dacă afir-măm că toţi chirurgii sunt medici, atunci şi unii chirurgi sunt medici. La figurat – dacă S este P, apoi şi unii S sunt P.
Axiomatică (din fr. axiomatique) – disciplină sau teorie, care se ocupă cu studierea şi aplicarea axiomelor. Teoria A. se formulează astfel, ca des-crierea obiectelor şi corelaţiei dintre ele să fie dedusă din axiome pe baza principiilor logice.
AXIOMĂ (din gr. axioma – teză acceptată) – adevăr, care n-are nevoie de nici o dovadă, ce posedă claritate nemijlocită, el însuşi servind drept temelie de argumentare pentru alte adevăruri; propoziţie (afirmaţie), care se acceptă fără a fi demonstrată şi din care se deduc celelalte propoziţii, ser-vind la fundamentarea şi demonstrarea teoremelor. În antichitate sub A. se înţelegea propoziţia acceptată de una sau două persoane la începutul dialo-gului. În evul mediu şi în perioada modernă s-au întreprins încercări de a găsi baza generală a A. Sensul contem-poran al A. se datorează lui D.Hilbert (1862–1943), care a axiomatizat cu o stricteţe logică geometria euclidiană. Interpretarea actuală a metodei axio-matice impune A. îndeplinirea numai a unei singure condiţii: să servească drept teză iniţială pentru deducerea cu ajutorul regulilor logice acceptate a tuturor celorlalte propoziţii sau teore-me ale teoriei date.
AYER ALFRED (1910–1989) – filo-sof englez, reprezentantul filosofiei analitice. În cartea sa “Limbaj, adevăr şi logică” (1936) s-a manifestat drept un adept fidel şi propagator al ideilor Cercului de la Viena. Concepţiile sale neopozitiviste au evoluat de la forma ortodoxală a pozitivismului logic spre filosofia lingvistică, în care cercetează problemele legate de teoria cunoaşterii (despre autenticitatea cunoaşterii, ra-portul dintre corpurile materiale şi da-tele senzoriale ş.a.) şi rolul limbii în procesul cunoaşterii. El se ocupa de analiza noţiunilor şi formularea lor cla-ră din punct de vedere logic.

Op.pr.: “Limbaj, adevăr şi logi-că”; “Bazele cunoaşterii empirice”; “Raţiunea şi sensul”; “Problema cu-noaşterii”