Mircea eliade istoria credinelor ideilor religioase

Regăsim cultul craniilor la Teii Ramad (în Siria, lângă Damasc) unde săpăturile au scos la lumina zilei calote craniene cu fruntea vopsită în roşu şi cu faţa supramodelată35. Tot din Siria (Teii Ramad şi Byblos), mai exact la niveluri datând din mileniul al cincilea, provin câteva figurine antropomorfe din lut. Cea descoperită la Byblos este bisexuală36. Alte statuete feminine, găsite în Palestina şi datând din jurul anilor ~ 4500, o prezintă pe Zeiţa-Mamă sub un aspect terifiant şi demoniac37.

Cultul fertilităţii şi cultul morţilor par deci solidare. Intr-adevăr, culturile de la Hacilar şi de la Cătai Hiiyiik (~ 7000), în Anatolia, care au precedat — şi probabil au influenţat — cultura preceramica din lerihon, indică existenţa unor credinţe similare. Cultul craniilor este amplu atestat la Hacilar. La Cătai Hiiyiik, scheletele erau îngropate sub pardoseala caselor, însoţite de ofrande funerare: bijuterii, pietre semipreţioase, arme, textile, vase de lemn etc.38 în cele patruzeci de sanctuare dezgropate până în 1965 s-au găsit numeroase statuete în piatră şi în argilă. Principala divinitate este zeiţa, prezentată sub trei aspecte: femeie tânără, mamă dând naştere unui copil (sau unui taur) şi bătrână (întovărăşită, adeseori, de o pasăre de pradă). Divinitatea masculină apare sub forma unui băiat sau adolescent — copil sau amant al zeiţei — şi a unui adult cu barbă, călărind uneori animalul său sacru, taurul. Varietatea picturilor pe pereţi este uimitoare; nu există două sanctuare care să fie similare. Reliefuri ale zeiţei, adesea înalte de doi metri, modelate în ipsos, în lemn sau în argilă, şi capete de tauri — epifanie a zeului — erau fixate pe pereţi. Simbolistica sexuală este absentă, dar sânul femeii şi cornul taurului — simboluri ale vieţii — se întrepătrund deseori. Un sanctuar (înjur de ~ 6200) conţinea patru cranii umane aşezate sub capete de taur fixate în perete. Unul din pereţi este decorat cu picturi reprezentând vulturi cu picioare de om atacând oameni fără capete. E vorba, desigur, de un complex mitico-ritual important, dar a cărui semnificaţie ne scapă.

La Hacilar, la un nivel datat ~ 5700, zeiţa este arătată şezând pe un leopard, sau în picioare, ţinând un pui de leopard, sau cu totul singură, în picioare, aşezată, îngenuncheată, odihnindu-se sau întovărăşită de un copil. Adesea, este reprezentată goală sau încinsă cu o cingătoare minusculă. Tot aici este înfăţişată fie tânără, fie mai în vârstă. La un nivel mai recent (~ 5435, - 5200), figurinele înfăţişând-o pe zeiţă cu copil sau întovărăşită de un animal, precum şi statuile masculine dispar. In schimb, ultimele faze ale culturii de la Hacilar sunt caracterizate printr-o ceramică admirabilă, bogat ornamentată cu desene geometrice39.

Cultura zisă de la Teii Halaf40 apare în momentul dispariţiei culturilor din Anatolia. Ea cunoaşte cuprul şi pare să fie creaţia unei populaţii coborând din nord, poate din fugarii de la Hacilar şi Cătai Hiiyiik. Complexul religios de la Teii Halaf nu diferă prea mult de culturile care ne-au reţinut până în prezent. Morţii erau îngropaţi însoţiţi de ofrande, printre care figurine din lut. Taurul sălbatic era venerat ca epifanie a fertilităţii masculine. Imagini de tauri, bucranuri [motive ornamentale figurând capete de taur descărnate — nota trad.], capete de berbeci şi securea dublă aveau, desigur, un rol cultual, în legătură cu zeul furtunii, atât de important în toate religiile Orientului Apropiat antic. Totuşi nu s-au găsit figurine masculine, în timp ce imagini ale zeiţei abundă; întovărăşită de porumbei, cu sâni exageraţi, reprezentată de multe ori în poziţie ghemuită, e greu să nu recunoaştem imaginea exemplară a Zeiţei-Mame41.

35 Săpăturile lui H. Contenson, rezumate de J. Cauvin, op. cit., pp. 59 sq. şi fig. 18.

36 Săpăturile lui H. Contenson (Teii Ramad) şi M. Dunand (Byblos), rezumate de J. Cauvin, op. cit., pp. 79 sq. şi iîg. 26, 28.

37 Vezi figurinele găsite la Munhata, Tel-Aviv şi Shaar-Ha-Golan, reproduse de către J. Cauvin, fig. 29-30.

38 James Mellaart, fatal Hiiyiik: A Neolithic Town of Anatolia, pp. 60 sq.; id., Earliest Civilizations ofthe Near East, pp.87 sq.

39 J. Mellaart, „Hacilar, A Neolitic Village Site", pp. 94 sq.; id., Earliest Civilizations ofthe Near East, pp. 87 sq.

40 După numele locului, Teii Halaf, în satul Arpachiyah, lângă Moşul.

41 Prezentare generală şi bibliografie în Miiller-Karpe, op. cit., II, pp. 59 sq. Pentru simbolismul religios al figurinelor şi al motivelor iconografice halafiene, cf. B.L. Goff, Symbols of Prehistoric Mesopotamia, pp. 11 sq.

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

42

Cultura halafiană a fost distrusă sau a dispărut către ~ 4400, ~ 4300, în vreme ce cultura de la Obeid, originară din Irakul meridional, se răspândea în toată Mesopotamia. Ea este deja atestată la Warka (sumerianul Uruk, semitul Erech) către ~ 4325. Nici o cultură preistorică n-a exercitat o influenţă comparabilă. Progresul în prelucrarea metalelor este considerabil (topoare din aramă, diverse obiecte din aur). Bogăţia se acumulează prin progresul agriculturii şi prin comerţ. Un cap de bărbat aproape în mărime naturală şi capete de animale în marmură au, desigur, o semnificaţie religioasă. Anumite sigilii de tip Gawra reprezintă diferite scene de cult (personaje în jurul unui altar împodobit cu bucranuri, dansuri rituale, animale emble­matice etc.). Figurile omeneşti sunt puternic schematizate. Tendinţa nonfigurativă caracteri­zează, de altfel, întreaga cultură de la Obeid. Sanctuarele desenate pe amulete nu sunt copia unor edificii particulare, ci reprezintă un fel de imagine exemplară a templului.

Statuete umane în piatră de var înfăţişează probabil preoţi, într-adevăr, noutatea cea mai semnificativă a perioadei de la Obeid este apariţia templelor monumentale42. Unul din cele mai remarcabile este Templul Alb (~ 3100), de 22,3 x 17,5 m, înălţat pe o platformă lungă de 70 m, largă de 66 m şi înaltă de 13 m. Această platformă încorporează resturile vechi­lor sanctuare şi constituie un ziqqurat, un „munte" sacru al cărui simbolism ne va reţine mai târziu (§ 54).

14. Edificiul spiritual al neoliticului

Pentru ceea ce ne-am propus, ar fi inutil să urmărim difuziunea agriculturii şi, mai târziu, a metalurgiei, prin Egeea şi Mediterana orientală, în Grecia, în Balcani şi regiunile danubiene, şi în restul Europei; inutil, de asemenea, să urmărim difuziunea ei către India, China şi Asia de Sud-Est. Să amintim doar că, la început, agricultura a pătruns destul de lent în unele regiuni ale Europei. Pe de o parte, climatul postglaciar permitea societăţilor mezolitice din Europa Centrală şi Occidentală să subziste din produsele de vânătoare şi pescuit. Pe de altă parte, cultura cerealelor trebuie adaptată la o zonă temperată si cu păduri. Primele comunităţi agricole se dezvoltă de-a lungul cursurilor de apă şi la liziera marilor păduri. Totuşi, propagarea agricul­turii neolitice, începută în Orientul Apropiat către ~ 8000, se dovedeşte un proces ineluctabil, în pofida rezistenţei unor populaţii, mai ales după cristalizarea păstoritului, difuziunea culturii plantelor alimentare avansa spre Australia şi Patagonia, când s-au făcut simţite efectele coloni­zării europene şi ale revoluţiei industriale.

Propagarea cerealiculturii vehiculează ritualuri, mituri şi idei religioase specifice. Dar nu e vorba de un proces mecanic. Chiar reduşi, cum suntem, la documente arheologice — altfel zis, necunoscând semnificaţiile religioase, în primul rând miturile şi ritualurile — constatăm diferenţe, uneori destul de importante, între culturile neolitice europene şi sursele lor orientale. E sigur, de exemplu, că cultul taurului, atestat de numeroase imagini în regiunile danubiene, provine din Orientul Apropiat. Totuşi, nu există dovezi despre un sacrificiu al taurului, aşa cum se practica în Creta sau în culturile neolitice de pe Indus. Tot astfel, reprezentări de zei sau ansamblul iconografic Zeiţa-Mamă-Copilul, figuri atât de comune în Orient, sunt destul de rare în regiunile danubiene, în plus, asemenea statuete n-au fost niciodată găsite în morminte.

Unele descoperiri recente au confirmat în mod strălucit originalitatea culturilor arhaice din Europa de Sud-Est, adică a complexului pe care Marija Gimbutas îl numeşte „Old European civilization". într-adevăr, o civilizaţie care cuprinde cultura grâului şi a orzului, domesticirea

42 Vezi Miiller-Karpe,o/7.ciî., II, pp. 61 sq., 339,351,423; M. E. L. Mallowan,Ewr/j Mesopotamia and Iran, pp.40 sq. ; (Templul Alb).

43

Cea mai îndelungată revoluţie: descoperirea agriculturii. Mezoliticul şi neoliticul

oilor, a vitelor mari şi a porcului, se manifestă simultan, către ~ 7000 sau mai înainte, pe coastele Greciei şi Italiei, în Creta, în Anatolia meridională, în Siria şi Palestina şi în Semiluna Roditoare. Or, pe baza datării cu radiocarbon, nu se poate afirma că acest complex cultural şi-a făcut apariţia în Grecia mai târziu decât în Semiluna Roditoare, în Siria, în Cilicia sau în Palestina. Nu ştim încă, deocamdată, care a fost „impulsul iniţial" al acestei culturi43. Dar nu există vreo dovadă arheologică pentru a indica un aflux de imigranţi veniţi din Asia Mică, în posesia plantelor cultivate şi a animalelor domestice44.

Oricare ar fi originea sa, „civilizaţia europeană arhaică" s-a dezvoltat într-o direcţie originală, care o distinge atât de culturile Orientului Apropiat cât şi de acelea ale Europei Centrale şi Septentrionale, între ~ 6500 şi ~ 5300 a avut loc un puternic avânt cultural în Peninsula Balcanică şi în Anatolia centrală. Un mare număr de obiecte (sigilii cu ideograme, figuri umane şi animale, vase teriomorfe, imagini de măşti divine) indică activităţi rituale. Către mijlocul mileniului al Vl-lea, se înmulţesc satele apărate de şanţuri sau ziduri şi putând să cuprindă până la l 000 de locuitori45. Un mare număr de altare şi sanctuare şi diverse obiecte cultuale vădesc o religie bine organizată, în staţiunea neolitică de la Căscioarele, la 60 km sud de Bucureşti, s-au scos la iveală rămăşiţele unui templu ai cărui pereţi erau pictaţi cu magnifice spirale în roşu şi verde pe fond alb-gălbui. Nu s-au găsit statuete, dar o coloană de doi metri şi o alta mai mică indică un cult al stâlpului sacru, simbol al lui axis mundi46.

Deasupra acestui templu era altul, mai recent, în care s-a găsit modelul în lut ars al unui sanctuar. Macheta reprezintă un complex arhitectonic destul de impresionant: patru temple situate pe un piedestal înalt47.

în Peninsula Balcanică au fost găsite mai multe modele de temple. Adăugate la nenumărate alte documente (figurine, măşti, diverse simboluri nonfigurative etc.), ele indică bogăţia şi complexitatea unei religii al cărei conţinut rămâne încă inaccesibil48.

Ar fi de prisos să enumerăm toate documentele neolitice susceptibile de o interpretare religioasă. Vom face uneori referiri la ele evocând preistoria religioasă a anumitor zone nucleice (Mediterana, India, China, Asia de Sud-Est, America Centrală). Menţionăm de acum că, reduse doar la documente arheologice, şi fără luminile aduse de către textele sau tradiţiile anumitor societăţi agricole, tradiţii încă vii la începutul secolului, religiile neolitice riscă să pară simpliste şi monotone. Căci documentele arheologice ne prezintă o viziune fragmen­tară şi, în fond, mutilată a vieţii şi a gândirii religioase. Am văzut ce ne revelă documentele religioase ale primelor culturi neolitice: culte ale morţilor şi ale fertilităţii reprezentate prin statuetele zeiţelor şi ale zeului furtunii (cu epifaniile sale: taurul, bucranul); credinţe şi ritualuri în legătură cu „misterul" vegetaţiei; asimilarea femeie-glie-plantă, implicând omologia naştere-renaştere (iniţiere); foarte probabil, speranţa unei postexistenţe; o cosmologie comportând simbolismul unui „Centru al Lumii" şi spaţiul locuit ca o imago mundi. E de

43 Marija Gimbutas, „Old Europe c. 7000-3500 B. C.", p. 5.

44 De altfel, vitele, porcul şi o varietate de grâu (einkorn whcat) au strămoşi indigeni în Europa: M. Gimhutas, ibid.

45 Prin comparaţie, grupurile de locuinţe de la Lacurile elveţiene par nişte cătune; M. Gimhutas, op. cit., p. 6.

46 Vladimir Dumitrescu, „Edificiu destinat cultului descoperit la Căscioarele", p. 21. Cele două coloane sunt goale în interior, fapt care denotă că au fost modelate împrejurul unor trunchiuri de arbori; ihid., pp. 14, 21. Simbolismul lui axis mundi asimilează Arborele Cosmic cu Stâlpul cosmic (columna universatis). Datările cu radiocarbon comu­nicate de Dumitrescu variază între ~ 4035 şi ~ 3620 (cf. p. 24, n. 25); Marija Gimbutas vorbeşte de „în jur de 5000 î.Hr." (P- 11).

47 Hortensia Dumitrescu, „Un model de sanctuar descoperit la Căscioarele", fig. l şi 4 (aceasta din urmă, reprodusă de M. Gimbutas, fig. l, p. 12).

48 După M. Gimbutas, „civilizaţia arhaică europeană" elaborase şi o scriere (cf. fig. 2 şi 3), deja către ~ 5300 - 5200, adică cu 2 000 de ani înainte de Sumer (p. 12). Dezintegrarea acestei civilizaţii începe după ~ 3500, în urma invaziei populaţiilor stepei pontice (p. 13).

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

44

ajuns să luăm în considerare o societate contemporană de cultivatori primitivi ca să ne dăm seama de complexitatea şi bogăţia unei religii articulate în jurul ideilor de fertilitate chtoniană şi de ciclu viaţă-moarte-postexistenţă49.

De altfel, îndată ce primele texte vin să se adauge la documentele arheologice din Orientul Apropiat, se constată în ce măsură ele revelează un univers de semnificaţii nu numai complexe şi profunde, ci totodată îndelung meditate, reinterpretate şi adesea pe cale de a deveni obscure, aproape de neînţeles, în anumite cazuri, primele texte care ne sunt accesibile reprezintă amintirea aproximativă a unor creaţii religioase imemoriale, devenite desuete sau pe jumătate uitate. E important să nu pierdem din vedere că grandioasa spiritualitate neolitică nu e „transparentă" prin documentaţia de care dispunem. Posibilităţile semantice ale documentelor arheologice sunt limitate şi primele texte exprimă o viziune a lumii puternic influenţată de ideile religioase solidare cu metalurgia, cu civilizaţia urbană, cu regalitatea şi cu un corp sacerdotal organizat.

Dar dacă edificiul spiritual al neoliticului50 nu ne mai este accesibil în ansamblul său, fragmente răzleţe s-au păstrat în tradiţiile societăţilor ţărăneşti. Continuitatea „locurilor sacre" (cf. § 8) şi a anumitor ritualuri agrare şi funerare nu mai trebuie demonstrată, în Egiptul secolului XX, snopul ritual este legat în acelaşi chip cum se vede pe monumentele antice, care reproduc, de altfel, un obicei moştenit din preistorie, în Arabia Petraea, ultimul snop este îngropat şi se cheamă „Bătrânul", adică poartă acelaşi nume pe care-1 avea şi în vremea Egiptului faraonic. Grâul fiert care este oferit la funeralii şi parastase în România şi în Balcani se cheamă colivă. Numele (Kollyvă) şi ofranda sunt atestate în Grecia antică, dar obiceiul este, desigur, mai arhaic (se crede că îl regăsim în mormintele de la Dipylon). Leopold Schmidt a arătat că anumite scenarii mitico-rituale, încă în vigoare la ţăranii din Europa Centrală şi sud-Orientală la începutul secolului XX, păstrează fragmente mitologice şi ritualuri dispărute, în Grecia veche, încă înainte de Homer. De prisos să continuăm. Să subliniem doar că atari rituri s-au menţinut timp de 4 000-5 000 de ani, dintre care ultimii l 000-1 500 de ani sub vigilenţa celor două religii monoteiste cunoscute prin rigoarea lor, creştinismul si islamul.

15. Contextul religios al metalurgiei: mitologia epocii fierului

„Mitologiei pietrei şlefuite" i-a urmat o „mitologie a metalelor"; cea mai bogată şi mai caracteristică a fost elaborată în jurul fierului. Se ştie că „primitivii", ca şi populaţiile preistorice, au prelucrat fierul meteoritic cu mult înainte de a fi învăţat să utilizeze minereurile feroase superficiale. Ei tratau anumite minereuri ca pietre, adică le priveau drept materiale brute pentru fabricarea de unelte litice51. Când Cortez i-a întrebat pe conducătorii azteci de unde şi-au făcut rost de cuţite, aceştia i-au arătat cerul, într-adevăr, săpăturile n-au dat la iveală nici o urmă de fier terestru în zăcămintele preistorice ale Lumii Noi52. Popoarele paleo-orientale împărtăşeau după toate aparenţele idei asemănătoare. Cuvântul sumerian AN. BAR, cea mai veche vocabulă pentru a desemna fierul, cuprinde semnele „cer" şi „foc". E tradus în general prin „metal celest" sau „metal-stea". Timp îndelungat egiptenii n-au cunoscut decât fierul meteoritic. Aceeaşi

49 O analiză comparativă a iconografiei şi simbolismului motivelor ornamentale, relevate pe vasele si obiectele din bronz, este uneori susceptibilă să lărgească sensibil cunoaşterea unei religii preistorice; dar aceasta se verifică începând cu ceramica pictată şi mai ales cu epoca metalelor.

50 Ne referim, de bună seamă, la neoliticul arheologic din Orientul Mijlociu si din Europa.

51 Cf. M. Eliade, Forgerons et alchimistes, p. 20.

52 R.C. Forbes, Metallurgy in Antiquity, p. 401.

45

Cea mai îndelungată revoluţie: descoperirea agriculturii. Mezoliticul si neoliticul

situaţie la hittiţi: un text din secolul al XlV-lea precizează că regii hittiţi utilizau „fierul negru

din cer"53.

Dar metalul era rar (era la fel de preţios ca aurul) şi folosirea sa a fost mai degrabă ritualică. A fost necesară descoperirea topirii minereurilor pentru a se inaugura o nouă etapă în istoria omenirii. Spre deosebire de aramă şi bronz, metalurgia fierului a devenit foarte repede industrială. O dată descoperit secretul topirii magnetitului sau a hematitului, procurarea unor cantităţi mari de metal n-a mai fost o problemă, căci zăcămintele erau foarte bogate şi relativ uşor de exploatat. Dar tratarea minereului terestru se deosebea de aceea a fierului meteoritic, ea era, de asemenea, diferită de tehnica topirii aramei şi a bronzului. Abia după descoperirea cuptoarelor, şi mai ales după punerea la punct a tehnicii „întăririi" metalului adus la incan­descenţă, fierul şi-a câştigat poziţia sa predominantă. Metalurgia fierului terestru este aceea care a făcut acest metal apt pentru folosirea zilnică.

Acest lucru a avut consecinţe religioase importante. Alături de sacralitatea celestă, imanentă meteoriţilor, ne aflăm acum în prezenţa sacralităţii telurice, la care participă minele şi mi-nereurile. Metalele „cresc" în sânul pământului54. Peşterile şi minele sunt asimilate matricei Mamei-Pământ. Minereurile extrase din mine sunt într-o anume măsură „embrioni". Ele cresc lent, ca şi cum s-ar supune altui ritm temporal decât cel al vieţii organismelor vegetale şi animale — dar cresc totuşi şi ele, se „coc" în întunecimile telurice. Extragerea lor din sânul Mamei-Pământ este deci o operaţie făcută înainte de termen. Dacă li s-ar fi lăsat timp să se dezvolte (adică ritmul geologic al vremurilor), minereurile ar fi devenit metale mature, „perfecte".

Peste tot în lume, minerii practică rituri comportând o stare de puritate, post, meditaţie, rugăciuni şi acte de cult. Riturile sunt cerute de natura operaţiei care se are în vedere, căci are loc o intrare într-o zonă sacră, ştiută ca inviolabilă; se intră în contact cu o sacralitate care nu participă la universul religios cunoscut, o sacralitate mai profundă şi, totodată, mai periculoasă. Exista sentimentul aventurării într-un domeniu care nu mai aparţine de drept omului: lumea subterană cu misterele sale şi cu lenta gestaţie mineralogică ce are loc în măruntaiele Mamei-Pământ. Toate mitologiile minelor şi munţilor, nenumăratele zâne, genii, elfi, fantome şi spirite sunt epifaniile multiple ale prezenţei sacre pe care omul o înfruntă pătrunzând în nivelurile geologice ale Vieţii.

încărcate de această sacralitate întunecoasă, minereurile sunt îndreptate apoi către cup­toare. Atunci începe operaţia cea mai grea şi cea mai aventuroasă. Meşterul se substituie Mamei-Pământ pentru a accelera şi desăvârşi „creşterea". Cuptoarele sunt într-o anumită măsură o nouă matrice, artificială, în care minereul îşi desăvârşeşte gestaţia. De aici numărul infinit de precauţii, tabuuri şi rituale care însoţesc topirea55.

Metalurgul, ca şi fierarul, şi ca şi, mai înainte, olarul, este un „stăpân al focului". El operează prin foc trecerea de la o stare la alta a materiei, în ce-1 priveşte pe metalurg, el accelerează „creşterea" minereurilor, le face „coapte", într-un interval miraculos de scurt. Fierul se dovedeşte a fi mijlocul de „a face mai repede", dar şi de a face altceva decât ceea ce era deja în natură. Acesta este motivul pentru care în societăţile arhaice, topitorii şi fierarii sunt renumiţi ca „stăpâni ai focului", alături de şamani, vindecători şi magicieni. Dar caracterul ambivalent al metalului

53 T. A. Rickard, Mân and Metals, I, p. 149.

54 Vezi M. Eliade, Forgerons et alchimistes, pp. 46 sq.

55 Ibid., pp. 61 sq. Unele populaţii africane împart minereurile în „bărbaţi" şi „femei"; în China antică, Marele Yu, metalurgul primordial, deosebea metalele masculine de metalele feminine; ibid., p. 37. în Africa, operaţia topirii este asimilată actului sexual; ibid., p. 62.

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

46

— încărcat de forţe în acelaşi timp sacre şi „demonice" — se transmite metalurgilor şi fierarilor; aceştia sunt ţinuţi la înaltă cinste, dar totodată temuţi, îndepărtaţi sau chiar dispreţuiţi56.

In numeroase mitologii, fierarii divini făuresc armele zeilor, asigurându-le astfel victo­ria împotriva Dragonilor şi altor Fiinţe monstruoase, într-un mit canaanean, K6shar-wa-Hasis (literal, „îndemânatec-şi-viclean") făureşte pentru Baal cele două măciuci cu care îl va doborî pe Yam, Stăpânul mărilor şi al apelor subpământene (cf. § 49). în versiunea egipteană a mitului, Ptah (Zeul-Olar) făureşte armele cu care Horus îl va înfrânge pe Scth. Tot astfel, faurul divin Tvaşţr lucrează armele lui Indra în timpul luptei sale cu Vrtra; Hefaistos făureşte fulgerul datorită căruia Zeus va triumfa asupra lui Typhon (cf. § 84). Dar cooperarea între Faurul divin şi zei nu se restrânge doar la ajutorul dat în lupta decisivă pentru suveranitatea lumii. Faurul este, în egală măsură, arhitectul şi artizanul zeilor, el conduce construcţia palatului lui Baal şi înzes­trează sanctuarele altor divinităţi. Mai mult decât atât, acest Zeu-Faur are legături cu muzica şi cântecul, tot astfel cum în numeroase societăţi fierarii şi căldărarii sunt, de asemenea, muzi­cieni, poeţi, vraci şi vrăjitori57. La niveluri variate de cultură (dovadă de mare vechime), se pare că există o legătură intimă între arta faurului, tehnicile oculte (şamanism, magie, practica vindecării etc.) şi arta cântecului, a dansului şi a poeziei.

Toate aceste idei şi credinţe dezvoltate în jurul meseriei minerilor, metalurgilor şi fierarilor au îmbogăţit considerabil mitologia lui homofaber moştenită din epoca pietrei. Dar dorinţa de a colabora la perfecţionarea Materiei a avut consecinţe importante. Asumându-şi responsabi­litatea de a schimba Natura, omul s-a substituit Timpului; ceea ce ar fi avut nevoie de eoni întregi pentru a se „coace" în adâncimile subpământene, meşterul crede că o poate face în câteva săptămâni; căci cuptorul înlocuieşte matricea telurică.

Milenii mai târziu, alchimistul nu va gândi altminteri. Un personaj din piesa lui Ben Jonson, The Alchemist, declară: „plumbul şi alte metale ar fi fost aur dacă ar fi avut timpul necesar ca să devină". Iar un alt alchimist adaugă: „Şi aceasta este ceea ce facem noi, prin arta noastră"58. Lupta pentru „stăpânirea Timpului" — care va cunoaşte cel mai mare succes o dată cu „produsele sintetice", obţinute de chimia organică, etapă decisivă în „prepararea sintetică a Vieţii" (homunculus, vechiul vis al alchimiştilor) —, această luptă pentru a se substitui Timpului, care îl caracterizează pe omul societăţilor tehnologice moderne, era deja angajată în epoca fierului. Vom cântări mai târziu semnificaţiile sale religioase.

56 Cu privire la situaţia ambivalenţă a fierarilor în Africa, cf. M. Eliade, Forgerons et alchimistes, pp. 89 sq.

57 Ibid., pp. 101 sq.