Mircea eliade istoria credinelor ideilor religioase

53

Religiile mesopotamiene

era de proporţii cosmice şi, în versiunea akkadiană, Zeii cei Mari, îngroziţi de dispariţia iminentă a vieţii, trebuiră să intervină pentru a o elibera pe Iştar.

Ceea ce surprinde în versiunea sumeriană este justificarea „psihologică", adică umană, a condamnării lui Dumuzi: totul pare să se explice prin mânia Inannei când îşi găseşte soţul instalat glorios pe tronul ei. Această explicaţie romanescă pare să cuprindă o idee mai arhaică: „moartea" rituală şi, deci, reversibilă însoţeşte, inevitabil, orice act de creaţie sau procreaţie. Regii din Sumer ca şi, mai târziu, regii akkadieni, îl întruchipează pe Dumuzi în hieros gamos cu Inanna21. Aceasta presupune, mai mult sau mai puţin, acceptarea „morţii" rituale a regelui, în acest caz, trebuie să bănuim, în spatele naraţiunii transmise în textul sumerian, un „mister" instaurat de Inanna, pentru a asigura ciclul fertilităţii universale. Se poate ghici o aluzie la acest „mister" în replica dispreţuitoare a lui Ghilgameş, când Iştar îi cere să devină soţul ei. El îi reaminteşte că ea a decretat tânguirile anuale pentru Tammuz22. Aceste tânguiri erau rituale: se plângea coborârea tânărului zeu în Infern, în ziua a 18-a a lunii Tammuz (iunie-iulie), ştiindu-se că avea să urce din nou la suprafaţă şase luni mai târziu.

Cultul lui Tammuz se întinde aproape pretutindeni în Orientul Apropiat, în secolul al Vl-lea, lezechiel (8: 14) invectivează femeile din Ierusalim care îl „tânguiau" pe Tammuz chiar lângă porţile templului. Tammuz sfârşeşte prin a-şi asuma figura dramatică şi elegiacă a zeilor tineri care mor şi învie în fiecare an. Dar probabil că prototipul său sumerian avea o structură mai complexă: regii care îl întruchipau şi, prin urmare, îi împărtăşeau soarta, celebrau în fiecare an recrearea Lumii. Or, pentru a putea să fie creată din nou, Lumea trebuia anihilată: „haosul" precosmogonic implica, de asemenea, „moartea" rituală a regelui, coborârea sa în Infern. Cele două modalităţi cosmice — viaţă/moarte, haos/cosmos, fertilitate/sterilitate — constituiau, în fond, cele două momente ale aceluiaşi proces. Acest „mister", sesizat după descoperirea agriculturii, devine principiul unei explicaţii unitare a lumii, a vieţii şi a existenţei umane; el transcende drama vegetală, pentru ca guvernează şi ritmurile cosmice, destinul uman şi rapor­turile cu zeii. Mitul povesteşte eşecul zeiţei dragostei şi fertilităţii în încercarea de a cuceri regatul zeiţei Ereşkigal, adică de a aboli moartea. Prin urmare, oamenii, ca şi unii zei trebuie să accepte alternanţa viaţă/moarte. Dumuzi-Tammuz „dispare" pentru a „reapărea" şase luni mai târziu. Această alternanţă — prezenţă şi absenţă periodică a zeului — era susceptibilă să constituie „mistere" interesând „salvarea" oamenilor, destinul lor post-mortem. Rolul lui Dumuzi-Tammuz, întrupat ritualic de către regii sumero-akkadieni, a fost considerabil, căci el efectua apropierea între cele două modalităţi: divină şi umană. Ulterior, fiecare fiinţă ome­nească putea spera să se bucure de acest privilegiu rezervat regilor.

20. Sinteza sumero-akkadiană

Majoritatea cetăţilor-temple sumeriene au fost unite de Lugalzaggisi, suveranul din Umma, către ~ 2375. Este prima manifestare a ideii imperiale despre care avem cunoştinţă. O generaţie mai târziu, întreprinderea e repetată, cu mai mult succes, de către Sargon, regele Akkadului. Dar civilizaţia sumeriană şi-a păstrat toate structurile. Schimbarea îi interesa exclusiv doar pe regii cetăţilor-temple: ei se recunoşteau tributari cuceritorului akkadian. Imperiul lui Sargon se prăbuşi după un secol, ca urmare a atacurilor gutilor, „barbari" care nomadizau în regiunea Tigrului de Sus. De aici înainte, istoria Mesopotamiei pare să se repete: unitatea politică a

21 Cf. S.N. Kramer, The Sacred Marriage Rite, pp, 63 sq; „Le Rite de Mariage Sacre"", pp. 131 sq.

22 Tableta VI, 46-47, traducere de J. Bottero: „Pentru Tammuz, primul tău bărbat, tu ai orânduit doliu universal" (op. cit., p. 83).

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

54

Sumerului şi Akkadului este distrusă de „barbarii" din afară; la rândul lor, aceştia din urma sunt răsturnaţi de revolte interne.

Astfel dominaţia gutilor n-a durat decât un secol, şi a fost înlocuită pentru un alt secol (cea ~ 2050-1950) de cea a regilor Dinastiei a ni-a din Ur. în timpul acestei perioade civilizaţia sumeriană atinge punctul ei culminant. Dar este şi ultima manifestare a puterii politice a Sumerului. Hărţuit la est de elamiţi şi la vest de amoriţii care proveneau din deşertul siro-arab, imperiul se va prăbuşi. Vreme de două secole, Mesopotamia va rămâne împărţită în mai multe state. De-abia către ~ 1700, Hammurabi, suveranul amorit al Babilonului, reuşeşte să impună unitatea. El a fixat centrul imperiului mai la nord în cetatea în care era suveran. Dinastia fundată de Hammurabi, care părea atotputernică, a domnit mai puţin de un secol. Alţi „barbari", kassiţii, coboară din nord şi încep să-i hărţuiască pe amoriţi. în cele din urmă, către ~ 1525, ei triumfă. Vor rămâne stăpânii Mesopotamiei timp de patru secole.

Trecerea de la cetăţile-temple la cetăţile-stat şi la imperiu reprezintă un fenomen de o impor­tanţă considerabilă pentru istoria Orientului Mijlociu23. Pentru subiectul nostru, e important să amintim că sumeriană, deşi încetează a mai fi vorbită către ~2000, şi-a păstrat funcţia de limbă liturgică, şi, în fond, de limbă savantă, încă cincisprezece secole. Alte limbi liturgice vor cunoaşte o soartă similară: sanscrita, ebraica, latina, vechea slavă. Conservatorismul religios sumerian se prelungeşte în structurile akkadiene. Triada supremă a rămas aceeaşi: Anu, En-lil, Ea (= En-ki). Triada astrală a împrumutat, în parte, numele semitice ale divinităţilor respective; Luna, Sin (care derivă din sumerianul Suen); Soarele, Şamaş; steaua Venus, Iştar (= Inanna). Lumea inferioară a continuat să fie guvernată de Ereşkigal şi soţul ei, Nergal. Puţinele schimbări impuse de nevoile imperiului — ca, de exemplu, transferul la Babilon al primatului religios şi substituirea lui En-lil prin Marduk — „au cerut secole pentru a se realiza"24. Cât priveşte templul, „nimic esenţial nu s-a schimbat în întocmirea generală [...] din faza sumeriană, doar amploarea şi numărul edificiilor"25.

Totuşi, contribuţiile gemului religios semitic se adaugă structurilor anterioare. Să semnalăm la început doi zei „naţionali" — Marduk din Babilon şi, mai târziu, asirianul Assur — care sunt ridicaţi la rangul de divinităţi universale. La fel de semnificativă este importanţa pe care o dobândesc în cult rugăciunile personale şi psalmii de penitenţă. Una din cele mai fru­moase rugăciuni babiloniene este adresată tuturor zeilor, chiar acelora pe care orantul admite smerit că nu-i cunoaşte. „O! Doamne, mari sunt păcatele mele! O, Zeu, pe care nu-1 cunosc, mari sunt păcatele mele!... O! Zeiţă, pe care n-o cunosc, mari sunt păcatele mele!... Omul nu ştie nimic; nu ştie măcar când păcătuieşte sau când face binele... O! Doamne al meu, nu-1 alunga pe robul tău! Păcatele mele sunt de şapte ori câte şapte... îndepărtează păcatele mele"26. în psalmii de penitenţă orantul se recunoaşte vinovat şi îşi mărturiseşte cu voce tare păca­tele. Mărturisirea este însoţită de gesturi liturgice precise; îngenuncherea, prosternarea şi „turti-rea nasului".

Zeii cei mari — Anu, En-lil, Ea — îşi pierd treptat supremaţia în cult. Credincioşii se adresează mai degrabă lui Marduk sau divinităţilor astrale, Iştar şi, mai ales, Şamaş. Cu timpul, acesta din urmă va deveni zeul universal prin excelenţă. Un imn proclamă că zeul solar este venerat pretutindeni, chiar şi la străini; Şamaş apără dreptatea, el pedepseşte pe răufăcător şi răsplăteşte pe cel drept27. Caracterul „numinos" al zeilor se accentuează: ei inspiră teama sacră,

23 Instituţii noi (ca armata regulată şi birocraţia) sunt atestate pentru întâia oară; cu timpul ele vor fi adoptate si de alte state.

24 Jean Nougayrol, „La religion babylonienne", p. 217.

25 Ibid., p. 236.

26 Traducere după F.J. Stephens, în ANET, pp. 391-392. Versurile citate sunt 21-26, 51-53, 59-60.

27 A se vedea traducerea în ANET, pp. 387-389.

55

Religiile mesopotamiene

mai ales prin luminozitatea lor terifiantă. Lumina este considerată atributul prin excelenţă al divinităţii, şi în măsura în care regele împărtăşeşte condiţia divină, el însuşi radiază28.

O altă creaţie a gândirii religioase akkadiene este divinaţia. Se remarcă, de asemenea, înmulţirea practicilor magice şi dezvoltarea disciplinelor oculte (mai ales astrologia), care vor deveni mai târziu populare în toata lumea asiatică şi mediteraneană.

în fond, aportul semitic se caracterizează prin importanţa acordată elementului personal în experienţa religioasă şi prin exaltarea câtorva divinităţi la rangul suprem. Această nouă şi grandioasă sinteză mesopotamiană prezintă totuşi o viziune tragică a existenţei umane.

21. Crearea Lumii

Poemul cosmogonic cunoscut sub numele de Enuma eliş (după incipit: „Când sus...") constituie, împreună cu Epopeea lui Ghilgames, cea mai importantă creaţie a religiei akkadiene. Nimic comparabil în grandoare, în tensiune dramatică, în efortul de a uni teogonia, cosmogonia şi crearea omului, în literatura sumeriană. Enuma eliş povesteşte originile lumii pentru a-1 slăvi pe Marduk. în pofida reinterpretării lor, temele sunt vechi. Mai întâi, imaginea primordială a unei totalităţi acvatice nondiferenţiate, în care se distinge prima pereche, Apsu şi Tiamat. (Alte izvoare precizează că Tiamat reprezintă marea, şi Apsu masa de apă dulce pe întinsul căreia pluteşte pământul.) Ca atâtea alte divinităţi originare, Tiamat este conceput atât femeie, cât şi bisexuat. Din amestecul apelor dulci şi al apelor sărate s-au născut alte cupluri divine. Nu se ştie mai nimic despre cea de a doua pereche, Lakhmu şi Lakhamu (după o anumită tradiţie, ei au fost sacrificaţi pentru a crea omul). Cât despre al treilea cuplu, Anşar şi Kişar, numele lor înseamnă în sumeriană „totalitatea elementelor superioare" şi „totalitatea elemen­telor inferioare".

Vremea trece („zilele s-au întins, anii s-au înmulţit")29. Din hieros gamos al acestor două „totalităţi" complementare se naşte zeul Cerului, Anu, care la rândul său îl naşte pe Nudimmud (= Ea)30. Prin zbenguielile şi ţipetele lor, zeii cei tineri tulbură odihna lui Apsu. Acesta se plânge lui Tiamat: „De nesuferit îmi e purtarea lor. Ziua nu mă pot odihni, noaptea nu pot să dorm. Vreau să-i nimicesc ca să pun capăt agitaţiei lor. Ca liniştea să domnească pentru noi, şi (în sfârşit) să putem dormi!" (1,37-39). Se poate descifra în aceste versuri nostalgia „Materiei" (adică a modului de existenţă care corespunde inerţiei şi inconştienţei substanţei) pentm imobilitatea primordială, rezistenţa împotriva mişcării de orice natură, condiţie prealabilă a cosmogoniei. Tiamat „începu să ţipe la bărbatul ei. Ea scoase un strigăt de durere [...]: Ce? Să distrugem ceea ce noi înşine am creat! Supărătoare, desigur, este purtarea lor, dar să-i răbdăm cu blândeţe" (I, 41-46). însă Apsu nu s-a lăsat convins.

Când tinerii zei aflară hotărârea strămoşului lor, „ei rămaseră fără cuvânt" (I, 58). Dar „atotştiutorul Ea" a Juat-o înainte. Cu descântecele sale magice, el îl cufundă pe Apsu într-un somn adânc, îi „răpeşte strălucirea şi se înveşmântează cu ea", şi, după ce îl înlănţuise, îl ucide. Ea devine, astfel, zeul Apelor, care se vor numi de acum înainte apsu. în sânul lui apsu, „în cămara sorţilor, în sanctuarul arhetipurilor" (1,79), soţia sa, Damkina, îl va naşte pe Marduk. Textul exaltă gigantica maiestate, înţelepciunea şi atotputerea acestui ultim născut al zeilor. Atunci Anu reia atacul împotriva strămoşilor săi. El stârni cele patru vânturi şi „ivi valuri

28 A. Leo Oppenheim, Ancient Mesopoîamia, p. 176; E. Cassin, La splendeur divine, pp. 26 sq. şi passim.

29 Tableta I, 13. în lipsa unei alte indicaţii, cităm traducerea lui Paul Garelli şi Marcel Leibovici, „La naissance du monde selon Akkad", pp. 133-145. Am utilizat şi traducerile lui R. Labat, A. Heidel, E. A. Speisser şi G.R. Castellino.

30 Din marea triadă sumeriană lipseşte En-lil. Locul său a fost luat de Marduk, fiul lui Ea.

V

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

56

pentru a o tulbura pe Tiamat" (I, 108). Zeii, lipsiţi de odihnă, se adresează mamei lor: „Când 1-au ucis pe Apsu, soţul tău, tu nu 1-ai ajutat, ci te-ai ţinut deoparte fără să spui un cuvânt" (1,113-114).

De astă dată Tiamat se decide să reacţioneze. Ea făuri monştri, şerpi, „marele leu", „demoni furioşi", precum şi alţii, „purtători de arme necruţătoare, neîngroziţi de luptă" (144). Şi „dintre zei, primii ei născuţi [...] ea îl înălţă pe Kingu" (147 sq.) Tiamat legă de pieptul lui Kingu tăbliţa Destinelor, care îi conferea puterea supremă (155 sq). în faţa acestor pregătiri, zeii tineri pierd curajul. Nici Anu, nici Ea nu îndrăznesc să-1 înfrunte pe Kingu. Numai Marduk acceptă lupta, dar cu condiţia de a fi proclamat, în prealabil, zeu suprem, ceea ce zeii se grăbesc sa consimtă. Războiul dintre cele două armate este decis de duelul dintre Tiamat şi Marduk. „Când Tiamat deschise gura ca să-1 înghită" (IV, 97), Marduk îi aruncă vânturi furioase care „îi umplură corpul. Pântecul ei rămase umflat şi nu-şi mai putu închide gura. El zvârle atunci săgeata care îi spintecă pântecele, îi sfâşie măruntaiele, îi străpunge inima. Stăpânind-o astfel, el îi ridică viaţa, îi aruncă jos cadavrul şi se urcă deasupra" (IV, 100-104). Ajutoarele lui Tiamat încercară să se salveze, dar Marduk „îi legă şi le sfărâmă armele" (111); el îl înlănţui apoi pe Kingu, îi luă tăbliţa Destinelor şi-o atârnă la pieptul lui (120 sq). Apoi se întoarse la Tiamat, îi crăpă ţeasta şi taie cadavrul în două ca pe „o scoică" (137), o jumătate deveni bolta cerească, iar cealaltă jumătate pământul. Marduk înălţă la cer o copie a palatului lui apsu şi stabili mersul stelelor. A cincea tabletă narează organizarea universului planetar, determinarea timpului şi configuraţia pământului, plecând de la organele lui Tiamat (din ochii ei curg Eufratul şi Tigrul, „dintr-o buclă a cozii ei el făuri funia care leagă cerul cu pământul", V, 59 etc.).

în cele din urmă, Marduk hotărăşte crearea omului, pentru că „pe el se sprijină slujirea zeilor, spre alinarea lor" (VI, 8). Zeii învinşi şi înlănţuiţi îşi aşteptau mereu pedeapsa. Zeul Ea sugerează ca numai unul singur să fie sacrificat, întrebaţi „cine a aţâţat la răzvrătire, cine a stârnit-o pe Tiamat să se răscoale?" (VI, 23-24), toţi rostesc un singur nume: Kingu. îi tăiară vinele şi din sângele său Ea a făcut omenirea (VI, 30)31. Poemul povesteşte apoi ridicarea unui sanctuar (i.e. a palatului zeului) în onoarea lui Marduk.

Deşi utilizează teme mitice tradiţionale, Enuma eli$ prezintă o cosmogonie mai degrabă întunecată şi o antropologie pesimistă. Pentru a scoate în evidenţă valoarea tânărului luptător Marduk, zeii epocii primordiale, în primul rând Tiamat, sunt încărcaţi de valori „demonice". Tiamat nu înfăţişează doar totalitatea haotică primitivă care precede orice cosmogonie; ea sfârşeşte prin a se revela ca făuritor al unor monştri fără număr; „creativitatea" sa este în întregime negativă. Aşa cum îl prezintă Enuma eliş, procesul creaţiei este foarte devreme pus în pericol de dorinţa lui Apsu de a-i anihila pe zeii tineri, adică, în fond, de a opri în germene creaţia Universului. (O anumită „lume" existase deja, pentru că zeii se înmulţeau şi ocupau „locuinţe"; dar era un mod de existenţă pur formal.) Asasinarea lui Apsu deschide seria „morţilor creatoare", căci Ea nu numai că îi ia locul, dar schiţează o primă organizare în masa acvatică („în acel loc şi-a întemeiat lăcaşul [...] a hotărât aşezarea sanctuarului"). Cosmogonia este rezultatul unui conflict între două grupuri de zei, dar ceata lui Tiamat cuprinde şi creaturi mon­struoase şi demonice. Altfel spus, „primordialitatea" ca atare este prezentată ca izvor al „creaţiilor negative". Din cadavrul lui Tiamat, Marduk făureşte cerul şi pământul. Tema, atestată şi în alte tradiţii, este susceptibilă să dea interpretări diverse. Universul, constituit din corpul unei divinităţi originare, împărtăşeşte substanţa acesteia, dar, după „demonizarea" lui Tiamat, se mai poate oare vorbi de substanţă divină?

Cosmosul participă deci la o dublă natură: o „materie" ambivalenţă, dacă nu direct demonică, şi o „formă" divină, căci ea este opera lui Marduk. Bolta cerească este alcătuită dintr-o jumătate

Adăugam că există şi alte tradiţii paralele privind cosmologia si crearea omului.

57

Religiile mesopotamiene

a trupului lui Tiamat, dar stelele şi constelaţiile devin „locuinţe" sau imagini ale zeilor. Pământul însuşi cuprinde cealaltă jumătate a lui Tiamat şi diversele sale organe, dar el este sanctificat de cetăţi şi temple, în cele din urmă, lumea se dovedeşte a fi rezultatul unui „amestec" de „primordialitate" haotică şi demonică, pe de o parte, şi de creativitate, prezenţă şi înţelepciune divină, pe de alta. Este, poate, formula cosmogonică cea mai complexă la care a ajuns speculaţia mesopotamiană, căci ea uneşte într-o îndrăzneaţă sinteză toate structurile unei societăţi divine, din care unele deveniseră de neînţeles sau neutilizabile.

Cât priveşte facerea omului, ea prelungeşte tradiţia sumeriană (omul este creat spre a-1 sluji pe zei), în special versiunea care explică originea pornind de la cei doi zei Lagma, sacrificaţi. Dar se adaugă acest element agravant: Kingu, în pofida faptului că a fost unul dintre primii zei, a devenit arhidemon, şeful cetei de monştri şi demoni creaţi de Tiamat. Omul este, deci, constituit dintr-o materie demonică: sângele lui Kingu. Diferenţa faţă de versiunile sumeriene este semnificativă. Se poate vorbi de un pesimism tragic, deoarece omul pare condamnat de pe acum de propria sa geneză. Singura sa speranţă este că a fost modelat de către Ea; el posedă deci o „formă" creată de un mare zeu. Din acest punct de vedere există o simetrie între crearea omului şi originea lumii, în ambele cazuri, materia primă este constituită din substanţa unei divinităţi primordiale decăzute, demonizate şi ucise de zeii tineri, victorioşi.

22. Sacralitatea suveranului mesopotamian

La Babilon, Enuma eliş era recitată în templu, în a patra zi a serbării de Anul Nou. Această sărbătoare, numită zagmuk („începutul anului") în sumeriană şi akitu în akkadiană, se desfăşura în primele douăsprezece zile ale lunii Nisan. Ea cuprindea mai multe secvenţe, din care sunt de reţinut cele mai importante: 1) zi de ispăşire pentru rege, corespunzând „captivităţii" lui Marduk; 2) eliberarea lui Marduk; 3) lupte rituale şi procesiunea triumfală, sub conducerea regelui, la Bit Akitu (casa festivă de Anul Nou) unde are loc un banchet; 4) hieros gamos al regelui, cu o hierodulă întruchipând zeiţa; 5) hotărârea destinelor de către zei.

Prima secvenţă a acestui scenariu mitico-ritual — umilirea regelui şi captivitatea lui Marduk — semnalează regresiunea lumii spre haosul precosmogonic. în sanctuarul lui Marduk, marele preot îl despuia pe rege de însemnele sale (sceptrul, inelul, paloşul şi coroana) şi îl lovea peste faţă. Apoi, în genunchi, regele pronunţa o declaraţie de nevinovăţie: „N-am păcătuit, o, Doamne al ţărilor, n-am fost lipsit de grijă faţă de divinitatea ta". Preotul răspundea în numele lui Marduk: „Nu te teme... Marduk va auzi rugăciunea ta. El va creşte imperiul tău...32.

în acest timp, poporul îl căuta pe Marduk, presupus a fi „închis într-un munte", formulă care indica „moartea" unei divinităţi. Cum am văzut cu privire la Inanna-Iştar, această „moarte" nu era definitivă; totuşi, zeiţa a trebuit să fie răscumpărată din lumea inferioară. Marduk, la fel, a fost silit să coboare „departe de soare şi de lumina"33. La sfârşit, el era eliberat şi zeii se reuneau (adică li se adunau statuile) pentru a hotărî destinele. (Acest episod corespunde în Enuma eliş promovării lui Marduk ca zeu suprem.) Regele conducea procesiunea până la Bit Akitu, clădire situată în afara cetăţii. Procesiunea reprezenta armata zeilor îndreptându-se împotriva lui Tiamat. După o inscripţie a lui Sennacherib, se poate presupune că se mima bătălia primordială, regele personificându-1 pe Assur (zeu care îl înlocuise pe Marduk)34. Un hieros gamos avea loc după întoarcerea de la banchetul de la Bit Akitu. Ultimul act consta în hotărârea

32 Texte citate de H. Frankfort, Kingship and the Gods, p. 320 (= La royaute et Ies dieux, p. 409).

33 Autorii clasici vorbesc de „mormântul lui Bel" (= Marduk) la Babilon. Acesta era, foarte probabil, ziqqurat-ul templului Etemenanki, considerat mormântul temporar al zeului.

34 Anumite aluzii lăsau să se înţeleagă că se mimau lupte între două cete de figuranţi.

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

58

destinelor35 în fiecare lună a anului. „Hotărându-le", se crea ritualic anul, adică se asigura şansa, fertilitatea, bogăţia noii lumi care se năştea. Akitu reprezintă versiunea mesopotamiană a unui scenariu mitico-ritual destul de răspândit, anume festivitatea de Anul Nou considerată ca repetiţie a cosmogonici36, întrucât regenerarea periodică a Cosmosului constituie marea speranţă a societăţilor tradiţionale, ne vom referi adesea la sărbătorile de Anul Nou. Precizăm acum că mai multe episoade ale lui akitu se întâlnesc — pentru a ne limita la Orientul Apro­piat — în Egipt, la hittiţi,în Ugarit, în Iran, la mandeeni. Astfel, de exemplu, „haosul", actualizat ritualic în ultimele zile ale anului, era semnificat de excese „orgiastice" de tip Saturnalia, prin răsturnarea oricărei ordini sociale, prin stingerea focurilor şi întoarcerea morţilor (figuraţi prin măşti). Luptele între două grupuri de figuranţi sunt atestate în Egipt, la hittiţi şi în Ugarit. Obiceiul de a „fixa sorţile" celor 12 luni ce urmează în timpul celor 12 zile intercalare stăruie încă în Orientul Mijlociu şi în Europa Orientală37.

Rolul regelui în akitu este insuficient cunoscut. „Umilirea" sa corespunde regresiunii lumii în starea de „haos" şi „captivităţii" lui Marduk în munte. Regele personifică zeul în bătălia împotriva lui Tiamat şi în hieros gamos cu o hierodulă. Dar identificarea cu zeul nu este întotdeauna indicată: aşa cum am văzut, în timpul „umilirii" sale regele se adresează lui Marduk. Totuşi sacralitatea suveranului mesopotamian este amplu atestată. Am făcut aluzie la căsătoria sacră a regelui sumerian, reprezentându-1 pe Dumuzi cu zeiţa Inanna; acest hieros gamos avea loc în timpul festivităţii de Anul Nou (§ 19). Pentru sumerieni,regalitatea era socotită coborâ­toare din cer; ea avea o origine divină, şi această concepţie s-a menţinut până la dispariţia civilizaţiei asiro-babiloniene.

Sacralitatea suveranului era proclamată în multe feluri. Era numit „regele ţării" (adică, al lumii) sau al „celor patru regiuni ale Universului", titluri rezervate la început zeilor38. Ca şi la ceilalţi zei, o lumină supranaturală radia împrejurul capului său39, încă înainte de a se naşte, zeii îi predestinasereă suveranitatea. Regele, deşi i se recunoştea naşterea terestră, era considerat drept „fiu al zeului" (Hammurabi se declară născut din Sin, iar Lipitiştar din En-lil). Această dublă descendenţă îl făcea intermediarul, prin excelenţă, dintre zei şi oameni. Suveranul reprezenta poporul în faţa zeilor şi el ispăşea păcatele supuşilor săi. Adesea, el trebuia să moară pentru crimele poporului său; acesta e motivul pentru care asirienii aveau un „locţiitor de rege"40. Textele proclamă că suveranul a trăit în intimitatea zeilor, în grădina fabuloasă în care se află Arborele Vieţii şi Apa Vieţii41. (în fapt, el şi suita consumau mâncărurile oferite zilnic statuilor zeilor.) Regele este trimisul zeului, „păstorul poporului", chemat de Zeu42 ca să instaureze dreptatea şi pacea pe pământ. „Când Anu şi En-lil 1-au chemat pe Lipitiştar la conducerea ţării ca să orânduiască dreptatea în ţară [...], atunci eu, Lipitiştar, umilul păstor din Nippur [...], am orânduit dreptatea în Sumer şi Akkad, aşa cum a spus En-lil"43.

35 Tot astfel cum, în Enuma eliş, Marduk hotărâse legile care guvernea/ă Universul.

36 Cf. M. Eliade, Le mythe de l'eternel rewur (ediţie nouă, 1969), pp. 65 sq.; Aspects du tnythe, pp. 56 sq. [trad. românească, p. 46 sq. — nota trad.]. •....-•