Mircea eliade istoria credinelor ideilor religioase

47. Conflicte între generaţii divine

De la prima traducere a textului hurrit/hittit s-au remarcat analogiile pe de o parte cu teogonia feniciană, aşa cum era ea prezentată de Philon din Byblos şi, pe de altă parte, cu tradiţia transmisă de Hesiod. După Philon17, primul zeu suveran era Elyun (în greacă Hypsistos, „Cel mai înalt"), corespunzând în mitologia hurrită/hittită lui Alalu. Din legătura sa cu Bruth au venit pe lume Ouranos (corespunzând lui Anu) şi Ge (Gaia). La rândul lor, aceştia din urmă nasc patru fii, dintre care primul, El (sau Cronos), corespunde lui Kumarbi. Ca urmare a unei certe cu soţia sa, Ouranos încearcă să-şi distrugă progenitura, dar El îşi făureşte un ferăstrău (sau o lance?), îl alungă pe tatăl său şi rămâne suveran18, în cele din urmă, Baal (reprezentând a patra generaţie şi corespunzând lui Teşub şi lui Zeus) obţine suveranitatea; trăsătură de excepţie, el o obţine fără luptă.

Până la descoperirea literaturii ugaritice, se punea la îndoială autenticitatea acestei tradiţii transmise de Philon. Dar succesiunea generaţiilor divine este atestată în mitologia canaaneană (§ 49). Faptul că Hesiod (§ 83) vorbeşte doar de trei generaţii — reprezentate de Ouranos, Cronos şi Zeus — reconfirmă autenticitatea versiunii Philon/„Sanchoniaton", deoarece aceasta menţionează, înaintea lui Ouranos (= Anu), domnia lui Elyun (= Alalu). Probabil că versiunea feniciană a mitului suveranităţii divine derivă din, sau a fost puternic influenţată de către mitul hurrit. Cât despre Hesiod, se poate presupune că a folosit aceeaşi tradiţie, cunoscută în Grecia, fie prin intermediul fenicienilor, fie direct de la hittiţi.

E important de subliniat caracterul „specializat" şi totodată sincretist al acestui mit, şi nu numai în versiunea sa hurrită/hittită (în care se află de altfel numeroase elemente su-mero-akkadiene)19. In mod asemănător, Enuma eliş prezintă: 1) o serie de generaţii divine, 2) bătălia „tinerilor" împotriva „bătrânilor" şi 3) victoria lui Marduk, care îşi asumă astfel suveranitatea. Dar,în mitul mesopotamian, lupta victorioasă se încheie cu o cosmogonie, mai exact cu crearea Universului, aşa cum îl vor cunoaşte oamenii. Acest mit se încadrează în seria cosmogoniilor care comportă o luptă între un Zeu şi Dragon, urmată de dezmembrarea duşmanului înfrânt, în Theogonia lui Hesiod, actul cosmogonic — i.e. separarea Cerului (Ouranos) de Pământ (Gaia) prin castrarea lui Ouranos — are loc la începutul dramei, şi declanşează, în fond, lupta pentru suveranitate. Aceeaşi situaţie în mitul hurrit/hittit: cosmogonia, adică separarea Cerului de Pământ, a avut loc cu mult timp înainte, în epoca „zeilor vechi".

Pe scurt, toate miturile care relatează conflicte între generaţii succesive de zei pentru obţinerea suveranităţii universale justifică, pe de o parte, poziţia exaltată a ultimului zeu învingător, şi, pe de alta, explică structura prezentă a lumii şi condiţia actuală a omenirii.

17 Câteva fragmente din Istoria feniciană a sa au fost conservate de către Eusehius şi Porphyr. Philon afirmă că el rezumă scrierile lui Sanchoniaton, învăţat fenician, care ar fi trăit „înainte de războiul cu Troia". Cf. C. Clernen, Die phonikische Religion..., p. 28.

18 Abia 32 de ani mai târziu El reuşeşte să-1 castreze pe Ouranos. Cele două acte, castrarea tatălui şi cucerirea suveranităţii, solidare în miturile hurrit/hittit şi grec, aici sunt separate.

19 Cf. numele divinităţilor Anu, Iştar si poate Alalu; un zeu Alala figurează într-o listă babiloniană ca unul din strămoşii lui Anu; H.G. Giiterbock, op. cit., p. 160.

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

102

48. Un panteon canaanean: Ugarit

Cu puţin înainte de ~ 3000, o nouă civilizaţie, aceea a bronzului vechi, apare în Palestina: ea marchează prima stabilire a semiţilor. Urmând modelul Bibliei, îi putem numi „canaaneeni", dar acest nume este convenţional20. Invadatorii se sedentarizează, practică agricultura, dezvoltă o civilizaţie urbană. Timp de mai multe secole, alţi emigranţi se infiltrează în regiune şi schimburile cu ţările vecine, mai ales cu Egiptul, se înmulţesc. Către ~ 2200 civilizaţia bronzului vechi este ruinată de irupţia unei noi populaţii semitice, amoriţii, războinici seminomazi, agricultori cu intermitenţă, dar mai ales păstori. Acest sfârşit al unei civilizaţii constituie totuşi începutul unei noi ere. Invadarea Siriei şi a Palestinei de către amoriţi (MAR.TU în sumeriană, Amurru în akkadiană) nu e decât un episod al unei mişcări mai vaste, atestate cam în aceeaşi epocă, în Mesopotamia şi în Egipt. Sunt atacuri în lanţ efectuate de către nomazi impetuoşi şi „sălbatici"21, rostogolindu-se, val după val, din deşertul sirian, fascinaţi şi exasperaţi în acelaşi timp de opulenţa oraşelor şi a ogoarelor. Dar, cucerindu-i, ei adoptă stilul de existenţă al aborigenilor şi se civilizează. După un anumit interval, descendenţii lor vor fi obligaţi să se apere împotriva incursiunilor înarmate ale altor „barbari", nomadizând la liziera pămân­turilor cultivate. Procesul se va repeta în ultimele secole ale mileniului al II-lea, când israeliţii vor începe să pătrundă în Canaan.

Tensiunea şi simbioza între cultele fertilităţii agrare, înflorind pe coasta siro-palestiniană, şi ideologia religioasă a păstorilor nomazi, dominată de divinităţile celeste şi astrale, vor cunoaşte o nouă intensitate o dată cu instalarea evreilor în Canaan. S-ar putea spune că această tensiune, realizând de multe ori o simbioză, va fi ridicată la rangul de model exemplar, căci aici, în Palestina, un nou tip de experienţă religioasă se va lovi de vechile şi venerabilele tradiţii ale religiozităţii cosmice.

Până în 1929, informaţiile asupra religiei siro-canaaneene erau furnizate de Vechiul Testa­ment, de inscripţiile feniciene şi de anumiţi autori greci (mai ales Philon din Byblos, secolele I-II d.Hr., dar şi Lucian din Samosata în secolul al II-lea d.Hr. şi Nonnos din Panopolos în secolul al V-lea). Dar Vechiul Testament reflectă polemica împotriva păgânismului, iar celelalte izvoare sunt fie prea fragmentare, fie târzii. Din 1929, un mare număr de texte mitologice au fost scoase la lumina zilei de săpăturile de la Ras Samra, vechiul Ugarit, oraş-port pe coasta septentrională a Siriei. E vorba de texte redactate în secolele XIV-XII, dar conţinând concepţii mitico-religioase mai vechi. Documentele descifrate şi traduse până în prezent sunt încă insuficiente pentru a ne permite o vedere comprehensivă a religiei şi mitologiei ugaritice. Supărătoare lacune întrerup aceste povestiri; capetele coloanelor fiind sparte, nu există un acord nici măcar în ce priveşte ordinea episoadelor mitologice, în ciuda acestei stări fragmentare, literatura ugaritică este de nepreţuit. Trebuie totodată ţinut cont de faptul că religia UgarituM nu a fost niciodată aceea a întregului Canaan.

Interesul documentelor ugaritice ţine mai ales de faptul că ele ilustrează faze ale trecerii de la o anumită ideologie religioasă la alta. Zeul El este şeful panteonului. Numele său înseamnă „zeu" în semită, dar la semiţii occidentali el este un zeu personal. E numit „Puternic", „Taur", „părinte al zeilor şi al oamenilor"22, „Rege", „Tată al anilor". El este „sfânt", „plin de milă", „prea înţelept". Pe o stelă din secolul al XlV-lea el este reprezentat aşezat pe tron, maiestuos,

20 Canaan nu este menţionat în textele dinainte de mijlocul mileniului al II-lea: R. de Vaux, Histoire ancienne d'Israel, I, p. 58.

21 în textele literare mesopotamiene de la sfârşitul mileniului al IH-lea, războinicii MAR.TU sunt numiţi „bădăranii de la munte", „cei ce nu cunosc grâul", „cei ce nu cunosc casa si oraşul". Texte citate de R. de Vaux, op. cit., p. 64.

22 Titlul ah, „tată", este unul din cele mai frecvente epitete; cf., de asemenea, ab adm, „Părintele omenirii"; vezi M.H. Pope, El in the Ugaritic textx, pp. 47 sq.

103

Religiile hittiţilor si ale canaaneenilor

bărbos, într-o haină lungă, cu o tiară împodobită de coarne23. Până în prezent nu s-a găsit nici un text cosmogonic24. Totuşi, crearea stelelor prin hierogamie poate fi interpretată ca reflectând con­cepţii cosmogonice canaaneene. într-adevăr, textul § 52 („Naşterea zeilor graţioşi şi frumoşi") îl descrie pe El impregnând pe cele două soţii ale sale, Aşerat şi 'Anat, Steaua de Dimineaţă si Steaua de Seară25. Aşerat, ea însăşi „născută de El", este numită „Mama zeilor" (§51); ea naşte şaptezeci de fii divini. Cu excepţia lui Baal, toţi zeii descind din prima pereche, El-Aşerat.

Şi totuşi, în ciuda epitetelor care-1 reprezintă ca pe un zeu puternic, adevărat „Domn al Pământului", în ciuda faptului că pe listele sacrificiale numele său este întotdeauna menţionat în frunte, El apare în mituri ca fiind fragil fizic, indecis, resemnat. Unii zei îl tratează cu dispreţ, în fine, cele două soţii, Aşerat şi 'Anat, îi sunt luate de către Baal. Trebuie să conchidem, deci, că epitetele exaltante reflectă o situaţie anterioară, când El era efectiv şeful panteonului, înlocuirea unui vechi zeu creator şi cosmocrat de către un zeu tânăr mai dinamic şi „specializat" în fertilitatea cosmică este un fenomen destul de frecvent. De multe ori, creatorul devine deus otiosus şi se îndepărtează treptat de creaţia sa. Uneori substituirea este rezultatul unui conflict între generaţii divine sau între reprezentanţii lor. în măsura în care se pot reconstitui temele esenţiale ale mitologiei ugaritice, se poate spune că textele ne prezintă promovarea lui Baal la rangul suprem. Dar e vorba de o promovare obţinută prin forţă şi viclenie care nu e scutită de o anume ambiguitate.

Baal este singurul zeu care, deşi se numără printre fiii lui El (întrucât acesta era tatăl tuturor zeilor), este numit „fiul lui Dagon". Acest zeu, al cărui nume înseamnă „sămânţă'', era venerat în al treilea mileniu în regiunile Eufratului înalt şi Mijlociu26. Totuşi, Dagon nu joacă nici un rol în textele mitologice ale Ugaritului, unde Baal este principalul protagonist. Numele comun baal („Stăpân") a devenit numele său personal. El are, de asemenea, un nume propriu, Haddu, adică Hadad. El este numit „Cel care călăreşte pe Nori", „Prinţ, Stăpân al Pământului". Unul din epitetele sale este Aliyan, „Puternicul", „Suveranul". El este sursă şi principiu al fertilităţii, dar şi războinic, totodată, după cum sora şi soţia sa 'Anat este în acelaşi timp zeiţa dragostei şi a războiului. Alături de ei, cele mai importante personaje mitologice sunt Yam, „Prinţul Mării, Fluviul Regent", şi Moţ, „Moartea", care îşi dispută cu tânărul zeu puterea supremă, în fapt, o mare parte a mitologiei ugaritice este consacrată conflictului dintre El şi Baal, şi luptelor lui Baal cu Yam şi Moţ pentru a-şi impune şi menţine suveranitatea.

49. Baal câştigă suveranitatea şi triumfă asupra Dragonului

Conform unui text grav mutilat27, Baal şi tovarăşii lui îl atacă pe El prin surprindere în palatul său pe muntele Sapan şi reuşesc să-1 lege şi să-1 rănească. Aparent, „ceva" cade pe

23 F.A. Schaeffer, The Cuneiform Texts of Ras Shamra-Ugarit, pi. XXXI, pp. 60, 62.

24 în inscripţiile vest-semitice, El este totuşi numit „Creatorul Pământului"; vezi M. Pope în W.d.M., I, p. 280.

25 Acest mit este modelul unui ritual efectuat la începutul unui nou ciclu de şapte ani, ceea ce demonstrează că la o dată veche El mai era considerat încă autor al fertilităţii terestre, prestigiu care îi va reveni mai târziu lui Baal; cf. Cyrus H. Cordon. „Canaanite Mythology", pp. 185 sq.; Ulf Oldenburg, The Conflict between El and Baal in Canaanite Religion, pp. 19 sq.; F.M. Cross, Canaanite Myth, pp. 21 sq.

26 în aceleaşi regiuni este atestat şi numele de 'Anat. E posibil ca Baal, fiu! lui Dagon, să fi fost introdus de amoriţi; vezi, în ultima vreme, U. Oldenburg, op. cit., pp. 151 sq. în acest caz s-ar fi aglutinat un „Baal" — Hadad local, căci nu se poate concepe vechea religie canaaneană iară acest faimos zeu semitic al furtunii şi, prin urmare, al fertilităţii. Cf., de asemenea, F.M. Cross, Canaanite Myth and Hebrew Epic, pp. 112 sq.

27 E vorba despre tableta VI AB, publicată pentru prima dată de Ch. Virolleaud; cf. traducerea lui Ulf Oldenburg, pp. 185-186. Textul a fost interpretat de V. Cassuto, M.H. Pope şi U. Oldenburg (p. 123) ca referindu-se la atacul lui Baal şi la căderea lui El de pe tron.

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

104

pământ, ceea ce poate fi interpretat ca o castrare a „Părintelui zeilor". Ipoteza este plauzibilă nu numai pentru că, în conflicte asemănătoare pentru suveranitate, Ouranos şi zeul hurrit/hittit Anu sunt castraţi, dar şi pentru că, în ciuda ostilităţii pe care o arată faţă de Baal, El nu va încerca niciodată să-şi recupereze poziţia supremă, nici chiar când va afla că Baal a fost omorât de Moţ28. Căci în vechiul Orient o asemenea mutilare privează victima de suveranitate. De altfel, cu excepţia textului § 56, în care El îşi dovedeşte virilitatea născând doi zei-planete, documentele ugaritice fac din El mai degrabă un neputincios. Fapt care explică atitudinea sa supusă şi ezitantă, precum şi faptul că Baal îi răpeşte soţia.

Uzurpându-i tronul de pe muntele Sapan, Baal îl constrânge pe El să se refugieze la capătul lumii, „la izvorul Râurilor, în hăul Abisurilor", care va fi de acum locuinţa sa29. El plânge şi imploră sprijinul alor săi. Yam este primul care îl aude şi-i dă să bea o băutură tare. El îl binecuvântează, îi acordă un nou nume şi-1 proclamă succesorul său. în plus, îi promite ridicarea unui palat; totodată îl aţâţă să-1 alunge pe Baal de pe tron.

Textul care descrie lupta dintre Yam şi Baal este întretăiat de lacune. Deşi Yam pare să fie acum suveran, El se află cu majoritatea zeilor pe un munte, care, evident, nu mai este muntele Sapan. întrucât Baal îl insultase pe Yam, declarând că se ridicase fără ruşine la înalta sa poziţie şi că va fi distrus, Yam îşi trimite mesagerii şi-i cere supunere lui Baal. Zeii sunt intimidaţi şi Baal îi ceartă. „Ridicaţi capul, zei, de pe genunchii voştri, eu îi voi înfricoşa pe mesagerii luiYam!"30 Totuşi, El îi primeşte pe soli şi declară că Baal este sclavul lor şi că el îi va plăti tribut lui Yam. Şi cum Baal se arată probabil ameninţător, El adaugă ca solii vor putea să-1 stăpânească fără dificultate. Totuşi, ajutat de 'Anat, Baal se pregăteşte să-1 înfrunte pe Yam. (După o altă tabletă, Yam 1-ar fi alungat pe Baal de pe tronul său şi 'Anat este aceea care 1-ar fi învins31.) Fierarul divin Kosharwa-Hasis („Dibaci şi îndemânatic") îi aduce două bâte magice, care au calitatea de a se lansa ca săgeţile din mâna acelui care le foloseşte. Prima bâta îl atinge pe Yam în umăr, dar acesta nu cade. A doua îl loveşte în frunte, şi „Prinţul Mării" se prăbu­şeşte zdrobit la pământ. Baal îl răpune, şi zeiţa 'Athtart îi cere să-1 dezmembreze şi să-i îm­prăştie cadavrul32.

Yam este prezentat în acelaşi timp ca „zeu" şi ca „demon". Este fiul „iubit al lui El" şi, în calitate de zeu, primeşte sacrificii ca şi ceilalţi membri ai panteonului. Pe de altă parte, el este un monstru acvatic, un dragon cu şapte capete, „Prinţul Mării", principe şi epifanie a Apelor subterane. Semnificaţia mitologică a luptei e multiplă. Pe de o parte, pe planul imageriei sezoniere şi agricole, victoria lui Baal desemnează triumful „ploii" asupra „Mării" şi a Apelor subterane; ritmul pluvial, reprezentând norma cosmică, se substituie imensităţii haotice şi sterile a „Mării" şi a inundaţiilor catastrofale. O dată cu victoria lui Baal, triumfă încrederea în ordinea şi stabilitatea anotimpurilor. Pe de altă parte, lupta împotriva Dragonului acvatic ilustrează emergenţa unui zeu tânăr în calitate de învingător şi, în consecinţă, de nou suveran al

28 El se adresează lui Aşerat: „Dă-mi unul din feciorii tăi ca să-1 fac rege" (Cynis Cordon, Ugaritic Manual, 49:1: 16-18; Ulf Oldenburg, op. cit., p. 112).

29 Deoarece Muntele este un simbol celest, pierderea lui echivalează, pentru un /eu suveran, cu căderea.

30 G.R. Driver, Canaanite Myths and Legends, p. 79 (text III B: 25). V e/i, de asemenea, l^s religions du Proche-Orient, p. 386, F.M. Cross, op. cit., pp. 114 sq.

•" ,,Nu 1-am zdrobit pe Yam, cel drag lui El? Nu 1-am nimicit pe marele zeu Nahar? Nu l-am redus la tăcere pe Tannin (= Dragonul?) L-am redus la tăcere! Am nimicit Şarpele răsucit, Puternicul cu şapte capete!" (traducere de Oldenburg, p. 198; cf. ANET,p. 137). Acest text face deci aluzie la o primă victorie a lui Yam împotriva Iu i Baal, urmată de înfrângerea sa (în acest caz, graţie lui 'Anat), ceea ce corespunde unei teme mitologice bine cunoscute: înfrângerea si revanşa triumfală a unui zeu asupra unui monstru ofidian.

?2 Cyrus H. Cordon, Ugaritic Manual, § 68: 28-31, traducere de A. Caquot şi M. S/nycer. Leş relij>ions da Proche-Orient antique, p. 389.

105

Religiile hittiţilor si ale canaaneenilor

panteonului, în fine, se poate descifra în acest episod răzbunarea primului născut (Yam) împotriva uzurpatorului care îl castrase şi îl detronase pe tatăl său (El)33.

Asemenea lupte sunt exemplare, adică susceptibile de a fi indefinit repetate. De aceea Yam, deşi fusese „ucis" de către Baal, va reapărea în texte. El nu e singurul, de altfel, care se bucură de o „existenţă circulară". După cum vom vedea îndată, Baal şi Moţ împărtăşesc un mod de a fi similar.

50. Palatul lui Baal

Ca să celebreze victoria împotriva Drgonului, 'Anat oferă un banchet în onoarea lui Baal. Apoi, zeiţa închide porţile palatului şi, cuprinsă de furie homicida, începe să ucidă paznici, soldaţi, bătrâni; în sângele care îi vine până la genunchi, ea se încinge cu capetele şi mâinile victimelor. Episodul este semnificativ34.1 s-au găsit paralele în Egipt, şi mai ales în mitolo­gia şi iconografia zeiţei indiene Durgă35. Carnajul şi canibalismul sunt trăsături caracteris­tice zeiţelor arhaice ale fertilităţii. Din acest punct de vedere, mitul lui 'Anat poate fi clasat printre elementele comune vechii civilizaţii agricole care se întindea din Mediterana orientală până în câmpia Gangelui. într-un alt episod, 'Anat îşi ameninţă propriul tată, El, că-i va mânji de sânge părul şi barba (text 'nt: V: Oldenburg, p. 26). Când a găsit trupul neînsufleţit al lui Baal, 'Anat a început să se lamenteze, „sfâşiindu-şi carnea fără cuţit şi bându-şi sângele fără cupă"36. Din cauza comportamentului ei brutal şi sanghinar, 'Anat — ca, de altfel, şi alte zeiţe ale dragostei şi ale războiului — a fost înzestrată cu atribute masculine şi, prin urmare, consi­derată ca bisexuală.

După o nouă lacună, textul îl arată pe Baal trirmţându-i mesageri încărcaţi de cadouri. El o informează că războiul îi este odios; 'Anat să depună deci armele şi să aducă ofrande pentru pace si pentru prosperitatea ogoarelor. El îi transmite că va crea fulgerul şi tunetul pentru ca zeii şi oamenii să poată cunoaşte apropierea ploii. 'Anat îl asigură că îi va urma sfaturile.

Totuşi, deşi suveran, Baal nu are nici palat nici capelă, în timp ce alţi zei au. Altfel zis, Baal nu dispune de un templu suficient de grandios pentru a-şi proclama suveranitatea. O serie de episoade relatează construcţia palatului. Contradicţiile nu lipsesc, într-adevăr, deşi îl detronase pe El, Baal are nevoie de autorizaţia sa: el o trimite pe Aşerat să-i pledeze cauza şi „Mama zeilor" exaltă faptul că de acum înainte Baal „va dărui belşugul ploii" şi „va face să răsune vocea sa în nori". El consimte, şi Baal îl însărcinează pe Koşar-Wa-Hasis să îi clădească palatul. La început Baal refuză să-i facă palatului ferestre, de teamă ca Yam să nu pătrundă prin ele. Sfârşeşte totuşi prin a se linişti37.

13 Cu privire la acest motiv, ve/i Ulf Oldenburg, op. cit., pp. 130 sq.

34 Sângele fiind considerat esenţa vieţii, s-a propus să se vadă în acest masacru un rit având ca ţel trecerea de la sterilitatea sfârşitului verii siriene la fertilitatea noului anotimp; cf. J. Gray, The Legacy of Canaan, p. 36. Textul este tradus de Caquot şi Sznycer, pp. 393-394.

35 Aşa cum ne-a fost transmis, mitul egiptean nu mai reprezintă stadiul primitiv; vezi mai sus, § 26. Apropierea de mitul Durgă, asupra căreia a insistat Marvin Pope (cf., în ultima vreme, M.d.W., I, p. 239), a fost deja tăcută de către Walter Dostal, „Ein Beitrag...", pp. 74 sq.

36 Text publicat de Ch. Virolleaud, „Un nouvel episode du mythe ugaritique de Baal", pp. 182 sq.; cf. W. F. Albright, Yahweh and the Gods ofCanaan, pp. 131 sq.

37 Ferestrele puteau să simbolizeze deschiderea în norii prin care Baal trimite ploaia. Templul său din Ugarit era prevăzut cu o lucarnă cu uluc, astfel încât ploaia cădea pe faţa zeului reprezentat pe o stelă; cf. Schaefter, op. cit., p. 6, pi. XXXII, fig. 2. Dar simbolismul şi funcţia lucarnelor sunt mai complexe; cf., între altele, A.K. Coomaraswamy, „The symholism of the Dome".

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

106

Ridicarea unui templu-palat după victoria zeului contra Dragonului proclamă promovarea sa la rangul suprem. Zeii construiesc templul-palat în onoarea lui Marduk după înfrângerea lui Tiamat şi creaţia lumii (cf. § 21). Dar simbolismul cosmogonic este şi el prezent în mitul lui Baal. Templul-palat fiind o imago mundi, construcţia sa corespunde întrucâtva unei cosmo­gonii, în fond, triumfând împotriva „haosului" acvatic, reglând ritmul ploilor, Baal „formează" lumea aşa cum este astăzi38.

51. Baal se confruntă cu Moţ: moartea şi reîntoarcerea la viaţă

Când palatul este terminat, Baal se pregăteşte să îl înfrunte pe Moţ, „Moartea". Acesta din urmă este un zeu foarte interesant. El este, bineînţeles, fiul lui El şi domneşte peste lumea subterană; dar reprezintă singurul exemplu cunoscut în Orientul Apropiat al unei personificări (care este în acelaşi timp o divinizare) a Morţii. Baal îi trimite mesageri pentru a-1 informa că de acum înainte el singur este Regele zeilor şi al oamenilor, „pentru ca zeii să se poată îngraşă, şi oamenii, mulţimea pământului, să poată fi săturaţi" (VII: 50 2; Driver, op. cil., p. 101). Baal ordonă mesagerilor săi să se îndrepte către cei doi munţi care marchează marginile pământului, să-i urce şi să coboare sub Pământ. Ei îl găsesc pe Moţ aşezat pe tronul său în nămol, într-o regiune acoperită de murdărie. Dar ei nu trebuie să se apropie prea mult, altfel Moţ îi va înghiţi în gura sa enormă. Nu trebuie să uităm nici faptul, adaugă Baal, că Moţ este responsabil de morţile cauzate de căldura toridă.

Moţ trimite înapoi mesagerii, somându-1 pe Baal să vină să-1 întâlnească, căci, precizează el, Baal 1-a ucis pe Yam; este rândul său acum să coboare în Infern39. Acest lucru e de ajuns ca să-1 înfricoşeze pe Baal. „Salut ţie, Moţ, fiu drag al lui El, îi comunică Baal prin soli, eu sunt robul tău, al tău pentru totdeauna." Exultând, Moţ declară că o dată ajuns în Infera, Baal îşi va pierde forţa şi va fi nimicit. El îi porunceşte să ia cu sine pe fiii săi şi cortegiul său de vânturi, de nori şi de ploi — şi Baal consimte. Dar înainte de a coborî în Infern el se împreunează cu o junincă şi concepe un fiu. Baal îl îmbracă cu haina sa şi îl înfăţişează lui El. S-ar zice că în acest moment de mare pericol Baal îşi reia forma sa primă, de Taur cosmic; în acelaşi timp el îşi asigură un succesor, pentru cazul când nu s-ar mai întoarce pe pământ. Nu ştim cum a murit Baal, dacă a fost învins în luptă sau pur şi simplu zdrobit de prezenţa terifiantă a lui Moţ. Interesul mitului ugaritic ţine de faptul că Baal, tânăr zeu al furtunii şi fecundităţii, şi recent şef al panteonului, descinde în Infern şi piere precum Tammuz şi ceilalţi zei ai vegetaţiei. Nici un alt „Baal-Hadad" nu cunoaşte un destin similar; nici Adad venerat în Mesopotamia, nici hurritul Teşub. (Dar, la o dată târzie, Marduk „dispărea" el însuşi, anual, „închis într-un Munte".) Ghicim în acest descensus ad inferos voinţa de a-1 încărca pe Baal de prestigii multiple şi complementare: învingător al „haosului" acvatic şi, prin urmare, zeu cosmocrator, chiar „cosmogonic"; zeu al furtunii şi al fertilităţii agrare (să amintim că este fiul lui Dagon, „Sămânţa"), şi de asemenea zeu-suveran, hotărât să-şi întindă suveranitatea asupra lumii întregi (deci şi asupra Infernului).

în orice caz, după această ultimă faptă, raporturile dintre El şi Baal se modifică, în plus, structura şi ritmurile universului primesc forma lor actuală. Când textul se reia, după o nouă lacună, doi mesageri îi aduc la cunoştinţă lui El că au găsit trupul lui Baal. El se aşază la pământ, îşi sfâşie hainele, îşi loveşte pieptul, îşi crestează faţa; pe scurt, el proclamă doliul ritual aşa