Mircea eliade istoria credinelor ideilor religioase

26. Teogonii şi cosmogonii

Ca în toate religiile tradiţionale, cosmogonia şi miturile de origine (originea omului, a regalităţii, a instituţiilor sociale, a ritualurilor etc.) constituiau esenţialul ştiinţei sacre. Natural, existau mai multe mituri cosmogonice, punând în evidenţă zei diferiţi şi localizând începutul Creaţiei într-o multitudine de centre religioase. Temele se numără printre cele mai arhaice: apariţia unei movile, a unui lotus sau a unui ou la suprafaţa Apelor primordiale. Cât despre zeii creatori, fiecare oraş important îl situa pe al său pe primul plan. Schimbările dinastice erau de multe ori urmate de schimbarea capitalei. Atari evenimente îi obligau pe teologii noii capitale să integreze mai multe tradiţii cosmogonice, identificând zeul lor local principal cu demiurgul. Când era vorba de zeii creatori, asimilarea era uşurată de asemănarea lor structurală. Dar teologii au elaborat, pe deasupra, sinteze îndrăzneţe, asimilând sisteme religioase eterogene şi asociind figuri divine net antagonice4.

Asemeni atâtor altor tradiţii, cosmogonia egipteană începe cu apariţia unei coline din Apele Primordiale. Apariţia acestui „Loc dintâi" deasupra imensităţii acvatice semnifică ivirea pământului, dar totodată a luminii, a vieţii şi a conştiinţei5. La Heliopolis, locul numit „Colina de Nisip", care făcea parte din templul Soarelui, era identificat cu „Colina Primordială".

3 Cf. Rundle Clark, Myth and Symbol in Ancient Egypt, pp. 363-364. Este vorba de un motiv mitic destul de cunoscut: „perfecţiunea începuturilor".

4 Miturile nu erau povestite într-un mod continuu şi coerent, pentru a constitui, ca să zicem aşa, „versiuni canonice". Prin urmare, suntem obligaţi să le reconstituim plecând de la episoade şi aluzii aflate în cele mai vechi culegeri, în special în Textele Piramidelor (~ 2500-2300), în Textele Sarcofagelor (cea 2300-2000) şi în Cartea Morţilor (după 1500).

5 Cf. Rundle Clark, op. cit., p. 36.

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

66

Hermopolis era celebru pentru lacul său din care a răsărit Lotusul cosmogonic. Dar şi alte localităţi îşi revendicau acelaşi privilegiu6, într-adevăr, fiecare oraş, fiecare sanctuar era considerat un „Centru al Lumii", locul unde începuse Creaţia. Movila iniţială devenea adeseori Muntele cosmic pe care Faraonul urca pentru a se întâlni cu Zeul-Soare.

Alte versiuni vorbesc despre Oul Primordial care conţine „Pasărea luminii" (Textele Sarco­fagelor IV, 181 sq.) sau despre Lotusul originar purtând Soarele copil7 sau, în fine, despre Şarpele primitiv, prima şi ultima imagine a zeului Atum. (într-adevăr, capitolul 175 din Cartea Morţilor arată că atunci când lumea se va reîntoarce la starea de Haos Atum va deveni din nou Şarpe. Putem recunoaşte în Atum pe Zeul suprem şi ascuns, în timp ce Ra, Soarele, este, prin excelenţă, Zeul manifest; cf. § 32.) Etapele creaţiei — cosmogonie, teogonie, creaţia fiinţelor vii etc. — sunt diferit prezentate. După teologia solară de la Heliopolis, oraş situat în vârful Deltei, zeul Ra-Atum-Khepri8 a creat un prim cuplu divin, Şu (Atmosfera) şi Tefnut, părinţii zeului Geb (Pământul) şi ai zeiţei Nut (Cerul). Demiurgul a efectuat Creaţia mastur-bându-se sau scuipând. Expresiile sunt naiv grosolane, dar sensul lor este clar: divinităţile se nasc din substanţa însăşi a Zeului Suprem. Ca şi în tradiţia sumeriană (§ 16), Cerul şi Pământul erau unite într-un hieros gamos neîntrerupt, până în momentul în care au fost separaţi de către Su, zeul atmosferei9. Din unirea lor au venit pe lume Osiris şi Isis, Seth şi Neftis, protagonişti ai unei drame patetice care ne va reţine mai departe.

La Hermopolis, în Egiptul Mijlociu, teologii au elaborat o doctrină destul de complexă în jurul Ogdoadei. grupul de opt zei, cărora li s-a adăugat Ptah. în lacul primordial de la Hermopolis a răsărit un Lotus, din care a ieşit „copilul sacrosanct, moştenitorul perfect zămislit de Ogdoadă, sămânţa divină a primilor Zei Anteriori", „cel care a înnodat sămânţa zeilor cu a oamenilor"10.

Dar teologia cea mai sistematică a fost articulată în jurul zeului Ptah, la Memfis, capitala faraonilor Primei Dinastii. Textul capital a ceea ce s-a numit Teologia memfită" a fost gravat pe piatră în timpurile faraonului Sabaka (cea 700), dar originalul fusese redactat cu vreo două mii de ani mai devreme. Este surprinzător că cea mai veche cosmogonie egipteană cunos­cută până în prezent este şi cea mai filosofică: Ptah creează prin spirit („inima" sa) şi verb („limba" sa). „Cel care s-a manifestat ca inimă (= spirit), cel care s-a manifestat ca limbă (= verb), sub aparenţa lui Atum, este Ptah, cel foarte vechi...". Ptah este proclamat cel mai mare zeu, Atum fiind considerat numai ca autor al primului cuplu divin. Ptah „a făcut să existe zeii". Mai apoi, zeii au pătruns în corpurile lor vizibile, intrând „în fiecare fel de plantă, în fiecare piatră, în toată argila, în orice lucru care creşte din stratul său (i.e. pe Pământ), şi în care ei se pot manifesta"11.

în fapt, teogonia şi cosmogonia sunt efectuate de către puterea creatoare a gândirii şi a cuvântului unui singur zeu. E vorba, desigur, de expresia cea mai elevată a speculaţiei metafizice egiptene. După cum remarcă John Wilson (ANET, p. 4), la începutul istoriei egiptene găsim o doctrină care poate fi apropiată de teologia creştină a Logosului.

6 A se vedea textele citate şi comentate de H. Frankfort, La royaute, pp.206 sq.

7 Sauneron şi Yoyote, în La naissance du Monde, p. 37 şi referinţele citate în S. Morenz, IM religion e'gyptienne, pp. 234 sq.

8 E vorba de trei forme de soare: Khepri, Soarele răsărind, Ra, Soarele la zenit, şi Atum, Soarele care apune.

9 A se vedea textele citate de Sauneron-Yoyote, pp. 46-47. Adăugăm că rolul de separator nu-i este rezervat exclusiv lui Şu; a se vedea textele citate de S. Morenz, op. cit., p. 228, în care autorul separaţiei este Ptah.

10 A se vedea textele citate de Sauneron-Yoyote, p. 59. A se vedea alte texte, traduse şi comentate de S. Morenz şi J. Schubert, Der Gotî aufder Blume, pp. 32 sq.; cf., de asemenea, S. Morenz, La religion e'giptienne, pp. 229 sq.

11 Trad. Sauneron-Yoyote, pp. 63-64. A se vedea comentariul lui S. Morenz, Rel. egiptienne, pp. 216 sq. şt, mai ales, Frankfort, La royaute et Ies dieux, pp. 51-64.

67

Idei religioase „y/ crize politice în Egiptul antic

Comparate cu teogonia şi cosmogonia, miturile asupra originii omului se dovedesc destul de şterse. Oamenii (erme) s-au născut din lacrimile (erme) zeului solar, Ra. într-un text compus mai târziu (cea 2000), în perioada de criză, se scrie: „Oamenii, turma zeului, au fost dăruiţi cu tot ce le trebuia. El (i.e. Zeul Soare),.a făurit cerul şi pământul spre folosul lor... El a făcut aerul ca să le învioreze nările, căci ei sunt imaginile lui, ieşiţi din carnea lui. El străluceşte în cer, el creşte pentru ei vegetaţia şi animalele, păsările şi peştii, pentru a-i hrăni..."12.

Totuşi, când Ra descoperă că oamenii au complotat împotriva lui, hotărăşte să-i distrugă. Hathor este aceea care se angajează să îndeplinească masacrul. Dar întrucât zeiţa ameninţă să nimicească total rasa umană, Ra recurge la un şiretlic şi reuşeşte să o îmbete13. Revolta oamenilor şi consecinţele ei au avut loc în timpul epocii mitice. Evident, „oamenii" erau primii locuitori ai Egiptului, întrucât Egiptul era prima ţară apărută, deci Centrul Lumii14. Egiptenii erau singurii locuitori cu drept deplin; fapt ce explică interdicţia pentru străini de a pătrunde în sanctuare, care sunt imagini microcosmice ale ţării15. Unele texte târzii reflectă tendinţa spre universalism. Zeii (Horus, Sekhmet) îi protejează nu numai pe egipteni, ci şi pe palestinieni, nubieni şi Jibieni16. Totuşi istoria mitică a primilor oameni nu joacă un rol important, în epoca miraculoasă a lui „Prima Oară", cele două momente hotărâtoare au fost cosmogonia şi suirea pe tron a faraonului.

27. Răspunderile unui zeu întrupat

După cum remarcă Henri Frankfort17, cosmogonia este evenimentul cel mai important pentru că ea reprezintă singura schimbare reală: apariţia Lumii. De atunci încoace, numai schimbările implicate în ritmurile vieţii cosmice sunt învestite cu semnificaţie. Dar în acest caz este vorba de momente succesive articulate în cicluri diferite care le asigură periodicitatea: mişcările astrelor, cercul anotimpurilor, fazele lunii, ritmul vegetaţiei, fluxul şi refluxul Nilului etc. Or, exact această periodicitate a ritmurilor cosmice constituie perfecţiunea instituită în vremea lui „Prima Oară". Dezordinea implică o schimbare inutilă şi, prin urmare, supărătoare în ciclul exemplar al schimbărilor perfect ordonate.

Deoarece ordinea socială reprezintă un aspect al ordinii cosmice, regalitatea este considerată ca existând de la începutul lumii. Creatorul a fost primul Rege18; el a transmis această funcţie fiului şi succesorului său, primul Faraon. Acest transfer de putere a consacrat regalitatea ca instituţie divină, într-adevăr, gesturile faraonului sunt descrise în aceiaşi termeni ca aceia folosiţi pentru a descrie gesturile zeului Ra sau epifaniile solare. Ca să cităm doar două exemple: crearea lui Ra este rezumată adesea într-o formulă precisă:„El a pus ordinea (ma'af) în locul Haosului". Şi în aceiaşi termeni se vorbeşte despre Tutankamon, după ce a restaurat ordinea în urma „ereziei" lui Akhenaton (cf. § 32), sau despre Pepi II: „el a pus mă al în locul minciunii

12 învăţăturile pentru Meri-ka-re, pasaj tradus de Sauneron-Yoyote, pp. 75-76. A se vedea traducerea integrală de John Wilson, ANET, pp. 414-418.

13 Cf. textul tradus de J. Wilson, ANET, pp. 10-11. Tradiţia canaaneană cunoaşte un mit analog; cf. § 50.

14 A se vedea exemplele citate de S. Morenz,/îe/. egiptienne, pp. 70 sq. E vorba de o concepţie specifică civilizaţiilor tradiţionale; cf. M. Eliade, Le mythe de ['eternei retour, pp. 17 sq.

15 A se vedea exemple la S. Morenz, op. cit., pp. 78 sq.

16 te livre des Portes, fragment tradus de Sauneron-Yoyote, pp. 76-77. A se vedea alte referinţe la S. Morenz, op. cit., p. 80.

17 H. Frankfort, Ancient egyptian religion, pp. 49 sq.

18 în Cartea Morţilor (cap. 17), Zeul proclamă: „Eu sunt Atum, când eram singur în Num (Oceanul Primordial). Eu sunt Ra în prima sa manifestare, când el a început să domnească asupra Creaţiei sale". O glosă adaugă următoarea explicaţie: „Aceasta înseamnă că Ra începea să apară ca rege, ca cel care exista înainte ca Şu să ridice Cerul deasupra Pământului" (Frankfort, Ancient egypt. religion, pp. 54—55).

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

68

(a dezordinii)". De asemenea verbul khay, „a străluci", este întrebuinţat atât pentru a zugrăvi emergenţa Soarelui în momentul Creaţiei, sau în fiecare dimineaţă, cât şi apariţia Faraonului la ceremonia încoronării, la festivităţi, sau în Consiliul privat19.

Faraonul este întruparea lui ma'at, termen care se traduce prin „adevăr", dar a cărui semnificaţie generală este „ordinea cea bună" şi, prin urmare, „dreptul", „justiţia". Ma'at aparţine Creaţiei originare: ea reflectă deci perfecţiunea Vârstei de Aur. întrucât ea constituie temelia însăşi a Cosmosului şi a vieţii, ma'at poate fi cunoscută de fiecare individ în parte, în texte de origini şi epoci diferite se găsesc declaraţii precum: „îndeamnă-ţi inima să o cunoască pe ma'at'1; „Eu fac astfel ca tu s-o cunoşti pe ma'at în inima ta; fie să poţi face ceea ce este drept pentru tine!". Sau: „Eram un om care o iubea pe ma'at şi ura păcatul. Căci ştiam că (păcatul) este o nelegiuire în faţa lui Dumnezeu", într-adevăr Dumnezeu este acela care dăruieşte necesara cunoaştere. Un prinţ este desemnat ca „unul care cunoaşte adevărul (ma'at) şi pe care Dumnezeu îl instruieşte". Autorul unei rugăciuni către Ra exclamă: „să o poţi da pe Ma'at, inimii mele!"20.

Ca întrupare a lui ma'at, faraonul constituie modelul exemplar pentru toţi supuşii săi. Cum se exprimă vizirul Rekhmire: „El este un zeu care ne face să respirăm prin acţiunile sale"21. Opera faraonului asigură stabilitatea Cosmosului şi a statului şi prin urmare continuitatea vieţii, într-adevăr, cosmogonia este reluată în fiecare dimineaţă, când zeul solar îl „alungă" pe şarpele Apophis, fără a reuşi totuşi să-1 nimicească; deoarece Haosul (= Tenebrele) reprezintă virtuali­tatea; el este deci indestructibil. Activitatea politică a faraonului repetă fapta lui Ra; el însuşi îl „alungă" pe Apophis, altfel spus el veghează ca lumea să nu se reîntoarcă în Haos. Când duşmanii apar la frontieră, ei vor fi asimilaţi lui Apophis şi victoria faraonului va reproduce triumf ui lui Ra. (Această tendinţă de a traduce viaţa şi istoria în termeni de modele exemplare şi categorii este proprie culturilor tradiţionale.)22 Faraonul era singurul protagonist al eveni­mentelor istorice particulare, nerepetabile: campanii militare în diferite ţări, victorii împotriva diferitelor popoare etc. Şi totuşi, când Ramses III şi-a construit mormântul, el a reprodus numele oraşelor cucerite înscrise pe templul funerar al lui Ramses II. Chiar în epoca Vechiului Imperiu, libienii, „care apar ca victime ale cuceririlor lui Pepi II, poartă aceleaşi nume individuale ca şi cei figurând pe reliefurile templului de la Sahuri, cu două secole înainte"23. E imposibil să recunoaştem trăsăturile individuale ale faraonilor după felul cum sunt înfăţişaţi pe monumente şi în texte, în multe detalii caracteristice, ca, de pildă, iniţiativa şi curajul lui Tutmosis III în timpul bătăliei de la Megiddo, A. de Buck a recunoscut elementele convenţionale ale portretului unui suveran ideal. Aceeaşi tendinţă către impersonal se constată în reprezentarea zeilor. Cu excepţia lui Osiris şi Isis, ceilalţi zei, în pofida formelor şi funcţiilor lor distincte, sunt evocaţi în imnuri şi în rugăciuni aproape în aceiaşi termeni24.

19 H. Frankfort, ibid., pp. 54 sq. A se vedea alte exemple în L^a royaute et Ies dieux, pp. 202 sq.

20 Texte traduse de S. Morenz, op. cit., pp. 167-170.

21 După H. Frankfort, o concepţie asemănătoare explică absenţa totală a răzmeriţelor populare, în timpul tulburărilor politice ale Perioadelor Intermediare (cea 2250—2040; 1730-1562) instituţia monarhiei n-a fost pusa în discuţie (Ancient egyptian religion, p. 43).

22 A se vedea M. Eliade, Le mythe de ('eternei retour, cap. I.

23 H. Frankfort, La royaute et Ies dieux, p. 30, nr. l.

24 Cf. comparaţia între Min şi Sobek, la Frankfort, Ancient egyptian religion, pp. 25-26. Recunoscând importanţa vi/Junii statice a Universului, interpretat ca o mişcare ritmică în interiorul unei totalităţi imuabile, Frankfort a propus o explicaţie a manifestărilor zeilor în forme animale: în timp ce la oameni trăsăturile individuale contrabalansează structura morfologică a figurii, animalele nu se schimbă, ele îşi reproduc întotdeauna speţa. Astfel, în ochii egiptenilor, viaţa animală părea supraumană, pentru că ea împărtăşea viaţa statică a Universului, ibid., pp. 13—14.

69

Idei religioase şi crize politice m Egiptul antic

în principiu, cultul trebuia să fie celebrat de către faraon, dar acesta îşi delega funcţiile preoţilor diferitelor temple. Direct sau indirect, ritualurile aveau drept scop apărarea, deci stabilitatea, „creaţiei originare". De fiecare An Nou cosmogonia era reiterată25 într-o manieră şi mai exemplară decât victoria zilnică a lui Ra, căci era vorba de un ciclu temporal mai mare. întronarea faraonului reproducea episoadele vechii gesta a lui Menes: unificarea celor două ţari. Pe scurt, se repeta ritualic întemeierea statului (cf. § 25). Ceremonia sacră era reluată cu prilejul sărbătorii şed, săvârşită la treizeci de ani după întronare şi urmărind învierea ener­giei divine a suveranului26, în ceea ce priveşte sărbătorile periodice ale anumitor zei (Horus, Min, Anubis etc.) suntem destul de slab informaţi. Preoţii purtau în procesiune, pe umeri, statuia zeului sau barca sacră; procesiunea cuprindea cântece, muzică şi dansuri, şi se desfăşura în mijlocul aclamaţiilor credincioşilor.

Marea sărbătoare a lui Min, una dintre cele mai populare din tot Egiptul, ne este mai bine cunoscută datorită faptului ca a fost asociată mai târziu cultului regal. La origine era o sărbătoare a secerişului; regele, regina şi un taur alb participau la procesiune. Regele secera un snop de grâu şi îl întindea taurului; dar urmarea ritului este obscură27.

Ceremoniile de punere a temeliei şi de inaugurare a templelor erau prezidate de către faraon. Din nefericire nu se cunosc decât unele gesturi simbolice: în şanţul săpat pentru amplasarea viitorului templu, regele introducea „depozitele de temelie" (o cărămidă modelată de către suveran, lingouri de aur etc.); la inaugurare, el consacra monumentul ridicând braţul drept etc.

Cultul divin zilnic se adresa statuii zeului păstrată în naos. O dată îndeplinită purificarea rituală, oficiantul se apropia de naos, spărgea sigiliul de lut şi deschidea uşa. El se prosterna în faţa statuii, declarând că a pătruns în Cer (naos) ca să-1 contemple pe zeu. Statuia era apoi purificată cu natron, pentru „deschiderea gurii" zeului. La sfârşit, oficiantul reînchidea uşa, sigila zăvorul şi se retrăgea cu faţa la naos28.

Informaţiile privind cultul funerar sunt sensibil mai abundente. Moartea şi lumea de dincolo i-au preocupat pe egipteni mai mult decât pe alte popoare din Orientul Apropiat. Pentru faraon, moartea constituia punctul de plecare al călătoriei sale celeste şi al „imortalizării" sale. Pe de altă parte, moartea implica direct pe unul dintre cei mai populari zei egipteni: Osiris.

28. Ascensiunea Faraonului la Cer

în măsura în care se pot reconstrui, cele mai vechi credinţe privitoare la existenţa post-mortem se aseamănă cu două tradiţii amplu atestate în lume: lăcaşul morţilor era fie subteran, fie celest, mai exact stelar. După moarte, sufletele se uneau cu stelele şi le împărtăşeau eternitatea. Cerul era imaginat ca o Zeiţă-Mamă, iar moartea echivalată cu o nouă naştere, altfel zis, cu o renaştere în lumea siderală. Maternitatea cerului implica ideea că mortul trebuia să fie născut a doua oară: după renaşterea sa celestă, el era alăptat de către Zeiţa-Mamă (reprezentată sub forma unei vaci)29.

Localizarea subterană a lumii de dincolo fusese o credinţă predominantă în culturile neolitice, încă în epoca predinastică (i.e. la începutul mileniului IV), anumite tradiţii religioase solidare

25 Cf. M. Eliade, l^e mythe de l'eternei retour, pp. 65 sq.; H. Frankfort, La royaute, p. 205.

26 Cf. H. Frankfort, La royaute, pp. 122-136; J. Vandier, La religicm egiptienne, pp. 200-201.

27 După Gardiner, oficiul comporta, de asemenea, o împreunare cercmonială a cuplului regal; cf. H. Frankfort, op. cit., p. 260.

28 A. Moret, IM rituel du culte divin journatier en Egypte, pa\sim.; J. Vandier, op. cit., pp. 164 sq.

2y Această idee justifică unirea incestuoasă a fanionului mort, numi! „Tauru! care îşi fecundează Mania". Cf. H. Frankfort, La royaute, pp. 244 sq.

De la epoca de piatra la Misterele din Eleusis

70

agriculturii au fost articulate în complexul mitico-ritual osirian. Or, Osiris, singurul zeu egiptean care suferă o moarte violentă, era de asemenea prezent în cultul regal. Vom examina mai departe consecinţele acestei întâlniri între un zeu care moare şi teologia solară care explicita şi valida imortalizarea faraonului.

Textele Piramidelor exprimă aproape exclusiv concepţiile privind soarta post-mortem a regelui, în ciuda eforturilor teologilor, doctrina nu este perfect sistematizată. Se decelează o anumită opoziţie între concepţii paralele şi uneori antagonice. Majoritatea formulelor repetă cu putere că faraonul, fiu al lui Atum (-Ra), născut de către Marele Zeu înainte de crearea lumii, nu poate să moară; dar alte texte îl asigură pe rege că trupul său nu se va descompune. E vorba, desigur, de două ideologii religioase distincte, încă insuficient integrate30. Totuşi, majoritatea formulelor se referă la călătoria cerească a faraonului. El îşi ia zborul sub forma unei păsări — şoim, bâtlan, gâscă sălbatică (Pir., 461-463,890-891,913,1048), a unui scarabeu (366) sau a unei lăcuste (890-891 etc.). Vânturile, norii, zeii trebuie să-i vină în ajutor. Câteodată regele urcă la cer căţărându-se pe o scară (365,390,971 sq., 2083). în timpul ascensiunii sale, regele este deja un zeu, de o esenţă total diferită de seminţia oamenilor (650, 809)jl.

Totuşi, înainte de a sosi la lăcaşul ceresc din răsărit, numit „Câmpiile ofrandelor", faraonul trebuia să treacă prin câteva încercări. Intrarea era apărată de un lac cu „ţărmuri sinuoase" (Pir., 2061) şi luntraşul avea puterea unui judecător. Pentru a fi admis în barcă, trebuia să fi îndeplinit toate purificările rituale (Pir., 519, 1116) şi, mai ales, să răspundă unui interoga­toriu de structură iniţiatică, adică să replice prin formule stereotipe care serveau drept „parole" de trecere. Câteodată regele recurge la apărare verbală (l 188-1189), sau la magie (492 sq.), sau chiar la ameninţare. El imploră zeii (mai ales pe Ra, Thot şi Horus) sau cere celor doi sycomori, dintre care răsare soarele în fiecare zi, să-1 treacă în „Câmpiile de trestii"32.

Sosit în Cer, faraonul este primit triumfal de către Zeul-Soare, şi mesageri sunt zoriţi către cele patru unghiuri ale lumii pentru a anunţa victoria lui asupra morţii. Regele îşi prelungeşte în Cer existenţa sa terestră: aşezat pe tron el primeşte omagiile supuşilor săi şi continuă să judece şi să dea porunci33. Căci, deşi el este singurul care se bucură de imortalitatea solară, faraonul este înconjurat de un anumit număr de supuşi ai săi, în primul rând de membrii familiei sale şi de înalţii funcţionari34. Aceştia sunt identificaţi cu stelele, numiţi „slăviţii". După Jacques Vandier (p. 80): „Pasajele stelare, ale textelor Piramidelor sunt pătrunse de o poezie de o calitate excepţională: regăsim aici imaginaţia simplă şi spontană a unui popor primitiv care se mişcă cu uşurinţă în mister..."

După cum am remarcat, doctrina soteriologică a Textelor Piramidelor nu este întotdeauna coerentă. Identificându-1 cu Ra, teologia solară insistă asupra regimului privilegiat al faraonului:

30 Anumite texte (Pir., 2007-2009) arată că trebuie adunate oasele regelui, iar membrele sale eliberate de bandaje pentru a se asigura înălţarea; J. Vandier a arătat că e vorba despre un complex mitico-ritual osirian (op. cit., p. 81).

31 Texte citate de J. Vandier, op. cit., p. 78. A se vedea, de asemenea, pasajele traduse de către J.H. Breasted (Development ofReligion and Thought in Ancient Egypt, pp. 109-115,118-120,122,136) şi reproduse în antologia noastră, From Primitives toZen.pp. 353-355.

32 J. Vandier, p. 72. Un expozeu mai detaliat ia J.H. Breasted, op. cit., pp. 103 sq. şi la R. Weill, Le champ des roseaux et le champ des offrandes, pp. 16 sq. Asemenea încercări sunt cunoscute în numeroase tradiţii arhaice. Ele presupun o ini­ţiere prealabilă, comportând anumite ritualuri si anumite învăţături (mitologie si geografie funerară, formule secrete etc.). Cele câteva aluzii care se găsesc în Textele Piramidelor constituie cele mai vechi documente scrise privind obţinerea unei soarte privilegiate graţie anumitor cunoştinţe secrete, E vorba, desigur, de o moştenire imemorială, împărtăşită şi de culturile neolitice predinastice. în ideologia regală egipteană aceste aluzii iniţiatice constituie mai degrabă o relicvă inutilă: într-adevăr, în calitate de fiu al zeului şi de zeu întrupat, faraonul nu avea nevoie de probe iniţiatice pentru a obţine dreptul de a pătrunde în Paradisul ceresc.

33 Pir., 1301, 1721; 134-135, 712-3, 1774-1776, citate de J. Vandier, p. 79. Vezi alte texte traduse si comentate de J.H. Breasted, op. cit., pp. 118 sq.

34 Adică aceia care au fost îngropaţi în vecinătatea mormintelor regale.

71

Idei religioase şi crize politice în Egiptul antic

acesta nu cădea sub jurisdicţia Jui Osiris, Suveranul morţilor. „Iţi deschizi locul tău în Cer printre Stelele din Cer, căci tu eşti o stea... Te uiţi peste umărul lui Osiris, comanzi celor decedaţi, te ţii departe de dânşii, nu eşti din ai lor" (Pir., 251). „Ra-Atum nu te dă lui Osiris, care nu-ţi judecă inima şi nu are putere asupra inimii tale... Osiris, tu nu vei pune stăpânire pe el, fiul tău Horus nu va pune stăpânire pe el..." (Pir., 145-146; traducere de R. Weill, p. 116). Alte texte sunt chiar agresive; ele reamintesc că Osiris este un zeu mort, căci el fost asasinat şi aruncat în apă. Totuşi, unele pasaje fac aluzie la identificarea faraonului cu Osiris. Sunt prezente asemenea formule: „Tot aşa cum Osiris trăieşte, la fel acest rege Unas trăieşte, tot aşa cum Osiris nu moare, nici regele Unas cu moare" (Pir., 167 sq.).