Mircea eliade istoria credinelor ideilor religioase

29. Osiris, zeul asasinat

Pentru a estima semnificaţia unor asemenea formule, trebuie să prezentăm pe scurt miturile şi funcţiunea religioasă a lui Osiris. Să amintim pentru început că versiunea cea mai completă a mitului osirian este cea transmisă de Plutarh (secolul al Il-lea, d.Hr.) în tratatul său De Iside et Osiride. Căci, aşa cum am remarcat cu privire la cosmogonie (§ 26), textele egiptene se referă numai la episoade izolate, în ciuda anumitor incoerenţe şi contradicţii, explicabile prin tensiunile şi sincretismele care au precedat victoria finală a lui Osiris, mitul său central se lasă cu uşurinţă reconstituit. După toate tradiţiile, el era un Rege legendar, celebru prin vigoarea şi dreptatea cu care guverna Egiptul. Seth, fratele său, îi întinde o cursă şi reuşeşte să-1 asasineze. Soţia lui Osiris, Isis, „marea magiciană", izbuteşte să se facă fecundată de către Osiris mort. După ce i-a îngropat trupul, Isis se refugiază în Delta; acolo, ascunsă printre hăţişurile de papirus, ea aduce pe lume un fiu, Horus. Ajuns adult, Horus îşi face recunoscute drepturile sale în faţa zeilor Enneadei şi îl atacă pe unchiul său Seth.

La început, Seth reuşeşte să-i scoată un ochi (Pir. 1463), dar lupta continuă şi în final Horus triumfă. El îşi recuperează ochiul şi îl oferă lui Osiris. (Astfel Osiris îşi recapătă viaţa; Pir., 609 sq. etc.) Zeii îl condamnară pe Seth să-şi poarte propria victimă35. (De exemplu, Seth este transformat în barca ce-1 transportă pe Osiris pe Nil.) Dar, ca şi Apophis, Seth nu poate fi definitiv nimicit, căci şi el încarnează o forţă ireductibilă. După victorie, Horus coboară în ţara morţilor şi anunţă ştirea cea bună; recunoscut drept succesor legitim al tatălui său, el este încoronat rege. în acest mod el îl „trezeşte" pe Osiris: conform textelor, „el îi pune sufletul în mişcare".

Mai ales acest ultim act al dramei clarifică modalitatea de existenţă proprie lui Osiris. Horus îl găseşte într-o stare de torpoare inconştientă şi reuşeşte să-1 reanime: „Osiris ! Priveşte! Osiris! Ascultă! Ridică-te! înviază!" (Pir., 258 sq.). Osiris nu este niciodată reprezentat mişcându-se; ne e arătat întotdeauna neputincios şi pasiv36. După încoronarea sa, adică după ce a pus capăt perioadei de criză („haosul"), Horus îl învie: „Osiris! Tu erai plecat, dar ai revenit; dormeai, dar te-ai trezit; ai murit, dar trăieşti din nou" (Pir., 1004 sq.). Totuşi, Osiris este resuscitat ca „persoană spirituală" (= suflet) şi energie vitală. El este cel care va asigura de acum înainte fertilitatea vegetală şi toate forţele de reproducere. El este descris ca fiind Pământul întreg sau e comparat cu Oceanul care înconjură lumea. Către anul ~ 2750, Osiris simbolizează

35 Pir., 626- 627 ', 651-652 etc. După o variantă asupra căreia Plutarh insistă, Seth a sfârtecat cadavrul lui Osiris (cf. Pir., 1867) în 14 bucăţi si le-a împrăştiat. Dar Isis le-a găsit (cu excepţia organului sexual, înghiţit de un peşte) si le-a îngropat acolo unde le-a găsit; ceea ce explică faptul că numeroase sanctuare erau cunoscute ca posedând — un mormânt al lui Osiris. A se vedea A. Brunner, „Zum Raumbegriff der Aegypter", p. 615.

•% De-abia în textele din Dinastiile IX-X el începe să vorbească în numele său însuşi; cf. Rundle Clark, op. cit., p. 1 10.

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

72

deja izvoarele fecundităţii şi ale creşterii37. Altfel spus, Osiris, Regele asasinat (= faraonul decedat), asigură prosperitatea regatului condus de către fiul său Horus (reprezentat de faraonul nou instalat).

Se ghicesc, în linii mari, raporturile dintre Ra, Faraon şi cuplul Osiris-Horus. Soarele şi mormintele regilor constituiau cele două izvoare principale de sacralitate. După teologia solară, faraonul era fiul lui Ra; dar deoarece succeda suveranului decedat (= Osiris), Faraonul era de asemenea Horus. O tensiune între aceste două orientări ale spiritului religios egiptean, „solarizarea" şi „osirianizarea"38, apare în funcţia regalităţii. Aşa cum am văzut, civilizaţia egipteană este rezultatul unirii Egiptului de Sus şi de Jos într-un singur regat. La început, Ra fusese considerat suveran al Vârstei de Aur, dar după Imperiul de Mijloc (cea 2040-1730), acest rol i-a fost transferat lui Osiris. în ideologia regală, formula osiriană sfârşi prin a se im­pune, căci filiaţia Osiris-Horus garanta continuitatea dinastiei şi, în plus, ea asigura pros­peritatea ţarii. Ca sursă a fertilităţii universale, Osiris făcea înfloritoare domnia fiului şi succesorului său.

Un text din Imperiul de Mijloc exprimă admirabil exaltarea lui Osiris ca sursă şi temei al oricărei Creaţii: „Fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt Osiris! Eu pătrund în tine şi reapar dincolo de tine; pier în tine şi cresc în tine... Zeii trăiesc în mine pentru că eu trăiesc şi cresc în grâul care îi susţine. Eu acopăr pământul; fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt Orzul, nu pot fi nimicit. Am pătruns Ordinea... Am devenit Stăpânul Ordinii... Răsar din trupul Ordinii...''39.

Avem de-a face cu o îndrăzneaţă valorizare a morţii, asumată de acum înainte ca o transmutare exaltantă a existenţei întrupate. Moartea desăvârşeşte trecerea de la sfera ne­însemnatului la sfera semnificativului. Mormântul este locul unde se împlineşte transfigurarea (sakh} a omului, căci mortul devine un Akh, un „spirit transfigurat"40. Ceea ce contează pentru noi este faptul că Osiris devine progresiv modelul exemplar nu numai al suveranilor, ci şi al fiecărui individ. Desigur, cultul său era popular deja în Imperiul Vechi; aşa se explică prezenţa lui Osiris în Textele Piramidelor, în ciuda rezistenţei teologilor heliopolitani. Dar o primă criză gravă, pe care o vom relata îndată, a pus brusc capăt epocii clasice a civilizaţiei egiptene. O dată ordinea restabilită, îl găsim pe Osiris în centrul preocupărilor etice şi al speranţelor religioase. Este începutul unui proces care a fost descris drept „democratizarea lui Osiris".

într-adevăr, alături de faraoni, mulţi alţii îşi declară participarea rituală la drama şi apoteoza lui Osiris. Textele înscrise cândva pe pereţii cavourilor ascunse în piramidele ridicate pentru faraoni sunt reproduse acum în interiorul sarcofagelor nobililor şi chiar ale oamenilor lipsiţi de privilegii. Osiris devine modelul tuturor celor care speră să înfrângă moartea. Un Text al Sarcofagelor (IV, 276 sq.) proclamă: „Tu eşti acum fiul unui Rege, un prinţ, atâta vreme cât inima ta (i.e. spiritul) va fi cu tine". Urmând exemplul lui Osiris, şi cu ajutorul său, răposaţii reuşesc să se transforme în „suflete", adică în fiinţe spirituale perfect integrate şi, deci, indestructibile. Asasinat şi dezmembrat, Osiris a fost „reconstituit" de Isis şi reînsufleţit de

37 Cf. H. Frankfort, IM royaute, pp. 256 sq. (Osiris în sămânţă şi în Nil.)

38 Dintr-un anumit punct de vedere se poate vorbi despre concurenţa între un /eu mort, Osiris, şi un zeu muribund, Ra; căci Soarele, de asemenea, „murea" în fiecare seară, dar renăştea în zorii zilei următoare.

39 Texte des Sarcophages, 330; traducere de Rundle Clark, op. cit., p. 142.

4" H. Frankfort, Ancient egyptian religion, pp. 96, 101. Să amintim că, atunci când mortul este aşezat în sicriul său, era aşezat în braţele Mamei sale, Zeiţa cerului, Nut. „Eşti dat mamei tale Nut, în numele ei de Sicriu" (Pir.. 616). Un alt text o compară pe Nut cu un pat în care doarme mortul, aşteptând să se trezească la o nouă viaţă (Pir., 741). Cele patru suprafeţe ale sicriului personifică pe Isis, Nephtis, Horus şi Toth; podeaua este identificată cu Geb, zeul Pământului, şi capacul cu zeiţa Cerului. Astfel, mortul era înconjurat în sicriul său de personificări ale întregului Cosmos; cf. A. Piankoff, The Shrines ofTut-Ankh-Amon, pp. 21-22.

73

Idei religioase ţi criza politice în Egiptul antic

Horus. Astfel el a inaugurat un nou mod de a exista: dintr-o umbră lipsită de putere, el a devenit o „persoană" care „ştie", o fiinţă spirituală iniţiată exemplar41. Probabil că Misterele elenistice ale lui Isis şi Osiris au dezvoltat idei similare. Osiris reia de la Ra funcţia de judecător al morţilor; el devine Stăpânul Dreptăţii, instalat într-un palat sau pe Colina Primordială, adică în „Centrul Lumii". Totuşi, aşa cum vom vedea (§ 33), tensiunea Ra-Osiris va găsi o soluţie în vremea Imperiului Mijlociu şi a Imperiului Nou.

30. Sincopa: anarhie, disperare şi „democratizarea" vieţii de dincolo de mormânt

Pepi H a fost ultimul faraon al Dinastiei a Vl-a. La puţin timp după moartea sa, către ~ 2200, Egiptul a fost grav zguduit de un război civil, şi statul s-a prăbuşit. Slăbirea puterii centrale încurajase ambiţiile dinaştilor. Câtva timp anarhia pustii tara. La un anumit moment, Egiptul a fost scindat în două regate, cel din nord, cu capitala la Herakleopolis, şi cel din sud, a cărui capitală era Teba. Războiul civil s-a terminat cu victoria tebanilor, şi ultimii regi ai Dinastiei a Xl-a reuşiră să reunifice ţara. Perioada de anarhie, numită de istorici prima Perioadă Intermediară (sau primul Interregn), a luat sfârşit în ~ 2050 cu venirea Dinastiei a XH-a. Restaurarea puterii centrale a marcat începerea unei adevărate renaşteri.

în timpul Perioadei Intermediare s-a produs „democratizarea" existenţei post-mortem: nobilii recopiau pe sarcofagele lor Textele Piramidelor, redactate exclusiv pentru faraoni. Este singura epocă din istoria egipteană în care faraonul a fost acuzat de slăbiciune şi chiar de imoralitate. Graţie mai multor compoziţii literare de un foarte mare interes se pot urmări profundele transformări care au avut loc în timpul crizei. Textele cele mai importante sunt cunoscute sub titlurile: învăţături pentru regele Meri-ka-re\ Mustrarea Profetului fpu-wer; Cântecul Har-pistului; Dialogul unui om deznădăjduit cu sufletul său. Autorii lor evocă dezastrele provocate de prăbuşirea autorităţii tradiţionale şi mai ales nedreptăţile şi crimele care mână la scepticism şi disperare, şi chiar la sinucidere. Dar aceste documente indică în acelaşi timp o schimbare de ordin interior. Anumiţi demnitari, cel puţin, îşi pun întrebări asupra responsabilităţii lor în catastrofă şi nu şovăie să se recunoască vinovaţi.

Un anume Ipu-wer se prezintă în faţa faraonului pentru a-i raporta proporţiile dezastrului. „Iată, ţara este despuiată de regalitate de către câţiva indivizi iresponsabili!... Iată, oamenii se răzvrătesc împotriva Uraeus-ului regal!... care a pacificat cele Două Ţări... Reşedinţa regală poate fi rasă într-o oră!" Provinciile şi templele nu mai plătesc taxele din pricina războiului civil. Mormintele Piramidelor au fost sălbatic jefuite. „Regele a fost luat de săraci. Iată, cel care fusese înmormântat ca un şoim (divin) zace acum pe un (simplu) dric; ascunzătoarea piramidei e acum goală". Totuşi, pe măsură ce vorbeşte, „profetul" Ipu-wer devine mai îndrăzneţ şi sfârşeşte prin a-1 condamna pe faraon pentru anarhia generală. Căci regele trebuia să fie păstorul poporului său şi totuşi domnia sa făcea să troneze moartea. „Autoritatea şi justiţia sunt cu tine; dar pretutindeili în ţară tu instalezi confuzia şi zgomotul certurilor. Iată, fiecare se aruncă asupra vecinului său; oamenii execută ceea ce Je-ai ordonat tu. Totul arată că actele tale au creat această situaţie şi că ai proferat minciuni."42

41 Când Horus a coborât în lumea de dincolo şi 1-a înviat pe Osiris, el l-a gratificat cu puterea „cunoaşterii". Osiris a fost o victimă uşoară pentru că „nu ştia", el nu cunoştea adevărata natură a iui Seth; cf. textele traduse şi comentate de R. Clark, op. cit., pp. 114 sq.

42 Mustrările lui Ipu-wer; traducere de John Wilson, ANET, pp. 441-444; Erman-Blackman, The Ancient Egyptians, pp.92sq.

De la epoca de piatra la Misterele din Eleusis

74

Unul din regii aceleiaşi perioade a compus un tratat pentru fiul său Meri-ka-re. El îşi recunoaşte cu umilinţă păcatele: „Egiptul luptă chiar în necropole... şi eu am făcut la fel!" Nenorocirile ţării „au avut loc din cauza faptelor mele, şi am luat cunoştinţă (de răul pe care 1-am făcut) numai după ce 1-am săvârşit". El recomandă fiului său „să acţioneze cu dreptate (ma'at) atâta timp cât va trăi pe pământ ". ,.Nu te bizui pe lungimea anilor, căci judecătorii (care te vor judeca după moarte) privesc vremea vieţii tale ca pe un ceas..." Numai faptele omului rămân cu el. Prin urmare „nu fa răul", în loc de a ridica un monument de piatră „acţionează astfel încât monumentul tău să dureze prin dragostea pentru tine". „Iubeşte în­treaga lume!" Căci zeii preţuiesc dreptatea mai mult decât ofrandele. „Consolează-1 pe cel care plânge; nu urgisi văduva. Nu despuia pe nimeni de averea tatălui său... Nu pedepsi pe nedrept. Nu ucide!.. ,"43

Un anumit vandalism îi consternase întotdeauna pe egipteni: oamenii distrugeau mormin­tele strămoşilor, azvârleau trupurile şi răpeau pietre pentru propriile lor morminte. Aşa cum arăta Ipu-wer: „numeroşi morţi sunt îngropaţi în Fluviu. Fluviul a devenit un mormânt...". Şi regele îl sfătuia pe fiul său Meri-ka-re: „Nu strica mormântul altuia... Nu construi mormântul tău din sfărâmături". Cântecul Harpistului evocă jaful şi distrugerea mormintelor, dar din motive cu totul diferite. „Zeii care au trăit odinioară (i.e. regii) şi odihneau în piramidele lor, şi, de asemenea, morţii beatificaţi (i.e. nobilii) îngropaţi în piramidele regilor — lăcaşurile lor nu mai există! Priveşte ce au devenit!... Zidurile sunt sparte, şi casele lor nu mai există, ca şi cum nu ar fi fost nicicând!" Dar pentru autorul poemului, aceste nelegiuiri nu fac decât să reconfirme misterul impenetrabil al morţii. „Nimeni nu se întoarce de dincolo, ca să ne povestească cum o duc ei, să ne spună de ce au ei nevoie, să ne liniştească inimile până când vom lua şi noi calea către locul în care ei s-au dus." Prin urmare, conchide harpistul, „Dă urmare dorinţei tale, atât timp cât vei trăi... Nu-ţi lăsa inima să tânjească..."44.

Prăbuşirea tuturor instituţiilor tradiţionale se traduce prin agnosticism şi pesimism, şi totodată printr-o exaltare a bucuriei de a trăi care nu reuşeşte să ascundă o profundă disperare. Sincopa regalităţii divine aduce fatalmente devalorizarea religioasă a morţii. Dacă faraonul nu se mai comportă ca un zeu-întrupat, totul este repus în discuţie; în primul rând semnificaţia vieţii şi, deci, realitatea postcxistenţei de dincolo de mormânt. Cântecul Harpistului aminteşte alte crize de deznădejde — în Israel, în Grecia, în vechea Indie —, crize provocate de prăbuşirea valorilor tradiţionale.

Textul cel mai emoţionant este, desigur, „Disputa asupra sinuciderii". Este un dialog între un om copleşit de deznădejde şi sufletul său (ba). Omul se străduieşte să-şi convingă sufletul de oportunitatea sinuciderii. „Cu cine să mai stau de vorbă acum? Fraţii s-au umplut de cruzime, prietenii de ieri s-au făcut vrăjmaşi... Inimile sunt lacome: fiecare apucă bunul aproapelui său... Nu mai există drepţi. Ţara este abandonată lucrătorilor nedreptăţii... Păcatul care dă târcoale pe pământ nu arc sfârşit." Evocată în mijlocul acestor flageluri, moartea îi apare mai mult decât binevenită: ea îl copleşeşte de beatitudini uitate sau puţin cunoscute. „Moartea e pentru mine, astăzi, ca vindecarea pentru un bolnav... ca parfumul de mirt... ca mireasma florilor de lotus... ca aroma (câmpurilor) după ploaie... ca dorul unui om de a se întoarce acasă, după o robie lungă şi grea..." Sufletul său (ba) îi aminteşte întâi că sinuciderea îi va interzice îngroparea şi slujbele funerare; el se străduie apoi să-1 convingă să-şi uite grijile căutând

43 Traducere de J. Wilson, ANET, pp. 414-418; Erman-BIackman, pp. 72 sq.

44 Traducere de Wilson, ANET, p. 467; cf., de asemenea, H. Breasted, Development ofReligion and Thought, p. 183; Erman-BIackman, pp. 132 sq.

75

Idei religioase si crize politice în Egiptul antic

plăceriJe senzuale, în cele din urmă, sufletul îl asigură că va rămâne alături de el chiar în cazul în care se va hotărî să se sinucidă45.

Operele literare ale Epocii Intermediare au continuat să fie citite şi recopiate mult timp după restaurarea unităţii politice sub faraonii Imperiului Mijlociu (~ 2040-1730). Aceste texte reprezentau mai mult decât mărturii fără egal ale marii crize; ele ilustrau în plus o tendinţă a spiritului religios egiptean care n-a încetat să se amplifice de atunci. E vorba de un curent de gândire greu de descris pe scurt, dar a cărui principală caracteristică este importanţa acordată persoanei umane ca replică virtuală a modelului exemplar, persoana faraonului.

31. Teologia şi politica „solarizării"

Imperiul de Mijloc a fost condus de o serie de suverani excelenţi, aparţinând aproape toţi Dinastiei a XH-a. Sub domnia lor, Egiptul a cunoscut o epocă de expansiune economică şi de mare prestigiu internaţional46. Numele alese de către faraoni în timpul încoronării exprimă voinţa lor de a se purta cu dreptate (ma'at) faţă de oameni şi de zei47, în timpul Dinastiei a XII-a, Amon, unul dintre cei opt zei adoraţi la Hermopolis, a ajuns la rangul suprem sub titlul de Amon-Ra (Fondatorul Dinastiei se numea Arnenemhat, „Amon este cel dintâi"). Zeul „ascuns" (cf. § 26) a fost identificat cu soarele, zeu „manifestat", prin excelentă. Graţie „solarizării", Amon a devenit zeul universal al Noului Imperiu.

în mod paradoxal, acest Imperiu — singurul care merită acest nume, de altfel —, a fost consecinţa, întârziată, dar ineluctabilă, a unei a doua crize, declanşată după stingerea Dinastiei a XII-a. Un mare număr de suverani se succedară rapid până la invazia hiksoşilor, în ~ 1674. Nu cunoaştem cauzele dezintegrării statului, cu două generaţii încă înaintea atacului hiksoşilor. Dar, oricum, egiptenii n-ar fi putut rezista mult timp împotriva asaltului acestor războinici redutabili, care foloseau calul, armura, carul de luptă şi arcul compus. Se cunoaşte destul de puţin istoria hiksoşilor48; totuşi, avântul lor spre Egipt era, desigur, consecinţa migraţii!or care zguduiseră Orientul Apropiat în secolul al XVII-lea î.Hr.

După victorie, cuceritorii s-au instalat în Deltă. Din capitala lor Avaris, ei guvernează prin intermediul vasalilor cea mai mare parte a Egiptului de Jos; dar ei comit eroarea de a tolera în schimbul unui tribut succesiunea faraonilor în Egiptul de Sus. Hiksoşii au importat anumiţi zei sirieni în primul rând pe Baal şi Teşub, pe care i-au identificat cu Seth. Promovarea la rangul suprem a ucigaşului lui Osiris constituia, desigur, o grea umilire pentru egipteni. Trebuie să precizăm totuşi că, încă din Dinastia a IV-a, cultul lui Seth era practicat în Delta.

Pentru egipteni, invazia hiksoşilor reprezenta o catastrofă greu de înţeles, încrederea în poziţia lor privilegiată, predeterminată de zei, a fost grav atinsă, în plus, în timp ce Delta era colonizată de către asiatici, cuceritorii, întăriţi în taberele lor fortificate, ignorau cu dispreţ civilizaţia egipteană. Dar egiptenii au priceput lecţia. Treptat, ei au învăţat s:i mânuiască armele învingătorilor. La un secol după dezastru (i.e. pe la ~ 1600), Teba, în care domnea un faraon

45 Traducere de J. Wilson, ANET, pp. 405-407; cf. Breasted, op. cit., pp. 189 sq; Erman-Blackman, pp. 86 sq.

46 Rezultat cu atât mai meritoriu dacă se ţine cont de faptul că guvernatorii diferitelor regiuni îşi păstraseră integral suveranitatea locală.

47 A se vedea exemplele citate de J. Wilson, The Culture ofAncient Egypt, p. 133. E adevărat că egiptenii se considerau încă drept singurele fiinţe cu adevărat umane; străinii erau asimilaţi cu animalele, şi în anumite ca/uri ei puteau fi sacrificaţi (cf. Wilson, ibid., p. 140).

48 Sursa etimologică a termenului este egipteană: hikau khasul, „guvernatorul ţărilor străine". Majoritatea numelor cunoscute este de origine semitică, dar s-au identificat şi cuvinte hurrite. Hiksoşii nu sunt menţionaţi în nici un document egiptean din epocă. Găsim o aluzie la oraşul lor fortificat, Tanis, într-un text din Dinastia a XlX-a şi într-o povestire populară redactată cam în aceeaşi epocă. Aşa cum era de aşteptat, cuceritorii („barbarii" în ochii egiptenilor) au fost asimilaţi cu şarpele Apofis, simbolul Haosului.

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

76

al Dinastiei a XVII-a, declanşa războiul de eliberare. Victoria finală49 coincide cu venirea Dinastiei a XVIII-a (~ 1562-1308) şi întemeierea Imperiului Nou.

Eliberarea s-a tradus printr-un avânt al naţionalismului şi xenofobiei. A fost nevoie de cel puţin un secol pentru a se stinge setea de revanşă împotriva hiksosilor. La început, suveranii întreprindeau raiduri de pedepsire. Dar în ~ 1470 Tutmosis UI deschide seria campaniilor militare în Asia printr-o expediţie împotriva vechilor fortificaţii ale hiksosilor. Sentimentul de nesiguranţă născut de ocupaţia străină s-a stins greu. Pentru a face Egiptul invulnerabil la agresiunile externe, Tutmosis III a procedat la o serie de cuceriri care au dus la Imperiu. Probabil că frustraţiile suferite în primii 22 de ani de domnie au exacerbat ambiţiile sale militare. Căci în tot acest timp adevăratul suveran fusese mătuşa şi soacra sa, Hatşepsut. Această regina deosebit de înzes­trată prefera expansiunea culturală şi comercială războaielor de cucerire. Dar la cincisprezece zile după căderea lui Hatşepsut, Tutmosis era de acum în drum spre Palestina şi Siria — pentru a-i supune pe „rebeli". La puţin timp după asta, el triumfă la Megiddo. Din fericire pentru viitorul Imperiului, Tutmosis s-a arătat generos cu învinşii.

Acesta era sfârşitul izolaţionismului egiptean, dar şi declinul culturii tradiţionale egiptene. In ciuda duratei relativ scurte a Imperiului, urmările sale au fost ireversibile. Ca urmare a politicii sale internaţionale, Egiptul s-a deschis progresiv spre o cultură cosmopolită. Un secol după victoria de la Megiddo, prezenţa masivă a „asiaticilor" este atestată peste tot, chiar în admi­nistraţie şi în reşedinţele regale50. Numeroase divinităţi străine erau nu numai tolerate, dar şi asimilate zeităţilor naţionale, în plus, zeii egipteni încep să fie adoraţi în ţările străine şi Amon-Ra devine un zeu universal.

Solarizarea lui Amon uşurase atât sincretismul religios cât şi restaurarea zeului solar în rangul întâi. Căci Soarele era Zeul Universal accesibil51. Cele mai frumoase imnuri închinate lui Amon-Ra, exaltându-1 ca pe un creator universal şi cosmocrat, au fost compuse la începutul epocii „imperiale". Pe de altă parte, adorarea zeului solar ca Zeu Suprem prin excelenţă, pregătea o anumită unitate religioasă: supremaţia unuia şi aceluiaşi principiu divin se impunea progresiv, din valea Nilului, până în Siria şi în Anatolia. în Egipt, această teologie solară de tendinţă universalistă se găsea fatal implicată în tensiunile de ordin politic, în timpul Dinastiei a XVIII-a, templele lui Amon-Ra au fost considerabil mărite şi veniturile lor înzecite. Ca urmare a ocupaţiei hiksosilor şi mai ales a eliberării Egiptului de către un faraon din Teba, zeii au fost puşi să conducă într-un chip mai direct treburile statului. Aceasta însemna că zeii — în primul rând Amon-Ra — îşi comunicau sfaturile prin intermediul corpului sacerdotal. Marele Preot al lui Amon a câştigat o autoritate considerabilă; el se situa imediat după Faraon. Egiptul era pe punctul de a deveni o teocraţie; ceea ce, de altfel, nu reducea lupta pentru putere între Marele Preot şi Faraoni. Această excesivă politizare a ierarhiei sacerdotale a ridicat tensiunea dintre diferitele orientări teologice la nivelul unor antagonisme adeseori ireductibile.

32. Akhenaton sau Reforma ratată

Ceea ce s-a numit „Revoluţia de la Amarna" (1375-1350), adică promovarea lui Aton, discul solar, ca unic Zeu Suprem, se explică, în parte, prin voinţa faraonului Amenhotep IV de a se elibera de sub dominaţia Marelui Preot, într-adevăr, la puţin timp după întronare, tânărul

49 Nici un document oficial nu înregistrează izgonirea hiksosilor. Singura mărturie este scurta autobiografie a unui modest combatant din războiul de eliberare; textul a fost tradus de H. Breasted, Ancient Reconls t>f fyyi>t, II, PP- l sq; a se vedea, de asemenea, John Wilson, op. cit., pp. 164-165.

30 A se vedea J. Wilson, op. cit., pp. 189 sq.

S1 Pentru motive pe care le-am analizat în altă parte (§ 20; a se vedea si Trăite, §§ 14,30), zeii celeşti deveniseră dii oţioşi.