Mircea eliade istoria credinelor ideilor religioase

77

Idei religioase si crize politice în Egiptul antic

suveran i-a ridicat Marelui Preot al lui Amon dreptul de a administra bunurile zeului, retrăgându-i astfel izvorul puterii. Apoi, Faraonul şi-a schimbat numele („Amon este mulţumit") în Akh-en-Aton („Cel care îl slujeşte pe Aton*'), a abandonat vechea capitală, Teba, „oraşul lui Amon" şi a clădit un altul la 500 km mai ia nord, pe care 1-a numit Akhetaton (actualmente Tell-el-Amarna) şi unde a ridicat palatele şi templele lui Aton. Spre deosebire de sanctuarele lui Amon, acelea ale lui Aton nu erau acoperite; Soarele putea fi adorat în toată splendoarea sa. Nu a fost singura inovaţie a lui Akhenaton. în artele figurative, el a încurajat stilul numit apoi „naturalismul" de la Amarna; pentru prima oară limbajul popular a fost introdus în inscripţiile regale şi în decretele oficiale; în plus, Faraonul a renunţat la convenţionalismul rigid impus de etichetă şi a lăsat să domnească spontaneitatea în relaţiile cu membrii familiei sale si cu intimii săi.

Toate aceste inovaţii se justifică prin valoarea religioasă pe care Akhenaton o acorda „adevărului" (ma'af), deci la tot ce era „natural", conform cu ritmurile vieţii. Pentru că acest faraon bolnăvicios şi aproape diform, care urma să moară foarte tânăr, descoperise semnificaţia religioasa a „bucuriei de a trăi", beatitudinea de a primi creaţia inepuizabilă a lui Aton, în primul rând lumina divină. Pentru a-şi impune „reforma", Akhenaton 1-a înlăturat pe Amon si pe toţi ceilalţi zei52 în favoarea lui Aton, Zeu Suprem, identificat cu discul solar, sursă universală a vieţii; acesta era reprezentat cu raze care se terminau prin nişte mâini aducând credincioşilor simbolul vieţii (/mkh-ul). Esenţialul teologiei lui Akhenaton se găseşte în două imnuri adresate lui Aton, singurele care s-au păstrat. E vorba, desigur, de una din cele mai nobile expresii religioase egiptene. Soarele „este începutul vieţii", razele sale „sărută toate ţările". „Deşi foarte departe, razele tale sunt pe pământ; deşi eşti pe feţele oamenilor, urmele tale nu se văd53. Aton este „creatorul sămânţei în femeie", el e cel care dă viaţă embrionului şi veghează naşterea şi creşterea copilului, aşa curn dă viaţă şi puilor de pasăre şi apoi îi ocroteşte. „Cât de diferite sunt operele tale! Ele sunt ascunse înaintea oamenilor O! unic Dumnezeu în afara căruia nu este altul."54 Aton a creat toate ţările, bărbaţii şi femeile, le-a pus pe toate la locul lor, având grijă de nevoile lor. „Lumea trăieşte prin tine!..." „Fiecare îşi are hrana sa".

Pe bună dreptate acest imn a fost comparat cu Psalmul 104. S-a vorbit chiar de caracterul „monoteist" al reformei lui Akhenaton. Originalitatea şi importanţa celui ce a fost „primul individ ai istoriei", cum îl caracteriza Breasted, sunt încă mult discutate. Dar nu ne putem îndoi de fervoarea sa religioasă. Rugăciunea găsită în sarcofagul său conţinea aceste rânduri; „O să respir dulcea răsuflare a gurii tale. In fiecare zi îţi voi contempla frumuseţea... Dă-mi mâinile tale, pline de spiritul tău, ca să te primesc şi să trăiesc prin el. Cheamă numele meu de-a lungul veşniciei: niciodată nu va lipsi la chemarea ta!" După treizeci şi trei de secole, această rugăciune îşi păstrează încă forţa emoţională.

în timpul domniei lui Akhenaton şi tocmai din cauza pasivităţii lui politice şi militare, Egiptul şi-a pierdut imperiul asiatic. Succesorul său, Tut-Ankh-Amon (~ 1357-1349), a reluat raporturile cu Marele Preot al lui Amon şi s-a reîntors în Teba. Urmele „reformei atoniste" au fost în cea mai mare parte şterse. La puţin timp după aceasta, moare ultimul faraon al lungii şi glorioasei Dinastii a XVIIÎ-a.

52 fn principiu, căci el i-a păstrat pe Ra, Ma'at şi Harakhti.

53 „Când tu te culci... Pământul este în întuneric, asemeni Morţii." fn timpul nopţii, fiarele sălbatice şi şerpii mişună şi atunci „lumea se cufundă în tăcere". Akhenaton evocă, în detalii de o surprinzătoare prospeţime, miracolul zeilor, beatitudinea arborilor, florilor, păsărilor şi peştilor.

54 „Tu ai creat Pământul... când erai singur!" „Tu ai făcut cerul atât de depărtat pentru ca să te poţi ridica în înalt şi să poţi privi la ceea ce ai făcut!"

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

78

După opinia comună a savanţilor, stingerea Dinastiei a XVIII-a marchează, totodată, sfârşitul creativităţii geniului egiptean, în ceea ce priveşte creaţiile religioase, ne putem întreba dacă modicitatea lor până la întemeierea Misterelor lui Isis şi Osiris nu se explică prin grandoarea şi eficacitatea sintezelor puse la punct în timpul Imperiului Nou55. Căci, dintr-un anumit punct de vedere, aceste sinteze reprezintă vârful gândirii religioase egiptene: ele constituie un sistem perfect articulat care nu mai încurajează decât inovaţii stilistice.

Pentru a aprecia mai exact importanţa acestor sinteze teologice, să revenim o clipă asupra „monoteismului atonian". Trebuie să precizăm de la început că expresia utilizată de Akhenaton în imnul său — „singurul Zeu, în afara căruia nu există altul" — era aplicată, cu o mie de ani înaintea reformei de la Amarna, lui Amon, lui Ra, lui Atum şi altor zei. în plus, aşa după cum remarcă John Wilson56, existau cel puţin doi zei, căci Akhenaton era el însuşi adorat ca o divinitate. Rugăciunile credincioşilor (adică a grupului restrâns de funcţionari şi de demnitari de la Curte) erau adresate nu lui Aton, ci chiar lui Akhenaton. în admirabilul său imn, faraonul declară că Aton este zeul său personal: „Tu eşti în inima mea şi nimeni altul nu te cunoaşte în afară de fiul tău (i.e. Akhenaton), pe care 1-ai iniţiat în planurile şi în puterea ta!" Aceasta şi explică dispariţia aproape instantanee a „atonismului" după moartea lui Akhenaton. La urma urmei, era o devoţiune limitată la familia regală şi la curteni.

Să adăugăm că Aton era cunoscut şi adorat cu mult timp înainte de reforma de la Amarna57. în Cartea despre ceea ce este în lumea de dincolo, Ra este numit „Stăpânul Discului (Aton)". în alte texte din Dinastia a XVIII-a, Amon („zeul ascuns") este ignorat, în vreme ce Ra este descris ca zeul a cărui „faţă este acoperită" şi care „se ascunde în cealaltă lume". Altfel spus, caracterul misterios şi i n vizibilitatea lui Ra sunt declarate aspecte complementare ale lui Aton, zeul deplin manifestat în discul solar58.

33. Sinteza finală: asocierea Ra~Osiris

Teologii Imperiului Nou insistă asupra complementarităţii zeilor opuşi, şi chiar antagonici. în Litania lui Ra, zeul solar este numit „Unul-adunat-împreună"; el este reprezentat sub forma lui Osiris mumie, purtând coroana Egiptului de Sus. în alţi termeni, Osiris este pătruns de spiritul lui Ra59. Identificarea celor doi zei se împlineşte în persoana faraonului mort: după procesul de osirizare, Regele învie ca tânăr Ra. Căci călătoria soarelui reprezintă modelul exemplar al destinului omului: trecerea de la un mod de a exista la altul, de la viaţă la moarte şi, apoi, la o nouă naştere. Coborârea lui Ra în lumea subterană semnifică moartea şi învierea sa. Un anumit text îl evocă pe „Ra care se va odihni în Osiris şi Osiris care se va odihni în Ra"60. Numeroase aluzii mitologice subliniază dublul aspect al lui Ra: solar şi osirian. Coborând în cealaltă lume, Regele devine echivalentul binomului Osiris-Ra.

După unul din textele citate mai sus, Ra „se ascunde în lumea cealaltă". Mai multe invocaţii din Litanie (20-23) subliniază caracterul acvatic al lui Ra şi identifică pe zeul solar cu Oceanul primordial. Dar unirea contrariilor este exprimată mai ales prin solidaritatea ocultă între Ra

55 Ne gândim, evident, la elitele religioase cărora le erau accesibile profundele semnificaţii ale acestor creaţii.

56 Op. cit.,pp. 223 sq.

57 Cf. Wilson, op. cit., pp. 210 sq.; A Piankoff, Leş Shrines de Tut-Ankh-Amon, pp. 5 sq.

58 A. Piankoff, op. cit., p. 12.

59 Cf. A. Piankoff, The Litany ofRa, p. 11.

60 Cf. Piankoff, Ramesses. VI, p. 35.

79

Idei religioase şi crize politice în Egiptul antic

şi Osiris, sau între Horus şi Seth61. Sau, reluând o formulă fericită a lui Rundle Clark (p. 158), Ra ca zeu transcendent şi Osiris ca zeu emergent constituie manifestările complementare ale divinităţii, în ultimă instanţă este vorba despre acelaşi „mister", şi anume multiplicitatea formelor emanate de o singură Divinitate62. După teogonia şi cosmogonia efectuată de Atum (§ 26), divinitatea este în acelaşi timp una şi multiplă; creaţia constă în multiplicarea numelor şi a formelor sale.

Asocierea şi coalescenţa zeilor sunt operaţii familiare gândirii religioase egiptene din cea mai îndepărtată antichitate. Originalitatea teologiei Imperiului Nou este, pe de o parte, postulatul dublului proces al osirizării lui Ra şi al solarizării lui Osiris; pe de altă parte, convingerea că acest dublu proces revelează semnificaţia secretă existenţei umane, şi anume complementaritatea între viaţă şi moarte65. Dintr-un anume punct de vedere, această sinteză teologică confirmă victoria lui Osiris, acordându-i şi o nouă semnificaţie. Triumful zeului asasinat era total încă de la începutul Imperiului Mijlociu, începând cu Dinastia a XVIII-a. Osiris devine Judecătorul morţilor. Cele două acte ale dramei de dincolo de mormânt — „procesul" şi „cântărirea inimii" — se desfăşurau înaintea lui Osiris. Distincte în Textele Sarcofagelor, „procesul" şi „cântărirea inimii" tind să se confunde în Cartea Morţilor64. Aceste texte funerare editate în timpul Noului Imperiu, dar conţinând materiale mai vechi, se vor bucura de o popularitate neegalată până la finele civilizaţiei egiptene. Cartea Morţilor este ghidul prin excelenţă al sufletului în lumea de dincolo. Rugăciunile şi formulele magice pe care le conţine au drept scop să uşureze călătoria sufletului şi, mai ales, să-i asigure succesul în încercările „procesului" şi „cântăririi inimii".

Printre elementele arhaice ale Cărţii Morţilor, să relevăm primejdia „morţii a doua" (cap. 44,130, 135-136, 175-176) şi importanţa de a păstra memoria (cap. 90) şi de a-şi reaminti numele (cap. 25); credinţe amplu atestate la „primitivi", dar şi în Grecia şi India veche. Lucrarea reflectă totuşi sintezele teologice ale Imperiului Nou. Un imn al lui Ra (cap. 15) descrie călătoria cotidiană a soarelui; când pătrunde în lumea subterană, el răspândeşte acolo bucuria. Morţii „se bucură când străluceşti acolo pentru marele zeu Osiris, domnul veşniciei". Nu mai puţin semnificativă este dorinţa mortului de a se identifica cu o divinitate: Ra, Horus, Osiris, Anubis, Ptah etc. Aceasta nu exclude deloc folosirea de formule magice, într-adevăr, a cunoaşte numele unui zeu echivalează cu a obţine o anumită putere asupra lui. Valoarea magică a numelui şi, în general, a cuvântului era, desigur, cunoscută încă din preistorie. Pentru egipteni, magia era o armă făurită de zei pentru apărarea omului, în epoca Imperiului Nou, magia este personifi­cată de un zeu care îl întovărăşeşte pe Ra în barca sa, ca un tribut al zeului solar65, în fond, călătoria nocturnă a lui Ra în lumea subterană, coborâre periculoasă, semănată de numeroase obstacole, constituie modelul exemplar al călătoriei fiecărui mort către locul de judecată66.

Unul din capitolele cele mai importante ale Cărţii Morţilor, capitolul 125, este consacrat judecăţii sufletului în marea sală zisă a celor „Două Mă'af6'1'. Inima mortului este pusă pe

61 Cf. exemplele citate de A. Piankoff, Litany, p. 49, n. 3.

62 încă în Textele Piramidelor, Atum emană zeii din propria sa fiinţă. Sub forma sa primordială din Şarpe (cf. § 26), Atum, de asemenea, a fost identificat cu Osiris (ceea ce presupune că el însuşi poate să „moară") şi, prin urmare, cu Horus; cf. textele citate şi comentate de A. Piankoff, Litany, p. 11, n. 2.

6-1 Un proces analog, deşi urmărind alte obiective, a fost efectuat în India începând cu epoca textelor Brahmana; cf. cap. [X.

64 Cf. J. Yoyote, „Le Jugement des morts dans l'Egypte ancienne", p. 45. Să precizăm că judecata morţilor şi noţiunea unei justiţii celeste „intervenind după moartea fiecăruia, om sau rege", sunt clar atestate începând cu Dinastia a IX-a; J. Yoyote, ibid., p. 64.

65 Dar, progresiv, rolul formulelor magice devine suprem mai ales în mediile populare.

66 Alte culegeri funerare — Cartea despre ceea ce este în lumea de dincolo, Cartea Porţilor etc. — descriu într-un mod sistematic regatul morţilor pe care Ra îl parcurge în timpul celor douăsprezece ore ale nopţii.

67 Asupra sensului acestei expresii, a se vedea J. Yoyote, op. cit., pp. 61 sq.

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

80

un taler al balanţei; pe un altul se află o pană, sau un ochi, simboluri ale lui ma'at. în timpul operaţiei, mortul recită o rugăciune, rugându-şi inima să nu mărturisească împotriva lui. Apoi, el trebuie să pronunţe o declaraţie de nevinovăţie, impropriu denumită „confesiune negativă":

„Nu am săvârşit nedreptatea faţă de oameni...

Nu 1-am blestemat pe Zeu...

Nu 1-am sărăcit pe cel sărac...

Nu am ucis...

Nu am pricinuit nimănui durere şi suferinţă...

Nu am micşorat ofrandele de hrană aduse în temple etc.

Sunt pur. Sunt pur. Sunt pur. Sunt pur".

Mortul se adresează celor patruzeci si doi de zei care constituie tribunalul: „Salut vouă, zeilor de aici! Eu vă cunosc, va ştiu numele. Nu voi cădea sub loviturile voastre. Nu veţi vorbi de rău despre mine Zeului pe care îl însoţiţi... Veţi spune că ma'at îmi revine, în prezenţa Stăpânului Universului, căci eu am practicat ma'at în Egipt". El îşi rosteşte propriul elogiu: „Am mulţumit pe Zeu cu faptele pe care le îndrăgeşte. Am dat pâine celui înfometat, apă celui însetat, veşminte celui gol, o barcă celui ce nu avea... De aceea, mântuiţi-mă, apăraţi-mă! Nu mărturisiţi împotriva mea în faţa marelui Zeu!". Apoi se întoarce către Osiris: „O, zeu care şezi pe locul tău înalt... tu poţi să mă ocroteşti împotriva solilor care seamănă nenorocirea si trezesc necazurile... căci eu am săvârşit mă 'at în numele Stăpânului lui mă 'al. Sunt pur!"68 In plus, mortul este supus unui interogatoriu de ordin iniţiatic. El trebuie să demonstreze că ştie numele secrete ale diferitelor părţi ale porţii şi ale pragului, ale paznicului sălii şi ale zeilor69.

Meditând asupra misterului morţii, geniul egiptean a realizat ultima sinteză religioasă, singura care şi-a menţinut supremaţia până la sfârşitul civilizaţiei egiptene. E vorba, desigur, de o creaţie susceptibilă de interpretări şi de aplicaţii multiple. Sensul profund al binomului Ra-Osiris sau al continuităţii viaţă-moarte-transfigurare nu era în chip necesar accesibil credincioşilor convinşi de infailibilitatea formulelor magice; totuşi, acestea din urmă reflectau aceeaşi gnosă eshatolo-gică. Dezvoltând vechea concepţie despre moarte ca transmutaţie spirituală, teologii Imperiului Nou au identificat modelele acestui „mister" atât în acţiunile zilnice ale lui Ra, cât şi în drama primordială a lui Osiris. în acest mod ei au articulat într-un singur sistem ceea ce părea prin excelenţă etern şi invulnerabil — cursa soarelui —, ceea ce era doar un episod tragic şi, la urma urmei, întâmplător — uciderea lui Osiris —, şi ceea ce părea prin definiţie efemer şi fără sens: existenţa umană, în articularea acestei soteriologii, rolul lui Osiris a fost esenţial. Graţie lui, fiecare muritor putea să spere de acum înainte un „destin regal" în cealaltă lume. în ultimă instanţă, faraonul constituia modelul universal.

Tensiunea între „privilegiu", „înţelepciune iniţiatică" şi „fapte bune" este rezolvată într-un mod care poate să decepţioneze uneori. Căci dacă „dreptatea" era întotdeauna asigurată, „înţelepciunea iniţiatică" putea să fie redusă la posesia formulelor magice. Totul depindea de perspectiva în care se situa omul în raport cu ansamblul eshatologic, stângaci articulat în Cartea Morţilor şi în alte opere similare. Aceste texte solicitau mai multe „lecturi", efectuate la niveluri diferite. „Lectura magică" era desigur cea mai uşoară: ea nu implica decât credinţa în atotputernicia verbului, în măsura în care, graţie unei noi eshatologii, „destinul regal" devine universal accesibil, prestigiul magiei nu va înceta să crească. Amurgul civilizaţiei egiptene va fi dominat de credinţe şi practici magice70. Se cuvine să amintim totuşi că în teologia memfită (cf. § 26) Ptah crease zeii şi lumea prin puterea Verbului...

68 Traducere de J. Yoyote, pp. 52-56.

69 Ibid., pp. 56-57. în epoca Vechiului Imperiu, faraonul, de asemenea, trebuia să suporte un interogatoriu iniţiatic; cf. § 28.

70 A se vedea partea a Il-a a prezentei lucrări.

Capitolul V

MEGALIŢI, TEMPLE, CENTRE CEREMONIALE: OCCIDENTUL EUROPEI, REGIUNEA MEDITERANEI,

VALEA INDUSULUI

34. Piatra şi banana

Construcţiile megalitice din Europa Occidentală şi Septentrională fascinează pe cercetători de mai bine de un secol, într-adevăr, nu putem privi o bună fotografie a aliniamentelor de la Carnac sau a triliţilor gigantici de la Stonehenge, fără să nu ne întrebăm despre scopul şi semnificaţia lor. Rămâi încremenit în faţa măiestriei tehnologice a acestor agricultori din epoca pietrei şlefuite. Curn au reuşit să înalţe la verticală blocuri de 300 de tone şi să ridice lespezi de 100 de tone? în plus, asemenea monumente nu sunt izolate. Ele fac parte dintr-un întreg complex megalitic, întinzându-se de la coasta mediteraneană a Spaniei, acoperind Portugalia, jumătate din Franţa, coastele occidentale ale Angliei, şi prelungindu-se în Irlanda, în Danemarca si pe coastele meridionale ale Suediei. Desigur există variaţii morfologice semnificative. Dar două generaţii de preistorici s-au străduit să demonstreze continuitatea tuturor culturilor mega­litice europene. Continuitate care nu se poate explica decât prin difuziunea complexului megalitic pornind de la un centru situat la Los Milares în provincia Almeria.

Complexul megalitic cuprinde trei categorii de construcţii: 1) menhirul (din bretona târzie men - piatră şi hir = lungă) este o piatră mare, uneori destul de înaltă1 împlântată vertical în sol; 2) cromlehul (de la crom - cerc, curbă şi leh = loc) desemnează un ansamblu de menhiri, dispuşi în cerc sau în semicerc (cel mai monumental este cromlehul de la Stonehenge, lângă SaJjsbury); uneori menhirii sunt aliniaţi în mai multe şiruri paralele, ca la Carnac în Bretania2; 3) dolmenul (doi - masă şi men - piatră) este constituit de o imensă dală susţinută de mai multe pietre ridicate, aranjate astfel încât să formeze un fel de îngrăditură sau cameră. La început dolmenul era acoperit de o movilă.

Dolmenele constituie la drept vorbind monumente funerare. (Mai târziu, în anumite regi­uni — Europa Occidentală, Suedia, — dolmenul a fost transformat în „alee acoperită", adă-ugându-i-se, ca un fel de vestibul, un lung culoar acoperit de dale.) Există dolmene gigantice cum e acela de la Soto (lângă Sevilla), de 21 m lungime, având ca fronton un bloc de gra­nit de 3,40 m înălţime, 3,10 m lărgime şi 0,72 m grosime, care cântăreşte 21 de tone. La Los Millares, s-a dezgropat o necropolă cu vreo sută de „alei acoperite". Majoritatea mormintelor sunt situate sub movile enorme. Unele morminte conţin până la 100 de morţi, reprezentând mai multe generaţii ale aceleiaşi gens. Câteodată camerele mortuare au un stâlp central şi pe pereţi se disting încă urme de pictură. Dolmenele se găsesc de-a lungul Atlanticului, mai ales în Bretania, până în Ţările de Jos. în Irlanda, camerele funerare, destul de înalte, au pereţii împodobiţi cu sculpturi.

1 Menhirul situat lângă Locmariaquer măsura peste 20 de m fnălţime. în Bretania, anumiţi menhiri izolaţi sunt asociaţi tu morminte.

2 Aliniamentele de la Carnac cuprind 2 935 menhiri dispuşi pe un teren de 3 900 m lungime.

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

82

E vorba, desigur, de un foarte important cult al morţilor, în timp ce casele ţăranilor neolitici care ridicaseră monumentele erau modeste şi efemere (în fapt, ele aproape n-au lăsat urme), locuinţele morţilor au fost clădite în piatră. Este evident că se dorea construirea unor monumente impunătoare şi solide, capabile să învingă timpul. Se cunoaşte complexitatea simbolismului litic şi valenţele religioase ale pietrelor şi ale stâncilor3. Stânca, lespedea, blocul de granit revelă durata infinită, permanenţa, incoruptibilitatea, în ultimă instanţă un mod de a exista independent de devenirea timpului.

Contemplând grandioasele monumente megalitice ale primilor agricultori ai Europei Occidentale, nu putem să nu ne amintim un mit indonezian: La început, când cerul era foarte aproape de pământ, Dumnezeu a binecuvântat prima pereche de oameni cu toate darurile sale, lăsându-le în jos la capătul unei frânghii, într-o zi, el le-a trimis o piatră, dar strămoşii, surprinşi şi supăraţi, o refuzară. După câtva timp, Dumnezeu a coborât din nou frânghia; de astă dată cu o banană, care a fost acceptată imediat. Atunci strămoşii auziră vocea creatorului: deoarece aţi ales banana, viaţa voastră va fi scurtă precum a acestui fruct. Dacă aţi fi ales piatra, viaţa voastră ar fi fost asemeni existenţei pietrei: imuabilă şi nemuritoare4.

Am văzut (§ 12) că descoperirea agriculturii a schimbat radical concepţia despre existenţa umană: aceasta s-a revelat la fel de fragilă şi efemeră ca şi viaţa plantelor. Dar, pe de altă parte, omul împărtăşea destinul ciclic al vegetaţiei: naştere, viaţă, moarte, renaştere. S-ar putea interpreta sensul monumentelor megalitice ca un răspuns la mitul indonezian: deoarece viaţa oamenilor este asemănătoare vieţii cerealelor, forţa şi perenitatea devin accesibile prin moarte. Morţii se reîntorc în sânul Mamei Pământ, cu speranţa de a împărtăşi soarta seminţelor; în plus, ei sunt asociaţi mistic blocurilor de piatră şi, prin urmare, devin puternici şi indestructibili ca stâncile.

într-adevăr, cultul megalitic al morţilor pare să comporte nu numai certitudinea supravieţuirii sufletului, ci mai ales încrederea în puterea strămoşilor şi speranţa că ei vor ocroti şi-i vor ajuta pe cei vii. O asemenea încredere se distinge radical de concepţiile atestate la alte popoare ale Antichităţii (mesopotamieni, hittiţi,evrei, greci etc.) pentru care morţii erau sărmane umbre nenorocite şi neputincioase. In plus, în vreme ce pentru constructorii megaliţilor, din Irlanda până în Malta şi în insulele egeene, comuniunea rituală cu strămoşii constituia cheia de boltă a activităţii lor religioase, în culturile protoistorice ale Europei Centrale, ca şi în Orientul Apropiat antic, separarea dintre cei morţi şi cei vii era prescrisă în modul cel mai strict.

Cultul megalitic al morţilor implica, în afară de diferite ceremonii (procesiuni, dansuri etc.), ofrande (alimente, băuturi etc.), şi sacrificii săvârşite lângă monumente şi prânzuri rituale deasupra mormintelor. Un anumit număr de menhiri au fost ridicaţi independent de sepulturi. Foarte probabil, aceste pietre constituiau un fel de „substitute ale corpurilor", în care se întrupau sufletele morţilor5. La urma urmei, un „substitut" de piatră era un trup clădit pentru eternitate. Uneori se află menhiri împodobiţi cu figuri umane; altfel spus, ei sunt „locuinţa", „trupul" morţilor. Tot astfel, figurile stilizate, desenate pe pereţii dolmenelor, precum şi micii idoli exhumaţi din mormintele megalitice ale Spaniei, reprezentau, probabil, strămoşi, în anumite cazuri, se poate descifra o credinţă paralelă: sufletul strămoşului este capabil să părăsească, din când în când, mormântul6. Pietrele găurite care astupă unele morminte megalitice şi care sunt, de altfel, numite „găuri ale sufletelor", permiteau comunicarea cu cei vii.

3 Cf. M. Eliade: Trăite d'histoire des religions, pp. 74 sq.

4 A.C. Kruijit, citat de J.G. Frazer, The Relief in Immortality (1913), I, pp. 74-75. Am comentat acest mit în „Mythologies of Death" (Occultism, Witchcraft and Cultural Fashions, cap. III).

5 Horst Kirchner, „Die Menhire in Mitteleuropa und der Menhir gedanke", pp. 698 (= 90) sq.

6 S-au explicat anumiţi menhiri din Bretania, ridicaţi în faţa galeriilor de dolmene, prin credinţa egipteană după care sufletele morţilor, metamorfozate în păsări, îşi părăseau mormintele pentru a se aşeza pe o coloană în plin soare. „Se pare