Mircea eliade istoria credinelor ideilor religioase

37 Cf. M. Eliade, Le mythe de l'eternel retour, pp. 86 sq.

38 Cf. H. Frankfort, Kingship, pp. 227 sq. (= La royaute, pp. 303 sq.).

39 Această lumină, numită melammu în akkadiană, corespunde acelei xvarena a iranienilor; cf. Oppenheim, Ancient Mesopotamia, p. 206; Cassin, La splendeur divine, pp. 65 sq.

40 R. Labat, Le caractere religieux de la royaute assyro-babylonienne, pp. 352 sq.; H. Frankfort, op. cit., pp. 262 sq. (= La royaute, pp. 342 sq.).

41 Regele era cel care, în calitate de grădinar, îngrijea de Arborele Vieţii; cf. G. Widengren, The King and the Tree of Life in Ancient Near Eastern Religion, în special pp. 22 sq., 59 sq. .

42 Cf. Introducerea la Codul lui Hammurabi (I, 50), în ANET, p. 164.

43 Prolog la codul lui Lipitiştar, ANET, p. 159. A se vedea textele citate şi traduse de J. Zandee, „Le Messie", pp. 13, 14,16.

59

Religiile mesopotamiene

S-ar putea spune că regele împărtăşea modalitatea divină, dar fără a deveni zeu. El reprezenta zeul, ceea ce în stadiile arhaice ale culturii implica, de asemenea, că el era într-o măsură cel pe care îl figura, în orice caz, ca mijlocitor între lumea oamenilor şi lumea zeilor, regele mesopotamian efectua, în propria sa persoană, o unire ritualică între cele două modalităţi de a fi, divină şi umană. Graţie acestei duble naturi, regele era, cel puţin metaforic, un creator al vieţii şi al fertilităţii. Dar el nu era zeu, un nou membru al panteonului (cum era faraonul egiptean: cf. § 27). Credincioşii nu-i adresau rugăciuni; dimpotrivă, ei erau cei care îi rugau pe zei să le binecuvânteze regele. Căci suveranii, în ciuda intimităţii lor cu lumea divină, în ciuda hieros gamos-ului cu anumite zeiţe, nu ajungeau să îndeplinească transmutarea condiţiei umane, în cele din urmă, ei rămâneau muritori. Nu era uitat faptul că însuşi fabulosul rege al Urukului, Ghilgameş, a eşuat în tentativa sa de a cuceri nemurirea.

23. Ghilgameş în căutarea nemuririi

Epopeea lui Ghilgameş este, desigur, cea mai celebră şi mai populară creaţie babiloniană. Eroul, Ghilgameş, regele Urukului, era deja celebru în epoca arhaică, şi au fost regăsite şi câteva episoade din versiunea sumeriană a vieţii sale legendare. Dar, în ciuda acestor antece­dente, Epopeea lui Ghilgameş este opera geniului semitic; a fost compusă în limba akkadiană, pornindu-se de la diverse episoade izolate. Este una din cele mai emoţionante legende despre căutarea nemuririi sau, mai exact, despre insuccesul final al unei întreprinderi care părea să aibă toate şansele de reuşită. Această saga, care debutează cu excesele erotice ale unui erou dublat de un tiran, dezvăluie, în ultimă instanţă, inaptitudinea virtuţilor pur „eroice" de a trans-cende radical condiţia umană.

• Şi totuşi Ghilgameş era într-o proporţie de două treimi o fiinţă divină, fiul zeiţei Ninsun şi al unui muritor44. De la început, textul exaltă omniscienţa sa şi marile construcţii pe care le-a făcut. Dar imediat după aceea ni se prezintă imaginea unui despot care violează femeile si fetele, şi-i extenuează pe bărbaţi în munci grele. Locuitorii îi imploră pe zei şi aceştia hotărăsc să creeze un uriaş, în stare să-1 înfrunte pe Ghilgameş. Acest semisălbatic, care primeşte numele de Enkidu, trăieşte în pace cu fiarele; toţi se adapă la acelaşi izvor. Ghilgameş află de existenţa lui, la început în vis şi apoi din spusele unui vânător care îl zărise. El trimite o curtezană care să-1 seducă prin farmecele sale şi să-1 aducă la Uruk. Aşa cum prevăzuseră zeii, cei doi luptători se măsoară de îndată ce se întâlnesc. Ghilgameş iese victorios, dar el se împrieteneşte cu Enkidu şi face din acesta tovarăşul său. La urma urmei, planul zeilor n-a eşuat; de acum înainte Ghilgameş îşi va arăta puterea în isprăvi eroice.

întovărăşit de Enkidu, el se îndreaptă către o pădure îndepărtată şi fabuloasă de cedri, păzită de o fiinţă monstruoasă şi atotputernică, Huwawa. Cei doi eroi îl doboară, după ce i-au tăiat, în prealabil, cedrul sacru. Revenind în Uruk, Ghilgameş este remarcat de Iştar. Zeiţa îl invită să se căsătorească cu ea, dar el refuză cu insolenţă. Umilită, Iştar îşi imploră tatăl, Anu, să creeze „Taurul ceresc", pentru a-1 distruge pe Ghilgameş şi cetatea lui. Anu la început refuză, dar se înclină atunci când Iştar îl ameninţă că va da drumul morţilor din Infern să urce la lumină. „Taurul ceresc" se năpusteşte asupra Urukului şi mugetul său doboară sute de oameni de-ai regelui. Enkidu reuşeşte totuşi să-1 prindă de coadă şi Ghilgameş îi împlântă spada în ceafă. Furioasă, Iştar se urcă pe zidurile cetăţii şi îl blestemă pe rege. îmbătat de victoria lor, Enkidu smulge o coapsă a „Taurului ceresc" şi o azvârle în faţa zeiţei, acoperind-o de injurii. Este

Un „mare preot" al cetăţii Uruk, după tradiţia sumeriană; cf. A. Heidel, The Gilgamesh epic, p. 4.

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

60

momentul culminant al destinului celor doi eroi; dar, totodată, prologul unei tragedii. In aceeaşi noapte, Enkidu visează că a fost condamnat de zei. A doua zi cade bolnav şi se stinge după douăsprezece zile.

O schimbare neaşteptată pune stăpânire pe Ghilgameş şi îl face de nerecunoscut. Timp de şapte zile şi şapte nopţi el îşi plânge prietenul şi refuză să-1 înmormânteze, sperând că tânguirile sale vor sfârşi prin a-1 învia. De-abia când corpul lui Enkidu începe să se descompună, Ghilgameş se înduplecă şi Enkidu este îngropat cu mult fast. Regele părăseşte cetatea şi rătăceşte în deşert, gemând: „Nici eu, murind, n-am să mai fiu, precum Enkidu?" (tab. IX, col. I, r. 4)45. El este terorizat de ideea morţii. Aventurile eroice nu-J mai pot alina. De acum înainte, singurul său ţel este să scape de destinul oamenilor, să câştige nemurirea. El ştie că renumitul Utnapiştim, scăpat din potop, trăieşte încă, şi se hotărăşte să meargă în căutarea lui.

Călătoria sa abundă în încercări de tip iniţiatic. El soseşte la muntele Maşu şi găseşte poarta prin care Soarele trecea zilnic. Poarta este vegheată de o pereche de oameni-scorpioni, pe care, numai „văzându-i, omul moare" (IX, H, 7). Neînvinsul erou este paralizat de groază şi se proster­nează supus. Dar oamenii-scorpioni recunosc partea divină din Ghilgameş şi îi dau voie să pătrundă în tunel. După douăsprezece ore de mers prin întuneric, Ghilgameş răzbate de cealaltă parte a muntelui, într-o grădină miraculoasă. La o anumită distanţă, la malul mării el o întâlneşte pe nimfa Siduri şi o întreabă unde se află Utnapiştim. Siduri încearcă să-1 facă să-şi schimbe hotărârea: „Când zeii i-au făurit pe oameni, ei au hărăzit oamenilor moartea, viaţa au păstrat-o pentru ei. Tu, Ghilgameş, satură-ţi pântecele, fii vesel ziua şi noaptea. Fă sărbătoare din fiecare zi, cântă şi joacă ziua şi noaptea..."46.

Dar Ghilgameş persistă în hotărârea sa şi atunci Siduri îl îndreaptă spre Urşanabi, corăbierul lui Utnapiştim, care se afla în vecinătate. Ei traversează Apele morţii şi ajung pe malul unde trăia Utnapiştim. Ghilgameş îl întreabă cum a dobândit nemurirea. El află cu acest prilej legenda potopului şi hotărârea zeilor de a-1 face pe Utnapiştim şi pe soţia lui „rude" ale zeilor, aşezându-i la „gurile fluviilor". Dar, îl întreabă Utnapiştim pe Ghilgameş, „pentru tine cine va chema pe zei în adunare, ca să poţi să găseşti viaţa pe care tu o cauţi?" (XI, 198). Urmarea cuvântului său este neaşteptată: „Vino, încearcă să nu te culci şi să nu dormi şase zile şi şapte nopţi" (XI, 199). E vorba, desigur, de cea mai dură probă iniţiatică; a învinge somnul, a rămâne „treaz" echivalează cu o transmutare a condiţiei umane47. Trebuie să înţelegem că Utnapiştim, ştiind că zeii nu-i vor dărui nemurirea, îi sugerează lui Ghilgameş să o cucerească prin intermediul unei iniţieri? Eroul trecuse deja prin unele „încercări": călătoria prin tunel, „ispitirea" Sidurei, traversarea Apelor morţii. Erau într-o anume măsură încercări de tip eroic. De data aceasta este vorba de o probă de ordin „spiritual", căci numai o forţă excepţională de concentrare poate să-1 facă pe un om capabil să rămână „treaz" şase zile şi şapte nopţi. Dar Ghilgameş adoarme îndată şi Utnapiştim exclamă sarcastic: „Priviţi-1 pe omul cel tare care caută nemurirea: somnul, ca un vânt puternic, a năvălit asupra-i!" (203-204). El doarme şase zile şi şapte nopţi fără întrerupere, şi când Utnapiştim îl trezeşte, Ghilgameş îl mustră că 1-a trezit după ce abia a aţipit. Cedează însă în faţa evidenţei şi începe să se vaite: „Ce să fac, Utnapiştim, încotro să mă duc? Un demon a pus stăpânire pe trupul meu; în camera în care dorm locuieşte moartea, şi oriunde aş pleca moartea e lângă mine!" (230-234).

Ghilgameş se pregăteşte acum să plece înapoi, dar în ultima clipă, la sugestia nevestei sale, Utnapiştim îi revelează un „secret al zeilor": locul unde se află planta care redă tinereţea.

45 Cităm, dacă nu există o altă indicaţie, traducerea lui G. Contenau, Epopeea lui Ghilgame.f.

46 Tableta X, col. III, 6-9; traducere de Jean Nougayrol, Histoire des religions, I, p. 222.

47 Cf. M. Eliade, Naissances mystiques, pp. 44 sq.

61

Religiile mesopotam ie ne

Ghilgameş coboară în fundul mării, o culege48 şi, întru totul fericit, reia drumul întoarcerii. După câteva zile de mers, zăreşte un izvor cu apă proaspătă şi se pregăteşte să se scalde. Atras de mireasma plantei, un şarpe iese din apă, o mănâncă şi îşi schimbă pielea49. In hohote, Ghilgameş se plânge lui Utnapiştim de nenorocul său. Se poate citi în acest episod eşecul unei noi probe iniţiatice: eroul n-a ştiut să profite de un dar nesperat; pe scurt, i-a lipsit „înţelep­ciunea". Textul se termină abrupt: sosit la Uruk, Ghilgameş îl pune pe Urşanabil să urce pe zidurile cetăţii şi să-i admire clădirile50.

S-a văzut în Epopeea lui Ghilgameş o ilustrare dramatică a condiţiei umane, definită prin inevitabilitatea morţii. Totuşi, prima capodoperă a literaturii universale lasă, de asemenea, să se înţeleagă că, fără ajutorul zeilor, unele fiinţe ar fi susceptibile să obţină nemurirea, cu condiţia să iasă victorioase din anumite probe iniţiatice. Văzută din această perspectivă, legenda lui Ghilgameş ar fi, mai degrabă, povestea dramatizată a unei iniţieri ratate.

24. Destinul şi zeii

Din nefericire, nu cunoaştem contextul rituai al iniţierii rnesopotamiene, presupunând că ar fi existat. Semnificaţia iniţiatică a căutării nemuririi se lasă descifrată în structura specifică a încercărilor suferite de Ghilgameş. Romanele arthuriene prezintă o situaţie analogică: simbo­lurile si motivele iniţiatice abundă, dar este imposibil de hotărât dacă ele sunt solidare cu un scenariu ritual, reprezintă amintiri ale mitologiei celtice sau ale gnosei hermetice sau sunt simple produse ale activităţii imaginare. Cel puţin, în cazul romanelor arthuriene cunoaştem tradiţiile iniţiatice care le-au precedat redactarea, în timp ce protoistoria eventualului scenariu iniţiatic, implicat în aventurile lui Ghilgameş, nu o cunoaştem.

S-a insistat, pe bună dreptate, asupra faptuiui că gândirea religioasă akkadiană pune accentul pe om. în ultimă instanţă, legenda lui Ghilgameş devine exemplară: ea proclamă precaritatea condiţiei umane, imposibilitatea — chiar pentru un erou — de a cuceri nemurirea. Omul a fost creat muritor, şi el a fost creat exclusiv pentru a-i sluji pe zei. Această antropologie pesimistă fusese deja formulată în Enuma elis. O regăsim în alte texte religioase importante. „Dialogul între stăpân şi sclav" pare produsul nihilismului agravat de o nevroză: stăpânul nu ştie nici el ce vrea. E obsedat de zădărnicia oricărui efort uman: „Urcă-te pe movilele vechilor ruine — spune sclavul — şi plimbă-te în jur: contemplă craniile oamenilor morţi de demult şi ale celor morţi de curând: care este al răufăcătorului şi care al celui ce face binele?"51.

Un alt text celebru, „Dialog despre mizeria umană", care a fost numit „Ecleziastul babilonian", este şi mai deznădăjduit: „Oare leul cel mândru, care sfâşie carnea cea mai bună, oferă tămâie ca să potolească mânia zeiţei?... Cât despre mine, am întârziat eu oare să aduc ofrandă? [Dimpotri vă], m-am rugat zeilor, am adus jertfele cuvenite zeiţei..." (r. 51 sq.) Din copilăria sa, omul drept s-a străduit să înţeleagă gândirea zeului, cu umilinţă şi pietate a căutat-o pe zeiţă. Totuşi „zeul mi-a adus lipsă în loc de bogăţie" (r. 71 sq.). Dimpotrivă, nelegiuitul şi necredinciosul a strâns bogăţii (r. 236). „Mulţimea laudă vorbirea omului meşter în ucideri, dar înjoseşte pe cel umil, care n-a urgisit pe nimeni". „Răufăcătorul este

48 Ne putem întreba de ce n-a mâncat-o pe loc, dar Ghilgameş şi-a păstrat-o pentru mai târziu; cf. A. Heidel, op. cit., p. 92, n. 211.

49 E vorba de o temă folclorică bine cunoscută: despuindu-se de pielea sa cea veche, şarpele îşi înnoieşte viaţa.

50 Tableta XII, redactată în sumeriană, a fost adăugata mai târziu; întâmplările relatate nu au raporturi directe cu naraţiunea pe care am rezumat-o.

51 „A Pessimistic Dialogue between Maşter and Servant", r. 84, traducere de R. H. Pfei f fer, ANET, p. 438.

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

62

dezvinovăţit şi urmărit este cel drept. Tâlharului i se dă aur, iar cel fără ajutor e lăsat flă­mând. Tăria răufăcătorului ei o sporesc, iar pe cel slab îl ruinează, pe cel umil îl doboară"

(r. 267 sq.)52.

Această disperare nu rezultă dintr-o meditaţie asupra zădărniciei existenţei umane, ci din experienţele injustiţiei generale: răii triumfă, rugăciunile nu sunt ascultate; zeii par indiferenţi la treburile oamenilor, începând cu mileniul al doilea, crize spirituale izbucnesc în alte părţi (Egipt, Israel, India, Iran, Grecia), cu urmări diferite, căci răspunsurile la acest tip de experienţă nihilistă s-au dat potrivit geniului religios specific fiecărei culturi. Dar în literatura sapienţială mesopotamiană zeii nu se arată întotdeauna indiferenţi. Un text prezintă suferinţele fizice şi mentale ale unui inocent care a fost comparat cu Iov. Este un adevărat om drept, care suferă, căci nici o divinitate nu pare a-1 ajuta. Nenumărate infirmităţi l-au adus în starea de a fi „murdărit de propriile sale necuraţii". Era deja jelit ca mort de către ai săi, când o serie de vise îi relevă faptul că Marduk e pe cale de a-1 salva, într-un fel de transă extatică, el vede pe zeu nimicindu-i pe demonii bolii şi smulgându-i, apoi, durerile din corp, ca şi cum ar fi dezrădăcinat o plantă. în cele din urmă, sănătos, cel drept aduce mulţumiri lui Marduk, traversând în mod ritualic cele 12 porţi ale templului său din Babilon53. în fine, punând accentul asupra omului, gândirea religioasă akkadiană scoate în evidenţă limitele posibilităţilor umane. Distanţa dintre oameni şi zei se dovedeşte de netrecut. Şi totuşi omul nu este izolat în solitudinea sa. Mai întâi, el împărtăşeşte un element spiritual care poate fi socotit divin; este vorba de „spiritul său, ilu (literal, „zeu")54. Apoi, cu ajutorul riturilor şi al rugăciunilor el speră să obţină binecuvântarea zeilor. Dar, mai ales, el ştie că face parte dintr-un univers unificat de omologii; el trăieşte într-un oraş care constituie o imago mundi, ale cărui temple şi ziqquraîe reprezintă „centre ale lumii" şi, prin urmare, asigură comunicarea cu cerul şi cu zeii. Babilonul era un Bab-ilani, o „Poartă a zeilor", căci pe acolo zeii coborau pe pământ. Numeroase cetăţi şi sanctuare se numeau „Legătura Cerului cu Pământul"55. Cu alte cuvinte, omul nu trăieşte într-o lume închisă, despărţită de zei, complet izolată de ritmurile cosmice. Mai mult, un sistem de corespondenţe între Cer şi Pământ făcea posibilă atât înţelegerea realităţilor terestre şi „influenţarea" lor de către prototipurile celeste respective. Un exemplu: întrucât fiecărei planete îi corespunde un metal şi o culoare, tot ceea ce era colorat se găsea sub „influenţa" unei planete. Dar fiecare planetă aparţinea unui zeu, care, prin însuşi faptul acesta, era „reprezentat" prin metalul res­pectiv56. Aşadar, mânuind în chip ritualic un anume obiect de metal sau o piatră semi-preţioasă de o anume culoare, omul se considera sub protecţia unui zeu.

în sfârşit, numeroase tehnici ale divinaţiei, majoritatea lor dezvoltate în epoca akkadiană, permiteau cunoaşterea viitorului. Se considera deci că anumite întâmplări nefericite puteau fi evitate. Diversitatea tehnicilor şi numărul considerabil al documentelor scrise care ne-au parvenit ne arată prestigiul de care se bucura mandea în toate straturile sociale. Metoda cea mai elaborată era extispicina, adică examinarea măruntaielor victimelor; cea mai puţin costi­sitoare, lecanomanţia, consta în a vărsa puţin ulei în apă, sau invers, şi a interpreta „sem­nele" care se puteau citi în formele produse de cele două lichide. Astrologia, dezvoltată mai târziu decât celelalte tehnici, era practicată mai ales în anturajul regilor. Cât despre interpretarea

52 „A dialogue about human misery", traducere de Pfeiffer, ANET, pp. 439-440.

53 „I will praise the Lord of Wisdom", Pfeiffer, ANET, pp. 434-437.

54 Este elementul cel mai important al personalităţii. Celelalte sunt istaru (destinul său), lamassu (individualitatea; seamănă cu o statuie) şi se du (comparabil cu genius); cf. A.L. Oppenheim, Ancient Mesopotamia, pp. 198-206.

55 Cf. M. Eliade, Le. mythe de l'eternei retour, pp. 26 sq.

56 Aurul corespundea lui En-lil, argintul lui Anu, bronzul lui Ea. Când Şamaş s-a substituit lui En-lil, el a devenit „patronul" aurului; cf. B. Meissner, Babylonien und Assyrien, II, pp. 130 sq; 254.

63

Religiile mesopotamiene

viselor, ea a fost completată, începând cu mileniul al doilea, cu metode de a îndepărta pre­vestirile funeste57.

Toate tehnicile divinatorii urmăreau descoperirea „semnelor", care se decriptau după anumite reguli tradiţionale. Lumea se dezvăluia, aşadar, caftind înzestrată de structuri s, i guvernată de legi. Descifrând „semnele", se putea cunoaşte viitorul, altfel spus, se „stăpânea" timpul, căci se prevedeau evenimente care urmau să se realizeze numai după o anumită durată temporală. Atenţia acordată „semnelor" a dus la descoperiri de o reală valoare ştiinţifică. Unele din aceste descoperiri au fost reluate şi perfecţionate mai târziu de către greci. Dar ştiinţa babiloniană a rămas o „ştiinţă tradiţională", în sensul că cunoaşterea ştiinţifică a păstrat o structură „totalitară", adică implicând presupuneri cosmologice, etice şi „existenţiale"58.

Către ~ 1500, perioada creatoare a gândirii mesopotamiene pare definitiv închisă, în cele zece secole care urmează, activitatea intelectuală pare absorbită de erudiţie şi de lucrări de compilaţie. Dar tradiţia culturii mesopotamiene, atestată din cele mai vechi timpuri, continuă şi se dezvoltă. Idei, credinţe şi tehnici de origine mesopotamiană circulă din Mediterana occi­dentală până în Hindukuş. Este semnificativ faptul că descoperirile babiloniene menite să se răspândească larg implică, mai mult sau mai puţin, corespondenţele Cer-Pământ, sau macro-cosm-microcosm.

57 J. Nougayrol, „La divination babylonienne", în special pp. 39 sq.

58 Ca de pildă, medicina şi alchimia în China.

Capitolul IV

IDEI RELIGIOASE ŞI CRIZE POLITICE ÎN EGIPTUL ANTIC

25. Miracolul de neuitat: „Prima Oară..."

Naşterea civilizaţiei egiptene n-a încetat să-i uimească pe istorici, în timpul celor două milenii care au precedat formarea „Regatului Unit", culturile neolitice au continuat să se dez­volte, dar fără modificări profunde, în mileniul al IV-lea, însă, contactele cu civilizaţia sumeriană provoacă o adevărată mutaţie. Egiptul împrumută sigiliul-cilindru, arta de a zidi cu cărămizi, tehnica construirii corăbiilor, numeroase motive artistice şi, mai ales, scrierea, care apare brusc, fără antecedente, la începutul primei Dinastii (în jurul anilor ~ 3000)'.

Dar, foarte repede, civilizaţia egipteană a elaborat un stil caracteristic manifestat în toate creaţiile sale. Desigur, condiţiile geografice înseşi impuneau o dezvoltare diferită de aceea a culturilor sumero-akkadiene. Căci, spre deosebire de Mesopotamia, vulnerabilă invaziilor din toate părţile, Egiptul — mai exact Valea Nilului — era izolată şi apărată de deşert, Marea Roşie şi Meditcrana. Până la năvălirea hiksoşilor (~ 1674), Egiptul n-a cunoscut pericolul din exterior. Pe de altă parte, navigabilitatea Nilului permitea suveranului să guverneze ţara prin intermediul unei administraţii din ce în ce mai centralizate, în plus, Egiptul n-a cunoscut marile oraşe de tip mesopotamian. S-ar putea spune că ţara era constituită dintr-o masă rurală condusă de către reprezentanţii unui zeu-întrupat, Faraonul.

Religia şi mai cu seamă dogma divinităţii au contribuit, de la început, la modelarea structurii civilizaţiei egiptene. După tradiţie, unificarea ţării şi fondarea statului au fost opera primului suveran, cunoscut sub numele de Menes. Venit din sud, Menes clădi noua capitală a Egiptului unificat la Memfis, lângă actualul Cairo. Acolo el celebră pentru prima oară ceremonia încoro­nării. Apoi, timp de mai mult de trei mii de ani, faraonii au fost încoronaţi la Memfis; foarte probabil, ceremonia culminantă o repeta pe aceea inaugurată de Menes. Ea nu era o comemorare a isprăvilor lui Menes, ci reînnoirea sursei creatoare prezente în evenimentul originar2.

întemeierea statului unificat echivala cu o cosmogonie. Faraonul, zeu întrupat, instaura o lume nouă, o civilizaţie infinit mai complexă şi superioară aceleia a oraşelor neolitice. Esenţialul era de a asigura permanenţa acestei opere efectuate după un model divin; altfel spus, de a evita crizele susceptibile de a zgudui fundamentele noii lumi. Divinitatea faraonului constituia cea mai bună garanţie, întrucât faraonul era nemuritor, decesul său însemna numai translaţia sa la Cer. Continuitatea de la un zeu întrupat ia alt zeu întrupat şi, prin urmare, continuitatea ordinii cosmice şi sociale era asigurată.

Este remarcabil faptul că cele mai importante creaţii socio-politice şi culturale avuseseră loc în timpul primelor Dinastii. Aceste creaţii au fixat modelele pentru cele cincisprezece secole

1 H. Frankfort, The Birth uf Civilization in the Near-Kast, pp. 100-111; E.J. Baumgartel, The Culture of Prehistoric Egypt, pp. 48 sq.

2 H. Frankfort, La royaute e t Ies dieitx, p. 50.

65

Idei religioase si crize politice în Egiptul antic

următoare. După Dinastia a V-a (~ 2500-2300), aproape nimic important nu s-a adăugat la patrimoniul cultural. Acest „imobilism", care caracterizează civilizaţia egipteană, dar care se regăseşte în miturile şi nostalgiile altor societăţi tradiţionale, este de origine religioasă. Fixitatea formelor hieratice, repetiţia gesturilor şi a isprăvilor efectuate în zorii timpurilor sunt consecinţa logică a unei teologii care considera ordinea cosmică drept operă divină prin excelenţă şi vedea în orice schimbare riscul unei regresiuni în haos şi, deci, triumful forţelor demonice.

Tendinţa desemnată de savanţii europeni ca „imobilism" se străduia să menţină intactă prima creaţie, căci ea era perfectă din toate punctele de vedere — cosmologic, religios, social, etic. Fazele succesive ale cosmogonici sunt evocate în diverse tradiţii mitologice, într-adevăr, miturile se referă exclusiv la evenimente care au avut loc în timpurile fabuloase ale începuturilor. Această epocă numită Tep zepi, „Prima Oara", a durat de la apariţia zeului creator de-asupra Apelor Primordiale până la întronarea lui Horus. Tot ceea ce există, fenomene naturale precum şi realităţi religioase şi culturale (planuri de temple, calendar, scriere, ritualuri, însemne regale etc.), îşi află validitatea şi justificarea în faptul că au fost create în timpul epocii iniţiale. Evident, „Prima Oară" este Vârsta de Aur a perfecţiunii absolute, „înainte ca mânia, ori zgomotul, ori lupta, ori dezordinea sa-şi fi făcut apariţia". Nici moartea, nici boala nu existau în timpul vârstei miraculoase desemnate ca „Vremea lui Ra", sau a lui Osiris şi Horus3. La un anumit moment, ca urmare a intervenţiei răului, a apărut dezordinea, punând capăt Vârstei de Aur. Dar epoca fabuloasă a lui „Prima Oară" nu s-a retras între relicvele unui trecut definitiv închis, întrucât ea constituie suma modelelor care trebuie imitate, această epocă este reactualizată continuu, în fond, s-ar putea spune că riturile, urmărind deruta forţelor demonice, au drept scop restaurarea perfecţiunii iniţiale.