Mircea eliade istoria credinelor ideilor religioase

MIRCEA ELIADE ISTORIA CREDINŢELOR Şl IDEILOR RELIGIOASE

Redactor: MĂRIA STANCIU

ISBN 973-9436-27-7

MIRCEA ELIADE

ISTORIA CREDINELOR

IDEILOR RELIGIOASE

Traducere şi postfaţă de CEZAR BALTAG

Univers Enciclopedic Bucureşti, 2000

Mircea Eliade

HISTOIRE DES CROYANCES ET DES IDEES RELIGIEUSES © Payot, Paris (voi. I, 1976, voi. II, 1978, voi. III, 1983)

Pentru această ediţie toate drepturile aparţin EDITURII

UNIVERS ENCICLOPEDIC

Pentru Christinel

PREFAŢA LA TRADUCEREA ROMANEASCA

îmi amintesc foarte bine de o noapte din septembrie 1940, petrecută în adăpostul antiaerian al Legaţiei României din Londra. Atunci am schiţat planul unei vaste şi ambiţioase lucrări închinate morfologiei şi istoriei universale a creaţiilor mitico-religioase de Ia origini şi până în zilele noastre. Lucrarea ar fi cuprins patru părţi, de proporţii inegale: 1) o prezentare a struc­turilor şi morfologiei sacrului; 2) o antologie comentată de texte; 3) o bibliografie critică şi adnotată; 4) o Istorie a credinţelor şi ideilor religioase.

Câteva zile în urmă, datorită intensificărilor atacurilor aeriene, serviciile auxiliare ale Legaţiei, deci şi al meu (eram ataşat cultural), au fost evacuate la Oxford, în primăvara şi vara acelui an lucrasem la British Museum, adunând documentaţia pentru câteva studii în pregătire. Dar după dezlănţuirea faimosului Blitikrieg din noaptea de 9 septembrie 1940, Biblioteca devenise aproape inaccesibilă. Am reluat însă lucrul îndată ce m-am instalat într-o pensiune modestă (alta nu se găsea) din Oxford. Acolo am început să redactez prima parte a „tetralogiei", sub titlul: Prolegomene la Istoria comparată a religiilor. O scriam în româneşte, pentru că speram s-o închei destul de repede ca să poată fi publicată într-una din celebrele colecţii inaugurate de profesorul Alexandru Rosetti la Editura Fundaţiilor Regale.

După ce-am fost transferat la Legaţia din Lisabona (în februarie 1941), am întrerupt redac­tarea, fiind prins de alte lucrări mai urgente: Os Romenos, latinos do Oriente, Lisboa, 1943; Comentarii la legenda Meşterului Manole, Bucureşti, 1943. Dar am reluat Prolegomenele în ultimii ani petrecuţi în Portugalia (1944—1945), şi am continuat redactarea puţin timp după ce-am ajuns la Paris (septembrie 1945). Cum profesorul Georges Dumezil mă invitase să ţin un curs la catedra lui de la Ecole des Hautes Etudes, am ales ca temă problemele discutate în primele capitole: morfologia sacrului, structura divinităţilor cereşti etc. în iarna 1945-1946 n-am avut decât câţiva auditori, dar printre ei G. Dumezil şi specialista în religiile tibetane Marcelle Lalou. Versiunea franceză a diferitelor capitole, efectuată de mai mulţi traducători, a fost revizuită în întregime de G. Dumezil. Şi tot profesorul Dumezil a scris Prefaţa, după ce cartea fusese acceptată de Editura Payot.

Am avut însă o surpriză neplăcută când bătrânul Gustave Payot mi-a cerut să schimb titlul în Trăite d'histoire des religions. Am încercat să-i explic că această carte nu este o istorie, ci o morfologie a fenomenelor religioase; că, în concepţia mea, nu se poate scrie o Istorie a unei categorii de creaţii spirituale înainte de a le prezenta structurile şi morfologia. I-am amintit că Darwin a putut reconstitui istoria speciilor animale pentru că, înaintea lui, Linne alcătuise o vastă morfologie zoologică, clasificând milioanele de forme în conformitate cu structurile lor (ceea ce îi permisese, bunăoară, să integreze într-o singură „familie", cea a insectelor, specii aparent atât de diferite ca fluturii, albinele şi cărăbuşii). N-am izbutit să-1 conving, şi pentru că Payot adăugase că altminteri nu va publica volumul, am acceptat titlul propus de el. Cartea a avut mare succes, şi de critică şi de public (din 1949 se retipăreşte aproape în fiecare an), şi a fost tradusă în numeroase limbi. Traducerile în italiană, spaniolă şi portugheză au păstrat

Prefaţa la traducerea românească

8

titlul de Trăite..., dar versiunea engleză se intitulează Patîerns in Comparative Religion, cea germană Die Religionen und das Heilige, iar traducerile în japoneză şi coreeană au titluri şi mai potrivite conţinutului.

încă din lunile petrecute la Oxford ştiam că înainte de a începe redactarea Istoriei va trebui să scriu o serie de monografii în legătură cu cercetările pe care le făcusem până atunci (Yoga, şamanismul, alchimia) sau pe care îmi propuneam să le fac (structura şi morfologia miturilor, simbolismul şi riturile iniţiatice, religiile arhaice etc.)- Astfel că, după Trăite. . ., au urmat cele două volume masive despre Yoga şi Şamanism, şi alte cărţi, printre care: Le mythe de l' eternei retour, Le sacre et le profane, Aspect s du mythe etc.

Catedra de Istoria religiilor de la Universitatea din Chicago, la care am fost chemat în toamna 1956, mi-a îngăduit să realizez, cu anumite modificări, proiectul pe care-1 între văzusem în acea noapte din septembrie 1940. Am renunţat la volumul de bibliografie adnotată, pentru că atât în Trăite. . ., cât şi în Histoire des croyances et des idees religieuses, am întovărăşit textul fiecărui capitol de o bibliografie critică destul de bogată, în 1967 a apărut o vastă antologie (650 pagini), From Primitives to Zen, cuprinzând 306 texte clasate tematic: zeităţi şi fiinţe supranaturale, mituri cosmogonice, tipuri de ritualuri, concepţii despre moarte şi supravie­ţuire etc. Am ales documente din întreaga istorie religioasă a omenirii, cu excepţia iudaismului şi a creştinismului; pe de o parte pentru ca să nu măresc şi mai mult numărul paginilor, pe de altă parte pentru că multe din textele fundamentale sunt uşor accesibile: Vechiul şi Noul Testament, Apocrifele, Selecţii din Sfinţii Părinţi etc.

Am început redactarea primului volum din Histoire des croyances. . . prin 1955-1956, dar cele dintâi versiuni au fost modificate (mai precis concentrate) în anii următori. Luasem obiceiul să consacru, în fiecare an, cel puţin un trimestru unui capitol sau grup de capitole din Histoire. . . Cred că am prezentat în cursurile mele aproape toate religiile, cu excepţia iudaismului şi creştinismului cu care eram totuşi destul de familiarizat, nu numai prin cercetările începute în tinereţe, dar şi prin seminariile pe care le ţineam şi prin discuţiile cu colegii mei de la Uni­versitate. Astfel că, datorită studenţilor şi colegilor, şi de asemenea faptului că, de 25 de ani, biroul meu se află într-o bibliotecă de specialitate şi la cinci sute de metri de imensa bibliotecă a Universităţii, datorită, zic, acestor condiţii excepţionale de lucru, am avut posibilitatea de a menţine informaţia „la zi".

Aşa cum mărturiseam şi în Prefaţa la ediţia originală, socotesc că orice istoric, începând de la un anumit moment al activităţii sale, este obligat să-şi situeze cercetările de „specialitate" în perspectiva istoriei universale. Cartea de faţă este scrisă din această perspectivă. Este deci, înainte de toate, o Istorie, nu o interpretare personală a diferitelor religii pe care le prezintă. Concepţiile sau interpretările mele personale în legătură cu structurile sacrului le-am expus în alte lucrări: cf . Le sacre' et le profane; Trăite d'histoire des religions; Images et symboles; La nostalgie des origines etc. Evident, aceste concepţii au orientat înţelegerea diferitelor sisteme religioase pe care le-am cercetat, şi justifică selecţia „momentelor creatoare" pe care am decis să le prezint în Histoire des croyances etdes idees religieuses. Dar nu pentru a ilustra concepţiile mele personale am scris cartea de faţă. Ci, înainte de toate, pentru a arăta ce s-a întâmplat, în durata timpului istoric, cu o seamă de intuiţii , experienţe şi idei religioase care au contribuit la constituirea condiţiei umane, din preistorie şi până la începutul epocii noastre.

MIRCEA ELIADE

Universitatea din Chicago 15 decembrie 1980

Partea I

DE LA EPOCA DE PIATRĂ LA MISTERELE DIN ELEUSIS

CUVÂNT ÎNAINTE

Pentru istoricul religiilor, orice manifestare a sacrului este importantă; orice rit, orice mit, orice credinţă sau figură divină reflectă experienţa sacrului, şi prin urmare implică noţiunile fiinţă, semnificaţie şi adevăr. Aşa cum am observat cu altă ocazie, „ este greu să ne imaginăm cum ar putea funcţiona spiritul uman f ară a avea convingerea că ceva ireductibil real există în lume; şi este cu neputinţă să ne închipuim cum ar putea să apară conştiinţa, f ar ă a conferi o semnificaţie impulsiunilor şi experienţelor omului. Conştiinţa unei lumi reale şi semnifi­cative este strâns legată de descoperirea sacrului. Prin experienţa sacrului, spiritul uman a sesizat diferenţa între ceea ce se revelă caftind real, puternic, bogat şi semnificativ şi ceea ce este lipsit de aceste calităţi, adică curgerea haotică şi periculoasă a lucrurilor, apariţiile şi dispariţiile lor fortuite şi vide de sens" (La nostalgie des origines, 1969, pp. 7 sq). Pe scurt, „sacrul" este un element în structura conştiinţei şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi „religios" (ibid.,p. 9).

Am discutat dialectica sacrului şi morfologia sa în cărţile mele anterioare, de la Trăite d'histoire des religions (1949) până la mica lucrare consacrată acelor Religions australien-nes (J 972). Prezenta lucrare a fost concepută şi elaborată dintr-o perspectivă diferită. Pe de o parte, am analizat manifestările într-o ordine cronologică (e important, însă, a nu se confunda „vârsta" unei concepţii religioase cu data primului document care o atestează); pe de altă parte — şi în măsura în care documentaţia a permis-o — am insistat asupra crizelor în adâncime şi, mai ales, asupra momentelor creatoare ale diverselor tradiţii, într-un cuvânt, am încercat să pun în lumină contribuţiile majore la istoria ideilor şi credinţelor religioase.

Pentru istoricul religiilor fiecare manifestare a sacrului este importantă; dar nu e mai puţin evident că structura zeului Anu, de exemplu, sau teogonia şi cosmogonia transmise în Enuma eliş, sau în legenda lui Ghilgameş, revelă creativitatea şi originalitatea religioasă a mesopo­tamienilor, mai fericit decât, să zicem, riturile apotropaice împotriva lui Isimaştu sau mitologia zeului Nusku. Uneori, importanţa unei creaţii religioase este revelată de valorizările sale ulterioare. Există puţine informaţii asupra Misterelor din Eleusis sau a celui mai vechi orfism; totuşi fascinaţia pe care ele au exercitat-o asupra elitelor europene timp de peste douăzeci de secole constituie un fapt religios adânc semnificativ şi ale cărui urmări n-aufost încă eva­luate. Desigur, iniţierea eleusină şi riturile secrete orfice, exaltate de unii autori tardivi, reflectă gnosa mitologiz,antă şi sincretismul greco-oriental. Dar mai ales această concepţie a Misterelor şi a orfismului a influenţat hermetismul medieval, Renaşterea italiană, tradiţiile „ocultiste" ale secolului al XVHI-lea şi romantismul; Misterele şi Orfeul literaţilor, misticilor si teologilor alexandrini au inspirat fără încetare poezia europeană modernă, de la Rilke până la T.S. Eliot şi la Pierre Emmanuel.

Cuvânt înainte

12

Se poate discuta asupra validităţii criteriului ales pentru a circumscrie marile contribuţii în istoria ideilor religioase. Totuşi, dezvoltarea a numeroase religii îl confirmă; deoarece tocmai datorită crizelor în adâncime şi creaţiilor care rezultă din acestea tradiţiile religioase ajung să se reînnoiască. Nu avem decât să ne reamintim cazul Indiei, unde tensiunea şi deznădejdea provocate de devalorizarea religioasă a sacrificiului brahmanic au făcut să apară o serie de creaţii strălucitoare fUpanişadele, articularea tehnicilor Yoga, mesajul lui Gautama Buddha, devoţiunea mistică etc.), fiecare constituind, de fapt, o rezolvare distinctă si îndrăzneaţă a aceleiaşi crize (a se vedea capitolele IX, XVII, XVIII, XIX).

Timp de ani de zile am avut în vedere o lucrare scurtă şi concisă, care ar putea fi citită în câteva zile. Căci lectura continuă revelează, prin excelenţă, unitatea fundamentală a fenomenelor religioase şi, în acelaşi timp, noutatea inepuizabilă a expresiilor lor. Lectorul unei atari cărţi ar fi pus în prezenţa imnurilor vedice, a Brahmanelor şi a Upanişadelor, la câteva ore după ce ar fi trecut în revistă ideile şi credinţele din paleolitic, cele din Mesopotamia si Egipt; el ar descoperi Sankara, tantrismul şi pe Milarepa, Islamul, pe Gioacchino da Fiore sau pe Paracelsus, după ce ar fi meditat în ajun asupra lui Zarathustra, Gautama Buddha si a taois-mului, asupra Misterelor elenistice, înfloririi creştinismului, gnosticismului, alchimiei sau mito­logiei Graalului; el ar întâlni pe iluminişti şi pe romanticii germani, pe Hegel, Max Miiller, Freud, Jung şi Bonhoejfer, la puţin timp după ce ar fi descoperit pe Quetzalcoatl şi Viracocha, cei doisprezece Alvări şi Grigore Palamas, pe primii kabbalişti, pe Avicenna sau Eisai.

Vai! această scurtă şi concisă carte nu e încă scrisă. M-am resemnat să prezint, pentru moment, o lucrare în trei volume, în speranţa de a o reduce eventual la un volum de aproximativ 400 de pagini. Am ales această formulă de compromis, mai ales din două motive: pe de o parte, mi s-a părut oportun să citez un număr de texte importante şi insuficient cunoscute; pe de altă parte, am vrut să pun la dispoziţia celor interesaţi în studiul problemelor, bibliografii critice destul de bine puse la punct. Am restrâns deci la minimum notele din subsolul paginilor, şi am grupat în a doua parte a volumului bibliografiile şi discutarea anumitor aspecte trecute sub tăcere sau mai sumar evocate în text. în acest chip, opera poate fi citită în mod continuu, evitând întreruperile provocate de discutarea izvoarelor şi de prezentarea stadiului actual al problemelor. Cărţile de sinteză sau de popularizare prezintă de obicei o listă de titluri la sfârşitul capitolelor. Structura acestei Istorii a credinţelor şi ideilor religioase cerea un aparat critic mai complex, în consecinţă, am divizat capitolele în subsecţiuni, notate cu o cifră şi cu un subtitlu. Cei ce studiază pot consulta, pe măsură ce înaintează cu lectura, stadiul actual al chestiunilor şi bibliografiile reunite în partea a doua a cărţii. Am încercat să stabilesc, pentru fiecare subsecţiune, esenţialul bibliografiei critice recente, fără a ignora lucrările cărora nu le împărtăşesc orientarea metodologică. Cu rare excepţii, nu am menţionat contribuţiile în limbile scandinave, slave sau balcanice. Pentru uşurarea lecturii am simplificat transliterarea numelor şi a termenilor orientali.

Cu excepţia câtorva capitole, această carte reproduce esenţialul cursurilor de Istoria religiilor pe care le-am ţinut, din 1933 până în 1938, la Universitatea din Bucureşti, la Ecole des Hautes Etudes în 1946 şi 1948 şi, din 1956, la Universitatea din Chicago. Aparţin acelei categorii de istorici ai religiilor care, oricare ar fi „specialitatea " lor, se străduiesc să urmă­rească progresele efectuate în domeniile învecinate şi nu ezită să-si familiarizeze studenţii cu diferitele probleme puse de disciplina lor. Consider, într-adevăr, că orice studiu istoric implică o anumită familiarizare cu istoria universală; în consecinţă, cea mai riguroasă „specia­lizare " nuîl dispensează pe savant de obligaţia de a situa cercetările sale în perspectiva istoriei

13

Cuvânt înainte

universale, împărtăşesc, de asemenea, convingerea celor care gândesc că studierea lui Dante sau a lui Shakespeare, ca şi a lui Dostoievski sau Proust este clarificată de cunoaşterea Kâlidâsei, a N6-urilor, sau a Maimuţei-pelerin. Nu e vorba de un pseudoenciclopedistn van si, la urma urmei, sterp. E vorba pur şi simplu de a nu pierde din vedere unitatea profundă şi indivizibilă a istoriei spiritului uman.

Conştiinţa acestei unităţi a istoriei spirituale a omenirii este o descoperire recentă, încă insuficient asimilată. Vom aprecia importanţa sa pentru viitorul disciplinei noastre în ultimul capitol final, discutând crizele provocate de reprezentanţii reducţionismului — de la Marx si Nietzsche până la Freud — şi contribuţiile aduse de antropologie, istoria religiilor, fenomeno­logie si noua hermeneutică; vom putea să cântărim unica, dar importanta creaţie religioasă a lumii occidentale moderne. E vorba de etapa ultimă a desacralizării. Procesul prezintă un interes considerabil pentru savantul, specialist în istoria religiilor; el ilustrează, într-adevăr, camuflarea perfectă a „sacrului", mai precis, identificarea sa cu „profanul".

în cincizeci de ani de studiu, am învăţat multe lucruri de la maeştrii mei, de la colegii şi de la studenţii mei. Tuturor, dispăruţi sau în viaţă, le păstrez cea mai sinceră recunoştinţă. Mulţumesc, de asemenea, dnei Michel Fromentoux, dlor Jean-Luc Benoziglio si Jean-Luc Pidoux-Payot, care si-au dat osteneala să revadă textul acestui prim volum. Ca toate celelalte scrieri ale mele de după 1950, această carte n-ar fi putut f i dusă la capăt fără prezenţa, afecţiunea şi devotamentul soţiei mele. Cu bucurie şi gratitudine îi înscriu numele pe prima pagină a ceea ce va fi probabil ultima mea contribuţie la o disciplină care ne este dragă.

MIRCEA ELIADE

Universitatea din Chicago septembrie 1975

Capitolul I

LA ÎNCEPUT...

COMPORTAMENTE MAGICO-RELIGIOASE ALE PALEANTROPILOR

1. Orientatio. Unelte de făcut unelte. „Domesticirea" focului

în pofida importanţei sale pentru înţelegerea fenomenului religios, nu vom discuta aici problema „hominizării". Ajunge să reamintim că poziţia verticală marchează deja depăşirea condiţiei primatelor. Nu ne putem menţine în picioare decât în stare de veghe. Graţie poziţiei verticale spaţiul este organizat într-o structură inaccesibilă prehominienilor: în patru direcţii orizontale proiectate pornind de la un ax central „sus"-„jos". Altfel spus, spaţiul se lasă orga­nizat împrejurul corpului omenesc, ca întinzându-se în faţă, în spate, la dreapta, la stânga, sus, jos. Pornind tocmai de la această experienţă originară — a te simţi „azvârlit" într-un mediu de o întindere aparent nelimitată, necunoscută, ameninţătoare — se elaborează diferitele moduri de orientatio', căci nu putem trăi mult timp în ameţeala provocată de dezorientare. Această experienţă a spaţiului orientat în jurul unui „centru" explică importanţa diviziunilor şi împărţirii exemplare a teritoriilor, a aglomerărilor şi a locuinţelor, şi simbolismul lor cosmologic1 (cf. § 12).

O diferenţă tot atât de decisa în raport cu modul de existenţă al primatelor este evidenţiată de folosirea uneltelor. Paleantropii nu numai că se foloseau de unelte, dar erau în stare să le şi făurească. Este adevărat că anumite maimuţe folosesc obiecte ca şi cum ar fi „unelte", şi se cunosc chiar cazuri în care le şi prelucrează. Dar paleantropii produc, în plus, „unelte de fabricat unelte". De altfel modul în care se folosesc de unelte este mult mai complex; ei le păstrează în preajma lor, gata să se folosească de ele în viitor. Pe scurt, întrebuinţarea uneltelor nu se limitează la o situaţie particulară sau la un anumit moment specific, cum se întâmplă cu maimuţele. E cazul, de asemenea, să fie precizat că uneltele nu prelungesc organele corpului. Cele mai vechi pietre care se cunosc au fost prelucrate în vederea unei funcţiuni care nu era prefigurată în structura corpului omenesc, în special aceea de a tăia (acţiune diferită de aceea de a sfâşia cu dinţii, sau a zgâria cu unghiile)2. Progresele foarte lente în tehnologie nu implică o dezvoltare, asemănătoare, a inteligenţei. Se ştie că avântul extraordinar al tehnologiei în ultimele două secole nu s-a tradus printr-o dezvoltare comparabilă a omului occidental. De altfel, aşa cum s-a remarcat, „orice inovaţie comporta un pericol de moarte colectivă" (Andre Varagnac). Imobilismul tehnologic asigura supravieţuirea paleantropilor.

„Domesticirea" focului, adică posibilitatea de a-1 produce, de a-1 conserva şi de a-1 trans­porta, marchează, s-ar putea spune, separarea definitivă a paleantropilor de înaintaşii lor zo­ologici. Cel mai vechi „document", atestând utilizarea focului, datează de la Ciu Ku-tien (cea ~.600000), dar e probabil ca „domesticirea" să fi avut loc cu mult înainte şi în mai multe locuri.

1 Experienţa spaţiului orientat este încă familiară omului societăţilor moderne, deşi el nu mai este conştient de valoarea „existenţială" a acesteia.

2 A se vedea Karl Narr, „Approaches to the Social Life of Earliest Mân", pp. 605 sq.

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

16

A trebuit să reamintim aceste câteva fapte binecunoscute pentru a nu pierde din vedere, citind analizele care urmează, că omul preistoric se comporta deja ca o fiinţă înzestrată cu inteligenţă şi imaginaţie. Cât despre activitatea inconştientului — vise, fantezii, viziuni, fabulaţii etc. — putem presupune că ele nu se distingeau decât prin intensitate şi amploare de cele ale con­temporanilor noştri. Dar trebuie să înţelegem termenii intensitate şi amploare în sensul lor cel mai puternic şi cel mai dramatic. Căci omul este produsul final al unei decizii luate „la începutul Timpului": aceea de a ucide pentru a trăi. într-adevăr, hominienii au reuşit să-i depăşească pe „strămoşii" lor, devenind carnivori. Timp de vreo două milioane de ani pale-antropii au trăit din vânătoare; fructele, rădăcinile, moluştele etc., recoltate de către femei şi copii, erau insuficiente pentru a asigura supravieţuirea speciei. Vânătoarea a determinat divi­ziunea muncii după sex, intensificând, în acest fel, „hominizarea"; căci la carnivore şi în toată lumea animală o astfel de diferenţă nu există.

Dar neîncetata urmărire şi doborâre a vânatului au sfârşit prin a crea un sistem sui generis de raporturi între vânător şi animalele masacrate. Vom reveni îndată asupra acestei probleme. Să reamintim pentru moment că „legătura mistică" între vânător şi victimele sale este relevată prin însuşi actul de a ucide; sângele vărsat este întru totul asemănător sângelui omenesc, în ultimă instanţă „legătura mistică" cu vânatul dezvăluie înrudirea între societăţile umane şi lumea animală. A doborî animalul vânat, sau, mai târziu, animalul domesticit, echivalează cu un sacrificiu în care vânătorul şi victima sunt interschimbabile3. Precizăm că toate aceste con­cepţii s-au constituit în timpul ultimelor faze ale procesului de „hominizare". Ele sunt încă active — modificate, revalorizate, camuflate — la mii de ani după dispariţia civilizaţiilor paleolitice.

2. „Opacitatea" documentelor preistorice

Dacă paleantropii sunt consideraţi drept „oameni compleţi" urmează că ei posedau de asemenea un anumit număr de credinţe şi practicau anumite rituri. Căci, aşa cum am reamintit, experienţa sacrului constituie un element în structura conştiinţei. Cu alte cuvinte, dacă se pune problema „religiozităţii" sau a „nonreligiozităţii" oamenilor preistorici, susţinătorilor „nonre-ligiozităţii" le revine sarcina să aducă dovezi în sprijinul ipotezei lor. E probabil că teoria „nonreligiozităţii" paleantropilor s-a impus în vremea evoluţionismului, când tocmai se desco­pereau analogiile cu primatele. Dar e vorba de o neînţelegere, deoarece, în acest caz, ceea ce contează nu este structura anatomo-osteologică a paleantropilor (similară, desigur, celei a primatelor), ci operele lor; şi acestea demonstrează activitatea unei inteligenţe care nu poate fi definită astfel decât „omenească".

Dar dacă s-a căzut de acord, astăzi, asupra faptului că paleantropii aveau o „religie", este greu, dacă nu practic imposibil, de a preciza care era conţinutul acesteia. Totuşi, cercetătorii n-au dezarmat; căci rămâne un anumit număr de „documente-martor" asupra vieţii palean­tropilor, şi se speră, într-o zi, să se reuşească a se descifra semnificaţia lor religioasă. Altfel spus, se speră că aceste „documente" sunt susceptibile să constituie un „limbaj", la fel cum, graţie geniului lui Freud, creaţiile considerate până atunci producţii absurde sau insignifiante ale inconştientului — vise, vise în stare de veghe, fantasme etc. — au dezvăluit existenţa unui „limbaj" extrem de preţios pentru cunoaşterea omului.