Cauzele schismei. Nu se vindecaseră definitiv rănile cauzate Bisericii de criza iconoclastă, când, în a doua jumătate a sec. IX-lea s-a petrecut un fapt nou cu antecedente mult mai vechi, cu urmări nefaste pentru unitatea Bisericii lui Hristos.
După porunca Mântuitorului, învăţătura creştină trebuie propovăduită tuturor neamurilor deopotrivă, fără schimbări sau adăugiri. Orice inovaţie unilaterală în credinţă, cult şi practica Bisericii, fără ştirea şi aprobarea întregii Biserici, a fost totdeauna suspectată ca erezie sau schismă şi înlăturată prin hotărârile Sinoadelor ecumenice sau locale .
Începând din a doua jumătate a secolelor al IX-lea, s-a ajuns, însă, la unele neînţelegeri dogmatice, cultice şi canonice între Bisericile Răsăritului şi Biserica Apusului. Ele erau mai vechi şi au fost semnalate încă de la Sinodul II trulan sau quinisext de la Constantinopol, din 691-692, care a dat pentru înlăturarea lor 102 canoane. Urmarea acestor neînţelegeri a fost regretabila ruptura dintre Biserica Apusului şi Biserica Răsăritului, numită „schismă”.
Prima fază a schismei a început în secolul al IX-lea, iar a doua ei fază s-a consumat la 16 iulie 1054, când cardinalul Humbert a aruncat pe altarul catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol actul de anatemizare asupra patriarhului Mihail Cerularie şi a Bisericii Ortodoxe a Răsăritului.
Vinovaţi de schismă sunt deopotrivă şi grecii, şi latinii. Grecii o atribuie inovaţiilor latine, iar latinii o atribuie separatismului şi orgoliului grecesc. Despărţirea bisericii din sec. IX şi XI n-a fost, însă, opera unor patriarhi de Constantinopol, Fotie sau Mihail Cerularie, nici efectul urii grecilor faţă de latini, nici simplele pretexte de polemică şi de dezbinare confesională. Schisma dintre cele două Biserici are o cauzalitate mult mai complicată. Cauzele ei sunt de ordin politico-religios şi se pot urmări încă din sec. al III-lea.
Cauze politice. Schisma se poate constata şi urmări, încă de când împăratul Diocleţian (284-305)a împărţit Imperiul în două, în anul 286: cel de Răsărit şi cel de Apus. Prin acest act, el înţelegea că există o lume orientală cu concepţiile şi mentalitatea ei, deosebită de cea occidentală. Acelaşi lucru l-a determinat şi pe Constantin cel Mare ( 306-337) să mute capitala, la 11 mai 330, de la Roma la Bizanţ. Prin urmare Roma a rămas pe al doilea plan, pradă năvălirii popoarelor migratoare.
Împărţirea Imperiului de Teodosie cel Mare în 395 între fiii săi Arcadiu, care primeşte Orientul şi Honoriu, care ia Occidentul - este încă o cauză politică a schismei.
Deşi Imperiul s-a reunificat în parte, sub împăratul Iustinian cel Mare, această reunificare nu a putut dura. Roma rămâne mai departe expusă năvalei popoarelor migratoare, în special ale longobarzilor, care din 568 reuşesc să răpească o mare parte din Italia, formând un regat puternic. Consecinţa a fost că episcopii Romei au început să-şi îndrepte ochii către popoarele din Apus, îndeosebi către franci, cerându-le ajutorul. Prin acest fapt, însă se produce o schismă politică. În această situaţie, papa Ştefan al II-lea (752-757) solicită ajutor militar regelui franc Pipin cel Scurt care a distrus între 754-756 regatul longbarzilor din Italia Centrală. Aceste teritorii cucerite de franci au fost dăruite papei Ştefan al II-lea ca „Patrimonium Sancti Petri”, punându-se astfel bazele statului papal numit „Respublica Romanorum” care a durat până în 1870. Bazat pe două documente neautentice: Donatio Constantini şi Decretele pseudo-isidoriene, statul papal, al cărui suveran era papa, putea face concurenţă Imperiului Bizantin.
Iconoclasmul a condiţionat de asemenea, schisma prin faptul că o mulţime de călugări din Răsărit, persecutaţi de împăraţii iconoclaşti din Bizanţ pentru cultul icoanelor, s-au refugiat în secolul VIII la Roma, unde sunt bine primiţi şi trataţi de papă.
După toate acestea, în 800, s-a produs un eveniment de răsunet european, care a concretizat schisma politică dintre Răsărit şi Apus, este vorbe despre încoronarea regelui franc Carol cel Mare (768- 814) ca „împărat roman al Apusului”, de către papa Leon al III-lea, ştirbind astfel strălucirea de care s-a bucurat până atunci Imperiul bizantin.
Este ştiut de asemenea, că începând cu sec. al VII-lea Imperiul roman de răsărit se elenizează tot mai mult, devenind „Imperiul bizantin”, în timp ce Occidentul se latinizează tot mai mult, limba latină extinzându-se ca limbă oficială. Cele două popoare, grecii şi romanii, cu predispoziţii şi înclinaţii diferite, deosebiţi prin limbă, cultură şi civilizaţie, ajung în sec. al IX-lea să nu se mai înţeleagă, să se privească chiar cu răceală şi resentimente. Grecii, moştenitorii unei strălucite culturi şi civilizaţii dispreţuiau pe latini, numindu-i barbari, iar latinii urau pe greci pentru mândria şi dispreţul lor.
Cauzele religioase. Sub aspect religios, schisma de la 1054 a fost motivată de atitudinea diferită a grecilor şi latinilor faţă de înţelegerea şi transpunerea în practică a adevărului de credinţă creştină. Spiritul practic latin făcea ca în Apus să se acorde mai multă importanţă problemelor de cult şi aspectului moral- disciplinar, pe când grecii, înclinaţi spre filosofie şi metafizică, analizau doctrina creştină în profunzime, ceea ce de multe ori a dat naştere la erezii. Anume din acest motiv ei erau acuzaţi de latini ca născocitori de erezii şi chiar eretici.
Chiar înainte de declanşarea disputelor finalizate cu marea schismă, existau între Răsărit şi Apus concepte contradictorii, ca:
a) Tertulian susţinea că Biserica lui Hristos trebuie privită ca o instituţie administrativ- pământească.
b) Predestinaţia harului, concepţia Fericitului Augustin.
c) Primatul papal, concepţia Fericitului Augustin, conform căreia papa deţine pe pământ cele două sceptre „cel al cezarului” şi „cel a lui Dumnezeu”.
d) Purgatoriul, teză introdusă de papa Grigore cel Mare.
e) Acceptarea pascaliei romane în locul celei stabilite de Sinodul I Ecumenic (325).
f)Introducerea în cultul Bisericii a misei romane.
Apoi apusenii nu puteau să fie de acord că patriarhul Ioan IV Postitorul (582-595) şi-a luat titlul de „patriarh ecumenic”. Să menţionăm că „Schisma acachiană ” produsă din cauza Honiticonului, ce era pentru împăcarea monofiziţilor cu Ortodoxia, a fost prima schismă oficială dintre Roma şi Constantinopol, la nivel religios. Ea a durat doar 35 de ani, dar a descoperit adevărata perspectivă a lucrurilor. Putem chiar spune că schisma a existat tot timpul, iar în 1054 s-au nimerit oameni potriviţi pentru a o aduce la un „sfârşit solemn”. Greşiţi sunt atât grecii cât şi latinii. Cu adevărat, politica nu are nimic comun cu Hristos.
Pe lângă acestea apusenii erau acuzaţi de greci de unele practici condamnate de Sinodul II trulan din 691-692 ca: celibatul clericilor, consumarea de animale sugrumate şi de sânge, postul de sâmbăta, mâncarea de ouă şi brânză în sâmbetele şi duminicile Păresimilor, pictarea Mântuitorului sub chipul unui miel.
La acestea s-au mai adăugat altele, pe care le aflăm din Enciclica patriarhului Fotie către scaunele arhiereşti din Răsărit, din anul 867, dintre care cea mai importantă este învăţătura greşită că Sfântul Duh purcede „de la Tatăl şi de la Fiul”- Filioque- pe care latinii l-au adăugat la Simbolul Niceeo-constantinopolitan, cu toate că la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381, Sfinţii Părinţi au stabilit că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl.
Învăţătura Filioque a apărut prima dată la începutul secolului VI în Spania, ca urmare a luptei Bisericii din Spania cu ereticii arieni.
Altă deviere a dogmaticii Bisericii Romano-Catolice este învăţătura despre păcatul primordial. Învăţătura Ortodoxă spune că Dumnezeu l-a făcut pe om fără păcat după fire şi liber după voinţă. Adică era menit pentru o viaţă curată şi desăvârşită într-o permanentă comuniune cu Dumnezeu, dar faptul că omul a păcătuit a depins nu de firea, ci de voinţa lui. Rătăcindu-se omul a acceptat păcatul, ceea ce era şi este împotriva firii lui. Prin păcat omul s-a depărtat de Dumnezeu şi a început să moară. Catolicii însă au făcut din om, prin învăţătura lor, o fiinţă „bolnavă” de la bun început, adică spunând că el a fost aşa creat. Învăţătura lor susţine că omul este o creatură din două părţi opuse după însuşiri una alteia, din trup şi suflet. Până la cădere aceste două substanţe se aflau în armonie datorită harului divin, iar după căderea în păcat, omul pierzând relaţia harică cu Dumnezeu „a rămas gol” şi supus morţii. Prin urmare, catolicii neînţelegând acestea, învinuiesc nu libera voinţă a omului ci pe însuşi Dumnezeu.
Teologii apuseni au îndrăznit să introducă unele schimbări şi în învăţătura Mariologică, adică despre Sfânta Fecioara Maria. Spre deosebire de ortodocşi, ei susţin că Fecioara Maria înainte de a lua în pântece pe Iisus a fost curăţită de păcatul primordial, adică a fost readusă la starea feciorelnică faţă de păcat, în care se afla Eva în Rai. Teologia Catolică merge chiar mai departe, spunând că Maria nici n-a cunoscut păcatul, de la naşterea sa şi până la moarte. Altfel spus, Fecioara Maria nu s-a aflat niciodată sub influenţa păcatului primordial ca alţi oameni.
Trebuie să recunoaştem în acest sens, că învăţătura catolicilor este destul de stranie pe alocuri.
Atât la apuseni cât şi la răsăriteni, punctul culminant al cultului a fost şi a rămas Liturghia. Preoţii apuseni însă, spre deosebire de cei răsăriteni, îşi permiteau să slujească Liturghia de mai multe ori pe zi. Iar începând cu secolul VII, în uzul cultic al Bisericii apusene a intrat obiceiul de a oficia Liturghia, fără participarea credincioşilor.
Putem observa cum în cultul bisericesc, atât în Apus cât şi-n Răsărit se introduceau schimbări care s-au păstrat până în zilele noastre. Astfel, încă în secolul IX, în Apus s-a obţinut ca pâinea euharistică să fie nedospită. Aceasta pentru apuseni avea un efect miraculos.
Dacă în Răsărit, începând cu a doua jumătate a secolului VIII, s-au generalizat Liturghiile Sf. Ioan Gură de Aur şi a lui Vasile cel Mare, atunci în Apus vechile Liturghii galicană şi mozarabică au fost înlocuite cu Liturghia romană. În acest context trebuie să menţionăm de asemenea, că papii Adrian II (867-872) şi Leon VIII (872-882) au îngăduit ca în bisericile slavilor din Apus, supuse jurisdicţiei romane, să fie întrebuinţată „Liturghia Slavă”- traducere în slavonă a Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur. Însă papii care au urmat după ei au interzis-o, înlocuind-o cu misa romană.
Popularitatea misei a contribuit la răspândirea cântării bisericeşti romane, care s-a dezvoltat mai ales prin mănăstiri. În Răsărit a fost compusă o colecţie de cântări, numită Octoih sau „cântarea celor 8 glasuri”. Perioada pro-schismatică s-a mai evidenţiat şi prin dezvoltarea imnografiei bisericeşti. Imnul este o specie a cântecului cultic cu o formă fixă şi un rol bine precizat. În genere forma imno-grafică a cântecului o observăm şi la alte religii procreştine (la asiro-babilonieni şi la indieni, în Vede).
Atât în răsărit cât şi-n Apus şi-a găsit o dezvoltare deosebită cultul clopotelor, cu ajutorul căruia se semnala începutul serviciului divin, precum şi actele cele mai importante din cult.
Arta, la fel ca şi celelalte domenii a bisericesc, a căzut sub influenţa dezbinării Apusului de Răsărit. La rândul lor, grecii erau acuzaţi, cum reiese din actul de excomunicare aruncat de cardinalul Humbert la 16 iulie 1054, pe masa altarului catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol
-
că vând, ca simonienii, darul lui Dumnezeu;
-
că fac eunuci, ca valezii şi-i ridică nu numai la demnităţi preoţeşti, ci şi la episcopat;
-
că rebotează, ca arienii, pe cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi mai ales pa latini;
-
că jură, ca donatiştii, că în Biserică, în afară de Biserica grecilor, a pierit din toată lumea şi Biserica lui Hristos, şi jertfa cea adevărată, şi botezul;
-
că admit, ca nicolaiţii, căsătoria trupească şi o apără pentru slujitorii Sfântului Altar;
-
că spun, ca severienii, că Legea lui Moise este blestemată;
-
ca şi pnevmatomahii şi teomahii au tăiat din Simbolul Credinţei purcederea Sfântului Duh - „Filioque”.
Din cele arătate se vede că fonul aşa numitei înstrăinări dintre cele două
Biserici, care a dus în cel din urmă la marea schismă din 1054, era mult mai grav.
Dostları ilə paylaş: |