Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Patriarhia Ecumenică de Constantinopol: în istoria şi viaţa Bisericii Răsăritului, Patriarhia de Constantinopol, după anul 330, a jucat un rol deosebit de important Misionarii coordonaţi de la Bizanţ au convertit la creştinism pe goţi (strămoşii germanilor), popoarele slave din Europa de Răsărit, precum şi unele popoare din Asia apuseană şi Africa de Nord. Patriarhii de Constantinopol s-au străduit apoi, după căderea sub turci a capitalei bizantine (1453), să ţină nestinsă flacăra Ortodoxiei.

Deşi solicitată insistent, de mai multe ori de-a lungul veacurilor, Biserica Apusului n-a întins mână de ajutor Patriarhiei Ecumenice. Bisericile Ortodoxe din Răsărit vor fi cele care, după 1453, vor ajuta Bizanţul să supravieţuiască. Istoria Patriarhiei Ecumenice cunoaşte cinci etape mai însemnate: de la 330 d. Hr., fondarea Constantinopolului de Sfântul Constantin, până la sfârşitul perioadei iconoclaste, aşa-numita „Biruinţă a Ortodoxiei", în 843; de la 843 sfârşind cu căderea Constantinopolului sub latini în cea de-a patra „Cruciadă" în 1204, urmată de ocupaţie de o jumătate de secol; de la 1261, când este recuperat Constantinopolul de sub ocupaţia latină, de împăratul bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul, până la căderea definitivă sub turcii otomani, în 1453; aşa-zisa „turcocraţie", de la începutul ocupaţiei turceşti în 1453, până la declararea independenţei Greciei, în 1821, sau mai curând 1833, când Biserica Greciei şi-a declarat autonomia faţă de Patriarhie ca Biserică autocefală; perioada modernă, de la 1833 până în prezent. Constantinopolul a fost considerat „Noua Romă" şi a dobândit un primat de onoare, după Roma, prin canonul 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic, hotărâre întărită de canonul 28 al Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes (431), când scaunului de Constantinopol i se atribuie eparhiile Tracici, Asiei Mici şi Pontului.

Trei din cele şapte sinoade ecumenice s-au ţinut la Constantinopol (al II-lea, al V-lea şi al Vl-lea), în perioada 325-787, precum şi foarte multe sinoade locale.

Până în secolul al Xl-lea, personalităţi de prim-rang ale trăirii creştine şi ale culturii au ocupat scaunul spiritual de Constantinopol, precum: Sfântul Grigorie de Nazianz sau Teologul (379-381), Sfântul Ioan Gură de Aur (398-404), Sfântul Ioan IV Postitorul (582-595), Sfântul Tarasie (784-806), Fotie (858-867; 877-886). S-au succedat însă şi păstoriri ale unor patriarhi care, din nefericire, au alunecat în erezii, precum: Macedonie (342-346; 351-360), Nestorie (428-431), Serghie (610-638) ş.a.

În anul 588, patriarhul constantinopolitan Ioan VI Postitorul îşi ia titlul de „patriarh ecumenic".

După schisma de la 1054, Patriarhia Ecumenică va cunoaşte în secolul al XI-lea apogeul jurisdicţiei sale, prin exercitarea protecţiei canonice asupra creştinilor din nordul Africii, Italia de Sud şi Sicilia, Asia Mică, Peninsula Balcanică, Rusia, Armenia şi Ţările Române, numărând cea 600 de scaune episcopale.

Ocuparea Constantinopolului de către cruciaţi în 1204 determină Patriarhia Ecumenică să-şi mute sediul la Niceea, unde rămâne până în 1272.

După cucerirea Constantinopolului de către turcii otomani (29 mai 1453), Patriarhia Ecumenică îşi restrânge considerabil jurisdicţia şi va păstra un primat de onoare în cadrul Bisericilor Ortodoxe naţionale, patriarhul ecumenic fiind „primul între egali".

Turcii au exercitat neîncetat constrângeri asupra Patriarhiei.

Reforme patriarhale. După 1453, libertatea de acţiune a patriarhului constantinopolitan a fost permanent îngrădită. Problemele bisericeşti mai importante erau rezolvate de către Sinodul Endemic (de la grecescul endemos = care se află într-un loc), la care luau parte ierarhii care se aflau ocazional în Constantinopol. Bună parte din aceşti ierarhi reprezentau scaunele episcopale ale patriarhiilor Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, căzute sub turci, care apelau la tronul ecumenic pentru diverse probleme, întrucât numai patriarhul de Constantinopol putea intermedia pe creştini la sultan, în aceste împrejurări, şi Sfântul şi Marele Mir era trimis celorlalte Biserici tot de către patriarhul ecumenic.

În secolul al XVIII-lea, patriarhul Samuil I (1763-1768; 1773 -1774) reformează administraţia patriarhală, înfiinţează Si­nodul Permanent (l764), care preia atribuţiile Sinodului Ende­mic. Primii patru mitropoliţi, din cei 12 care alcătuiau sinodul, rezidau permanent la Constantinopol. Sigiliul patriarhal era împărţit în patru, fiecare din aceştia având câte o parte din el, pecetluirea unei hotărâri importante neputându-se realiza decât prin consensul lor. Intre atribuţii, sinodul număra şi pe cea de alegere a patriarhului ecumenic.

Autorităţile turceşti au boicotat însă şi au nesocotit de cele mai multe ori reformele patriarhale, care priveau respectarea intereselor Bisericii.

Patriarhul Samuil I, la presiunea turcilor, a desfiinţat, în 1766, Patriarhia Sârbă de Pec, iar în 1767, Arhiepiscopia greco-bulgară de Ohrida, pe motivul că într-un singur stat - Imperiul Otoman – nu poate exista decât o patriarhie - cea ecumenică. În timpul ultimei perioade de păstorire a patriarhului ecumenic Grigorie al V-lea (1818-1821), s-a hotărât ca cei 12 mitropoliţi ai Sinodului Permanent să se schimbe din doi în doi ani, adăugânduli-se şi un Consiliu mixt (3 mitropoliţi şi 8 mireni) care gestiona aspectele economice şi civile ale Patriarhiei. Patriarhul ecumenic se alegea de Congresul Electoral (alcătuit din mitropoliţi şi mireni) care propunea sultanului 3 candidaţi, iar acesta desemna pe unul din ei.

Situaţia politică de constrângere şi condiţiile economice precare ale patriarhiilor aflate sub stăpânire turcească le vor determina, secole de-a rândul, să solicite ajutoare din Ţările Române şi Rusia, care, practic, au susţinut Orientul creştin, începând cu secolul al XVIII-lea, exagerarea valorilor naţionale greceşti, adică filetismul (iubirea de neam), va conduce la ingerinţe în Bisericile Ortodoxe naţionale şi va provoca nemulţumiri în rândul acestora.

În timpul Revoluţiei din 1821, turcii au executat pe patriarhul ecumenic Grigorie (l0 aprilie 1821), împreună cu 12 mitropoliţi şi cu un număr mare de clerici şi credincioşi.

La mijlocul veacului al XlX-lea, sultanul Abdul Medgid, sub presiunea Marilor Puteri din Europa, va garanta libertatea creştinilor. Totuşi, evenimentele politice ulterioare vor Iovi integritatea jurisdicţională a Patriarhiei.

În 1928, eparhiile greceşti din Macedonia, nordul Greciei şi vestul Turciei intră sub jurisdicţia Bisericii Greciei, în 1913, cele 20 de mănăstiri din Muntele Athos intră în jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. După 1945, Ţările Baltice vor intra sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei, în 1967, Biserica din Creta dobândeşte autonomia, ieşind de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.

În 1923, patriarhului ecumenic i s-au luat prerogativele politice şi juridice, ca etnarh al creştinilor din fostul Imperiu Turc, acordate de sultanul Mahomed al II-lea în 1453, rămânând numai cu cele religioase. In 1934, preşedintele Turciei, Kernal Ataturk, a interzis ierarhilor şi preoţilor din Turcia purtarea costumului preoţesc. Numai patriarhul ecumenic are îngăduinţa să poarte costumul, tuturor celorlalţi mitropoliţi, episcopi, preoţi etc., interzicându-le acest lucru pe teritoriul Turciei.

În prezent, Patriarhia Ecumenică are în jurisdicţie în Turcia 5 mitropolii, cu un număr total de 20.000 de credincioşi, în afara graniţelor Turciei îşi exercită jurisdicţia asupra celor 20 de mănăstiri din Muntele Athos şi insulele Dodecanez (cca 450.000 de credin­cioşi). Diaspora Patriarhiei Ecumenice numără peste 5 milioane de credincioşi în Europa Occidentală, America de Nord şi de Sud, Australia şi Noua Zeelandă.

Dintre patriarhii ecumenici cei mai reprezentativi ai secolului XX, se disting Athenagora (1949-1972) şi actualul patriarh, Bartolomeul (din 2 noiembrie 1991). Titulatura întâistătătorului acestei Biserici este „arhiepiscop de Constantinopol - Noua Romă şi patriarh ecumenic”.

Sediul Patriarhiei Ecumenice se află la biserica „Sfântul Gheorghe" din cartierul Fanar al Istanbulului.