Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Cauzele generale

Propagarea creştinismului a întâmpinat de la început unele piedici şi greutăţi. La Ierusalim, Apostolii au avut de suferit arestări, ameninţări, închisoare. Comunitatea creştină a avut ca martiri pentru început: pe diaconul Ştefan, pe apostolul Iacob al lui Zevedeu şi pe creştinii cei prigoniţi „până la moarte” de Saul.

Creştinismul a cunoscut opoziţia multor iudei care porneau prigoană contra lor. Sf. Ap. Pavel a avut mult de suferit din partea lor şi a fost de câteva ori în pericol de moarte. Ideii denunţau uneori pe Apostoli mulţimii sau autorităţilor romane, ca să-i pedepsească. Îndepărtarea creştinilor de sinagogă, în diaspora, despărţirea lor de iudeii angajaţi în războiul iudaic au făcut să crească şi mai mult ura contra lor. Această ură s-a manifestat fie prin persecuţii sângeroase (ca uciderea lui Iacob „fratele Domnului”), fie prin calomnii şi batjocuri la adresa lui Iisus Hristos, fie prin blesteme, fie prin acuzaţii împotriva creştinilor, motiv pentru care Tertulian numeşte mai târziu sinagogile „fontes persecutionum”.

Persecuţiile propriu-zise, cele îndurate de creştini din partea mulţimii păgâne şi a autorităţilor romane, au fost mult mai grele, de lungă durată şi au pus uneori Biserica în grea cumpănă. Persecuţiile sângeroase au început sub Nero (54-68) şi au durat până la începutul secolului al IV-lea. Prin edictul de la Milan din ianuarie 313, Constantin cel Mare (306-337) pune capăt persecuţiilor în Imperiul roman. Acestea nu au fost continui, dar au ţinut ceva mai mult de jumătate din timpul de la 64 la 313.

De obicei, persecuţiile sunt numite după împăraţi. Lactanţiu socoteşte şase, Sulpiciu Sever- nouă, Augustin şi Paul Orosiu zece. După caracterul şi gravitatea lor, persecuţiile se pot împărţi în 2 sau 3 perioade. Înainte de împăratul Deciu (249-251), persecuţiile au fost incidentale şi locale. Începând cu împăratul Deciu, ele au devenit sistematice şi generale, adică se aplicau printr-un edict imperial în tot Imperiul roman. De la Nero şi până la Domiţian (81-96), creştinii au fost socotiţi o sectă iudaică şi confundaţi cu iudeii. De la Domiţian înainte, ei sunt deosebiţi de iudei şi persecutaţi ca religie nouă şi nepermisă.

Din alt punct de vedere, domnia lui Septimiu Sever (193-211) se poate socoti de asemenea ca un moment nou în istoria persecuţiilor, prin interzicerea prozelitismului creştin. De la împăratul Deciu, persecuţiile sunt dezlănţuite de autorităţile romane şi dobândesc un caracter general, până atunci creştinii fiind urmăriţi din iniţiativa mulţimii păgâne.

În sec. I, legislaţia persecutoare e nesigură şi necunoscută. De la Traian (98-117) se aplică de regulă la judecarea creştinilor rescripte imperiale. Rescriptul este o dispoziţie oficială, provizorie şi limitată, care se aplica într-o cetate sau o provincie, nu în întregul imperiu.

De la Deciu, creştinii sunt urmăriţi pe baze de edicte speciale. Edictul era o adevărată lege de stat, cu aplicare generală şi obligatorie.

Persecuţiile au fost de mai multe feluri:

Cauze religioase. Creştinismul era o lege nouă, monoteistă, morală, absolută, pe când păgânismul era o religie veche, politeistă, idolatră, decăzută. Contrastul era evident şi esenţial. Păgânii nu înţelegeau o religie fără temple, fără reprezentări plastice, fără zei şi jertfe. Romanii deşi tolerau celelalte religii, chiar şi iudaismul, în creştinism vedeau „o superstiţie nouă şi răufăcătoare”, o religie suspectă. Credinţa creştină era socotită nelegiuire, ateism. Necunoaşterea şi neînţelegerea învăţăturii creştine, mai ales întruparea lui Dumnezeu, în vierea morţilor şi a cultului, ducea la răstălmăciri şi la acuzaţii grave care făceau din creştinism un cult secret şi periculos, magie, farmece, o caricatură religioasă. Orice calamitate naturală abătută asupra Imperiului roman era atribuită creştinilor, care prin dispreţul lor faşă de zei, faşă de religia strămoşilor mânie zeii şi trimit aceste nenorociri asupra oamenilor.

Cauze politice. Legătura dintre religie, stat şi viaţa publică scotea şi mai mult în evidenţă contrastul dintre creştinism şi păgânism, ea transforma combaterea politeismului şi a idolatriei de către creştini în atitudine duşmănoasă faţă de stat şi societate. Politeismul era amestecat în toate manifestările vieţii publice şi de stat. Obligaţiile religioase erau adevărate datorii civice. Şi poporul, şi conducătorii, şi preoţii, şi filozofii timpului vedeau în creştinism o religie funestă pentru stat, pentru societate şi cultură. Ideea păgânilor că statul este protejat de zei, că lor li se datorează puterea şi gloria Imperiului roman şi că nenorocirile vin din cauza creştinilor, care jignesc şi supără pe zei, făcea ca păgânii să vadă în creştini duşmani ai statului.

Cultul împăratului a fost una din cauzele cele mai de seamă. El constituia o adevărată religie de stat şi era o obligaţie cetăţenească. Refuzul creştinilor de a participa la cultul împăratului era socotit ca un act de ofensă a majestăţii imperiale, o crimă de ofensă a religiei şi divinităţii.

Cauze moral-sociale. Prejudecăţile şi ura păgânilor se manifestau la început în aprecierile asupra vieţii morale a creştinilor. Aceştia căutau să-i compromită pe creştini, ca să-i facă odioşi societăţii. Creştinii erau acuzaţi că ucid copii la cultul lor şi se hrănesc cu sângele şi carnea lor, neînţelegând ei Taina Sfintei Împărtăşanii, în care pâinea şi vinul sunt prefăcute prin harul Sfântului Duh în Trupul şi Sângele Domnului Hristos. Ei mai erau socotiţi imorali, fiind acuzaţi de desfrâu, incesturi. Cei de sus vedeau în creştini elemente vulgare şi-i dispreţuiau, pentru că se recrutau mai mult din clasele modeste. Prin urmare, creştinismul era considerat drept o religie de sclavi, de ignoranţi, de oameni inferiori. Prin viaţa lor retrasă, prin abţinerea lor de la anumite meserii, prin critica pe care o făceau păgânilor, prin refuzul unora de a se supune serviciului militar, creştinii păreau păgânilor inutili societăţii, buni de nimic. Pentru toate aceste motive, creştinii erau urâţi de păgâni, socotiţi periculoşi, mizantropi, îndărătnici, nebuni, subversivi, conspiratori, trădători iar creştinismul o religie odioasă. Mai mult chiar decât atât, unii împăraţi şi guvernatori, care nu vedeau nici un pericol din partea creştinilor în vederea păstrării ordinii morale şi de stat, cedau presiunii mulţimii şi persecutau pe creştini.