Moldovan Vilhelm

R e p e t i ţ i e

1. Care sunt cele trei forme prin care s-a dat revelaţia lui Dumnezeu?

Răspuns: Natura, Scriptura şi Isus Hristos.

2. Este Biblia o operă omenească?

Răspuns: Privind originea ei, Biblia are o dublă latură: una, ca formă, omenească, fiind scrisă de unelte omeneşti, şi una esenţială, divină, deoarece conţinutul ei provine direct de la Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, care a inspirat autorii omeneşti ai Bibliei.

3. Arată câteva din dovezile care atestă originea divină a Bibliei.

Răspuns: a) Autorii ei recunosc că opera lor, în conţinut, nu le aparţine, ci le-a fost insuflată de Duhul lui Dumnezeu.

b) În ciuda mulţimii autorilor ei, Biblia este o carte unitară.

c) Profeţiile cuprinse în cărţile ei s-au împlinit iar altele sunt în curs de împlinire.

d) Biblia are puterea de a contribui la tranformarea caracterului cititorilor ei, o calitate neobişnuită pentru o operă de origine pur omenească.

4. Ce poţi afirma despre autoritatea şi suficienţa Scripturilor?

Răspuns: a) Numai Biblia singură poate constitui o regulă a credinţei şi a datoriilor morale ale unui creştin.

b) Descoperirea lui Dumnezeu dată în Biblie este suficientă pentru mântuirea omului, de aceea nu este nevoie ca ea să fie completată, din contră, Dumnezeu a interzis să adăugăm sau să omitem ceva din adevărurile ei.

5. Care datorie a creştinului se desprinde din recunoaşterea originii şi chemării divine a Scripturii?

Răspuns: Ar trebui să cercetăm zilnic Scriptura, pentru propria noastră nevoie spirituală.

6. Care este regula de bază a interpretării Bibliei?

Răspuns: Scriptura este cel mai bun comentariu al ei. Interpretarea trebuie făcută gramatical, istoric, geografic şi duhovnicesc.

Concluzii dogmatice

În baza dovezilor biblice citate mai sus, noi, Adventiştii de Ziua a Şaptea credem că Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament sunt insuflate de Dumnezeu, formând revelaţia vie, suficientă şi autentică a lui Dumnezeu. Credem că ele constituie singura şi infailibila regulă în ce priveşte credinţa şi felul de vieţuire creştină şi că tradiţia nu poate fi hotărâtoare în problemele de credinţă.

Concluzii etice

Deoarece Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie cercetată zilnic cu sârguinţă, dar nu ca pe o carte obişnuită de lectură. Nu ar trebui să o deschidem fără rugăciune şi fără un spirit umil de supunere.

“Biblia este vocea lui Dumnezeu care ne vorbeşte tot aşa de sigur, ca şi cum L-am auzi cu urechile noastre. Dacă înţelegem acest lucru, cu ce veneraţie ar trebui să deschidem Cuvântul lui Dumnezeu şi cu câtă ardoare ar trebui să cercetăm principiile lui! Studiul şi contemplarea Scripturilor ar fi privite ca o audienţă la Cel Nemărginit.”7)

Note suplimentare teologice

Canonul biblic:

“Canon”, un cuvânt grecesc, de obârşie semitică, înseamnă toiag sau trestie de măsurat. În teologie are semnificaţia unei legi, prescpripţii, reguli sau a unei reguli de credinţă, a unei hotărâri colective. Sub denumirea de “canonul biblic” înţelegem acele cărţi ale Vechiului şi Noului Testament care au fost recunoscute ca fiind inspirate. După o tradiţie rabinică veche, Sinodul iudeu din

Iamnia

(100 d.Hr.) a consfinţit cele 39 de cărţi ca formând canonul ebraic. Aceste cărţi au fost grupate în trei categorii: legea (Torah), profeţii (Nebi’im) şi scrierile (Ketubim). Din prima categorie făceau parte cele 5 cărţi ale lui Moise. Din cea de a doua: profeţii mari şi mici, plus cărţile istorice, rapoartele scrise despre cele două regate iudaice. Din cea de-a treia categorie făceau parte cărţile înţelepciunii iudaice: Psalmii, Iov, scrierile lui Solomon şi cărţile istorice mici (Rut, Ezra, etc.).

Canonul Noului Testament este format din 27 de cărţi şi cea mai veche recunoaştere canonică datează din 180 d.Hr. (Canonul Muratori). În această colecţie nu figurează Epistola către Evrei, 1şi 2 Ioan şi 2 Petru. În lista lui Athanasius din Alexandria (367d.Hr.) figurează deja toate cele 27 de cărţi cunoscute de noi în cadrul Noului Testament. Recunoaşterea lor oficială s-a făcut de către sinoadele din

Roma (382),

Hippo (393) şi

Cartagena (397).

Apocrifele:

“Apokryphos” (gr.) înseamnă ascuns, dosit, secret, tainic. În această categorie se includ în primul rând acele cărţi ebraice care nu au fost canonizate de sinodul din Iamnia, dar apar în versiunea greacă Septuaginta printre cărţile Vechiului Testament. Amintim doar câteva dintre aceste cărţi: Cartea lui Tobit, Iudita, Baruh, Ezdra, Isus fiul lui Sirah, Susana, Bel şi Balaurul, Cărţile Macabeilor, etc. Acestea sunt cărţi neautentice, căci nu corespund criteriilor unor cărţi realmente inspirate. Sixt din Siena (1549) le-a denumit “deuterocanonice” şi au fost canonizate pentru uzul bisericii romano-catolice cu ocazia Conciliului din Trident (1546). Marea familie a bisericilor protestante nu le recunoaşte ca fiind canonice.

Dar şi literatura Noului Testament cunoaşte cărţi apocrife, cum ar fi: Evanghelia egipteană (sec. 2), cea atribuită lui Petru (sec. 2), lui Toma (descoperită în Egipt în anul 1946), lui Iacov şi lui Nicodim (sec. 4), etc. Se cunosc în total cam 50 de evanghelii apocrife, bineânţeles nici una nu a fost canonizată, recunoscută printre cele autentice şi inspirate.

Limbile Bibliei:

Cuvântul lui Dumnezeu este cunoscut de noi prin traducerile apărute în limba noastră. O traducere oricât de perfectă ar fi, niciodată nu va reuşi să echivaleze cu originalul.

I. Cu puţine excepţii, Vechiul Testament a fost scris în limba ebraică, fapt pentru care textul critic (ştiinţific) pus la punct de Kittel şi Kahle, poartă titlu de “BIBLIA HEBRAICA”. Există însă pasaje din Vechiul Testament (ca de exemplu, fragmentul din Daniel 2,4 până la cap. 7,28), care au fost scrise în aramaică (siriană), limba oficială a ţinuturilor din apusul imperiului ahemenid (Medo-Persia), apoi sub dominaţia diadochilor seleucizi (198-63 în.Hr.) a devenit limba de circulaţie a Palestinei. În Iudeea, pe timpul Mântuitorului se vorbea numai limba aramaică. Ebraica a fost folosită în sinagogi pentru citirea Torei, iar un meturgemam (translator) traducea textul sfânt în aramaică, spre a fi înţeles de popor. Astfel au luat fiinţă targumurile, acele manuscrise siriene care au fost o combinaţie de traducere şi comentariu al Torei ebraice. Aceste manuscrise nu au importanţă în evaluarea textului original ebraic, dar au o valoare inestimabilă în cunoaşterea limbii în care a predicat Domnul Isus Hristos.

II. Noul Testament a fost scris, fără excepţie, în limba greacă, într-un dialect mai puţin literar, numit “koine” (comun). A fost limba soldaţilor romani, care cutreierau provinciile răsăritene aflate sub influenţă elenă.

Rapoartele lui Luca sunt scrise în limba cea mai literară. Pavel vorbea un “koine” greoi, plin de ebraisme şi aramaisme, greu de înţeles pentru un elin, dar uşor inteligibil pentru un palestinian.

Scriptura şi tradiţia:

Prin tradiţie, sau predanie, înţelegem învăţătura bisericii transmisă oral la începuturile creştinismului, care mai târziu au fost fixate în scris. Protestantismul insistă foarte viguros asupra doctrinei că Biblia este singura bază autorizată a cunoaşterii noastre de Dumnezeu, descoperită în Isus Hristos, şi că tradiţia nu poate constitui un izvor egal cu al revelaţiei divine. Reformatorul Ulrich Zwingli, enunţând principiul “Sola Scriptura”, susţinea că “este o eroare să afirmi că Scriptura nu are valoare fără mărturia bisericii”. Cu ocazia Conciliului din Trident (1563) s-a formulat acea teză contra reformaţiunii, care a declarat că Scriptura şi tradiţia sunt două izvoare de importanţă egală a revelaţiei. Aproape aceeaşi greşeală s-a strecurat şi în poziţia protestantismului liberal, când a identificat revelaţia divină cu credinţa mărturisită a bisericii.

Interpretarea Scripturilor:

Acelaşi Conciliu din Trident a pus interpretarea Scripturilor exclusiv în mâna bisericii şi a interzis orice altă explicaţie. În protestantism, deoarece primatul Scripturii corespunde cu primatul credinţei (Sola Fide), un alt principiu de bază al reformaţiunii, Biblia devine realmente “Cuvântul lui Dumnezeu”, prin mărturia lăuntrică a Duhului Sfânt şi această mărturie actualizează solia de atunci şi de acolo, făcând-o vie pentru acum şi aici. Acest principiu stă la baza hermeneuticii şi a omileticii teologiei nou-reformatoare, iniţiată de teologul reformat Karl Barth (1886-1968).

Adventiştii de Ziua a Şaptea cred că cea mai sigură interpretare a Scripturilor este comentariul primit prin inspiraţie din acelaşi izvor, din care rezultă însăşi Biblia, fapt pentru care dau prioritate comentariilor Spiritului Profetic faţă de comentariile obişnuite.

Inspiraţia verbală: Timpul celei de a doua şi a treia generaţii protestante (1600-1660) este cunoscut în istoria bisericească ca fiind era pro-testantismului ortodox. Hermeneutica acestei ere se caracterizează prin susţinerea inspiraţiei verbale a Bibliei. Ei afirmau că totul, chiar şi punctuaţia Bibliei, a fost insuflat de Duhul Sfânt şi că autografii ei au fost numai “calami viventes et scribentes” (Calov), adică pene vii şi scriitoare. Nu admiteau posibilitatea ca, de pildă, vedeniile primite de prooroci să fi fost exprimate de ei în propriile lor cuvinte umane, în care conţinutul, esenţa soliei divine să fi fost descrisă în cuvintele nedesăvârşite ale graiului uman de rând. Prin această atitudine extremistă, involuntar, au pregătit terenul criticii iluministe, care s-a axat pe criticarea laturii literar-gramaticale greoaie ale unor texte sfinte, cu concluziile ei sceptice şi - câteodată - cinice, la adresa inspiraţiei Scripturilor.

Fundamentalism: Acest curent teologic al protestantismului american este continuarea ortodoxiei protestante europene şi îşi are obârşia în confruntările cu modernismul teologic, mai cu seamă în polemicile susţinute pe teme ştiinţifice, în problema teoriei evoluţioniste. Denumirea îşi are originea în eseurile polemice, cu titlul The Fundamentals (fundamentele sau bazele). În teologie, curentul mai este cunoscut şi prin denumirea de neo-ortodoxism. La ora actuală el este mai degrabă o atitudine religioasă, decât o mişcare religioasă, şi duce o luptă ironică şi paradoxală împotriva noii versiuni engleze a Bibliei (Revised Standard Version), neadmiţând posibilitatea căutării exegetice a unor sensuri mai profunde sau mai delicate ale expresiilor ebraice şi greceşti.

1) E.G. White, Calea către Hristos, Bucureşti, 1980, p. 7-9.

2) E.G. White, T.V., Introducere, VI, VII.

3) E.G. White, M. 8, 319.

4) E.G. White, T.V., p. 204-205.

5) E.G. White, 2 M, 262.

6) E.G. White, T.V., 598.

7) E.G. White, M. 6, 393.

Cuprins