Moldovan Vilhelm

R e p e t i ţ i e

1. Este Duhul Sfânt o Persoană divină sau numai o putere divină?

Răspuns: Duhul Sfânt este a treia Persoană a Dumnezeirii. Nu este doar o putere sau o emanaţie divină reală, deoarece are aceleaşi atribute personale, care sunt comune şi cu Tatăl şi cu Isus Hristos.

2. Care sunt lucrările cele mai importante ale Duhului Sfânt?

Răspuns: Duhul Sfânt a participat, alături de Tatăl şi Isus Hristos, la opera creaţiunii. El transformă caracterul oamenilor, convinge sufletele despre păcat şi le descoperă tot adevărul. Prin împărţirea darurilor spirituale, conduce efectiv Biserica şi sigilează pe cei care au obţinut dreptatea lui Hristos.

3. Care este însemnătatea celor două Ploi simbolice, a celei Timpurii şi Târzii?

Răspuns: Prin expresiile de “Ploaie Timpurie” şi “Ploaie Târzie” înţelegem două perioade de revărsare a Duhului Sfânt: Ploaia Timpurie a fost revărsată în ziua Cincizecimii din timpul apostolilor, iar cea Târzie va fi revărsată înainte de încheierea timpului de har. Ploaia Timpurie mai înseamnă şi lucrarea Duhului Sfânt asupra caracterului credincioşilor, în procesul transformării caracterului.

Concluzii dogmatice

Duhul Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii, a conlucrat cu Tatăl şi cu Fiul la opera creaţiunii. El a inspirat pe scriitorii Bibliei; a fost prezent în viaţa Domnului Isus. El a fost trimis de Tatăl şi Fiul şi rămâne totdeauna cu noi. El convinge sufletele de păcat, le face să se nască din nou şi le descoperă tot adevărul. El conduce Biserica prin darurile spirituale şi în timpul de faţă.

Concluzii etice

“Duhul Sfânt este o Persoană divină, vrednică de adorare, credinţă şi iubire. Nerecunoscându-L ca atare, noi frustrăm o Fiinţă divină de ceea ce I se cuvine.”13) De aceea se cuvine să-L cinstim, să-L adorăm şi să I ne supunem ca şi Tatălui şi Fiului.

Noi trebuie să ascultăm de îndemnul lăuntric al Duhului. Regretul, părerea de rău, îndemnul lăuntric la trăirea unei vieţi mai sfinte sunt dovezi că mai avem har, deoarece Duhul Sfânt încă este activ asupra conştiinţei noastre.

Dacă nu ne supunem Duhului Sfânt, dacă în mod voit, în mod conştient, rămânem în păcat, Duhul Sfânt Se retrage din viaţa noastră. Această părăsire poate fi egală cu lepădarea noastră.

Note suplimentare teologice

Simbolul Niceo-Constantinopolitan: Credem “în Duhul Sfânt, Domnul, Făcătorul vieţii, care purcede din Tatăl, care trebuie adorat şi proslăvit împreună cu Tatăl şi cu Fiul, Cel care a vorbit prin prooroci.”14)

Pneumatomahism:

Sau “macedonienii”, o erezie a episcopului Macedonius, din Constantinopol, care susţinea că Duhul Sfânt nu este egal cu Tatăl şi cu Fiul în Dumnezeire, consubstanţialitate. Numele lor derivă de la un cuvânt compus din limba greacă: pneuma = duh şi maché = luptă. Ca semiarieni, la baza ideii ariene “homoiusios”, au acceptat Dumnezeirea Fiului, dar considerau că Duhul Sfânt este “mai mic” decât Tatăl şi Fiul. Speculaţiunea lor avea un pronunţat caracter gnostic, deoarece afirmau să eonii emanaţi de principiul major sunt în raport direct de nedesăvârşire cu distanţa ce-i desparte de “centru”. Erezia a fost condamnată în anul 381 cu ocazia sinodului din Constantinopol.

Montanismul:

O sectă bigotă, ascetică din secolul II, curent iniţiat de Montanus din Phrygia. Dintre învăţăturile lui extremiste, doctrina despre Paraclet (Mângâietorul) are o trăsătură comună cu unele curente harismatice din timpul nostru. Bazat pe cuvintele Mântuitorului: “Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul (Paraclet), Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul…” (Ioan 16,12-13), Montanus susţinea că impresiile personale sau visurile credinciosului au o importanţă superioară faţă de Cuvântul scris. Un discipol al lui scria: “Dacă Hristos a desfiinţat învăţătura lui Moise, deoarece de la început nu a fost aşa (Matei 19,8),… de ce nu ar putea Paracletul (Mân- gâietorul) să desfiinţeze ceea ce a permis Pavel de la sine, deoarece nici cea de-a doua căsătorie nu a fost de la început?!”15) Mişcarea a trăit secole de-a rândul, în mici grupuri divizate între ele.

Glossolalia:

Sau vorbirea în limbi, de la “glossais lalein” (gr.) = a vorbi în limbi, sau a vorbi în alte limbi, dar nu ca poliglot prin învăţarea unei limbi, ci ca un dar spiritual, special, datorită căruia cineva înzestrat prin Duhul să poată vorbi într-o limbă neânvăţată de el. De fapt, este darul descris în raportul despre ziua Cincizecimii (Fapte 2,4). În concepţia harismaticilor, este o practică săvârşită într-un extaz “inspirat”, o vorbire nu după tiparele lexicale ale unei limbi omeneşti, fapt pentru care un prooroc trebuie să “transpună” în limbaj obişnuit sunetele neinteligibile ale unui vorbitor harismatic.
Întemeiaţi pe raportul biblic din Fapte 2,7-11, Adventiştii cred că darul se referă la limbi obişnuite, cu scopul ca Evanghelia să fie propovăduită în toate limbile umane. (Matei 24,14; Apoc. 14,6). Este lesne de înţeles că un grup restrâns de oameni, care vorbeau limba locală, ar fi putut face faţă cu greu unei însărcinări mondiale, fără primirea unui astfel de dar, care să înlesnească contactul cu semenii lor, care vorbeau limbi diferite de cea a lor.

“În timpul diasporei, iudeii au fost risipiţi pe toate teritoriile locuite ale pământului, şi în exilul lor au învăţat să vorbească în diferite limbi. Mulţi dintre ei se aflau acum în Ierusalim, participând la festivalele religioase. Toate limbile cunoscute au fost reprezentate de cei adunaţi. Această diversitate a limbilor ar fi fost un mare obstacol pentru proclamarea Evangheliei; într-un mod miraculos, Dumnezeu a suplinit această deficienţă a apostolilor. Duhul Sfânt a făcut pentru ei ceea ce ei înşişi nu puteau săvârşi o viaţă întreagă. Ei puteau acum proclama adevărul Evangheliei şi în străinătate, vorbind cu precizie limbile acelora pentru care trebuia să lucreze. Acest dar miraculos a fost o puternică demonstraţie pentru lume că chemarea şi trimiterea lor au fost pecetluite de Cer. De acum încolo vorbirea apostolilor a fost curată, simplă şi precisă, indiferent dacă vorbeau în limba lor nativă sau într-o limbă străină.”16)

Avem rapoarte că în Mişcarea Millerită şi în perioada timpurie a Mişcării Advente, darul limbilor s-a manifestat în mai multe ocazii, ca şi în timpul apostolilor. E.G. White descrie o astfel de întâmplare petrecută cu fr. Ralph, în “Present Truth”, I, nr. 5, decembrie 1849.17)

Un alt caz s-a petrecut chiar cu E.G. White

la conferinţa în corturi din Hanford, California, în anul 1904, când predica rostită în engleză a fost perfect înţeleasă de o ascultătoare germană, care nu cunoştea limba engleză.18) Asemenea manifestări ale darului s-au constatat în multe împrejurări ale misionarilor noştri.

Trebuie să ţinem cont de faptul că situaţia noastră actuală este mult diferită de cea a bisericii apostolice. Zilnic, tipografiile scot de sub presă materiale tipărite în mii şi mii de limbi. Niciodată nu au stat la îndemâna celor dornici de a învăţa o limbă străină atâtea materiale ajutătoare ca astăzi.

E.G. White sfătuieşte tânăra generaţie

să folosească zilnic ocaziile prielnice pentru învăţarea unor limbi străine.19) Astăzi noi suntem privilegiaţi faţă de biserica primară şi prin faptul că dispunem de cadre specializate aproape în toate limbile importante de pe glob, ceea ce este un imens ajutor în proclamarea soliei. Deci să nu ne imaginăm că lumea trebuie convinsă prin acest dar al Duhului Sfânt.
“Avem de făcut o mare lucrare.

Lumea va fi convertită nu prin vorbirea în limbi, sau prin facerea de minuni, ci predicându-L pe Hristos, Cel crucificat.”20)

Dar nu este exclusă posibilitatea ca darul limbilor să fie repetat în modul cunoscut din istoria bisericii primare, cu ocazia încheierii lucrării:

“Cu o ardoare încrezătoare mă uit către timpul când evenimentele zilei Cincizecimii se vor repeta cu o mare putere ca în acele zile… Atunci, ca şi în Ziua Cincizecimii, lumea va auzi adevărul rostit către ea, fiecare om în propria sa limbă… Facă Domnul Dumnezeu ca poporul Său să fie ajutat să-şi cureţe templul sufletului de toată murdăria şi să menţină o atât de strânsă legătură cu El, încât să fie părtaş al Ploii Târzii, când ea va fi revărsată.”21)

*

1) E.G. White, H.L.L., 494.

2) L.R. Froom, Venirea Mângâietorului, Bucureşti, 1946, 15. Autorul face referire la expresia “to pneyma”, din limba greacă, cum se foloseşte în manuscrisele originale ale Noului Testament.

3) Idem, 15.

4) Idem, 16.

5) S.D.A. Bible Commentary, V. 395.

6) E.G. White, H.L.L., 234.

7) E.G. White, idem, 493.

8) E.G. White, C.H., 1980, 112.

9) S.D.A. Encyclopedia, 687.

10) F.M. Wilcox, Ploaia Timpurie şi Târzie, 49.

11) E.G. White, M.P., 441.

12) E.G. White, idem, 445.

13) R.A. Torey, The Fundamentals, I, 55.

14) H. Bullinger, Confesiunea Helvetică, II, 198.

15) Tertullian, Monogamia, cap. 14.

16) E.G. White, F.A., 39-40.

17) Facsimiles of Two Earliest S.D.A. Periodicals, 1946, 35.

18) W.E. Read, The Gift of Tongues, The Ministry, aug. 1964, 20.

19) E.G. White, Counsels to Parents and Teachers, 516.

20) E.G. White, M.P., 424.

21) E.G. White, Review and Herald, 20 iulie 1886.