Moldovan Vilhelm

IV. Funcţiile lui Isus Hristos

1. Numeşte cele şapte funcţii care Îi sunt atribuite de Scripturi Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu:

a) Creator: Ioan 1,1-3; Evrei 1,1-2.

b) Legiuitor: Iacov 4,12; 1 Corinteni 10,1-4.

c) Profet: Ioan 6,14; 7,40.

d) Mântuitor: Ioan 4,42.

e) Mijlocitor (Mare Preot): 1 Tim. 2,5; Evrei 4,14.

f) Judecător: Fapte 10,42.

g) Împărat: Apoc. 19,13-16.

Notă: Pornind de la cuvântul “uns” (Mesia, Christos) reformatorii Îi atribuiau Domnului Hristos trei funcţii, care în Vechiul Testament necesitau ungerea: funcţia de profet, preot şi împărat. În lucrarea Sa de profet, reformatorii înţeleg învăţăturile şi vindecările Mântuitorului. În activitatea Sa de Mare Preot, se includ suferinţele, moartea, deci lucrarea specială de ispăşire. În cercul activităţii de Împărat intră învierea, înălţarea la cer, şederea la dreapta Tatălui, domnia şi judecata viitoare.

Adventiştii de Ziua a Şaptea recunosc din Sfintele Scripturi cele şapte funcţii distincte ale lui Isus Hristos enumerate mai sus.

R e p e t i ţ i e

1. Ce înţelegem prin preexistenţa lui Isus Hristos?

Răspuns: Prin “preexistenţă” înţelegem că Domnul nostru Isus Hristos, ca Dumnezeu-Fiul, există din veşnicii, deci înainte să Se fi născut ca om în Betleem.

2. Ce crezi despre divinitatea Domnului Hristos?

Răspuns: Cred că Isus Hristos este a doua Persoană a Dumnezeirii, prin care au fost create toate lucrurile.

3. Cum poate fi concepută dubla natură a Domnului Hristos?

Răspuns: Isus Hristos, pe lângă faptul că este Dumnezeu adevărat, prin întrupare, a devenit şi om adevărat. Cele două naturi sunt unite astfel în persoana Sa că, nu sunt nici amestecate, nici despărţite între ele.

4. Enumeră funcţiile Domnului Hristos:

Răspuns: În Scripturi, noi recunoaştem următoarele funcţii ale lui Isus Hristos: Creator, Legiuitor, Profet, Mântuitor, Mijlocitor, Judecător şi Împărat.

Concluzii dogmatice

Eternul Fiu al lui Dumnezeu, prin care toate lucrurile au fost create, ne-a revelat adevăratul caracter al Dumnezeirii, a desăvârşit salvarea omenirii şi va proceda la judecarea lumii. Dumnezeu adevărat din veşnicii, El a devenit om adevărat, omul Isus, Hristosul. A fost conceput de Spiritul Sfânt şi născut de fecioara Maria. Ca un exemplu al nostru, a trăit şi a îndurat ispite ca oricare fiinţă umană, însă fără a păcătui. El a exemplificat în mod perfect dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu. A suferit şi a murit în mod voluntar pentru păcatele noastre şi în locul nostru, iar a treia zi a înviat din morţi în trup. A fost dovedit ca Mesia promis de Dumnezeu, prin minunile Lui, prin mărturia proorocilor Vechiului Testament şi prin învierea Sa din morţi. S-a înălţat la ceruri pentru a sluji în Sanctuarul Ceresc în favoarea noastră. Iarăşi va să vină în mărire pentru salvarea finală a poporului Său şi pentru restatornicirea tuturor lucrurilor.

Concluzii etice

În vederea împăcării noastre cu Dumnezeu, în primul rând trebuie să recunoaştem că avem nevoie de un Mântuitor. Apoi, prin credinţă, să-L primim pe Isus Hristos ca Mântuitorul nostru personal, ceea ce înseamnă să credem că El a murit pentru noi, în locul nostru, din cauza şi pentru păcatele noastre pe lemnul crucii, aducând ispăşirea veşnică şi valabilă pentru iertarea păcatelor noastre.

În lumina crucii de pe Golgota vom recunoaşte că timpul de care dispunem este ocazia pentru pocăinţa şi îndreptarea noastră. Acceptarea lui Isus va însemna totodată crucificarea eului nostru şi o slujire dezinteresată în favoarea semenilor noştri.

Din recunoaşterea funcţiilor Domnului Isus Hristos decurge nevoia de a ne pregăti temeinic pentru iminenta Sa revenire în glorie şi mărire, când toţi vom primi răsplata după faptele noastre săvârşite în acest trup.

Note suplimentare teologice

Simbolum calcedonicum: În problema celor două naturi ale Domnul Isus Hristos, la provocarea cauzată de învăţătura lui Eutichie, care susţinea că prin unirea naturii divine cu cea umană, în Isus Hristos există doar o singură natură, sinodul ţinut în localitatea Calcedon, lângă Constantinopol, în anul 451 d.Hr., a adoptat următoarea formulă:

“Urmând pe sfinţii părinţi, mărturisim cu toţii în unanimitate pe Unul şi acelaşi Fiu, pe Domnul nostru Isus Hristos, care este desăvârşit în Dumnezeirea Sa şi desăvârşit în natura Sa umană; Dumnezeu adevărat şi om adevărat, având suflet raţional şi trup; de o natură cu Tatăl privind Dumnezeirea şi de o natură cu noi privind fiinţa Sa omenească, în toate asemenea nouă, exceptând păcatul. Privind Dumnezeirea Lui, El este din Tatăl din veci; în ceea ce priveşte natura umană, în zilele din urmă pentru noi şi pentru a noastră mântuire, El S-a născut din fecioara Maria. Unul şi acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Singurul Născut, Îl recunoaştem ca având două naturi nedespărţibile (inconvertabiliter), inseparabile (insepareter) şi indivi-zibile (indivize). Prin existenţa laolaltă în Fiul lui Dumnezeu a celor două naturi nu s-a anulat nicidecum deosebirea acestora, ci dimpotrivă, fiecare natură şi-a păstrat însuşirile ei, unindu-se într-o singură Persoană, nedivizându-se şi neâmpărţindu-se în două persoane, ci fiind acelaşi Fiu şi Singurul Născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Isus Hristos; cum au vestit proorocii de pe vremuri, cum Însuşi Domnul Isus Hristos ne-a învăţat, aşa cum ne-a fost transmis prin crezul părinţilor.”9)

Simbolul quicunque: “Dar în vederea mântuirii este necesar a crede şi în întruparea lui Isus Hristos. Adevărata credinţă pe care trebuie să o avem şi să o mărturisim susţine că Domnul nostru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este deopotrivă şi Dumnezeu şi om; Dumnezeu, Singurul Născut din Tatăl, existent din veşnicii; şi om născut în trup din fiinţa mamei, la timpul stabilit, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, având corp omenesc. Deopotrivă cu Tatăl în Dumnezeirea Sa, dar mai prejos de Tatăl în fiinţa Sa umană. Care cu toate că este Dumnezeu şi om, totuşi este un singur Hristos, nu doi. Singur, nu în transfomarea Dumnezeirii în trup, ci admiterea fiinţei Sale umane în Dumnezeire. Cu totul una: nu prin amestecarea esenţei, ci prin unitatea personalităţii. Căci după cum corpul, sufletul şi spiritul formează un singur om, tot astfel singurul Hristos este şi Dumnezeu şi om…”10)

Acest crez este caracteristic pentru acele timpuri, când noţiunea evanghelică a credinţei s-a deplasat într-o direcţie raţională; când accentul s-a pus pe primirea unor formule raţionale de credinţă pentru cei care “vor să fie mântuiţi”. Atenţie deci, căci adevărul doctrinei advente nu poate urmări acelaşi scop!

Schimbarea rapidă şi neâncetată în decursul timpului a formulelor de credinţă a provocat multă confuzie în sufletele credincioşilor.

Apollinarism:

Apollinarie, episcop de Laodiceea (362), pornind de la concepţia trihotomică a lui Platon, conform căreia omul este compus din trup material, suflet animal şi suflet raţional, susţinea că, la întrupare, Isus Hristos nu a primit suflet raţional, căci locul acestuia a fost ocupat de Logos, Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, el distrugea integritatea firii omeneşti a Mântuitorului. Învăţătura sa mai este numită şi sinusianism, căci confundă natura divină a lui Hristos cu cea umană.

Nestorianism:

Nestorius (451), patriarh de Constantinopol, aparţinând de şcoala teologică antiohiană, susţinea că între Logos şi Isus nu exista decât o unitate “morală”, nicidecum una consubstanţială. El despărţea persoana Fiului lui Dumnezeu de cea a Fiului omului, adică Persoana divină de cea umană, sau istorică, afirmând că - în realitate - Dumnezeu Tatăl a avut doi fii. El s-a opus ca fecioara Maria să fie numită “născătoare de Dumnezeu” (Theotokos), deoarece era numai mama lui Isus, dar nu şi mama lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu poate avea mamă. El a propus termenul de “anthropotokos” (născătoare de om) sau cel mult “Christotokos” (născătoare de Hristos). Potrivnicii lui Nestorius nu l-au ajutat să-şi recunoască erorile din gândirea sa, deoarece ei înşişi nu puteau oferi o învăţătură clară despre cele două naturi ale lui Isus Hristos. Conciliul din Efes (431) a condamnat nestorianismul, dar abia Conciliul din Calcedon a oferit o formulă completă despre raportul celor două naturi.

Monofizism:

Mai este cunoscut şi sub numele de eutihianism, de la Eutihie, cel care luptase cu mult zel împotriva nestorianismului. El a exagerat atât de mult unirea celor două firi, încât făcea din ele o singură fire (monofysis). El învăţa că firea pământească a Mântuitorului a fost asimilată de cea divină, cum picătura de apă este înghiţită de mare.

Doketism:

Din dokéo (gr.) însemnând “a părea”, “a avea aparenţa de…”. Doketismul, o concepţie hristologică gnostică, de nenumărate nuanţe timpurii, chiar din timpul apostolilor (1 Ioan 4,3; 2 Ioan 7), susţinea că Hristos nu S-ar fi întrupat într-un corp omenesc obişnuit, ci că trupul Său ar fi fost numai aparent, un corp ceresc-aetherian, şi că - în urma acestui fapt - chiar şi suferinţa şi moartea Sa a fost aparentă. Susţinerea ar fi avut darul de a dezlega marele paradox al Evangheliei: cum anume Logosul cel Veşnic, nemuritor, Cel incapabil să sufere, a putut deveni fiinţă umană şi a suferit? Curentul nu a devenit niciodată sectă, ci s-a menţinut sub diferite nuanţe, până a dispărut complet.

Hristologia reformatorilor:

Reformatorii stau pe poziţia Scripturii în privinţa divinităţii, respectiv a celor două naturi ale lui Isus Hristos. Ei admit şi formulările conciliilor din

Niceea, Constantinopol, Efes, Calcedon,

cât şi formularea dezvoltată de Quicunque (Simbolul Athanasian). Însă cele două mari tabere, lutheranismul şi calvinismul (reformaţiunea helvetică) mai poartă şi astăzi dispute în problema principiului lutherian: “finitum est capax infinitum” (finitul este capabil să cuprindă în sine infinitul).

Luther

voia să exprime că omenescul lui Hristos este real numai prin puterea Cuvântului (Logos). Numai prin Cuvânt este Isus ceea ce este cu adevărat. Luther susţinea inseparabilitatea celor două naturi, dar prin inversarea tezei a reieşit acea concluzie nereală, rămasă sub semnul întrebării, neadevărată, cum că Dumnezeu este real numai ân şi prin fiinţa umană a lui Hristos. Deci, natura umană cuprinde în sine natura divină în totalitatea ei, primind toate atributele celeilalte naturi prin formularea filozofică a lui Luther communicatio idiomatum, comunicarea proprietăţilor. El avea nevoie de această argumentare pentru a formula doctrina “ubiquitas”, care stă la baza învăţăturii sale despre Sfânta Cină (vezi notele suplimentare la capitolul nr. 21, Acte de cult comemorative). Astfel Hristos, trupeşte, poate fi omniprezent. Dar, întreabă

Calvin,

poate fi trup uman real acela care este omniprezent? Răspunsul său este negativ, altfel s-ar ajunge la doketism.

În doctrina sa, cunoscută în teologie sub denumirea de extra et intra-calvinisticum, Calvin susţine că întruparea lui Hristos, privind legile naturii, este o minune, ori minunile nu se supun nici logicii, nici raţiunii umane. Întruparea are un caracter paradoxal: Cuvântul S-a unit total cu natura umană în Isus Hristos, dar tot atunci a rămas şi pe dinafara naturii omeneşti. El nu susţine că Logosul S-a divizat în două părţi: o parte în trup, alta în afara lui, ci că în acelaşi timp Logos-ul este prezent şi în trup şi în afara lui. În acest sens, paradoxal spune Calvin că “finitum non est capax infiniti”, adică natura umană a lui Hristos cuprinde, şi totuşi nu cuprinde în sine totalitatea naturii divine. Căci natura umană care a fost osândită pe cruce, pentru un timp şi-a încetat funcţiile sale vitale (de vineri, până în zorile primei zile a săptămânii), dar Dumnezeu fiind nemuritor nu a încetat să existe în tot acest timp, dar “ad extram”, în afara trupului ce zăcea în nesimţire în mormântul lui Iosif. Calvin, păstrând doctrina deosebirii celor două firi, în acelaşi timp susţine şi inseparabilitatea lor; Isus Hristos nu poate fi corporaliter prezent în acelaşi timp în tot universul, nu poate locui trupeşte în noi, dar prin omniprezenţa naturii Sale divine, “ad extram” este şi omniprezent, poate locui şi în inimile noastre.

*

1) E.G. White, H.L.L., 15.

2) E.G. White, M.P., 17.

3) E.G. White, H.L.L., 491.

4) D. Popa, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, 31-32.

5) Dr. Charles Hodge, citat de D. Popa, op. c., 36-37.

6) Dr. A.H. Strong, citat de D. Popa, op. c., 37.

7) D. Popa, op. c., 63.

8) K. Barth, Dogmatik, 218.

9) H. Bullinger, Confesiunea Helvetică II, 199-200.

10) Idem, 201-202.