Moldovan Vilhelm

III. Fazele importante ale pocăinţei

1. Subliniază câteva dintre fazele mai importante ale pocăinţei:

a) Recunoaşterea păcătoşeniei noastre: Luca 5,8.

Notă: “Noi nu vom renunţa pe deplin la păcat până când nu vom ajunge să simţim păcătoşenia lui.”8)

b) Părerea de rău, regretul: Ier. 31,19.

Notă: “Atunci când inima se supune influenţei Duhului Sfânt, conştiinţa va fi trezită… Simţământul vinovăţiei pune stăpânire pe minte şi inimă. Păcătosul înţelege acum dreptatea lui Dumnezeu şi îi este groază să apară, în vinovăţia şi întinarea lui, înaintea Celui ce cercetează inimile.”9)

c) Mărturisirea: 1 Ioan 1,9.

Notă: “Adevărata mărturisire are totdeauna un caracter deosebit şi recunoaşte păcatul pe nume. Acestea, păcatele, pot fi de o aşa natură încât trebuie mărturisite numai lui Dumnezeu; pot fi din cele ce trebuie să fie mărturisite celor cărora le-am adus vătămare, sau pot avea un caracter public şi, deci, vor trebui să fie mărturisite public. Dar oricum ar fi mărturisirea, ea trebuie să fie categorică, bine definită şi la subiect, recunoscând pe nume păcatele de care cel greşit s-a făcut vinovat.”10)

d) Lepădarea păcatului: Prov. 28,13.

e) Predare: Rom. 12,1.

2. Care ar trebui să fie rugăciunea noastră? Ps. 51,10.

Notă: “Lumina care porneşte de la cruce descoperă iubirea lui Dumnezeu. Iubirea Lui ne atrage către Sine. Dacă nu ne împotrivim acestei atracţii, vom fi conduşi la piciorul crucii, plini de pocăinţă pentru păcatele noastre care au crucificat pe Mântuitorul. După aceea Spiritul lui Dumnezeu produce prin pocăinţă o nouă viaţă în suflet. Gândurile şi dorinţele sunt aduse în ascultare faţă de voinţa lui Hristos. Inima şi mintea sunt create din nou după chipul Aceluia care lucrează în noi ca să-Şi supună totul. Apoi scrie Legea lui Dumnezeu în minte şi inimă, şi noi putem zice împreună cu Hristos: ‘Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule’.”11)

R e p e t i ţ i e

1. Este posibilă dezbrăcarea firii păcătoase, prin noi înşine?

Răspuns: Biblia ne învaţă că este imposibilă dezbrăcarea firii păcătoase prin noi înşine, dar este posibilă prin puterea Duhului Sfânt, Cel care doreşte să ne treacă prin experienţa naşterii din nou.

2. Ce este naşterea din nou?

Răspuns: Naşterea din nou este o lucrare specială de transfomare a caracterului, săvârşită de Duhul Sfânt, prin care îl dezbracă pe păcătos de firea veche, păcătoasă, şi-l îmbracă cu o fire nouă, asemănătoare cu cea a lui Hristos.

3. Unde are loc acest proces de transfomare?

Răspuns: Procesul de transfomare are loc în inima omului şi se extinde, în mod treptat, asupra întregii fiinţe, schimbându-i atât sentimentele, voinţa, mentalitatea, cât şi obiceiurile lui.

4. Enumeră câteva dintre fazele mai importante ale pocăinţei:

Răspuns: În procesul lăuntric de transfomare, păcătosul trece prin următoarele faze importante: mai întâi, îşi recunoaşte propria sa vinovăţie şi simte nevoia de un Mântuitor. Apoi îl cuprinde o adâncă părere de rău pentru păcatele sale, cu care a călcat Legea lui Dumnezeu. Îşi mărturiseşte păcatele acestea şi se hotărăşte să nu le mai repete. Apoi într-o totală consacrare îşi predă viaţa sa lui Dumnezeu, pentru o vieţuire sfântă.

Concluzii dogmatice

În scopul mântuirii sale, păcătosul trebuie să realizeze experienţa naşterii din nou. Ea înseamnă o totală transfomare a mentalităţii, a caracterului şi a vieţii; schimbarea poate avea loc numai prin puterea Duhului Sfânt şi prin credinţa în sângele răscumpărător al Domnului Isus Hristos.

Concluzii etice

Dacă naşterea din nou este “experienţa experienţelor” din viaţa creştină, prin care se realizează cel mai mare pas spre mântuire, atunci experimentarea ei ar trebui să fie dorinţa dorinţelor şi scopul scopurilor noastre.

Ea nu se realizează printr-un efort personal, dar nici fără hotărârea şi consacrarea noastră. Pentru realizarea convertirii noastre trebuie doar hotărât punctul şi timpul de plecare. Punctul de plecare este păcatul cunoscut de noi. O dorinţă fierbinte, o rugăciune sinceră, o hotărâre fermă este de ajuns pentru a ne deschide uşa inimii lui Hristos, Cel care doreşte să intre şi să ne cureţe.

Timpul de plecare este fixat de Dumnezeu: “Astăzi dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” Evrei 4,7.
Dacă ne-am hotărât să trăim o viaţă nouă, să nu ne mulţumim cu cârpirea celei vechi. Să-L rugăm stăruitor pe Domnul să o înnoiască în toate dimensiunile şi la toate nivelele ei.

Dacă în viaţa cea nouă, contrar aşteptărilor, vom avea insuccese şi vom cădea în vreo greşeală, trebuie să ne ridicăm pe treptele pocăinţei, căci cine cade şi nu se ridică imediat va decădea din ce în ce mai adânc.

Note suplimentare teologice

Pietismul:

A apărut în secolul al XVII-lea ca o reacţie faţă de lutheranismul ortodox, devenit superficial şi formal, şi a însemnat o oarecare deviere de la spirit spre sentiment, de la credinţă spre evlavie şi de la scolasticism spre misticism. Cuvântul “pietist” îşi are obârşia în activitatea lui Philip Iacob Spener (1635-1705), care, în 1675, a scris o prefaţă la cartea lui Johann Arndt (1621) “Creştinism ade-vărat”, prefaţă care mai târziu s-a publicat şi separat sub titlul “Pia desideria” (Dorinţe evlavioase). Acest titlu stă la baza denumirii mişcării lui Spener. Pentru reânnoirea vieţii creştine, Spener considera necesară introducerea studiului zilnic al Bibliei, înfiinţarea de cercuri de ore biblice (Collegium Pietatis), înnoirea instruirii preoţilor şi înnoirea lucrării de predicare. Urmaşul lui Spener, August Hermann Francke (1663-1727) a văzut în “pocăinţă” momentul culminant al înnoirii. El a socotit necesar ca cei majori să mărturisească în public hotărârea lor. Mărturia a fost considerată ca o declaraţie de ataşare la mişcare.

Nikolaus Ludwig Zinzendorf (1700-1760) a dezvoltat mai departe mişcarea pietistă în sătuleţul “Herrnhut” (Ocrotirea Domnului). El a organizat comunitatea pe clase de studiu şi pe vârste. În comunitatea herrnhutită pocăinţa nu mai era o condiţie a înnoirii, ci o realitate încheiată a ei. Ei susţineau că adevărul nu trebuie numai înţeles, ci trăit. Herrnhutiţii au iniţiat misiunea externă printre păgâni. Zinzendorf a avut o largă influenţă în protestantism. Vom aminti numai câteva nume dintre cei care au recunoscut influenţa binefăcătoare a pietăţii lui Zinzendorf: Wesley, fondatorul metodismului, Lessing, Goethe şi Herder, scriitori idealişti germani, Schleiermacher, părintele teologiei moderne, Löhe, pionierul misiunii interne şi Karl Barth, iniţiatorul teologiei dialectice.

Pietismul, în diferitele ei transformări şi transfigurări, a prins iarăşi viaţă după Friedrich Schleiermacher (1768-1834). El susţinea despre creştinism că este religia a cărei esenţă este sentimentul de unitate cu universul înconjurător, sau religia în care sentimentul dependenţei necondiţionate de Infinit este exprimat în modul cel mai elocvent.

În evoluţia sa ulterioară, pietismul nu s-a mai bazat pe Revelaţie, ci mai degrabă pe trăirile lăuntrice ale credinciosului, simţindu-se, atât în sentiment, cât şi în viziunea sa lăuntrică, întrucâtva egal cu Dumnezeu. În concepţia pietistă, această “sociabilitate” cu Dumnezeu a fost intensificată până la atitudinea de “camaraderie” cu Dumnezeu. Bineânţeles, acesta este unul din aspectele negative ale pietismului.

Din pietism s-au desprins câteva curente, care astăzi au roluri specifice în dezvoltarea sau denaturarea spirituală a creştinismului. Ne vom limita să numim patru dintre ele.

a)Teologia mistică modernă

ocupă un loc între filozofie şi psihologie. William James (1842-1910), filozoful pragmatist, afirmă că religia este retrăirea prezenţei şi a realităţii lui Dumnezeu, ceea ce, amplificat, pentru Rudolph Otto este “numinosum”, adică trăirea realităţii spirituale absolute şi misterioase. În această trăire lăuntrică R. Otto deosebeşte două momente: primul, momentul “misterium tremendum”, trăirea spaimei sau a misterului cutremurător, iar cel de-al doilea, “misterium fascinosum”, trăirea fascinării sau a misterului captivant. Trebuie observată în gândirea contemporană creştină o accentuată expresivitate cu caracter mistic, un interes deosebit îndreptat către religiile mistice orientale.

b) Mişcarea harismatică, în exerciţiul ei religios, dă o prioritate evenimentelor sau experienţelor lăuntrice, având - pe lângă caracterul ei mistic - şi o pronunţată latură fanatică, propagând un creştinism al “trăirilor”. Şi în acest curent impresia, lumina, trăirea sau experienţa lăuntrică primează în faţa Revelaţiei, adică faţă de Scripturi. Creştinul timpurilor noastre este avertizat să se pună la adăpost faţă de pericolul fanatismului, întărindu-şi credinţa printr-o zeloasă cercetare a Scripturilor.

c) Mişcările oculte (spiritism, theosofism, mazdadnanism) sunt curente religioase cu colorit oriental, despre care ştim că vor juca un important rol profetic în ultima confruntare dintre lumină şi întuneric. Spiritismul este o mişcare religioasă care practică o pretinsă legătură cu “spiritele” celor morţi. Theosofia este un sistem filozofico-religios, alcătuit pentru occident de către Helena Petrovna Blavatsky (1891), fiind un amestec de creştinism, brahmanism, buddhism şi hinduism. Învăţătura caracteristică este reâncarnarea şi o unire mistică a sufletului cu Spiritul Universal. Mazdadnanismul este o reânnoire a mazdeismului persan, având în centrul atenţiei, pe lângă exerciţiile de concentrare şi extindere mistică a propriului cuget, reguli stricte igienice, sanitare şi dietetice, care seamănă mult cu principiile vieţuirii sănătoase ale “reformei sanitare”, cunoscute de Adventiştii de Ziua a Şaptea. Deosebirea fundamentală a celor două poziţii constă în viziunea ne-biblică a mazdadnanismului, o concepţie dualistă, cu caracter mazdeist a problemelor de vieţuire sănătoasă, rezumând morala la atitudini pur fizice. Atenţie, deci, cum tratăm principiile reformei sanitare!

d) În opoziţie cu aceste curente mistice stă teologia liberală care desconsideră şi minimalizează rostul pocăinţei şi al transformării interioare, propagând o religie şi o morală “umanizată”, lipsind-o de puterea renăscătoare a Duhului Sfânt.

Rolul trinităţii în procesul de mântuire:

Când protestanţii susţin că Trinitatea este cauza primară a alegerii noastre (causa electionis princeps), de fapt, admit că mântuirea (alegerea, ispăşirea, transformarea şi sfinţirea) credinciosului este rodul colaborării dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Tatăl Şi-a asumat rolul de iniţiator al Planului de Mântuire, făcând “alegerea” (electio). Rolul Fiului a fost plata garanţiei, a chezăşiei (sponsio), iar Duhului Sfânt Îi revine lucrarea de sigilare (obsignasio).12) Adventiştii stau pe o poziţie apropiată de aceasta, bineînţeles au o concepţie dezvoltată despre rolul fiecărei Persoane divine în procesul de mântuire a omului.

Sigilarea:

Este lucrarea Duhului Sfânt prin care “identifică” pe cei care sunt ai lui Hristos, şi-i ocroteşte până în ziua mântuirii. Cei sigilaţi au dovada că sunt copiii lui Dumnezeu. Sigilarea separă pe credincioşi de cei necredincioşi, deoarece sigiliul se pune peste cei ce au ales să devină sfinţi.13)

Adventiştii de Ziua a Şaptea recunosc o sigilare generală (Efes. 1,13)

, cu care sunt sigilaţi toţi cei care, prin pocăinţă şi naştere din nou, au devenit copiii lui Dumnezeu, ceea ce este echivalentă cu înscrierea numelui celui convertit în “cartea vieţii” (Luca 10,20; Apoc. 21,27);

şi una specială (Apoc. 7,1-3), a Rămăşiţei,

înainte de încheierea timpului de har. Sigilarea generală este reversibilă, dar cea specială este ireversibilă, deoarece este consecinţa deciziei judecăţii divine, care hotărăşte cu ocazia judecăţii de cercetare ce se desfăşoară în prezent în ceruri - în lumina Legii lui Dumnezeu şi a celor scrise în cărţile cerului - cine anume va participa la glorioasa schimbare ce se va petrece cu ultima generaţie a copiilor lui Dumnezeu (1Cor.15,51-52), în momentul apariţiei lui Isus Hristos.

1) E.G. White, H.L.L., 124.

2) E.G. White, C.H.,16.

3) E.G. White, H.L.L., 123.

4) Idem, 124.

5) E.G. White, C.H., 21.

6) Idem, 21-22.

7) E.G. White, H.L.L., 123.

8) E.G. White, C.H., 21.

9) Idem, 22-23.

10) Idem, 38-39.

11) E.G. White, H.L.L., 126.

12) Heppe, Dogmatik,I, 112.

13) Vezi S.D.A. Bible Commentary, VI, 1001.

Cuprins