Concluzii etice
Dacă păcatul este rebeliune împotriva suveranităţii lui Dumnezeu, atunci pocăinţa începe cu acceptarea lui Dumnezeu ca Domn şi Creator şi supunere de bunăvoie voinţei Lui.
Dacă păcatul este refuzul legislaţiei divine, în favoarea unor dorinţe proprii, independente, atunci pocăinţa este acceptarea Legii lui Dumnezeu şi renunţarea la practicile şi obiceiurile proprii, care contravin voinţei lui Dumnezeu.
Dacă păcatul este refuzul comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenul, atunci pocăinţa este refacerea legăturii de dragoste, în ambele direcţii: a legăturii verticale cu Dumnezeu, prin încheierea unui legământ, şi a celei orizontale cu semenii printr-o slujire în dragoste.
Dacă păcatul este iubirea de sine, căutarea de sine, adorarea de sine, atunci pocăinţa este iubirea de Dumnezeu şi aproapele, căutarea şi adorarea lui Dumnezeu.
Dacă păcatul este contradicţie şi disensiune în ambele sensuri, atunci pocăinţa este împăcare, pace cu Dumnezeu şi cu semenii.
Pelagianism:
Un călugăr britanic, Pelagiu, a susţinut, prin anul410, că păcatul omenirii nu are nici o legătură cu păcatul lui Adam şi că fiecare om răspunde personal pentru păcatele lui. Copiii minori sunt în aceeaşi stare ca şi Adam înainte de căderea în păcat, deci nu există o degradare, sau o înclinaţie înnăscută spre păcat. Adam ar fi fost muritor chiar şi fără căderea în păcat. Omul ar putea păzi toate poruncile lui Dumnezeu, fără a păcătui, datorită puterilor sale native. Harul care îndreptăţeşte ne ajută să facem mai uşor ceea ce, prin voinţa noastră liberă, am fi fost capabili şi aşa să îndeplinim.
Semipelagianism:
Este o cale de mijloc între Pelagiu şi Aurelius Augustin, susţinut de Ioan Casian, originar din Dobrogea, care a admis păcatul strămoşesc, dar i-a slăbit urmările. Poziţia sa este considerată în teologie ca un synergism primitiv, a cărui continuator a fost reformatorul Melanchton. Casian învăţa că în urma căderii în păcat, voinţa omenească a fost slăbită, fiind predispusă tentaţiei de a păcătui. La începutul credinţei, omul nu are nevoie de harul special divin. Dar creşterea în credinţă este lucrarea harului. Încheierea vieţii de credinţă este iarăşi opera omului, rămânerea în credinţă şi în fapte bune. Omul nu este mort, cum susţinea Augustin, ci numai bolnav. În conlucrarea harului cu voinţa liberă, voinţa umană are prioritate.
Aureliu Augustin (354-430)
a combătut pelagianismul, pornind de la starea originară, fără păcat. Cele patru teze celebre augustiniene sunt:
1. Omul înainte de cădere putea să păcătuiască sau să nu păcătuiască. (Ante lapsum potuit peccare et non peccare). 2. După cădere nu putea să nu păcătuiască. (Post lapsum non possit peccare). 3. După naşterea din nou poate să nu păcătuiască. (Post regenerationem possit non peccare). 4. După glorificare nu poate păcătui. (Post glorificationem non possit peccare). Păcatul nu are cauză instituantă (causa efficiens), ci numai cauză deficientă (causa deficiens). Păcatul nu este dorinţa după lucruri rele, ci neglijarea celor bune. Pentru învăţătura sa despre har (Gratia Christiana, De natura et gratia) a fost supranumit “Doctor gratiae”. S-a zbătut să trateze în echilibru harul şi liberul arbitru, dar a simţit greutatea problemei, scriind textual:
“Disputa dintre liberul arbitru şi harul divin cu greu poate fi decisă. Dacă apărăm libertatea voinţei este greu să evităm aparenţa tăgăduirii harului; dar dacă insistăm lângă har, ne implicăm în suspi-ciunea şi pericolul slăbirii liberului arbitru.”8)
Poziţia reformatorilor:
Toţi împărtăşesc învăţătura despre păcatul originar. “Mărturisim deci - scrie Bullinger - că în fiecare om este păcat originar.”9) “Adam este nu numai străbunul naturii umane, ci totodată şi rădăcina ei, şi deci, prin stricarea lui, s-a compromis tot neamul omenesc.”10)
Poziţia adventistă: Noi credem că păcatul lui Adam a introdus răul în lumea noastră şi că fiecare om este părtaş al unei naturi păcătoase. Dar respingem ideea că noi, oamenii, moştenim vinovăţia păcatului adamic.
1) E.G. White, T.V., 493. 2) E.G. White, C.H., 7-8. 3) E.G. White, P.P., 34. 4) Idem, 49. 5) Idem, 52. 6) Idem, 54. 7) Idem, 59. 8) Augustinus, Gratia Christiana, 47, 52. 9) H. Bullinger, Confesiunea Helvetică II, 130. 10) J. Calvin, Institutio, II, 1:6.
Cuprins
6. Planul Mântuirii
De memorizat:
“Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Ioan 3,16.
Introducere: “Căderea omului a umplut tot cerul cu tristeţe. Lumea pe care a făcut-o Dumnezeu a fost mânjită de blestemul păcatului şi locuită de fiinţe care erau osândite la mizerie şi moarte. Părea că nu mai există nici o cale de scăpare pentru călcătorii Legii… Dar iubirea divină pusese la cale un Plan prin care omul putea să fie salvat.”1)
I. Un plan făcut din timp
1. Când a fost întocmit Planul Mântuirii? Efes. 1,9-11; 3,9-11; Apoc. 13,8.
Notă: Să nu ne închipuim că Cerul a fost luat prin surprindere, pe nepregătite, de tragedia păcatului. “Planul pentru mântuirea noastră nu a fost o idee venită mai la urmă, după căderea omului în păcat. El a fost o revelaţie a ‘tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri’… Dumnezeu n-a ordonat să se nască păcatul, dar i-a prevăzut existenţa şi a luat măsuri ca să întâmpine această grozavă nenorocire.”2)
2. Care a fost prima afirmaţie privind Planul divin de salvare? Gen. 3,15.
Notă: În faţa păcatului, Dumnezeu a avut de ales între trei alternative:
1. moartea veşnică a păcătosului;
2. înlăturarea Legii divine, care cerea sentinţa de moarte asupra călcătorilor ei;
3. Dumnezeu să plătească preţul de răscumpărare, dându-i păcătosului o şansă de supravieţuire.
În primul caz, omul ar fi pierit pentru veci, iar Satana ar fi triumfat, folosind cazul pentru susţinerea învinuirii că Dumnezeu ar fi un tiran. În cel de-al doilea caz, prin anularea Legii care stă la baza cârmuirii divine, dar care cerea moartea păcătosului, universul ar fi rămas fără un principiu de cârmuire, păcatul s-ar fi extins şi lumea lui Dumnezeu s-ar fi dezbinat, răul devenind veşnic şi de neânlăturat. Dumnezeu a ales ultima soluţie în planul Său, acordându-i omului un timp de har pentru îndreptare.
Dostları ilə paylaş: |
