Moldovan Vilhelm

R e p e t i ţ i e

1. Ce învaţă Scriptura despre Dumnezeu?

Răspuns: Dumnezeu este UNUL singur, manifestat în trei Persoane divine: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

2. Ce poţi spune despre natura lui Dumnezeu?

Răspuns: Natura reală a lui Dumnezeu pentru noi este o taină. Noi putem înţelege din viaţa şi natura specifică a lui Dumnezeu numai cât ni s-a descoperit în revelaţia divină. Orice speculaţie sau închipuiri omeneşti în acest domeniu sunt zadarnice.

3. Numeşte câteva din atributele fundamentale ale lui Dumnezeu-Tatăl.

Răspuns: Scriptura ne învaţă că Dumnezeu-Tatăl este: Iubire, Sfânt, Milostiv, Bun, Credincios, Drept, Atotştiutor, Atotputernic, Omniprezent, Desăvârşit, Neschimbător şi Nemuritor (Veşnic).

Concluzii dogmatice

Credem într-un Singur Dumnezeu Adevărat, descoperit în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, numite Sfânta Treime sau Trinitate.

Dumnezeu-Tatăl este o fiinţă personală şi spirituală: Atotputernică, Atotştiutoare şi Omniprezentă, Infinită în înţelepciune şi dragoste, Creatoare a tuturor lucrurilor şi a ordinii din Univers, realizate prin Legea Morală şi legea naturii.

Concluzii etice

Deoarece revelaţia ne descoperă existenţa unui Dumnezeu personal ca Fiinţă Supremă şi Infinită, cauza tuturor lucrurilor, recunoaştem astfel că am fost creaţi pentru a trăi în comuniune cu Dumnezeu. Conţinutul acestei comuniuni este o reciprocă iubire liberă, conştientă şi responsabilă. Această iubire pe care o datorăm Fiinţei Infinite, ne descoperă datoriile noastre elementare faţă de Dumnezeu:

- Să răspundem pozitiv la chemarea Sa pe care ne-o adresează prin revelaţie.

- Prin credinţă, predare şi supunere să recunoaştem stăpânirea Sa şi dependenţa noastră de El.

- Să ne temem de El (Apoc. 14,7; Iov 28,28), ceea ce înseamnă să trăim permanent cu conştienţa prezenţei Sale.

- Să ascultăm de Cuvântul Său şi să păzim Legea Sa.

Note suplimentare

Arianism:

Erezia lui Arie (280-336), preot din Alexandria, a dezlănţuit cea mai aprigă controversă în problema Trinităţii şi a naturii lui Isus Hristos. Iată rezumatul învăţăturii lui: Cuvântul (Logos) are început de existenţă, altfel nu poate fi “Fiu”. S-a născut din Tatăl, dar nu din esenţa Tatălui, deci nu este egal cu El. Căci singurul Dumnezeu Adevărat nu-şi poate împărţi natura Sa, fiind simplu (necompus). Nici prin procreare nu putea s-o transmită căci un “Dumnezeu născut” este o contradicţie. Fiul este creaţiunea Tatălui, un Mijlocitor Intermediar între Dumnezeu şi lume. Diferenţa dintre Dumnezeu şi Cuvânt este infinită; dar diferenţa dintre Cuvânt şi făpturi este diferită. Voinţa Fiului, ca şi cea a Creatorului, este schimbătoare: înclină şi spre bine şi spre rău. Poziţia Sa actuală a meritat-o prin viaţa Sa plăcută Tatălui.

Stabilirea doctrinei Trinitare:

Obârşia terminologiei coboară până la Tertullian, la începutul secolului al treilea. Paşii cruciali în stabilirea doctrinei ca învăţătură oficială a bisericii s-au făcut în cele două concilii ecumenice, din

Niceea (325)* şi Constantinopole (381),

când grupul condus iniţial de Atanasie (296-373) a triumfat asupra arienilor. De atunci a devenit standard următoarea formulă: “Dumnezeu este o singură fiinţă sau natură, manifestată în trei ipostaze”.

Doctrina a avut de înfruntat multe curente eretice. Cele mai importante au rămas în istoria dogmelor sub numele de subordinaţionism, modalism, monarchianism sau priscillianism. Cea mai completă formulare a crezului despre Trinitate îl constituie Simbolul atribuit lui Atanasie, care pe parcursul secolelor următoare s-a dezvoltat până la forma sa actuală, formulată între anii 860-870 în jurul localităţii Rheims şi care mai este cunoscut şi sub numele de Simbolul Quicunque (quicunque - oricine, oricare, prima expresie a simbolului).

*vezi Istoria Bisericească pag.52

Symbolum Quicunque:

“Credinţa universală este aceasta: să cinstim un Singur Dumnezeu în treime şi treimea în unitate fără a amesteca Persoanele şi fără să despărţim esenţa, căci alta este persoana Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, dar Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt formează Dumnezeirea: au aceeaşi slavă, măreţia Lor este deopotrivă veşnică. Cum este Tatăl, aşa este Fiul şi Duhul Sfânt. Tatăl este necreat, necreat este şi Fiul, necreat este şi Duhul Sfânt. Infinit este Tatăl, inifinit este Fiul, infinit este Duhul Sfânt. Veşnic este Tatăl, veşnic este Fiul, veşnic este Duhul Sfânt. Totuşi: nu trei sunt veşnici, ci Unul singur. După cum nu trei sunt necreaţi, nu trei sunt infiniţi, ci Unul singur este necreat şi Unul singur este infinit. Tot astfel Tatăl este Atotputernic, Fiul este Atotputernic şi Duhul Sfânt este Atotputernic. Totuşi nu trei sunt Atotputernici, ci Unul singur este Atotputernic. Deopotrivă Tatăl este Dumnezeu, Dumnezeu este Fiul şi Dumnezeu este Duhul Sfânt. Totuşi nu sunt trei Dumnezei, ci Un singur Dumnezeu. Astfel Tatăl este Domn; Domn este Fiul, Domn este şi Duhul Sfânt. Totuşi nu sunt trei Domni, ci Un singur Domn. După cum adevărul creştin ne obligă să recunoaştem fiecare Persoană ca Domn şi Dumnezeu, mărturisim: că religia universală ne opreşte să vorbim despre trei Dumnezei şi trei Domni. Tatăl nu S-a făcut din nimeni: n-a fost nici creat, nici procreat. Fiul este numai de la Tatăl: n-a fost făcut şi nici creat. Duhul Sfânt este de la Tatăl şi Fiul. Unul este deci Tatăl, nu trei Părinţi; un singur Fiu, nu trei; un Duh Sfânt, nu trei. În această Treime nimic nu este mai dinainte sau mai prejos; nici unul mai mare sau mai mic. Ci Persoanele, toate trei împreună, sunt veşnice şi egale. Astfel, cum am mai spus, trebuie să cinstim unitatea în trinitate şi trinitatea în unitate. De aceea, cel care doreşte să fie mântuit astfel să înţeleagă Sfânta Treime.”5)

Problema “Filioque”:

În varianta apuseană a

simbolului niceeano-constantinopolitan,

în partea despre Duhul Sfânt apare expresia “Filioque”, exprimând faptul că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi “de la Fiul”. În Răsărit, bazat pe textul din Ioan 15,26 (“Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl”), mai ales de la patriarhul Fotie (858-886) încoace, s-a considerat că acest adaos este arbitrar şi reprezintă o învăţătură greşită despre Duhul Sfânt. Această dispută teologică a fost una din cauzele teologice majore ale schismei din anul 1054.

Persoana, ipostaza şi consubstanţa:

Când admitem că Dumnezeu este descoperit în trei Persoane divine, transpunerea expresiei “persona” din limba latină, poate da naştere la o gravă confuzie doctrinală. În latină, expresia “persona” are semnificaţia de rol, personaj, mască (de actor), pe când în limba noastră “persoana” se distinge ca un eu, voinţă, intelect aparte, apropiată de expresia “personalitate”, înţelegând o sumă de proprietăţi care o disting ca individualitate. În limba noastră, expresia de “trei persoane” are un iz de “triteism”, ori intenţia formulei doctrinale a fost să exprime singularitatea lui Dumnezeu. Formula exprimă o bogăţie şi o complexitate internă fără a descompune Dumnezeirea în părţi aparte, ci descrie natura singularităţii sale, ca fiind total unitară.

S-a considerat că este mai corect să înlocuim termenul de “persoană” cu “mod de existenţă” sau “subzistenţă”, ceea ce corespunde termenului grec “hypostasis” (ipostază), dând astfel posibilitatea păstrării unei rezerve pline de respect faţă de taina cu totul specifică a divinităţii.

Pentru exprimarea esenţei divine unitare, în

Niceea

s-a recurs la alegerea cuvântului homousios (consubstanţă). Se consideră a fi noţiunea cea mai expresivă, deoarece se compune din două cuvinte (homo-usios): primul exprimă identitatea trinităţii, iar cel de-al doilea esenţa ei. Expresia redă şi identitatea substanţei, dar exprimă totodată şi deosebirea persoanelor (subzistenţelor). Eusebiu al Nicomidiei, un fervent adept al lui Arie, a propus introducerea unei iote (“i”) între cele două cuvinte ale termenului: homoiusios, însemnând nu consubstanţă, ci “similitudine substanţială” sau substanţă “asemănătoare” cu Tatăl. Expresia ar fi compromis total formula trinităţii. Sinodul a respins propunerea lui Eusebiu. Dar cele două expresii - deosebite numai printr-un “i” - au stat la baza controverselor şi a luptelor ariene din secolul IV.

Monarhianism:

a fost un curent eretic al sec. II şi III care nega Trinitatea. Se cunosc două forme de monarhianism: cel modalist şi cel dinamic. În fond, formula lor comună susţine că “numai Tatăl poate fi, prin esenţa Sa, Dumnezeu. Nu există alte persoane divine, deosebite de El”. În detalii, cele două curente se deosebesc astfel:
a) Monarhianismul modalist: Noëtus al Smirnei învăţa prima dată (180 d.Hr.) că, de fapt, Tatăl şi Fiul sunt aceeaşi Fiinţă divină, numai modul de apariţie (aspect) este diferit. El intenţiona să apere credinţa creştină de învinuirea “diteismului” (două dumnezeiri).

În acelaşi timp, Praxeas, în Asia Mică, învăţa că Tatăl S-a născut şi a pătimit ca Fiu, Tatăl S-a născut Fiu. Sloganul lui Praxeas stă la baza denumirii monarhianismului: “monarchiam tenemus” (noi păstrăm unitatea lui Dumnezeu).

Sabellius (excomunicat în Roma şi Egipt, 257 d.Hr.) a extins modalismul asupra trinităţii. Susţinea (ân baza trihotomiei platoniene) că, după cum în cazul omului, trupul, sufletul şi spiritul formează o singură substanţă, sau în cazul soarelui, lumina, căldura şi forma cercului formează o singură realitate, tot astfel şi în divinitate, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt aceeaşi persoană singulară. Denumirile diferite sunt exprimarea manifestării diferite ale aceleeaşi divinităţi şi că Fiul şi Duhul Sfânt sunt “subordonaţi” fiinţei Tatălui, fiind doar “puteri” divine, prin care Dumnezeu-Tatăl creează în mod economic lumea şi istoria sacră. De aceea, curentul este cunoscut şi sub denumirea de “subordinaţionism”.
b) Monarhianismul dinamic: Teodot curelarul (190 d.Hr.) susţinea că Isus Hristos a fost numai om, dar cu ocazia botezului, a primit înţelepciunea harului, devenind Fiul lui Dumnezeu prin “adopţiune”, primind tot atunci atribute divine. Ideea lui Teodot a devenit mai târziu teza ereziei “adopţioniste”.
Pavel de Samosata (260 d.Hr.), episcop de Antiohia, a dezvoltat mai departe învăţătura lui Teodot, afirmând că Fiul şi Duhul Sfânt sunt atribute impersonale ale Tatălui. Logosul nu este o ipostază proprie a Fiului, ci este impersonal, ca şi raţiunea în om, şi-l identifică cu înţelepciunea lui Dumnezeu. El insista asupra unipersonalităţii absolute a lui Dumnezeu.

Deficienţa fundamentală a modalismului constă în faptul că cele trei subzistenţe, fiind considerate numai atribute, Dumnezeu ar trebui căutat în dosul acestor atribute, ca o a patra subzistenţă ascunsă. Astfel modalismul ascunde pericolul quaternităţii (patru divinităţi) şi ar fi egal cu politeismul.

Sabellianismul a mai avut un adept bogat şi cult în persoana lui Priscillian, condamnat la conciliul din Saragossa (380) şi executat în urma ordinului împăratului Maximus. A fost primul caz în creştinism când biserica a recurs la ajutorul statului pentru executarea unor eretici.

Antitrinitarism, Unitarism, socinianism: Unitarismul sau antitrinitarismul este învăţătura apărută în timpul reformaţiunii din secolul XVI care neagă doctrina creştină despre trinitate, văzând în ea o decădere de la monoteismul strict. Dintre iniţiatorii şi adepţii acestei învăţături se disting: Mihail Servet, Fausto Soccini (socinianism), Francisc David (davidism), George Blandrata, etc. Unitarismul a ajuns să aibă o importanţă considerabilă în protestantismul liberal. În ţara noastră, unitarienii sunt un cult recunoscut de stat şi sunt organizaţi într-o episcopie cu sediul în oraşul Cluj-Napoca.

Socinianismul este o nuanţă a antitrinitarismului, al cărui iniţiator a fost Fausto Soccini (1539-1604). Din motive raţionale, el nega dumnezeirea lui Hristos şi ispăşirea.Monarhianism:

Reformaţiunea şi trinitatea:

Bisericile evanghelice, care îşi au originea în reformaţiunea din secolul XVI, în general au adoptat doctrina despre trinitate, chiar sub aspectul formulărilor sinoadelor ecumenice din

325 (Niceea) şi 381 (Constantinopole).

Confessio Augustana (1530), prima confesiune protestantă din istorie, în prima secţiune despre Dumnezeu, mărturiseşte următoarele: “Ecleziile noastre învaţă în înţelegere că hotărârea sinodului din Niceea despre unitatea şi tri-personalitatea lui Dumnezeu este adevărată şi trebuie crezută fără îndoială; că anume există o singură Fiinţă divină, numită Dumnezeu, care este Dumnezeul cel Adevărat, Veşnic, Imaterial, Indivizibil, Atotputernic, cu înţelepciune şi bunătate veşnică; Creator şi Susţinător al tuturor celor văzute şi nevăzute, totuşi trei Fiinţe de aceeaşi esenţă, putere şi veşnicie: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Cuvântul de “persoană” îl înţelegem aşa cum l-au folosit scriitorii eclesiastici, adică nu înseamnă o parte sau calitate inclusă în alta, ci înseamnă ceva ce există prin El Însuşi.”6)

1) Calvin, Instituţia, I, 13,3.

2) Calvin, Instituţia, I, 13,3.

3) E.G. White, M.S., B., Nr. 7, 63.

4) E.G. White, M. 8, 279.

5) H. Bullinger, Confesiunea Helvetică II, 201.

6) S. Tavaszy, Dogmatika, 97.