Împotriva curentului Botezul unui intelectual în Rusia sovietică

Despre minuni


Benedict, crezi în minuni?

Am fost martor la unele.

Dacă n-ai fi fost martor, ai fi crezut?

Da. Aş fi crezut. Dacă crezi în Dumnezeu, automat crezi şi în minuni, că legile naturii sunt făcute de Dumnezeu, şi normal că El poate interveni în ele. Ceasornicarul a făcut ceasul să funcţioneze cum funcţionează, şi ceasornicarul poate să intervină să oprească ceva acolo, sau să-l facă să meargă mai repede sau mai încet.

De ce s-au împuţinat minunile în Biserică?

Am să spun părerea mea personală: pe de-o parte, nu este nevoie de ele; pe de altă parte, nu suntem vrednici de ele. Nu suntem vrednici, e foarte clar de ce. Viaţa pe care o ducem este mult prea păcătoasă, nu avem râvna aceasta pentru mântuire, pentru Hristos; nu avem râvna de a înţelege, cel puţin, ce este Biserica, care este rostul Întrupării şi al Învierii, măcar asta nu avem râvna s o înţelegem, nemaivorbind de acuma de lupta împotriva păcatelor!

Dar esenţialul este că nu e nevoie de minuni. Pentru că minunile vin oricum – cele reale! Nu mă refer la drăcisme, la vrăjitorii. Minunile reale vin să întărească credinţa, să o confirme, să o reconfirme, pentru cei care au anumite îndoieli, pentru cei puţin credincioşi. Şi lucrul acesta era normal să fie în primele secole, după cum şi primele secole sunt pline de minuni.

Acum nu e nevoie de minuni, pentru că adevărul este exprimat deplin, plenar. Cine vrea îl află, fără minuni. E suficient să ai smerita cugetare şi adevărul îţi vine. Dacă nu te interesează adevărul, atunci au să te intereseze minunile, şi atunci dracul te prinde îndată. În schimb, dacă te interesează adevărul, oricum n-ai să ai nevoie de minuni. Ajungi la adevăr şi fără minuni.

Cu toate acestea, din mare milă, Dumnezeu, văzând neputinţa noastră – „Doamne, cred. Ajută necredinţei mele!” –, Dumnezeu ne mai arată puterea lucrării Sale, inclusiv prin oameni care nu sunt conştienţi că fac minuni. Vreau să povestesc câteva cazuri concrete, care seamănă între ele, făcute de un preot credincios, sincer. Era vorba de Nana mea. Este adusă de urgenţă la Chişinău, să fie internată: i s-a spart vezica biliară. Şi era toată galbenă, era vizibil galbenă – culoarea galbenă, galbenă, ca vopsită cu vopsea galbenă! Albul ochilor galben, pielea galbenă, tot galben. Şi ea-mi spune mie: „Am venit la Chişinău vie, tu mă duci înapoi moartă. Tu ai să mă-ngropi pe mine”. – îmi spune mie Nana mea. Zic: „Lasă, Nana, că medicii...” ş.a.m.d.

Am internat-o îndată la cei mai buni medici şi au început investigaţiile, parcă lucrurile mergeau bine. Ea a rugat să se împărtăşească. L-am chemat pe părintele meu duhovnic şi a spovedit-o şi a împărtăşit-o la spital. Următoarele zile umblam cu ea la medic la proceduri, la investigaţii; totul era bine, se simţea bine, deja gălbejeala a început să treacă. Şi am spus: „Vezi, Nana? Totul e bine!” Şi ea spune: „Da, văd şi eu, dar nu-mi vine să cred, că eu ştiu că n-am să mă întorc vie înapoi”. Ea a venit într-o vineri. Următoarea vineri, brusc, i se face rău, este internată la reanimare. Brusc i se face rău. Ea avea un singur rinichi şi i s-a blocat rinichiul acesta. Şi încercau să-i deblocheze rinichiul, se gândeau s-o pună de luni la aparatul ăsta, la dializă, la rinichiul artificial, dar la vârsta ei, de 78 de ani, era complicat. Se mai gândeau ce să facă. Şi situaţia se tot înrăutăţea. Dar părintele acesta slujeşte în afara oraşului. Şi-i telefonez eu sâmbătă şi-i spun: „Părinte, hai să facem Sfântul Maslu, pentru orice eventualitate”. Spune: „Bine, vin duminică, după 2”. Telefon mobil atunci nici eu n aveam, nici el n-avea, şi sunam acasă. Sun la 2, nu-i, nimeni nu răspunde. La 3, la 4, la 6, nu-i! La 9 seara, nu-i. La 12 şi jumătate noaptea, el mă sună pe mine şi spune: „Viorel, am venit târziu acasă, mergem la nana ta”. Zic: „Părinte, e 12 şi jumătate noaptea. Mergem de-acum mâine dimineaţă”. Că eu ziua trecusem pe la nana mea. Vedeam că situaţia e destul de proastă, dar ei spuneau că luni fac comisia şi de-acum de luni după-masă o conectează la aparatul acesta, deşi nu se ştie încă, poate n-o să fie nevoie. Şi spune: „Nu, mergem acum. Cheamă maşina şi mergem”. Zic: „Părinte, eşti obosit!”, încep să insist. El spune: „Ştii ce? Am hotărât să facem duminica asta, facem duminica asta! Deşi de-acum a început luni, dar să terminăm!”

Bun, pe la 1 şi un sfert suntem deja la spital. Până la 3 şi jumătate, 4, s-a făcut Sfântul Maslu, şi mergem acasă, deja liniştiţi, obosiţi. La 7 şi 3 minute dimineaţă, maică mea telefonează la spital, să vadă când e mai bine să venim. Şi-i spune: „Acum trei minute a murit. Veniţi şi faceţi formele”. Adică ea s-a mărturisit, s-a împărtăşit şi i s-a făcut Sfântul Maslu, adică, practic, în curăţie s-a dus; că a avut o viaţă foarte evlavioasă. De unde să ştie părintele să insiste, la 12 şi jumătate noaptea, el obosit, eu obosit, nu-mi ardea de nimic, să mergem la spital să facă Sfântul Maslu. De ce să facă el lucrul ăsta, să insiste?

Altă situaţie, peste câţiva ani, în 2001, unchiul meu vine urgent la spital şi-mi spune mie: „Viorel, eu nu mă ntorc. Mă duci tu înapoi”. Identic! Fratele lui nana, mai tânăr. Avea el 73 de ani. Şi, într-adevăr, constatăm: cancer la plămâni, metastază – ultimul stadiu. Şi-mi spune: „Cheamă preotul, să mă spovedesc”. L-a spovedit. Dar el nu ştia ce are. Mie mi-au spus medicii ce are. Şi i-am întrebat pe medici: „Cât are de dus el?” Zic: „Păi, nu ştim. Două-trei luni, nu mai mult. Luaţi-l acasă, duceţi-l la sat, de unde e el”. Şi el s-a spovedit, şi părintele îmi spune mie: „I-am dat dezlegare la păcate, deşi are păcate foarte grele, foarte multe... (unchiu-meu era curvar) – dar i-am dat dezlegare, pentru că omul e pe moarte”.

Şi mai trece un timp, acesta lasă testament, de-acum, dictează unchiu-meu. Şi mă sună preotul şi spune: „Poate facem şi Sfântul Maslu?” Zic: „Hai”. Ne ducem la spital, iarăşi, facem Sfântul Maslu şi a doua zi el moare. Şi medicii au spus că mai are de trăit...

În 2003, taică-meu se stinge brusc de o boală: scleroză laterală amiotrofică. Cu mare întârziere s-a aflat boala asta. El primele simptome le-a avut în august şi a murit în iunie, anul următor. Dar diagnosticul i s-a pus în iunie, într-o vineri. Era un congres internaţional de neurologie aici, şi au chemat cei mai buni cinci medici din lume ca să poată să facă diagnosticul. Şi i-au făcut acest diagnostic aceşti cinci medici. Până atunci nu puteau face diagnosticul. Şi i-au spus că are de trăit încă jumătate de an, sigur! Dar poate că şi mai mult, după felul cum avansează boala. Eu lucrul ăsta l-am aflat luni. Vineri au fost medicii, în lipsa mea, făcuseră diagnosticul. Luni m am dus la şeful de secţie, şi medicul curant, Ion Moldovanu, de la noi, mi-a spus: „Viorel, jumătate de an mai are”. Pe mine mă interesa, ca să fie spovedania, împărtăşania, toate rânduielile făcute. Era aceasta luni. Normal, în fiecare zi îl vizitam pe taică-meu, că maică mea avea probleme cu taică-meu, că nu se putea îngriji de el, că era scleroza aceasta amiotrofică, în sensul de nefuncţionare a muşchilor. Nu e paralizie aceasta. Şi în joia aceleiaşi săptămâni, ca să nu-l scap pe părintele, sâmbătă şi duminică plecând la ţară, îi spun: „Hai, părinte, să trecem seara, să faci Sfântul Maslu.., şi să-l spovedeşti, să-l mărturiseşti pe taică-meu”. Zice: „Bine. După amiază”. Bun! Iarăşi – de-acum telefoane mobile erau – la 2 nu răspunde, la 3 nu răspunde, la 4 nu răspunde, la 6 nu răspunde, la 8 şi jumătate singur mă sună şi spune: „Hai, mergem la spital”. Nu era la reanimare taică-meu, şi accesul era până la 8. „Hai, mergem la spital!” Zic: „Cum să mergem, că-i târziu?!” „Nu, mergem acum”. Zic: „Păi, hai mâine, vineri, că tot eşti în oraş”. „Da, sunt în oraş, dar hai acum”. Bun, dacă zice părintele, mergem. Se adună mai mulţi oameni bolnavi, din diferite saloane, face Sfântul Maslu cu toţi, îi spovedeşte separat pe toţi, dar spune: „Nu vă împărtăşesc, că nu am cu mine Sfintele Taine”. Şi plecăm, pe la orele 11 şi jumătate, 12 de la taică-meu. Am vorbit atunci cu taică-meu. El nu putea vorbi, dar am vorbit prin scris. Eu vorbeam, dar el nu putea. Aveam un tabel cu litere, el arăta literele, şi eu intuiam: „Asta vrei să spui?” Da, şi am vorbit cu dânsul foarte bine. De mai mult timp vorbeam în felul ăsta cu dânsul. A doua zi dimineaţă, pe la 5 fără 20, mă sună maică-mea şi spune: „Taică-tău e în agonie. Veniţi!” Eu şi frate-meu să venim. Eu îl iau şi pe părinte. Pe la 5 şi ceva eram deja la spital. Medicul – o fată tânără – ţinea mâinile tatălui meu la dânsa în mâini, iar el era cu albul ochilor, de-acuma. Nu i se vedeau ochii, deci... şi respira aşa, horcăind. Eu întreb: „Ce e cu taică-meu?” Ea spune: „Este în comă”. Când e în comă, nu poţi împărtăşi omul. Dar văd că părintele începe să facă rugăciunea, tot, tot, tot, pravila începe să o facă, pentru împărtăşanie. Spun: „Părinte, ce faci? El e în comă! Nu poţi strica Sfintele Taine!” El nu spune nimic, face semn cu mâna să nu-l deranjez, şi continuă rugăciunea, tot face. Ia linguriţa. Eu zic: „Părinte, ce faci? Nu te aude!” Şi el spune: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu, Ioan”, şi tot, toată formula, şi se apropie de taică-meu, care horcăia deja. Şi eu zic: „Ce-o să fie?” Şi atunci spun: „Tăticu, dacă mă auzi, fă ultimul efort şi primeşte Sfintele Taine!” Şi taică-meu ţuguiase buzele. Şi-i dă, şi taică-meu înghite, horcăind, aşa, cu albul ochilor... până atunci se vorbea cu dânsul, nu reacţiona la nimic.

Şi atunci eu întreb pe medic: „Asta e comă? Tu numeşti asta comă?” Şi ea spune: „Păi, am vrut să vă spun aşa, să nu suferiţi pentru dânsul”. Zic: „Tu îţi dai seama ce faci? Ieşi din salon chiar acum!” Şi am dat-o afară din salon şi taică-meu s-a împărtăşit şi în mai puţin de două ore, a murit. Dumnezeu să-l ierte! De unde să fi ştiut preotul că taică-meu e în comă sau nu? De unde? El îşi făcea rânduiala, chiar dacă era în comă, Dumnezeu l-a scos din comă, pentru a primi Sfintele Taine.

Când este de folos, Dumnezeu le dă bolnavilor chiar tămăduire deplină…

Da. La sfârşitul anilor ’90, prin ’98-’99, o colegă de serviciu şi cumătră de-a mea, pe nume Liuba, mă întreabă într-o zi: „Viorel, mama ta a fost operată la sâni, poate îmi faci şi mie o legătură cu un specialist bun, cu un mamolog”. Şi eu zic: „Bine! Ai probleme?” „Da, că m-a sfătuit cineva să fac un control”. Şi iau legătură cu domnul doctor Jovmir, era mamolog-şef al republicii. Mă prezint, el îşi aminteşte de maică-mea, şi propun să ne întâlnim la el ca să facă un control. Şi cu această ocazie am luat-o şi pe nevastă-mea. Şi le-am condus la el, la Spitalul de Oncologie din Chişinău. Şi au intrat soţia mea şi cumătra mea acolo şi peste un timp ies. Intru eu acolo, la el, să-i mulţumesc. Şi el îmi spune: „Cu soţia ta probleme nu sunt, totul e foarte bine, dar femeia astalaltă…” Şi aici îl citez pe dânsul: „Aşa sâni parşivi n-am văzut în viaţa mea! Are mari probleme femeia aceasta. Un sân e sigur că o să i-l amputăm. Celălalt sân e posibil să fie amputat, posibil nu, dar pentru aceasta trebuie să convoc Consiliul Medicilor, peste două săptămâni. Aşa că spune-i femeii să se pregătească pentru operaţie. Tu, oricum, câte puţin pregăteşte-o, că o cunoşti mai bine, e rudă cu tine. Vezi!”

Ies eu de acolo şi îi spun: „Liuba, vezi, urmează operaţia, trebuie să te pregăteşti pentru operaţie, ştii cum se face: spovedania, Sfântul Maslu, împărtăşania...” Spune: „Da, da! Mă pregătesc!” Şi mai spune: „Ştiu că ţi-a spus medicul că o să fie operaţia.” Şi eu întreb: „Ţie ţi-a spus cât de grav?” Dar ea: „Dar ce, e grav?” Zic: „Da, că trebuie să fie şi un Consiliu al Medicilor.” „Da, mi-a spus de Consiliu!” „Păi, pregăteşte-te, acolo se va hotărî ce şi cum”. Eu i-am mai spus că e nevoie de operaţie, dar nu i am spus că, aşa, degrabă, amândoi sânii o să-i fie tăiaţi.

Şi urmau să fie două săptămâni. Şi două vineri la rând ea merge la Sfântul Maslu. Şi după ultima vineri, într-o zi de luni sau marţi, are loc acest Consiliu Medical. Şi ea spune: „Mie mi-e frică să merg acolo singură. Soţul meu e prins la serviciu şi nu poate merge. Hai tu cu soţia ta să mă însoţiţi la acest Consiliu Medical. Când o să spună acolo ce va fi cu această operaţie, vreau ca cineva să-mi fie în preajmă”.

Şi venim acolo. Erau mai mulţi bolnavi. Ea era ultima în listă, pentru că anume de dragul ei se convocase acest consiliu şi ceilalţi au fost chemaţi numai cu ocazia aceasta. Şi intrau pe rând, Consiliul fiind format din vreo 14 medici, şi fiecare bolnav stătea trei, patru, cinci minute. Ea a intrat ultima, a stat un sfert de oră. După care a ieşit, nedumerită, şi a spus: „N-am înţeles nimic, vorbeau în terminologia lor. Şi au venit şi vreo şase şi m-au palpat pe mine şi, din câte am înţeles eu, ei renunţă la operaţie, dar, oricum, mi-au spus să aştept după uşă rezultatele”. Şi, peste vreo zece minute, se deschide uşa şi ies toţi medicii de acolo. Şi medicul ăsta, mamologul şef al ţării, domnul Jovmir, merge spre mine cu o faţă pierdută, nedumerită. Între timp, din cabinet iese şi şefa Secţiei de Mamologie, a cărei uşă de cabinet era faţă în faţă cu uşa sălii în care a avut loc şedinţa. Şi, descuind uşa cabinetului, îi strigă domnului Jovmir: „Domnul Jovmir, chiar pentru aşa fleacuri să convocaţi Consiliul?! Nu m-am aşteptat de la dumneavoastră!” La care el vine şi-mi spune mie: „Viorel, nu ştiu ce s-a întâmplat, că acuma n-am găsit nimic la femeia aceasta! Şi ceilalţi au văzut că nu are nimic! Dar eu (şi, spunând, punea mâinile în faţa lui), eu cu mâinile acestea am palpat! Am văzut aşa sâni parşivi cum n-am mai văzut în viaţa mea! Nu ştiu ce s-a întâmplat! Nu puteam eu să greşesc aşa! Aşa ruşine n-am mai păţit la Consiliu !” Şi, lăsându-l pe el aşa nedumerit, ne-am despărţit. Am întrebat-o pe ea: „Tu ai fost, ai făcut ceva investigaţii medicale?” Spune: „Nu, nu, n am făcut decât Sfântul Maslu, m-am spovedit şi m-am împărtăşit. Atât!” Asta-i toată factologia pe care eu o cunosc. Interpretarea o las celorlalţi, în funcţie de credinţa lor…

Uneori nici medicii înşişi, chiar dacă sunt martori la unele minuni, nu le recunosc ca atare…

Alteori, însă, le recunosc… Am văzut şi minuni din acestea tragice, să le spun aşa. În ’94, pe 31 iulie, ziua de naştere a mamei mele, ne am întors cu familia de la maică-mea, pe atunci locuiam în casa de alături, la etajul 7, şi băiatul mai mare – avea 4 ani – observăm că se poartă bolnăvicios, vedem temperatura, 39º. Zic: „Hai, că a răcit, ceva. Hai să i dăm tablete, să se culce”. I-am dat tablete, 41º. Mai dăm tablete, 41,5º. La 9 ne-am întors, seara, pe la 11 jumătate, 12 chemăm salvarea. Vine salvarea, se uită, îi fac o injecţie: „Uite acuşi o să scadă temperatura!” Şi pleacă. Temperatura nu scade. 41,5º, asta e foarte mult. Şi copilul stă, nici măcar n-are putere să geamă. Tot stă! Trece o oră, trec două, 2 noaptea, iarăşi chemăm salvarea. Vine salvarea şi spune: „Faceţi-i frecţii cu spirt, cu oţet, că, dacă nu-l ajută injecţia, nu ştim ce să-i facem. Faceţi-i! Dacă nu scade, chemaţi-ne iarăşi!” Iarăşi, frecţii cu oţet, frecţii cu spirt, în cearşaf rece, muiat, învelit; cearşaful se usucă pe dată pe el, temperatura nu scade. La 5 dimineaţa chemăm iarăşi salvarea. Temperatura tot nu scade, 41,5º stă! Copilul fierbinte, fierbinte! Iarăşi chemăm salvarea, salvarea spune: „Nu ştim ce să facem! Puneţi gheaţă pe dânsul şi vedeţi! Respiră normal copilul, ca la temperatura aceasta. Noi plecăm, vedeţi!”

Ţin minte, ora 6 şi 20 dimineaţa, copilul era deja în patul nostru, cu nevastă-mea, iar eu în patul copilului eram, o cuşetă micuţă, eram ghemuit acolo. Şi îl trezeşte dimineaţa, îl pune în şezut, ca să-i dea cu linguriţa nişte medicamente de scăzut temperatura. Şi văd că nevastă-mea strigă: „Viorel, Viorel! El se duce, se duce!” Eu sar din pat, mă uit, băiatul meu – de culoarea vinetei, albastru închis pe faţă, numai albul ochilor se vede, şi aşa se lasă moale pe spate. Şi ea spune: „Salvarea cheamă! Cheamă pe Nanu Serghei!”

Pe cine să chemi?

Nanu Serghei. E soţul surorii lui taică-meu, care e medic şi locuieşte în casa de alături. Fuga la bucătărie, la telefon, formez salvarea, chem salvarea a patra oară – ei deja mă ştiau pe mine, şi spun: „Băiatul posibil că moare, eu nu ştiu ce-i!” Şi am trântit receptorul şi fuga de la etajul şapte am sărit pe scări, n-am aşteptat ascensorul, am venit fuga înapoi. Împreună cu salvarea am ajuns înapoi, că au venit şi ei foarte repede, în şapte minute a venit salvarea. Când vin, băiatul meu, roz la faţă, plânge tare, roz la faţă şi foarte energic. Temperatura 38-37. Dar făcuse pe dânsul tot. Medicul de pe Salvare, mirat. Am intrat exact când o întreba pe nevastă-mea, mirată: „Ce-aţi făcut?” Şi ea spune: „Iată, am văzut că era în halul ăsta copilul, nu reacţiona la nimic deja, lingura pe care o aveam în mână, am luat-o şi cu ea i-am descleştat gura, i-am scos cu degetul limba, că limba îi căzuse, înghiţise limba, i-am scos cu degetul limba, l-am ridicat în picioare şi i-am făcut cu mâna frecţie de-a lungul şirei spinării. În acest răstimp, el a defecat dintr-însul totul, pe pernă, după care şi-a revenit. Parcă s-a trezit, a început de-acuma să respire normal, şi a început să plângă tare. Şi aţi venit voi”.

Şi medicul o întreabă în prezenţa mea pe nevastă mea: „Aveţi studii medicale speciale pentru cazuri de reanimare?” „Nu, eu sunt inginer”, spune nevastă-mea, „inginer electronist. Cu medicina n-am nimic!” „Dar de unde ştiţi toate lucrurile acestea? Că aţi făcut exact cum trebuie. Puţine asistente medicale, în starea asta, pot să facă aşa ceva, sau medici chiar”. La care ea spune: „Eu nu ştiu. Am simţit nevoia să fac aşa”. După ce au plecat medicii, îmi spune: „Viorel, eu când am simţit lucrul ăsta, eu parcă am intrat într-o altă stare, într-o altă dimensiune. Cineva m-a luat pe mine, mi-a pus lingura în mână, parcă simţeam aşa nevoia. Totul făceam automat, nu gândeam deloc ce făceam, în locul meu făcea altcineva. Tot ce-am făcut eu s-a făcut automat. Eu ştiam că aşa trebuie să fac, trebuie să mă supun acestei voinţe, aşa am făcut şi aşa a ieşit”.

Relatarea asta mă duce cu gândul la minunile în care sfinţii i-au ajutat pe medici în diferite operaţii sau în alte situaţii grele. Chiar aşa ajută Dumnezeu, pe măsura credinţei noastre şi, de multe ori, chiar peste măsura credinţei noastre…

Şi-n felul ăsta a salvat copilul, altfel ar fi murit. A fost dus cu Salvarea îndată copilul, a fost internat, a stat vreo trei săptămâni, a avut dizenterie tip Sohne, aşa se cheamă. Cazuri rare în Moldova, dizenterie tip Sohne. Pe vremea aceea era stare gravă, dar copilul şi-a revenit destul de repede.

Acolo am făcut cunoştinţă cu un medic de la reanimare, Victor – nu mai ţin minte numele de familie. Îl pomenesc, că o să mai fie un caz. Şi la externare ni s-a spus: „Băiatul vostru are un specific, cel puţin până la adolescenţă aşa va fi: dacă el va avea mai mult de jumătate de oră temperatură mai mare de 38º, el poate să intre în convulsii, care pot să fie fatale. De aceea, aveţi grijă să nu aibă temperatura mai mult de 38º. Iar ca să evitaţi convulsiile, să aveţi în casă fenobarbital. Îi daţi fenobarbital într-o anumită doză, şi în felul acesta, aceste convulsiile se îndepărtează sau se scot”. Bun. Era vară, am cumpărat fenobarbital, trec lunile, vine noiembrie, acelaşi an. Copilul răceşte, şi are temperatură. Şi temperatura durează mai mult. Aveam un alt medic de copii cunoscut şi i-am spus din ajun: „Băiatul meu are temperatură, dacă o să fie cumva legat de frisoane, ce să fac?” Spune: „Când o să vezi că el tresare aşa, îndată telefonează-mi la serviciu, ai telefonul meu, şi atunci eu am să-ţi spun prin telefon ce să faci”. Bine. Era, ţin minte, zi de joi, unu jumătate ziua, băiatul are 39º de-acuma de vreo trei ore, şi începe să tresalte. Şi nevasta mă cheamă de la bucătărie, unde eu învăţam, şi spune: „Viorel, au început frisoanele!” Eu fuga telefonez, el nu era pe loc, şi-l cheamă pe coridoare. Mult timp am aşteptat să vină de pe coridoare. Telefonul pârâia foarte tare. Îmi spune: „Ia medicamentele!” „Da”. Mă întreabă: „Ce doză e scris acolo?” „Zero unu”. „Cât?” „Zero-unu”. El a auzit 0,01. Eu am spus prima oară zero-unu, după aceea iar zero-unu, în timpul lui unu a fost o pârâială, el n-a auzit-o, şi aşa a auzit zero-zero-unu. Şi spune: „Dă-i patru tablete”. El credea că-i dau patru tablete de 0,01. Dar i-am dat patru tablete de 0,1. Ulterior s-a dovedit că aceasta este o doză mortală şi pentru matur, nemaivorbind de un copil de patru ani. I-am dat patru tablete, a băut şi stăm şi aşteptăm efectul.

Într-adevăr, temperatura scade: 38 – 37 – 36,5 – 36 – 35,5 – 35. Nevasta spune: „Ceva e neclar. Nu poate să fie aşa!” Sub 35 de acuma începe să scadă. Nu ştim ce să facem în situaţia asta. Spune nevastă-mea: „Hai să spunem rugăciunea!” Îl luăm pe dânsul în picioare, îl pune în faţa icoanei şi ea-i spune lui: „Dinu, spune rugăciunea! Spune Tatăl Nostru!” El ştia Tatăl Nostru, la 4 ani, şi începe: „Tatăl nostru...”, nu poate să se concentreze. Spunem noi, părinţii, în cor, Tatăl Nostru, şi îl culcăm. Şi temperatura se ridică: 35; 35,5; 36; 36,5; 37 – s-a stabilizat, punct! Peste vreo două ore se trezeşte, are 36,5, dar comportamentul lui era neadecvat. Adică: râdea în hohote, fără nicio cauză; sau brusc, faţă de frate-său, cu doi ani mai mic, de 2 ani, o agresivitate inexplicabilă: lovea cu pumnul, cu toată puterea, în el. Şi nu ştiam care e situaţia. Telefonez la acest Victor de la reanimare, că-l cunoşteam pe medicul acesta, şi-i spun: „Victor, e ceva ciudat!” Îi povestesc ce a fost, şi i-am spus şi cu tabletele, patru tablete de 0,1. Îmi spune: „Nu, tu ceva greşeşti!” spune el, „dar nu mi-ai spus care este situaţia. Ceva greşeşti cu tabletele. Eu îl cunosc pe medicul neurolog numărul unu din republică, care este medicul neurolog şef pe republică, şi vin cu dânsul mâine dimineaţă la tine. Tu trimite maşina, ia-ne de la spital”. Eu pe atunci eram foarte sărac, n-aveam bani de taxi, era o perioadă când eram şomer, şi iau un taximetrist cunoscut, zic: „Măi, Vasile, pe datorie mă duci?” „Da, da”. Că eu nu mergeam prima dată cu taxiul pe datorie, că taximetriştii mă cunoşteau pe mine. Şi aduc medicii aceştia, iarăşi le povestesc lor în taxi, văd că ei între dânşii schimbă priviri, foarte nedumeriţi. Urcăm la etaj, un medic la copil, alt medic la tablete: „Arată-mi tabletele!” Se uită şi spune: „Victore, 0,1”. Şi se uită la copil, la ochi, la tot, îl măsoară, totul normal. „Ceva e neclar! Tu din aceste tablete i-ai dat lui?” Zic: „Da”. „În două ore trebuia să moară, după ce i-ai dat aceste tablete”. Noi, peste două ore, deja făceam Tatăl Nostru cu dânsul. Şi spune: „În prima jumătate de oră, poţi să salvezi omul dacă-l faci să vomite. Încă peste o oră, dacă-i faci transfuzie de sânge. Dar la două ore, nici transfuzia de sânge nu te mai ajută. El trebuia să moară la ora cutare!” – exact la ora la care noi făceam Tatăl Nostru cu dânsul. „Tu ceva nu-mi spui!” „Nu, Victore, ţi-am spus totul, pe fapte, cum a fost!” „Eu am să studiez literatura de specialitate”.

Peste vreo trei săptămâni, mă sună şi-mi spune: „Viorel, eu am studiat toată literatura de specialitate disponibilă. Cazuri de supravieţuire nu există şi este imposibil să existe! Tu ceva nu-mi spui!” Zic: „Victore, ţi am spus totul! La ora cutare, când trebuia să moară, am spus Tatăl Nostru”. „Repetă încă o dată!” „La ora cutare, nevastă-mea a spus Tatăl Nostru, l-a sculat pe dânsul în picioare şi am spus tustrei Tatăl nostru!” „Păi, de ce n-ai spus dintr-o dată lucrul ăsta?” „Dar ce semnificaţie are asta pentru voi?” Zice: „Ei, la reanimare atâtea vezi! Unde intră Dumnezeu în joc, noi, medicii, ne dăm la o parte! Atunci totul e clar!” - spune medicul acesta - „totu-i clar, ce s-a întâmplat cu băiatul tău!”

Era un medic credincios, nu?

Da, medicul era credincios. El la reanimare la copii lucrează. Câte morţi a văzut el, câte minuni a văzut. Şi spune: „Unde în joc intră Dumnezeu, noi ne dăm la o parte, acolo de-acuma legile noastre medicale nu mai funcţionează”.

Lucrul acesta merită scris la intrarea în facultăţile de medicină sau în spitale, e un postulat care surprinde esenţa problemei…