Împotriva curentului Botezul unui intelectual în Rusia sovietică

Despre compromisurile de la locul de muncă

Ai ocupat diferite posturi, destul de importante, ai fost preşedintele Consiliului de experţi al Asociaţiei Naţionale pentru Dezvoltare Rurală „Oikos”, director general al Departamentului pentru politica agrară, director general-adjunct al Departamentului pentru privatizare, directorul preşedintelui Moldovei, ai lucrat şi la Banca Mondială. Nu e riscant să ocupi astfel de funcţii, într-un univers în care furtişagul, şpaga şi relaţiile par mai importante decât munca propriu-zisă?

În ’94, mi-am dat demisia din funcţia pe care o ocupam – eram directorul cabinetului preşedintelui Moldovei, consilier principal de stat, aşa suna funcţia. Şi, dat fiind că eram în opoziţie cu partidul democrat agrar, care a venit în ’94 la putere, ca să nu împiedic cooperarea dintre preşedinte şi parlament, mi-am dat demisia. Pentru că nu puteam trece peste viziunile mele privind moştenirea regimului comunist, care era reprezentată de partidul agrar democrat.

Deci ai ştiut să te retragi la timp, pentru a nu te păta…

Nu puteam coopera cu ei, pentru că ştiam ce vor să facă, cum vor să privatizeze fraudulos, jefuitor, economia naţională. Abia peste câţiva ani urma să aflu că liberalismul este cu nimic mai omenos decât comunismul. Dar aceasta urma încă să aflu. Pe vremea aceea încă nu sesizam deosebirea între creştinism, ca trăire, şi liberalism. Liberalismul îl percepeam ca pe o libertate, o descătuşare de ororile comunismului.

Din funcţia pe care ai avut-o, cum vedeai viaţa creştină? Nu era o incompatibilitate între a avea o funcţie înaltă în stat şi a fi creştin?

Deloc! Deloc nu simţeam această incompatibilitate. Inclusiv pentru Rothschild-ul britanic am lucrat. Ei erau angajaţi de guvernul Moldovei pentru a evalua posibilitatea privatizării Mold-Telecomului. Şi eu am fost consultantul lor juridic. Şi am demonstrat că nu trebuie vândut Mold-Telecomul. Şi slavă Domnului că nu s-a vândut, nu s-a privatizat atunci.

Nu simţeai tu nicio incompatibilitate între ce făceai şi faptul că eşti creştin sau chiar nu era? În ceea ce făceai nu trebuia să faci anumite compromisuri?

Nu, nu făceam! În privinţa aceasta – slavă Domnului! –, în orice funcţie am fost, am mers pe aceeaşi linie. Aceeaşi linie, să fie pentru neam şi ţară, indiscutabil, fără a face rău nimănui; nici unor pături pe care poate nu le agream. Odată, fiind în funcţia pe care am avut-o, cineva m-a ameninţat că o să-mi omoare copiii. Şi normal că m-am supărat rău de tot pe funcţionarul acela care m-a ameninţat că o să-mi omoare copiii dacă eu am să mai deturnez nişte proiecte de decrete prezidenţiale. Pentru că eu le verificam, ca preşedintele să le semneze, şi cele care constatam că sunt prostii, eu le anulam. Şi anunţam preşedintele că aici, în aceste proiecte, se află anumite matrapazlâcuri, care trebuie anulate. Şi funcţionarul respectiv s-a supărat şi m-a sunat: „Nu interveni în proiectele mele!” Zic: „E datoria mea să intervin!” „Nu uita că tu ai copii, doi băieţi foarte buni!” Şi eu zic: „Du-te... mai departe de cabinetul meu şi nu mai telefona!”

Despre iertare

Trăim într-o lume în care creştinii vorbesc mult despre mari valori, despre virtuţi, dar la capitolul fapte suntem restanţi. Aş vrea să povesteşti o situaţie limită din viaţa ta în care ţi-a fost greu să te porţi creştineşte. O situaţie din care alţii se pot folosi…

În ’94 mi-am dat demisia şi am fost un timp şomer, câteva luni de zile. O femeie, cunoştinţă veche de a mea, mi-a propus să formez cu soţul ei o companie de consultanţă. Era prima companie de consultanţă din Moldova. Şi am început această activitate. La început nu aveam niciun fel de contract, nu ştiam cum se lucrează în acest domeniu. Nişte cunoscuţi de-ai lui ne-au invitat, într o zi, în Israel, să evaluăm nişte scheme financiare. Le am evaluat eu şi am verificat că nu funcţionează în Moldova. La întoarcere, într-o zi, ne contactează o persoană foarte dubioasă şi ne înmânează un pachet învelit în ziar, spunând: „Aceasta m-a rugat Cutare din Israel, care e chişinăuian, să vi-l transmit”.

N-am fost eu să iau pachetul, se duce partenerul meu. Desfacem pachetul: douăzeci de mii de dolari!!! Ăsta îndată telefonează în Israel. Zic: „Ce-i cu banii ăştia?” „Păi, văd că nu vă merge vouă cu consultanţa, v-am dat nişte bani, acolo, să vă luaţi nişte calculatoare, să închiriaţi ceva acolo...” Şi acela întreabă: „Dar care-i răspunderea noastră pentru asta? Ce trebuie să ţi întoarcem, înapoi, când ş.a.m.d.?” Ăsta răspunde: „Nu vă grăbiţi, tot banii ăştia mi-i întoarceţi înapoi, când vă puneţi pe picioare, bine, îmi întoarceţi banii ăştia înapoi”. Bine, bine. Trec lunile, încep contractele – nu în baza acestor bani; contractele n-aveau legătură cu banii aceştia – şi firma începe să crească. Pentru piaţa Moldovei, în vremea aceea, cifra de afaceri în consultanţă de 250.000 de dolari pe an (când euro încă nu exista) era o cifră acceptabilă, mai ales că noi eram vreo cinci-şase oameni.

Şi totul mergea bine-bine, până când eu am nimerit într-un accident şi mi-am frânt şira spinării. Ştiu de ce am avut acest accident: că aveam o viaţă prea axată pe plăceri. Când au început să vină banii, am început de-acuma să iau prânzul la restaurant, sub pretextul că ne întâlnim cu clienţii; dar alegeam restaurantele mai bune. În perioada aceea am început şi să mă îngraş, că eram subţire până a mi da demisia. Şi deci mă bucuram de viaţa aceasta lumească... fiind mai răcit la rugăciune şi toate acestea. Practic, din ’95 până în ’96, doi ani de zile – când s-a întâmplat accidentul, în noiembrie ’96, am avut, aşa, o viaţă mai... mai ne-ascetică, să spun, că nici acuma nu duc viaţă ascetică. Am avut o viaţă mai mondenă, cu tot soiul de întâlniri, tot soiul de recepţii; am avut mai multe călătorii în Statele Unite, în Europa, mai multe ţări am vizitat, tot cu serviciul, până când am nimerit eu în acest accident şi am fost nevoit să stau la pat. Şi introdusesem eu, când eram încă la serviciu, regula că orice apel telefonic care vine sau care se dă este înregistrat de secretară: data, ora, cine a telefonat, pe cine a căutat, în ce temă, la ce telefon să revină ş.a.m.d. Şi stând la pat luni de zile, am început câte puţin să mă scol, în patru labe, apoi în cârje şi apoi cu un baston. În sfârşit, pe neprins de veste, am hotărât într-o vineri să apar la serviciu. Am nimerit la serviciu într-o după amiază, când lumea pleca deja acasă, şi am cerut în primul rând jurnalul, să văd ce s-a făcut în cinci luni de zile, cât am lipsit eu, din noiembrie până în aprilie. Am răsfoit şi am văzut că mulţime de afaceri se discutau. Firma cutare, problema cutare, un studiu de marketing, un proiect de investiţii, şi totul se discuta cu partenerul meu. Se vedea, din temele care au fost notate, că erau contractele în derulare, pe când eu habar nu aveam de ele, deşi partenerul meu venea la mine în fiecare seară şi-mi relata ce se face la serviciu. Aveam fiecare 50 la 50 din firmă. Am rămas stupefiat, cum se poate în situaţia asta să nu-mi spună tot ce se face. N-am spus nimic, am întors jurnalul la loc, fără să comentez. Vin luni, deja oficial la serviciu. Ne salutăm cu toţi, ne îmbrăţişăm cu partenerul, şi chem secretara să-mi aducă jurnalul. Ea-mi aduce jurnalul. Văd: toate ultimele şase luni smulse din jurnal! Nu sunt! Şi se vedea că au fost smulse. Şi o întreb pe secretară: „Ce e cu acestea? Sunt smulse?” Ea-mi spune: „S-a vărsat cafeaua şi le-am aruncat”. „Păi, ăsta nu-i un motiv să distrugi un jurnal. Puteai să le usuci, să le laşi...” „Nu, că erau foarte tare... cafeaua fierbinte...” „Înseamnă că era ceva notat acolo ce eu nu trebuia să citesc”. Şi mă adresez partenerului. El începe să nege. Eu încep să-i citez din memorie ce-am citit acolo. El vede că situaţia a luat o întorsătură nefavorabilă lui şi a refuzat să discute şi a părăsit cabinetul. Peste un timp, iarăşi, fără să colaboreze cu mine, pleacă la nişte clienţi la Harkov. Am aflat după ce deja a plecat. Văzând situaţia aceasta, dat fiind că consultanţii, băieţii, erau ai mei, invitaţi de mine – nu erau ai lui – eu le spun: „De azi înainte, eu rup relaţiile cu partenerul meu şi mă retrag. Mă retrag, îi las lui spaţiul, îi las lui o maşină, jumătate din calculatoare şi banii îi las lui – tot ce era în cont în bancă. În schimb, jumătate din calculatoare şi mobilierul îl retrag şi mă duc să-mi caut spaţiu”. Şi aşa am şi făcut.

Ca să mă trezesc cu un telefon din Israel, să-mi spună: „Tu de ce ai furat banii de la partenerul tău? De ce ai făcut cutare?” Era persoana care ne dăduse 20.000 de dolari. Zic: „Băiete, n-am făcut nimic. El a făcut. Eu n-am făcut nimic, dar cu el nu vreau să mai colaborez, pentru că cutare şi cutare şi cutare”. Spune: „Nu, nu întreprinde nimic. Eu acuşi vin!” Şi într-adevăr, în două zile a fost la Chişinău, m-am trezit cu el acasă şi spune: „Tu de ce-ai împărţit în felul ăsta averea?” Zic: „Eu mi-am luat mie ce-am putut să iau, pentru că marea avere, totul se află în bani”. Plus că eu mai luasem încă datorii, pe numele meu, de la prieteni care aveau încredere în mine şi mie mi-au dat banii. Dar banii s-au folosit pentru firmă, n-am folosit eu. La care spune: „Ştii că voi nu sunteţi doi, în firmă, voi sunteţi trei. Eu sunt al treilea”. Zic: „Eu în documente nu te-am văzut pe tine. În documente sunt numai doi. 50 la 50”. El spune: „Nu. Eu am 50, şi voi doi câte 25”. Zic: „Nu-i aşa. Eu de la tine aflu prima dată lucrul ăsta!” El zice: „Ei, dacă nu crezi, atunci lasă să confirme tipul”. Zic: „Păi noi doi trebuie să ştim. Eu n-am ştiut lucrul ăsta”. Zice: „Poftim, eu rămân cu 50, voi doi împărţiţi câte 25”. „Nu”. „Nu uita că tu ai familie, ai copii ş.a.m.d. Că vezi, să nu li se strice lor sănătatea... etc.” Zic: „Eu nu mă dau cu asemenea discuţii. Pur şi simplu, te rog să nu mai treci pe la mine pe acasă. Toate discuţiile, prin telefon”.

Şi din acea dimineaţă, aici, în curte, un jeep cu indivizi din lumea interlopă, care mergeau demonstrativ pe lângă ferestrele mele. Nu făceau nimic, nu atacau, nu băteau în ferestre, dar erau prezenţi şi când ieşea cineva din ai casei, spuneau: „Salutări lui Viorel”. Dar mutre de acestea, de killeri. Şi când ieşeam eu, ei se uitau ţintă la mine şi spuneau: „Nu uita că tu ai datorii”. Zic: „N-am datorii. Nu ştiu, nu vă cunosc”. „Ştii prea bine de la cine suntem”. Şi a început de-acuma în fiecare zi să mă cheme, să mă convingă, să mă ameninţe, că am să rămân „şi fără apartament şi fără de toate, şi cu familia lipsă şi tot aşa, până ai să fii ucis şi tu”. În situaţia asta, înfuriat, apelez la prietenii mei din structurile poliţiei şi-mi spun: „Nicio problemă, noi îl cunoaştem pe tip. Organizăm o întâlnire, cineva împuşcă în aer, lumea se sperie şi începe să tragă. Şi o să tragă ai noştri primii. Or să tragă puşcaşii noştri, pregătiţi, cu kalaşnikovul, şi o să fie situaţia rezolvată pe loc”. Zic: „E situaţia foarte gravă în cazul ăsta!” Şi trec pe la părintele Pavel şi spun: „Părinte, iată care e situaţia”. Dar el spune - şi îi sunt foarte recunoscător pentru asta: „Dar eu ştiu”. Zic: „De unde ştiţi?” „Păi, soţia lui mi-a spus”.

Dar interesant că, înainte de a intra în cearta aceasta cu partenerul meu, discutam o dată, şi el mă întreabă: „Iată, la voi, la creştini” – că el era nebotezat – „ce atitudine aveţi faţă de duşmanii personali?” „Zic: „A, trebuie să iertăm...”, şi tot aşa spun. „Şi tu eşti în stare să ierţi?” Zic: „Nu ştiu, că n-am avut încă situaţii, confruntare aşa serioasă, ca să iert. Trebuie să iertăm, că aşa scrie în Evanghelie”. Şi mă întreabă: „Dar tu poţi să ierţi?” Zic: „Nu ştiu, n-am avut aşa situaţii, decât cazul respectiv şi acolo, iertat-neiertat, nu m-am băgat, pur şi simplu. Am curmat relaţiile cu omul”. „Şi dacă s-ar întâmpla să ai o ciudă pe cineva, ai să poţi ierta...?” Zic: „Nu ştiu. Dacă nu-i creştin, cred că am să pot să mă războiesc. Dar dacă-i creştin, cred că am să caut să găsesc o înţelegere cu el”.

Şi am uitat de discuţia aceasta. Şi, iată, vin la părintele Pavel să mă sfătuiesc, că de-acuma spiritele se încinseseră, era de-acuma pe punctul de-a izbucni şi o răfuială armată. Eu nu voiam să cedez, bandiţii nu voiau să cedeze, şi el îmi spune: „Dar de ce să nu-l ierţi pe el?” Zic: „Eu, ca persoană, cred că pot să-l iert, dar trebuie să-mi recuperez bunurile”. Eu întorsesem totul, mobila... Sub pretextul de a negocia, am întors totul înapoi. Şi ei au sigilat şi au închis totul... Şi eu am rămas pe drumuri, numai cu ce avusesem până la lansarea afacerii şi o maşină. Sub pretextul că trebuie să negociem, să împărţim, să punem totul la loc. Şi m-au fraierit şi am pus totul la loc. M-au fraierit! Şi zic: „Eu sunt gata să iert, să las totul, în afară de banii pe care-i datorez altora. Să-mi întoarcă banii aceştia”. Erau vreo 22.000 de dolari, pe care eu nu-i aveam. La care părintele îmi spune: „Ştii, el e bătrân şi el trebuie să-şi facă de pensie (era cu 20 de ani mai mare decât mine), el are o fiică mică... ia şi uită de toate!” „Părinte, parcă ţineţi partea lui!” Zice: „Vezi că el s-a botezat azi dimineaţă!” Zic: „Păi, l-aţi verificat? Ştie Crezul?” „Soţia lui ştie Crezul”.

Şi deci ieşea că trebuie să uit, şi că el s-a botezat, a devenit şi el creştin şi, deci, să nu mă războiesc cu el. Şi eu zic: „Părinte, nu ştiu ce am să fac. Dar am să iau seama la ce mă binecuvântaţi: să uit totul”. Şi n-a mai spus nimic, dar, într-adevăr, am uitat totul. Au venit bandiţii la mine şi au spus: „Noi ştim că echipa este a ta. Noi ştim că compania de consultanţă a funcţionat cu ce ai făcut tu. Respectivul nu avea capacitatea respectivă să ofere asemenea servicii. Noi suntem gata să luptăm cu tine şi să l deposedăm pe el de tot. Şi o sută de procente îţi dăm ţie”. Am spus: „Băieţi, nu-mi trebuie nimic. Eu nu mai vreau consultanţă. Vreau să lucrez ca traducător, profesor universitar, orice, numai consultanţă nu!” „Păi, n-ai să poţi să câştigi mii şi mii, cum câştigai până acuma, pe lună!” Zic: „Nu mă interesează! Mă interesează un trai decent şi fără griji”. La care au spus: „Vezi, noi nu-ţi dăm nimic, atunci! Totul îi dăm lui. Şi el va lucra pentru noi”. Zic: „Vedeţi, treaba voastră. Eu nu mai lucrez consultanţă. Nu mai fac consultanţă, în principiu”. Şi aşa, ei m-au lăsat în pace, eu le-am dat ce au vrut, şi în felul ăsta ne-am despărţit.

Dar problema era că eu habar nu aveam cum să scap de datorii, că era, bunăoară, un om invalid, care-mi dăduse banii lui. Şi el trăia din procentele la aceşti bani. Şi eu nu puteam să-i întorc. Dar nu putea să-şi cumpere medicamentele, că el făcea insulină în fiecare zi, în burtă. Şi el era singur şi cu două fete de măritat. Şi trebuia să întreţină şi casa, încă. Adică era un om la ananghie intrat din cauza mea. Şi mi-am spus în sinea mea: „Uit de toate, uit totul, fac cum mi-a spus părintele. Dacă sunt creştin, trebuie să ascult de binecuvântare. Asta-i regula”.

Citiseşi despre puterea ascultării în scrierile Sfinţilor Părinţi?

Ştiam că trebuie să asculţi de binecuvântare. Îţi place, nu-ţi place, trebuie să asculţi. Că restul, Dumnezeu rânduieşte, nu din cauza duhovnicului, din cauza ascultării. Bine... Era prin luna iulie aceasta. Şi îmi pică un contract de 5000 de dolari. Peste trei luni, un contract de 20.000 de dolari. Şi tot aşa, s-a pornit, nici nu mă aşteptam. Veneau, veneau, veneau. În plus la asta, mai aveam în altă parte o datorie de 15.000 de dolari. Adică erau sume... Şi în felul ăsta, în decurs de un an de zile, am întors toate datoriile. Dar nu-mi dădeam seama, că nu făceam efort să caut comenzi. Mă căuta lumea pe mine şi mă chema să execut anumite lucrări de consultanţă.

Aceasta a fost o cumpănă prin care am trecut şi, datorită ascultării, Dumnezeu a rânduit că am scăpat fără efort – cu grijă, dar fără efort – de toate datoriile. Şi n-am mai comunicat mai mult cu acel partener al meu, nu l-am mai văzut de atunci până astăzi. Câţi ani au trecut? 14 ani.

Dar l-ai iertat?

În sinea mea l-am iertat. Nu dintr-o dată, să spun sincer, nu dintr-o dată. La vreun an după aceea l-am văzut, mergeam în acelaşi microbuz, şi eu coboram la biserică şi el stătea în faţă şi trebuia oricum să trec pe lângă el. Şi am trecut, l-am numit pe nume şi i-am spus „Bună ziua”, şi îndată am spus şoferului: „Opriţi, căci cobor aici!” Şi când am spus lucrul ăsta, am simţit aşa, o uşoară emoţie, dar pe urmă n-am mai simţit nimic rău împotriva lui. Îmi trecuse. A trebuit să treacă cel puţin patru-cinci ani, ca să se aşeze totul în interiorul meu. Şi ce e interesant e că, după ce m am despărţit de el, au început să vină comenzi mai multe. Şi l-am întrebat pe un director executiv de bancă: „Victor, de ce acuma închei contractul cu mine, dar când eram în compania de consultanţă cea mai cunoscută în ţară nu încheiai contracte cu mine?” Şi el spune: „Viorel, ştii? Eu îl cunoşteam pe partenerul tău şi eu tare m-am mirat că tu eşti împreună cu dânsul. Cu asemenea om nu poţi să faci lucruri bune. Şi eu aşteptam, cândva trebuia să se întâmple ca voi să vă despărţiţi, şi atunci eu voi putea să lucrez cu tine normal, ca şi cu o firmă de consultanţă”. Că eu nu ştiam că partenerul meu avea anumite antecedente în domeniul relaţiilor cu lumea business-ului. Avea antecedente neplăcute.

Deci iată că această despărţire, care mie mi se părea o durere – nu din cauză că mă despart de el, ci din cauză că se dărâmă un proiect de succes la care participasem plenar – , această dărâmare s-a întors în bine.


Despre infiltrarea securităţii sovietice

în conducerea Bisericii

Ce părere ai despre infiltrarea securităţii în Biserica rusă?

În ianuarie-februarie ’87, eu revin în Moldova, ca să mă aranjez la lucru. Şi, conform legislaţiei, trebuia să mă aranjez la lucru la acel post de la care am plecat eu la aspirantură. Şi mi se spune: „Funcţia ta e închisă”. „Cum e închisă când, conform legislaţiei, ea se păstrează?” „Nu, e închisă. Punct!” Încerc să mă duc la Institutul de Matematică, la Academia de Ştiinţe. Mi se spune: „Nu!” Mă duc la altă instituţie: „Nu!” Într-o zi îmi telefonează fostul adjunct al lui taică-meu, care deja lucra şef la direcţia de ştiinţe a Ministerului Învăţământului – Dumnezeu să-l ierte! –, Ştefan Gagim. Şi-mi spune: „Viorel, vino la mine la serviciu!” Îmi spune unde e cabinetul lui. „Dar să vii între 12 şi 1, când e masa, ca să nu fie nimeni altcineva”. Vin şi-mi spune: „Viorel, noi avem scrisoare de la securitate, în care este indicat foarte clar: în sistemul învăţământului, al ştiinţei, să nu fii primit la lucru. Poţi să lucrezi la uzină, poţi să lucrezi paznic de noapte, dar în Moldova, alt lucru n-ai să ai. Şi eu îţi spun ţie prieteneşte, că-l cunosc pe taică-tău: nu pierde timpul, întoarce-te înapoi la Moscova. Du-te în Rusia, lucrează acolo, acolo îţi găseşti specialitatea, să lucrezi conform specialităţii. Aici, în Chişinău, nu lucrezi. La Bălţi nu lucrezi!” Mi-a arătat scrisoarea de la securitate: „Viorel Ivanovici Ciubotaru să nu fie primit la lucru, pentru că este o persoană de neîncredere pentru regimul sovietic”.

Eram speriat de această situaţie. Anul ’87, februarie, perestroika încă nu funcţiona, habar n-aveam de toate aceste lucruri, ce înseamnă perestroika, încă. Părinţilor mă temeam să le spun, că părinţii mei nu erau la curent cu anchetele mele de la securitate din ’80, când am fost ridicat cu ceilalţi studenţi.

Cu Divanul ţării?

Cu Divanul ţării. Că le-am spus că am să scriu doar dacă părinţii mei nu află. Atunci am să scriu. Şi le scriam depoziţii în care nu găseau nimic criminal, şi se înfuriau. Atunci, în ’80, spuneau: „De ce te temi?” Zic: „Am o singură rugăminte. Eu sunt în anul V (era aprilie, anul V). Vă rog să mă lăsaţi să termin facultatea, să-mi iau diploma”. La care ei au izbucnit în râs, securiştii, atunci, în ’80: „Care facultate? Noi discutăm între noi, cinci sau opt ani de puşcărie să-ţi dăm! Şi de fapt, numai primul an ai să stai acolo, că apoi ai să mori dintr-un accident la puşcărie. Aşa că de diplomă uită. N-are nicio importanţă diploma. Acuma e vorba în ce puşcărie să te punem pe tine şi pe câţi ani. În Moldova sau în Siberia”. Foarte probabil că mă luau aşa la mişto, ca să mă constrângă să recunosc ceea ce mi incriminau ei mie, ceea ce n-am făcut. Eu urmam sfatul unchiului meu: „Să nu semnezi nimic, să nu recunoşti nimic!”

Şi iată, în ’87, rămân aşa, pe stradă, eram foarte cătrănit. Era frig, ţin minte. Bătea un viscol şi mergeam posomorât pe stradă cu servieta mea. Aveam un palton lung, negru, barbă lungă, neagră şi o cuşmă ţurcănească. Şi mă ciocnesc cu starostiţa de la nuntă, la colţ, aici.

Ce înseamnă starostiţă?

Starostiţa de la nuntă e un fel de nănaşă de rang mai mic. Nună mai mică, cum ar fi, care ţinea nunta. Starostele şi starostiţa nunţii. Şi ea: „A, Viorel, noroc! Te-ai întors de la Moscova! Hai, că de mult aştept. Vreau să-ţi ofer de lucru!” Zic: „Cum poţi să-mi oferi tu mie de lucru? Unde?” „Iată, la A.T.E.M”. A.T.E.M. era echivalentul în România al A.G.E.R.P.R.E.S., care este instituţie de partid! Instituţie ideologică! Acolo numai membrii de partid intră. Şi cu verificări la securitate şi răs-verificări. Pur şi simplu nu poţi intra acolo. Spune: „Vino la A.T.E.M., măi, să lucrezi traducător, tu cunoşti atâtea limbi! Ai să poţi acolo... Noi câştigăm bine...” La care eu spun detalii: „Imposibil, eu sunt trecut la index!” Spune: „Lasă! Principalul e să ţi se facă o recomandare, că acolo ei au nevoie de traducători”. Zic: „Nici membru de partid nu sunt!” „Nu-i nimic, acolo intri în partid în două luni de zile!” Eu în partid n-aveam de gând să intru. Şi zic: „Ei, hai să-ncerc!”, că n-am să le lămuresc la părinţii mei de ce plec înapoi în Rusia să-mi câştig pâinea, sau de ce am să lucrez paznic la uzina militară din Chişinău, dar nu după specialitate.

Vin acasă şi spun maică-mii: „Mămica, nu sunt funcţii bune la matematică, la universitate, la centrul de calcul. Hai, până se clarifică situaţia cu funcţiile mele de specialitate...

Tu pe atunci îţi terminaseşi doctoratul? Erai doctor în matematică?

Nu, nu l-am susţinut. Urma să-l susţin, dar, din cauza a ce urma să se întâmple, n-am mai susţinut. Urma să mă întorc în decurs de un an la Moscova, să susţin, că era gata 80% teza. Cum spunea şi şeful meu: „80% gata, ţi-a rămas doar puţin, să concluzionezi şi susţinerea e garantată”. Şi eu mă îngrozeam să mă întorc la Moscova, că ştiam că e foarte greu să-ţi găseşti de lucru la specialitate şi fără viză de oraş, de reşedinţă. Şi căutam să rămân aici, şi m-am agăţat de oferta aceasta. Şi spun: „Iată, Vitalia Pavlicenco de la A.T.E.M. mă invită să lucrez un timp acolo, până se clarifică cu matematica, să lucrez ca traducător”. Că nu puteam să le spun părinţilor care e situaţia într-adevăr. Şi ea spune: „Bine, vorbesc cu Olguţa” – care era mama unei cunoştinţe, Angela Zgardan. Olguţa era şefa secţiei scrisori la Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei. Era protejata secretarului doi, care de fapt era secretarul principal. Secretarul celălalt era de obicei la noi un moldovean, în Ucraina – ucrainean, la gruzini – un gruzin; dar secretarul doi tot timpul era de altă naţionalitate, de obicei rus, ca să fie ochiul Moscovei pe loc. Şi, de obicei, el era cel principal, el avea drept de veto în toată Moldova, secretarul doi. Şi această Olguţa Zgardan, tanti Olga, pe care eu o cunoşteam din copilărie, era protejata acestui secretar al doilea. Şi mama vorbeşte cu ea, aceea mă cunoştea pe mine, nu ştia lucrurile mele legate de securitate, că sunt la index, şi telefonează directorului A.T.E.M. Este sunat directorul A.T.E.M. de la Comitetul Central. Şefa de secţie sună, protejata secretarului doi. Îndată directorul A.T.E.M. trebuie să ia aminte. Şi ea spune cum îl chema pe el pe nume, că e şi acum în viaţă acesta, poate să confirme: „Am o surpriză, un cadou pentru dumneavoastră, da! Proaspăt absolvent al aspiranturii la Moscova, şase limbi, excelent, totul, totul, totul... să-l luaţi la lucru!” Ăla spune. „Bine! Nu pot să refuz! Să vină!” Şi îmi dau barba jos, mă rad, numai mustăcioara mi-o las, la costum, la cravată, apar în cabinet la tovarăşu’ şi el îndată mă ia şi mă rânduieşte la traduceri.

Şi am nimerit la A.T.E.M., unde visau toţi să nimerească, dar eu am nimerit aşa, absolut pe neprins de veste! Toată lumea s-a mirat, cei care mă cunoşteau pe mine, că erau mulţi patrioţi care lucrau acolo, la A.T.E.M., făceau traduceri. Menţineau corectitudinea limbii româneşti, pentru că dacă aşa a fost tradus de A.T.E.M., era lege pentru toată ţara. Cei de la A.T.E.M. traduceau exact ca în România. Se menţinea, prin A.T.E.M., limba românească curată, cel puţin la nivel literar. Ei mă cunoşteau şi m-au primit în echipă. Peste un timp, mă întreabă secretarul organizaţiei de partid a A.T.E.M.-ului: „Viorel, dar de ce nu vii la şedinţele de partid?” Zic: „Că nu sunt membru de partid” – am spus aşa, bucuros. Era să leşine: „Cum? Nu eşti membru de partid?” Urgent, la cadre. Mă cheamă la cadre şeful de cadre, care era de la securitate şi spune: „Tovarăşe Ciubotaru, de ce aţi ascuns că sunteţi la index ş.a.m.d.?” Zic: „Nu m-aţi întrebat!” Dar cum puteau să mă întrebe, când eu aveam recomandarea, prin telefon, de la Comitetul Central? Nici prin cap nu le-a dat să întrebe!

„Aţi ascuns! Noi am verificat! Aveţi dosar incompatibil cu lucrul aici! Scrieţi cerere de concediere!” Eu zic: „Nu scriu! Am depus cerere să fiu angajat, mi-aţi semnat cererea, n-aţi avut nimic împotrivă, eu nu scriu! Trebuie să găsiţi un motiv să mă daţi afară. Eu nu scriu!” „Aşa eşti? O să-ţi pară rău!” Zic: „Ce să fac? Trebuia eu să-mi câştig pâinea, nu puteam să plec din Moldova în altă parte”. M-au coborât îndată. Se plătea traducerea pe rânduri traduse. Nu-mi dădeau de lucru. Erau săptămâni când nu-mi dădeau un rând să traduc. Şi primeam salariul, aici, la A.T.E.M., mai mic decât bursa mea de aspirant. Soţia mea avea salariul dublu cât mine, dacă nu triplu. Iar colegii mei aveau de 10, 15, 20 de ori mai mare salariu ca al meu. Colegii mei care traduceau, că lor nu li se scădea din volumul de tradus, dar pe mine mă ţineau la tainul acesta de muribund de foame, ca eu să fiu nevoit să plec de acolo. Şi eu nu plecam de acolo. Aşa a fost lupta aceasta vreo trei, patru luni de zile. Şi peste un timp îmi spun: „Ştii ce? Nu vrei să pleci? Atunci, intră în partid”. Eu spun: „Nu sunt demn de partid, cu dosarul meu, cum să intru în partid?” „Lasă, partidul ştie să fie mărinimos, să ierte, aşa că depune cerere şi intră!” Ce să fac? Îl sun pe duhovnicul meu la Moscova. Spun: „Părinte, aici mă bagă în partid! Ce fac?” Dar pe vremea aceea, să fii intelectual moldovean şi să intri în partid era o raritate. Moldoveni în partid erau numai muncitorii, mulgătoarele, mecanizatorii ş.a.m.d. Intelectuali membri de partid erau foarte puţini. Şi cei care erau, erau strict numerotaţi şi cu evidenţa la securitate de asta, foarte dură. Trebuiau să fie loiali cu securitatea. Şi mie să mi se propună, eu fiind cu studii superioare, fiind moldovean, să mi se propună să intru în partid, era un succes extraordinar, se socotea! Şi spun părintelui duhovnic: „Părinte, mă concediez sau accept?” La care el spune: „Ştii ce? Fă cum vrei! Cu dracul sau cu Dumnezeu – hotărăşti tu. Nu pot eu hotărî în locul tău”. Şi am înţeles că nu. A spus: „Ori cu diavolul, ori cu Dumnezeu, treaba ta! Tu hotărăşti, nu eu!”

Şi ce să fac, cu partidul? Că aceia insistau. Spune: „Joi, la ora cutare, eşti la Comitetul Raional de Partid. Tu numai te prezinţi şi ei îţi dau carnetul! Tu doar trebuie să semnezi că l-ai primit. E deja completat, tot!” Şi eu, ba mă îmbolnăveam în ziua aceea, ba... tot aşa, întindeam, întindeam, şi ei au înţeles că eu nu vreau să intru în partid. Vreo două luni de zile am întins, tot să nu intru. Au spus: „Dacă-i aşa, te dăm afară pentru indisciplină!” Dar n aveau cum, că se lucra pe schimburi, de la 3 fără un sfert, până seara, când se închide, la nouă şi ceva, după amiaza, sau dimineaţa, de la 8 până la 3 fără un sfert. Şi eu mă prezentam la timp, de lucru nu-mi dădeau, şi eu stăteam zile întregi acolo. Îmi luam de citit ceva pentru mine. Atunci mult am citit din Sfinţii Părinţi, mă prezentam la lucru şi nu lucram. Ei nu mă plăteau, şi eu trăiam pe seama soţiei şi a soacrei. Au emis ordin de concediere. M-am dus la juriştii de la sindicate, unde lucrase maică-mea. Că maică-mea a plecat la pensie de la sindicate. Aceia m-au sprijinit enorm. Îmi spuneau cum să scriu refuzul, tot soiul de cereri, şi războiul ăsta a durat un an, până când s-au lăsat păgubaşi, m-au lăsat în pace, au început de-acuma să-mi dea şi de lucru. Şi-n felul ăsta am rămas la A.T.E.M., şi nemembru de partid, eram un caz unic!

Deja începuse perestroika! Jumătatea anului ’87, începutul lui ’88, deja era perestroika. La toată această prigoană a mea la A.T.E.M., directorul nu a participat. A participat numai şeful sindicatelor şi şeful de partid. Într o zi, mă cheamă directorul. Era spre sfârşitul lui februarie ’88. Mă cheamă şi-mi spune: „Viorel, tu cunoşti bine Moscova, te descurci foarte bine, trebuie să pleci în delegaţie la Moscova”. Zic: „Bine. Mă bucur!” Mi-era dor de Moscova, că n-am fost de când absolvisem. Aveam încă mulţi prieteni acolo, moldoveni care continuau să înveţe. Erau creştinii de la Moscova, pe care-i ştiam.

Şi spune: „Dar ai să pleci şi la nişte cursuri speciale”. Zic: „Bine”. „La Şcoala Superioară de Partid”. Zic: „Păi, eu nu sunt membru de partid!” „Ştiu! Dacă o să te întrebe acolo, ceea ce e puţin probabil, tu să spui că eşti membru de partid”. Zic: „Dar de ce trebuie să plec eu, atunci?” „Vezi, că de la noi trebuia să plece cutare. Dar acel cutare are acuma o comandă urgentă de la Comitetul Central şi nu poate pleca. Noi nu putem să nu trimitem pe nimeni, că atunci suntem noi pedepsiţi! Dintre toţi care sunt aici, tu eşti cel mai adecvat, după cunoştinţe, şi cunoşti Moscova şi rusa şi te descurci foarte bine. În plus, ai studiile cele necesare – şi economia, şi matematica. Cunoşti limbile, cunoşti jurnalismul. Exact ceea ce trebuie! Du-te acolo!” „Bine!”

M-am dus acolo şi, normal, toţi erau membri de partid, la Şcoala Superioară de Partid. Dar eu nu eram membru de partid. Dar nimănui nici nu i-a venit în cap să mă întrebe pe mine dacă sunt membru de partid sau nu. Eram câte unul din fiecare republică. Eram 16 oameni în grupă. Şi acolo – eu nu mi-am dat seama de la bun început! – aveam cursuri speciale cum să manipulăm lumea în favoarea liberalismului. Împotriva comunismului şi pentru liberalism. Cursuri cum să amăgeşti lumea la nivel de stat, prin mass-media. Cum să construieşti frazele, cum să plasezi informaţia ca să deconectezi logica, să mergi pe emoţie şi apoi să închizi. Sunt proceduri acolo. Dezavuarea lui Marx, idolatrizarea sistemului liberal şi capitalist, la Şcoala Superioară de Partid se învăţa aceasta, în anul ’88.

S-au scris studii pe tema asta?

Pe ce temă?

A propagandei pro-liberale în şcolile de partid comuniste?

Nu ştiu! Nu s-au scris. N-am cunoscut. Dar eu am fost martor la aceasta. Ni s-au dat şi nouă nişte caiete, care erau cu foile numerotate şi şnuruite. Şi noi conspectam şi le întorceam înapoi, nu puteam să le luăm acasă. Înainte de lecţii, veneam, le răsfoiam, ne aminteam ce era şi conspectam mai departe, iarăşi citeam şi le-ntorceam înapoi. Nu puteai să le iei. O mulţime de lucruri trebuie să fi fost notate, pe care eu acum nu le ţin minte. Am învăţat acolo despre Max Weber, etica protestantă şi originea capitalismului. Toată propaganda aceasta liberală.

Învăţaţi să luptaţi contra ei sau ce?

Contra sistemului sovietic învăţam să luptăm, la Şcoala Superioară de Partid. Să dărâmăm stalinismul, să acceptăm leninismul. Erau pro-Lenin, anti-Stalin. Totodată, erau şi anti-Marx. Dar pro-Lenin – ceea ce e interesant! „Troţki totuşi a avut dreptate: Stalin e monstrul! Cât e de frumoasă America! Cât e de bun capitalismul! Acesta este viitorul nostru, al omenirii, capitalismul!” Şi toate, toate acestea, în anul ’88. Ţin minte numele de familie doar a doi lectori de acolo: Plotnikov şi Terehov. Pe alţii nu-i ţin minte. Mulţi nici nu se prezentau. Veneau aşa şi, cu feţe de piatră – mai ales un bătrân uscăţiv, cu accent străin, poate că era american, ne vorbea nouă despre metodele de manipulare. Cum să deconectezi logica, prin ce construcţii de fraze ş.a.m.d. Toate acestea ne învăţa. Cum să plasezi informaţia în ziar, ce şi unde să fie, ca să sustragă atenţia; cum să atragi atenţia. Cum să faci scenarii pe mai multe numere de ziar, pe mai multe teme, anumite operaţii informaţionale; cum să le faci, în funcţie de segmentele de populaţie. Multe s au învăţat acolo. Aveam lecţii de dimineaţa până seara târziu. Eram ţinuţi ca-n palmă, ne hrăneau foarte bine. Toţi erau la cămine speciale, hoteluri, numai eu eram la căminul meu de aspirant, că am rugat că vreau să fiu cu prietenii mei şi m-au lăsat în pace.

Şi într-o zi ne anunţă: „Veţi avea o întâlnire secretă cu preşedintele Comitetului pentru Religie pe lângă Consiliul de Miniştri al Uniunii Sovietice, cu tovarăşul Harcev”. Normal că eram foarte interesat să nimeresc la o şedinţă secretă, acolo. Dar voiam să urmărească şi prietenii mei, acest Dan Petrică şi prietenul lui şi al meu, Serghei Merkin, prin care Dan venise la credinţă. Amândoi erau înalţi, blonzi, băieţii ăştia... Mă apropii de cei din Ţările Baltice. Era unul, Urmas, altul nu mai ţin minte cum îl chema, un estonian, un leton, şi le spun: „Măi băieţi, voi probleme cu Ortodoxia nu aveţi. Voi aveţi cu luteranismul, cu reformaţii, şi ce zice Harcev despre Ortodoxie nu vă interesează”. „Nu, nu ne interesează”. „Eu vreau să chem nişte prieteni de-ai mei care sunt interesaţi de tema aceasta. Voi nu veniţi, dar ei au să intre cu numele vostru”. „Foarte bine! Noi ne gândeam cum s-o ştergem la curve şi exact n-aveam pe cine să punem pe locul nostru acolo. Foarte bine! Numai să semene cu balticii!” „Da, sunt înalţi şi blonzi”. „Bun, dacă e ceva, e pe seama ta!” „Dar şi pe seama voastră, nu trebuie să vă prezentaţi. Eu îi prezint pe ai mei!” Bun. Aceia au plecat. Şi acolo erau listele numai. Şi spuneau: intrăm noi, lista... şi nici nu ne-au mai numărat, să fim 16 persoane, nici nu s-au mai uitat pe liste, pe nume. Am intrat, şi ni s-a spus: „În mână să nu aveţi nimic. Lăsaţi hainele aici, lăsaţi servietele aici. Intraţi în sală”. În sală veneau şi alţii. Sala avea vreo două sute de locuri. Ni s-a spus: „Ţineţi mâinile pe mese!” Ca nu cumva să înregistrăm ceva. „Nu notaţi nimic. Nu vorbiţi între voi. Vă uitaţi numai înainte. Nu vă uitaţi prin părţi”. Întâlnire era... Ne-au instruit şi în tot timpul, vreo două ore şi ceva, cât a durat întâlnirea, se plimbau prin trecerile dintre bănci oameni de la securitate, care se uitau ca nu cumva cineva să nu fie cu mâinile pe masă, să înregistreze ceva. Cu mare atenţie se uitau. Şi apare acest Harcev. Ne salută. Şi prima lui frază – şi acuma o ţin minte, că am rămas şocat: „După 70 de ani de luptă a puterii sovietice împotriva Bisericii Ortodoxe, noi trebuie să recunoaştem că puterea sovietică a pierdut această luptă. De la an la an sunt tot mai mulţi şi mai mulţi credincioşi. Bisericile se umplu tot mai mult şi mai mult. În pofida deportărilor, în pofida execuţiilor, în pofida persecuţiilor, în pofida Gulagului etc., Biserica continuă nu numai să funcţioneze, dar şi să-şi mărească efectivul. Toate metodele noastre s-au dovedit a fi ineficiente. Instruiam ofiţeri de-ai noştri, îi trimiteam la seminarii, şi ei deveneau ortodocşi şi se lepădau de noi. Racolam episcopi, racolam clerici, ca să ne spună nouă despre spovedanie, şi ei păstrau taina spovedaniei. Noi vedeam că inventează, nu spuneau nimic. Este ineficient să lucrezi cu asemenea oameni. Ne-am hotărât să hirotonim ofiţeri gata pregătiţi. N-o să trimitem tinerei încolo, să înveţe, dar gata pregătit: maior, colonel – episcop. Maior – episcop. Colonel – să fie arhiepiscop. General – mitropolit să fie. Îi hirotonim de-a gata, aşa”.

În ce an se întâmpla asta?

’88, martie. Pentru că nu mai aveau încredere în racolările pe care le făceau. „Că în biserică este imposibil să racolezi. Ei spun că da, cooperează, dar nu cooperează! Ei semnează documentele că sunt informatorii noştri, dar nu ne dau informaţii! Iar când ne dau, ne dau numai nişte baliverne, nu putem să ieşim cu niciun nume concret, la niciun caz de antisovietism nu putem ieşi prin ei. Şi asta durează de ani de zile. Deci noi trebuie să schimbăm tactica. De aceea, să nu vă miraţi că peste două luni de zile (când se împlineau exact o mie de ani de la creştinarea Rusiei!), veţi vedea o cotitură radicală în politica statului faţă de Biserică. Biserica o să fie lăudată, Biserica o să fie ridicată în slăvi, vor fi deschise o mulţime de biserici. Voi trebuie să lăudaţi acest lucru în scrierile voastre, în reportajele voastre! Totodată, să găsiţi cât mai multe lucruri negative în Biserică. Şi acestea o să le scrieţi. Pe de o parte, lăudaţi politica statului faţă de Biserică; pe de altă parte, arătaţi că Biserica e nedemnă de această atitudine. Şi noi vom infiltra oamenii noştri în ierarhia bisericească”. Deci, o să infiltreze deja ofiţeri gata pregătiţi, dar nu să racoleze.

Noi, normal că ne-am îngrozit de ce auzeam acolo – noi trei, creştinii. Apoi am plecat de acolo şi ne temeam să nu ne depisteze cumva, să nu ne controleze la ieşire. Nu ne-a controlat nimeni, am plecat. Şcoala Superioară de Partid era la cinci minute pe jos de apartamentul lui Dan Petrică, în centrul Moscovei. Am mers pe tăcute, tăcuţi, la apartamentul lui, apoi fiecare în câte o cameră a scris pe o foaie tot, tot, tot ce-a ţinut minte. Apoi ne-am reunit într-o cameră şi unul citea, ceilalţi îşi aduceau aminte şi completau. Şi am făcut, practic, stenograma integrală a tot ceea ce s-a vorbit. Cu întrebări, cu răspunsuri, tot, tot, tot! I-am lăsat aceasta lui Dan şi, peste un timp, s-a produs un eveniment. În aprilie, acest Harcev avea conferinţă de presă la Paris. Dar, între timp, textul a fost transmis în Occident, prin relaţiile lui Dan. Şi această conferinţă de presă era pe tema Noua politică faţă de Biserică a statului sovietic, deschiderea faţă de valorile democraţiei, de libertatea conştiinţei şi toate bla-bla-bla... Şi, la această conferinţă de presă, el a avut un cuvânt introductiv, de vreo 15 minute, şi apoi, fiind conferinţă de presă, un francez ridică mâna, să întrebe ceva. Se ridică: „Pe data cutare, la Şcoala Superioară de Partid, aţi avut o întâlnire, unde aţi afirmat că” – şi el scoate şi citează exact dintr-însul. Ruseşte i-a spus. Normal, omul şi-a recunoscut cuvintele sale. Şi cred că s-a gândit: „Dacă eu neg, cine ştie, poate are el imprimat cumva, şi atunci, mă fac de râs”. Şi atunci a suspendat conferinţa de presă, n-a răspuns, a ieşit de acolo şi s-a dărâmat conferinţa de presă.

S-a făcut vâlvă despre asta în presă?

În Occident s-a făcut. La noi n-a ajuns încă, atunci. Eu abia peste un an am aflat. L-am întrebat pe Dan: „Ce-ai mai făcut tu cu textul acela?” Zice: „L-am transmis în Occident şi iată ce s-a întâmplat la conferinţa de presă”.