Împotriva curentului Botezul unui intelectual în Rusia sovietică

Despre zeul comodităţii

Cum crezi că trebuie să se raporteze un creştin la comoditate?

Comoditatea este, pe de o parte, ceea ce noi ne dorim, sincer, da, să fie la îndemână pâinea noastră cea de toate zilele, să fie ambalată frumos şi să fie servită frumos, în condiţii, să spun aşa, „europene”, în case cu încălzire autonomă, dotate cu toate performanţele tehnice, şi aceasta pe noi ne corupe, dar noi trebuie să fim conştienţi că de fapt comoditatea este inversul nevoinţei, este inversul ascezei, este o anesteziere a simţurilor noastre duhovniceşti, care vine prin gâdilarea, prin această îndulcire a celor cinci simţuri trupeşti ale noastre. Fiecare creştin trebuie să fie conştient că comoditatea căutată ca sens al vieţii, căutată ca o condiţie sine qua non pentru modul nostru de viaţă, este potrivnică mântuirii. Da, noi putem să avem elemente de comoditate, nu înseamnă că trebuie să folosim strujeni de păpuşoi în loc de hârtie igienică, dar să ne dedicăm comodităţii, uitând de nevoinţă, este calea sigură de despărţire de mântuire.

Cam la aceasta îi îndeamnă pe creştini televizorul, mass-media…

Pentru noi, creştinii, lupta împotriva patimilor cuprinde în sine, categoric, şi strunirea trupului nostru. De aceea ni se şi dă nouă postul. Dar nu trebuie să aibă, să implice o varietate mare de produse, mai ales pe bază de soia sau mai ştiu eu ce alte invenţii gastronomice moderne. De aceea ni se şi dă să facem pelerinaje, cu rucsacul în spate şi pe jos, pelerinaje care să nu fie itinerarii turistice, cu hoteluri, sau mai ştiu eu ce acolo. Ci anume pelerinaje care să fie şi un drum al pocăinţei, care implică această strunire a dorinţelor noastre trupeşti. Să fim obişnuiţi cu alt mod de a trăi, nu numai în condiţii de lăfăire a trupului nostru. E nevoie absolută să ne oţelim voinţa în combaterea dorinţelor noastre trupeşti. De aceea şi se fac asemenea pelerinaje, la noi, la care participă diferiţi oameni, de diferite condiţii sociale şi care merg împreună 35-50 km pe zi, pe jos, strict pe jos, în cântări neîncetate de rugăciuni şi imne duhovniceşti; şi cei care participă la aşa ceva trăiesc într-o altă dimensiune. Când ne depărtăm de un asemenea drum de pelerinaje, intrând înapoi în viaţa noastră lumească, cotidiană, parcă ne-am întoarce de pe o altă planetă. E nu numai cu totul altă atmosferă, e cu totul altă dimensiune a existenţei, o dimensiune duhovnicească foarte stufoasă, foarte bogată; aceste dimensiuni duhovniceşti mai multe apar. Şi revenirea la grija lumii acesteia vădeşte nimicnicia acestor griji. Acolo, o viaţă sub aspect de comoditate extrem de simplă, uneori chiar austeră, este echilibrată de o trăire duhovnicească foarte bogată şi foarte intensă; în toată simplitatea ei, această empatie pe care o simţi cu toţi cei care se nevoiesc alături de tine. Şi acolo, în această nevoinţă, oamenii sunt foarte apropiaţi, ca fraţi şi surori; pe când aici, în această comoditate, căutăm să fim cât mai individualişti, să ne păstrăm privacy, să ne păstrăm această individualitate în sensul de opoziţie faţă de societate. Comoditatea de fapt nu este nimic altceva decât moartea duhovnicească a omului comod. Omul comod nu mai poate să mărturisească credinţa sa, nu poate să-L mărturisească pe Hristos. Omul comod devine rob al comodităţii.

Visul american

Ai trăit multă vreme în Uniunea Sovietică, spaţiu în care propaganda prezenta America drept principalul inamic. Cum ai perceput tu America?

În perioada sovietică, eu am depăşit graniţele Uniunii Sovietice o singură dată, în 1977, când am fost în România. E drept că am străbătut Uniunea Sovietică în lung şi-n lat. Şi pentru mine a fost o mare stupoare să mă regăsesc pentru prima dată în afara Uniunii Sovietice, în ’91, tocmai în Statele Unite ale Americii, ţara pe care nici măcar nu am visat s-o văd. Nici n-am visat s-o văd!

Cum ai ajuns acolo?

E ciudat cum am nimerit eu în America. Ţin minte ziua de 23 iunie 1990. În 23 iunie ’90, Sovietul Suprem al Republicii Moldova – deja se numea Republica Sovietică Socialistă Moldova, nu Moldovenească – votează declaraţia de suveranitate. Încă nu era de independenţă, care a fost în august 1991, era de suveranitate. Lumea, bucuroasă, iese din sala şedinţelor. Eram şi eu acolo, la acea şedinţă, dar nu ca deputat, ci ca observator. Când ies de acolo văd lume multă, că era lume multă şi-n stradă, care aştepta această votare. Şi văd dintr-o dată o cunoştinţă recentă, o fată care stătea alături de cineva cu trăsături mongoloide. Mă cheamă şi-mi face cunoştinţă cu acea persoană. Aceasta se prezintă: „Rosemarie Forsyte, funcţionar al Ambasadei Americane la Moscova”, şi mă întreabă: „Cum credeţi că vor evolua lucrurile în Moldova, după această declaraţie? Având în vedere problema Transnistriei, a găgăuzilor…” ş.a.m.d. Şi eu spun că, pe la mijlocul lunii august, găgăuzii vor declara primii separarea de Moldova.

Tu îţi dădeai cu părerea în funcţie de datele pe care le cunoşteai, nu?

Îmi dădeam cu părerea pentru că eu cunoşteam bine situaţia găgăuzilor; că am studiat situaţia în interiorul lor, am lucrat acolo o lună întreagă – în aprilie ’89 – şi apoi am lucrat cu liderii lor. Am avut cu ei contacte negative, dar, oricum, am avut. Am vorbit cu intelectualii lor, ştiam foarte bine situaţia de acolo. Şi acum o ştiu destul de bine, că am făcut o cercetare şi în 2007, o lună întreagă am trecut prin toate satele lor, cu interviuri în profunzime şi de grup. Şi, iată, în acea zi de 23 iunie ’90, îi răspund acelei persoane de la ambasada americană: „Iată, în august, cât au nevoie să se organizeze, să declare separarea de Moldova, şi aceasta se va face la instigarea Tiraspolului, să testeze reacţia Moldovei; dacă Moldova o să fie anemică, atunci, în decurs de două-trei săptămâni, declară şi aceştia separarea de Moldova. Apoi or să urmeze supărări din partea Moldovei, supărări, şi vor face şi ei nişte acţiuni agresive faţă de găgăuzi, vor încerca să organizeze un marş na găgăuz, şi aceasta o să fie prin octombrie”. Şi i-am descris situaţia care avea să se întâmple. La care americanca spune: „Dar de ce vorbiţi cu atâta siguranţă? De ce credeţi că aşa se va întâmpla?” Zic: „Eu nu ştiu dacă se va întâmpla sau nu, dar logica evenimentelor, ceea ce ştiu de la oamenii aceştia, despre oamenii aceştia, despre cum lucrează sistemul, care este starea lor de spirit, toate acestea mă fac să cred că aşa se vor desfăşura lucrurile”.

De multe ori desfăşurarea istoriei se aseamănă unei probleme de matematică, dacă ştii datele problemei poţi afla necunoscuta…

Spre stupoarea ei, dar şi a mea, pe 19 august, găgăuzii convoacă marea lor adunare şi declară separarea de Moldova. Eu am fost la acea adunare. La 2 septembrie o declară şi tiraspolenii. Cam pe la mijlocul lui octombrie, Mircea Druc (premierul de atunci din partea Frontului Popular al Moldovei) organizează un marş de vreo câteva mii de moldoveni împotriva găgăuzilor, ca să facă adunarea moldovenească în centrul Comratului, oraşul lor de reşedinţă. Şi la toate aceste evenimente, îmi telefona de la Moscova această diplomată americană şi îşi exprima mirarea şi admiraţia faţă de faptul că eu intuisem aceste evenimente. Şi, prin noiembrie, ea îmi spune: „Te-am înscris într-un grup, să pleci într-o călătorie de cunoaştere a Statelor Unite”. Şi atunci am plecat în Statele Unite, în ’91, am fost o lună întreagă, din 9 februarie până pe 10 martie 1991, cu şapte deputaţi din Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice şi al Rusiei; eu eram unicul moldovean. Unicul moldovean şi unicul creştin din acest grup, în America.

De ce crezi că ai fost invitat în America? Voiau să te racoleze pentru serviciile secrete, sau de ce?

Eu cred că voiau să mă racoleze nu atât pentru serviciile secrete, cât pentru ca să fiu un agent de influenţă aici. Când am fost prima dată în America l-am cunoscut pe Dorin Tudoran care mi-a spus: „Vino şi vezi o conferinţă împotriva comunismului!” Şi eu normal că sunt împotriva comunismului! Dar nu ştiam ce înseamnă liberalismul. Am fost la acea conferinţă, în ’91, la Timişoara, am luat cuvântul împotriva comunismului, m-au fotografiat acolo şi apoi, peste un timp, cineva mi-aduce această revistă, unde mă văd pe mine cu alţii trei, că eram patru, pagina A4 împărţită în patru; şi numai fotografiile şi numele dedesubt, al fiecăruia dintre noi, şi deasupra un titlu: „Oameni de care avem nevoie”. O revistă ultraliberală, anticomunistă, şi fără voia mea s-a pus acolo fotografia mea! Nici nu mai ţin minte cine erau oamenii aceia. O femeie de acolo era şi o promotoare a avorturilor...

În ceea ce priveşte planurile celor care m-au invitat în America…, s-a văzut, pe de o parte, că eram anticomunist, s-a văzut că am calculat destul de corect evoluţia situaţiei politice din Moldova şi, deci, cred că au văzut că în acest sens s-ar putea să mă facă pe mine un adept al civilizaţiei euro-americane şi să fiu un fel de agent de influenţă aici, al acestei civilizaţii, în dărâmarea a ceea ce se considera că este comunismul.

Ei aveau nevoie de astfel de persoane care să le facă jocurile…

De fapt, comunismul nu a constituit ţinta reală a democraţiilor occidentale. Se zice că, prin ’90, când un cunoscut politolog a venit din America la Moscova, i s-a pus o întrebare: „Iată, comunismul l-aţi distrus. Care este următoarea ţintă?” La care el face pe miratul şi spune: „Cum, nu ştiţi? Ortodoxia! Până nu cade Ortodoxia, nu poate să fie vorba de democraţie pe pământ!” Şi am văzut la faţa locului punctul lor de vedere. În America a fost pentru mine o întreagă epopee, pot vorbi despre foarte multe lucruri. Acolo am fost şi la moaştele Sfântului Ioan de Shanghai…

La Sfântul Ioan Maximovici... Pe vremea aceea încă nu fusese canonizat.

Acolo am vorbit cu fiii lui duhovniceşti, la San Francisco, în biserica aceea.

În catedrala pentru a cărei construire a fost prigonit sfântul, şi a ajuns chiar în proces civil…

Ce este interesant e că eu eram unicul moldovean, dar toţi ruşii de acolo erau cu mine, pentru că eu eram creştin - ceilalţi nu erau creştini. Şi bătrânii de acolo, refugiaţi din Harbin, din Shanghai, cu Sfântul Ioan de San Francisco şi Shanghai, ştiau că sunt român din Basarabia şi toată atenţia mi-o acordau mie… Şi mi-au povestit puţin şi despre el. Asta era în anul ’91, şi vedeam aceşti bătrâni cu mână tremurândă, cum îmi arătau fotografiile vechi din viaţa lor de altădată, când erau ei tineri, anii ’20-’30, din Harbin şi Shanghai. Dar aceasta este o altă poveste…

E foarte importantă lucrarea ortodoxă în America zilelor noastre…

Am rămas încântat de America, deşi vedeam multe lucruri negative, dar, mă rog, ca-n orice societate… În ’93, am rămas şocat de următorul fapt: făceam parte din delegaţia Moldovei la Banca Mondială. Şi, cu ocazia acestei vizite protocolare, cineva, din partea delegaţiei, trebuia să prezinte o viziune asupra reformelor economice care urmau să aibă loc în Moldova. Şi, din partea delegaţilor, urma să vorbesc eu despre privatizarea în Moldova. Şi, atunci, unul din experţii Băncii Mondiale şi un alt expert, Theodor Stolojan, care fusese prim-ministru al României prin 91’-92, au spus: „Hai, spune-ne acum nouă ce vrei să vorbeşti mâine”. Şi le-am spus. Şi m-am referit acolo la faptul că o economie de piaţă nu poate funcţiona în toate domeniile şi nu poate să fie introdusă peste noapte în societăţi post-socialiste, trebuie să fie introdusă treptat, ca lumea să se obişnuiască cu modul de comportament în economia de piaţă. La care mi-au spus: „Această idee să n-o prezinţi în niciun caz la seminarul de mâine, deoarece critica economiei de piaţă, critica pieţei ca mecanism este interzisă aici. Pentru că, dacă ai să spui aşa, n-ai să mai fii chemat în Statele Unite”.

Scurt şi clar. Cu astfel de şantaje se nimiceşte orice formă de rezistenţă. Vorbeşti ce nu trebuie, ţi se pune căluşul modern în gură, luându-ţi-se posibilitatea de a mai comenta a doua oară…

Şi eu m-am mirat: „De ce? Doar e ţară liberă!” Şi au spus: „Da, e liberă, dar critica economiei de piaţă e un subiect tabu. Aceasta n-o poţi critica”. Şi atunci eu zic: „Păi, în America e ca şi în Uniunea Sovietică, cu economia politică a socialismului”. Ei spun: „Nu ştim cum e la voi, în Uniunea Sovietică, dar aici nu se poate lucrul acesta”. Şi atunci, acesta a fost pentru mine primul imbold să încep să mă gândesc mai critic şi mai profund la ceea ce înseamnă Statele Unite ale Americii.

Ai trăit o dovadă a adevăratei feţe a democraţiei americane, o dictatură cu nimic mai periculoasă decât dictatura comunistă, cu care se aseamănă din ce în ce mai mult…

Am văzut apoi şi altă faţă a Americii, în 2000, în septembrie. Când am ajuns la Washington, în cadrul negocierilor şi a unor cursuri legate de O.M.C.⁴, am trecut pe la Ambasada Moldovei. Mie îmi plăcea Washingtonul, că e destul de compact, seamănă cu Chişinăul, ca mărime, ca străzi, tot aşa, perpendiculare, şi mi-am exprimat atunci bucuria că mă aflu iarăşi la Washington. La care cei de la ambasadă îmi spun: „Dar tu nu cunoşti Washingtonul!” Zic: „Îl ştiu foarte bine, l-am străbătut pe jos în lung şi-n lat”. Şi ei îmi spun: „Este imposibil să-l străbaţi pe jos în lung şi-n lat! Tu ai fost în centru şi-n unele zone, şi-ţi spunem care!” Şi mi le spun. Zic: „Da, într-acestea am fost!” „Acuma te ducem în nord-est!” Că Washingtonul e împărţit în patru zone: nord-vest, nord-est, sud-est, sud-vest. Şi am zis: „Bine, ce puteţi să-mi arătaţi acolo?” Am urcat în maşină mai mulţi, maşina era plină, un autoturism, am trecut vreo două străzi de la ambasadă, şi ce-am văzut… Am rămas şocat! Case cu geamuri sparte, străzi pustii, ca o localitate părăsită, şi aceasta e la cinci-zece minute de mers pe jos de la străzile bune!

Ce relatezi tu e cam greu de crezut… Parcă ar face parte din propaganda sovietică anti-americană…

Şi atunci mi-am amintit că, în ’91, ghizii americani ne spuneau: când ajungem într-un oraş, şi ne pomenim singuri într-un cartier, să întrebăm: „Is this a safe area?” Şi eu atunci am întrebat: „În ce sens safe area?” Şi au zis că „există şi unsafe area, în orice localitate. Şi ce înseamnă unsafe, mai bine să nu ştiţi. Căutaţi numai să vă aflaţi în safe area, oriunde sunteţi”.

Şi, iată, văzând acolo că practic lume nu era, aceste case păreau a fi părăsite, şi era mult gunoi pe stradă…

Cred că, dacă s-ar face o medie a curăţeniei între zonele de safe şi unsafe area, şi s-ar compara cu situaţia din Moldova sau din România, situaţia ar fi mult mai bună decât în America. E însă preferabil refrenul cu marea curăţenie din civilizata Americă, net superioară tuturor…

Vântul bătea acest gunoi, îl împrăştia. Mergând în lung şi-n lat cu maşina prin acest cartier, la un moment dat vedem grupuri mici de oameni, cu feţe absente, dar care se uitau cu mare mirare la noi, cum treceam noi cu maşina pe străzile acestea. Şi toţi erau de culoare. La un moment dat vedem, la o distanţă de vreo 20-25 de metri de carosabil, cum ar fi un prag de casă fără etaj, şi erau mai mulţi tineri şi bărbaţi în toată legea, negri, cu expresii destul de respingătoare, aşa, ca ale lumii interlope, şi era un negru, un bărbat de vreo 40 de ani, subţire, înalt, în palton lung, ros, şi făcea semne să ne oprim. Dar cum, ce fel de semne? În faţa lui, în genunchi, era pus un bărbat alb, cu barbă, cărunt, şi acesta, negrul, îşi descheia demonstrativ prohabul, şi ne făcea nouă semne că, dacă noi nu ne oprim, el atunci îl va viola pe acest bătrân; şi-l ţinea cu o mână de păr şi cu altă mână ne făcea nouă semn să ne oprim, că dacă nu... Dar în acea situaţie nu puteam să ne oprim. Şoferul spunea: „Principalul este să mergem cu viteză, astfel încât la semafor să ajungem pe verde, să mergem suficient de repede ca aceia să nu ne ajungă din urmă, şi, pe de altă parte, să mergem nu prea repede, ca să ajungem la verde. Pentru că, dacă ne oprim la roşu la semafor, aceştia ne scot pe noi afară şi ne sfarmă maşina”. Aceasta a fost una dintre impresiile straşnice pe care le-am avut eu în America.

Au mai fost deci şi altele… Mai spune câteva situaţii neobişnuite…

Era în anul ’93. Şi aflasem de biserica ortodoxă Sfântul Vladimir a Bisericii Ortodoxe Ruse – că eu atunci încă nu ştiam că există ROCOR-ul. Ştiam că e Biserica Ortodoxă Rusă şi pentru mine aceasta era suficient. Pentru că Biserica Ortodoxă Română era tocmai în Alexandria, Virginia, dincolo de Potomac. Pe când Biserica Ortodoxă Rusă era pe strada 16, puţin spre nord mergând de unde eram cazaţi noi, la DuPont Hotel. Făceam economie de bani şi am mers acolo pe jos. Am făcut cunoştinţă cu preotul de acolo, părintele Victor Popov - îmi pare că aşa îl cheamă. După slujbă, mă întorceam acasă tot pe jos, şi treceam pe lângă un cartier unde era o catedrală enormă, catolică, iar pe cealaltă parte a străzii, mai spre centru, o mulţime de temple masonice.

Cum ai dedus că erau temple masonice?

Era scris pe ele că erau masonice. Şi eram în faţa catedralei, peste drum de ea. Era un scuar acolo, întretăiat cu mai multe stradele mai mici, şi scuarul acesta era plin cu multă iarbă, arbuşti, fără copaci şi multe, multe bănci, pe care stăteau mulţime de latino-americani. Eu spaniolă vorbesc destul de prost, dar vorbesc, şi o înţeleg destul de bine. Semaforul arăta roşu pentru pietoni şi eu aşteptam. Lângă mine, o bătrână americană căruntă întreba în engleză cum să nimerească la o stradă anume, întreba pe mai mulţi, vreo şapte-opt tineri între 18 şi 30 de ani, care şedeau acolo. Aceia îi răspundeau în spaniolă că nu înţeleg şi nu ştiu. Eu ştiam exact despre ce stradă întreba femeia respectivă şi îi spun: „Excuse me, lady”, şi i-am lămurit cum să ajungă unde o interesa pe ea. La ea se aprinde verde, ea trece, şi eu rămân să aştept verdele meu de pieton. Şi mă pomenesc înconjurat de toţi acei tineri. Hărmălaie, gălăgie, strigă la mine – pentru că ei au văzut că eu am vorbit cu accent în limba engleză. Şi mă întreabă: „De ce i-ai spus? De ce i-ai spus?” Şi eu răspund în engleză: „Păi, femeia a întrebat, voi nu ştiaţi, eu ştiam şi i am răspuns. Care e problema?” Şi ei spun: „Vorbeşte în spaniolă cu noi! Că doar înţelegi!” Zic: „Da, înţeleg, dar nu vorbesc pentru că nu prea cunosc gramatica!” „A, de acum şi limba ţi-ai trădat-o, nu numai neamul, şi limba ţi-o trădezi!” Zic: „Ce trădez eu?” „Că tu, latino-american, îi ajuţi pe aceşti albi, pe aceşti gringo îi ajuţi! Şi acum nici nu vrei cu noi să vorbeşti în limba ta maternă!” La care eu spun: „Băieţi, eu nu-s latino-american!” „A, te dezici de acum că eşti latino-american, că eşti latino!” Deveneau foarte agresivi. Şi eu le spun că eu nu sunt latino, eu sunt român. Atunci, pauză. „Dar ce e aceea român?” „Ţara: România! Eu sunt creştin ortodox.” Şi întreabă: „A, eşti creştin?” „Da, sunt creştin!” Cuvântul ortodox nu le atrage atenţia. „Hai, atunci, trecem peste drum, intrăm în biserica aceasta, să văd cum te închini tu acolo!” La care eu spun: „Nu pot să mă închin, că acolo sunt catolici, iar eu sunt ortodox!” Aceia nu înţeleg ce înseamnă ortodox: „Păi, eşti catolic?” Zic: „Nu s catolic! Sunt ortodox!” „A, te dezici şi de credinţă! Şi de limbă! Şi de neamul tău te dezici! Trădătorule!”

În timpul ăsta se apropie un negru, la costum, la cravată, cu trenci, vine în spatele meu şi îmi şopteşte în engleză: „Iată, eu acuma mă depărtez de tine, şi tu, cum mă depărtez de tine, îndată te smulgi de aici şi alergi la staţia care se află 50 de metri în vale, şi urci în autobuz. Eu o să fiu cu tine”. Am hotărât să dau ascultare la ceea ce mi-a spus el, şi văd că se depărtează la vreo cinci metri de mine, şase, şi îmi face semn: „Acum!” Eu atunci mă întorc stânga împrejur şi o iau la fugă. Aleargă şi el, şi îndată venea autobuzul, l-am prins în staţie şi am urcat în staţie şi amândoi ne-am pornit. Şi l-am întrebat pe dânsul care e problema. Şi el spune: „Eu am înţeles că tu eşti român, ştiu ce înseamnă român, ştiu ce înseamnă ortodox. Cu ăştia n-ai ce discuta. Unul din ei deja pregătea cuţitul, ca să te înjunghie din spate. Şi am văzut că n-are sens să vorbeşti cu dânşii şi am hotărât să te ajut”.

I-am mulţumit şi i-am spus că eu nu am bani, nu am nici un dolar ca să plătesc transportul, costa exact 1,6 dolari. Şi el a zis: „Nu-i nimic, plătesc eu!” A plătit el şi pentru mine, i-am mulţumit şi am coborât la staţia mea.

E mare lucru că mai există totuşi astfel de oameni. E clar că negrul a riscat ajutându-te. Şi totuşi te-a ajutat dezinteresat…

În alt an, în ’94, octombrie, m-au ajutat nişte poliţişti. Eram iarăşi în Statele Unite, la studii de Public Relations & Social Communications, şi eram cazaţi la Georgetown, într-un hotel din Georgetown, un cartier al Washingtonului, şi am hotărât să merg la aceeaşi biserică. Dat fiind că pe hartă era destul de departe, am hotărât să pornesc mai de dimineaţă. Şi pe hartă nu-s indicate safe area şi unsafe area, harta-i hartă! Şi m-am pornit, mi-am făcut un itinerariu, am pornit dimineaţă, m-am îmbrăcat frumos: aveam un costum bej, cămaşă bej, cravată bej, pantofi bej, ciorapi bej, şi m-am pornit aşa împopoţonat la Liturghie, cu o borsetă bej în mână. Proaspăt bărbierit - atunci eram fără barbă. Am mers pe jos frumos, prin zona ambasadelor, am coborât într-o râpă, am urcat pe marginea cealaltă, şi pe marginea cealaltă văd nişte bărbaţi. Treceam exact pe o stradă paralelă cu cea unde se afla biserica mare catolică. Şi văd bărbaţi din ăştia stând grupuri în cerc, unii cu mâinile în şolduri, alţii cu mâinile încrucişate la piept sau cu mâinile în buzunare, stau aşa, ursuzi, şi se uită unul la altul şi schimbă câte o replică. Şi ocupau tot centrul trotuarului, şi eu nu puteam trece prin centrul lor, şi-i ocoleam, îi ocoleam, şi ei se uitau cu multă mirare la mine şi mă petreceau cu privirea. Şi peste 40-50 de metri, alt grup, şi tot aşa, grupuri, grupuri, şi era dimineaţa, opt jumătate, sau opt, şi bărbaţii aceştia, de diferite vârste, erau ursuzi. Şi mă simţeam aşa incomod, şi mergeam cu borseta şi umbrela cu mine… Şi deodată, de după colţ, apare o maşină a poliţiei şi văd că doi poliţişti de acolo se uită la mine cu atâta mirare, şi cotesc în spatele meu şi merg înainte. Şi peste un timp mă întorc şi văd că ei merg la 50 de metri în urma mea, cu viteza cu care mergeam eu. Şi au mers cu mine aşa, vreun kilometru, până am ieşit eu din cartierul respectiv. După ce am ieşit din cartierul acela, ei au făcut semn cu farurile, le-au aprins şi le-au stins, şi au rămas pe loc. Şi eu de-acuma am trecut în alt cartier, unde era de-acuma cu totul altă lume. Adică am ieşit din unsafe area în safe area, unde se află şi biserica.

Dar ai vorbit ceva cu poliţiştii aceia?

N-am vorbit nimic, dar mi-au făcut semn cu mâna: „Gata, noi suntem aici, de-aici poţi pleca!” Mi-am dat seama că ei practic m-au escortat ca să nu se întâmple ceva cu mine, că ei au înţeles, după felul cum eram îmbrăcat, cum mergeam pe acolo şi pe faţa mea era scrisă totală linişte, că nu sunt conştient de ce poate să se întâmple în jur; au hotărât să mă escorteze. Adică a fost un gest de protecţie din partea lor.

Şi-au făcut datoria…

Eu abia pe urmă mi-am dat seama, la plecare, când am trecut prin această zonă, că, practic, coincidea cu acel loc unde avusesem eu conflictul cu acei latino-americani un an şi ceva înainte.

Ar fi interesant să se vorbească mai mult despre zonele unsafe şi despre cealaltă faţă a Americii. Visul american s-ar destrăma încet-încet…

Banca Mondială şi sclavia modernă

Uneori, o întâmplare poate să lămurească lucrurile mai bine decât o definiţie. Ce ai putea să ne spui legat de activitatea Băncii Mondiale?

La Washington am cunoscut un român, expert al Băncii Mondiale în privatizare pentru noile economii de piaţă. Am avut multe întâlniri şi apoi convorbiri telefonice până în anul 1994, când ne-am certat tare, pentru că eu refuzasem să ies în presă, la TV, în sprijinul privatizării tâlhăreşti puse la cale de Banca Mondială şi de guvernul de atunci al Moldovei. El m-a ameninţat că voi muri de foame şi nu voi avea nici un contract dacă nu ies la TV cu interviuri si declaraţii pro-tâlhărie. Apoi m-am trezit cu o scrisoare a ambasadoarei SUA la Chişinău, adresată unei firme americane (care mă angajase ca analist al procesului de privatizare), cu propunerea să fiu dat afară pe motiv că prezenţa mea îngreunează contactele SUA cu guvernul Republicii Moldova. Aşa am rămas şomer şi am fost nevoit să-mi înfiinţez o companie de consultanţă cu acel partener al meu mai în vârstă. Aş putea spune mai multe tema privatizării în Moldova, căci am făcut tot posibilul să nu admitem tâlhăria, dar Banca Mondială şi SUA au asigurat tâlhăreala.

Deci, dacă cineva nu joacă după cum cântă sistemul rămâne şomer…

Cam aşa…

Ce părere ai despre modul în care în situaţii de criză unii oameni văd salvarea în împrumuturile pe care le fac la bănci?

Ce salvare în bănci? Băncile sunt nişte instituţii care se ocupă de nişte lucruri fictive. Băncile sunt nişte instituţii care, pe seama prostiei oamenilor, fac avuţii din nimic, din aer, din prostia omenească. Eu înţeleg băncile ca depozite de bani, de alte valori, dar băncile ca emanaţii de dobânzi, de supra-bani – acesta este o prostie care nu corespunde cu activitatea economică. Nu degeaba, din toate fluxurile financiare, numai un mic procent deserveşte într-adevăr mişcarea mărfurilor, iar în comerţul internaţional, un procent şi mai mic deserveşte mişcarea mărfurilor. Celelalte sunt operaţii strict la bursa de valori – bursa de valori valutară, bursa valutară – şi diferite tranzacţii interbancare, care nu ţin de mişcarea fizică a mărfurilor, de mişcarea fizică a investiţiilor directe. Nu degeaba băncile sunt instituţiile de bază ale civilizaţiei mamonice, ale civilizaţiei euro-americane. Băncile sunt una din cele mai mari sau chiar cea mai mare cacealma din istorie; sunt fabrica de bani pentru proşti. Mie îmi este greu să vorbesc ceva pozitiv despre bănci.

Cum apreciezi lucrarea Băncii Mondiale? Face o lucrare bună sau rea?

Banca Mondială nu este o bancă, este un fel de minister al economiei. Banca, ca bancă, este Fondul Monetar Internaţional. Banca Mondială nu este instituţie bancară! Banca Mon­dială este echivalentul ministerului economiei mondiale, sau ministerul mondial al economiilor statelor subjugate. De fapt, cea mai mare parte a lucrării ei e negativă.

Oare nu ai o perspectivă prea sumbră?

Eu admit doar anumite efecte pozitive laterale, de scur­tă durată şi doar ca efect lateral. Eu nu consider că Ban­ca Mondială are scopul să însănătoşească, să dezvolte, să amplifice economiile naţionale. Ci invers, scopul Băncii Mondiale este subjuga­rea economiei naţionale – a tuturor economiilor naţionale! – unor interese corporative, inte­re­se­­lor corporaţiilor aşa-numite multinaţionale, trans­na­ţi­o­na­le. Banca Mondială nu este nimic altceva decât un in­stru­ment oficializat al acestei oculte globale, care reprezintă o nouă formă de colonia­lism.

Altfel spus, sclavie modernă…

Preceptele, strategiile de ţară ale Băncii Mondiale nu sunt nimic altceva decât strategii de distrugere a econo­mi­i­lor naţionale, aducându-le, redu­cân­du-le la sărăcie; şi atunci când deja sunt reduse la sărăcie, oamenii sunt gata să accepte orice fel de aşa-numite instituţii străine care nu sunt nimic altceva decât forme de cucerire, de spoliere a ţărilor respective. Investiţiile străine sunt o altă cacealma. Nu degeaba Japonia interzice investiţiile străine. Nu degeaba ţările musulmane nu permit ca investitorii străini să aibă decât între 20-49%, în funcţie de ţară.

Măcar de am fi avut şi noi astfel de decizii financiare. Aşa, ne lăudăm cu strămoşii care au apărat ţara cu sabia în mână şi noi lăsăm ca pământul apărat de strămoşi să fie vândut încet-încet…

Globalizarea - Noul Babel

Ce părere ai despre globalizare?

Globalizarea este, în viziunea mea, ultima fază a existenţei omenirii. Este tentativa – care va eşua, şi aceasta – de construire a turnului Babel, cu aceeaşi semnificaţie pe care a avut-o şi turnul Babel: o sfidare a lui Dumnezeu; încercarea de a face o lume fericită, dar mincinos fericită, aici, pe pământ, fără Dumnezeu. Ceea ce este imposibil! Este o repetare a ceea ce a făcut Lucifer în încercarea sa de a deveni egal cu Dumnezeu. Noi ştim că satana poate doar să-L maimuţărească pe Dumnezeu, nu poate să inventeze nimic nou. Aşa şi globalizarea: ea nu este o idee nouă, este o încercare de a subjuga întreaga omenire unor tipare de falsă fericire, dar care este o dictatură hiper-totalitară, prin manipulare şi prin înşelăciune. În clipa în care oamenii îşi dau seama că sunt manipulaţi şi încearcă să protesteze, când încearcă să iasă din această manipulare, îndată sunt loviţi cu cea mai făţişă cruzime. Şi avem asemenea cazuri, exemple, în recenta noastră istorie, nu numai a Moldovei, dar şi a întregii lumi.

Ceea ce este trist este că oamenii nu conştientizează amploarea problemei…

Mai ales că globalizarea este o emanaţie a civilizaţiei banilor, a civilizaţiei cultului avuţiei, a bogăţiei pe pământ. Şi Mântuitorul spune că nu poţi să slujeşti lui Mamona şi lui Dumnezeu – Mamona fiind zeul avuţiei, zeul banului – şi aceasta este chintesenţa civilizaţiei euro-americane, a civilizaţiei apusene, occidentale, cum i se mai spune. Globalizarea în acest sens este firească pentru această expansiune pe toate căile a civilizaţiei mamonice, expansiune care a început încă cu cruciadele – care nu erau nimic altceva decât rezolvarea pe seama altora a propriilor probleme.

Chiar dacă totul era mascat sub deviza eliberării Locurilor Sfinte de sub musulmani…

Noi ştim că civilizaţia apuseană are patru surse ale exis­tenţei sale: 1) jaful armat, 2) schimbul neechivalent de măr­furi (adică coloniile, comerţul internaţional, Orga­ni­za­ţia mondială a comerţului fiind instituţia principală), 3) mun­­ca silnică – oficială, cum era robia în America până la înce­putul secolului XX – sau neoficială cum este şi astăzi în multe ţări în care activează cor­po­ra­ţiile transnaţionale şi 4) hiper-manipularea opiniei pu­blice a popoarelor – care se face nu doar de un secol încoace, doar că în zilele noas­tre această manipulare a ajuns la apogeu. Se pretinde că aceas­tă manipulare se face în interesul omului – de unde şi drep­turile omului, şi toate celelalte ce derivă de aici, in­di­vi­dualismul îndreptat împotriva societăţii în ansamblu, împotriva popoarelor; împotriva identităţii de neam, împotriva suveranităţii statelor şi popoarelor.

Şi omul are impresia că iese câştigat din acest război, în care de fapt fiecare are de pierdut. Excepţie făcând artizanii acestui conflict…

Este vorba de o instaurare treptată a unei dictaturi hiper-totalitare, bazate pe transformarea întregii omeniri într-un lagăr electronic de concentrare, unde fiecare per­soa­­nă, fiecare mişcare, fiecare spusă, faptă, să fie trecută în dosar şi prin care persoana să fie controlată integral, inclusiv prin implantarea cipurilor biometrice. Cipuri puse ini­ţial în actele de identitate, apoi deja în cartelele inte­gra­te cu toate funcţiile posibile şi apoi acest cip - „ţandără” se traduce din engleză -, să fie deja şi implantat sub piele, pe mâna dreaptă sau pe frunte.

Etapele sunt alese cu multă atenţie, ca să fie anihilată capacitatea oamenilor de reacţie, pentru a nu exista o opoziţie serioasă…

Noi vedem aceste procese şi noi ştim că globalizarea aceasta este procesul care conduce la instaurarea dictaturii lui antihrist aici, pe pământ. Şi generaţia noastră sau generaţia copiilor noştri au toate şansele să se confrunte cu această ultimă zvâcnire diavolească a acestei lumi împotriva lui Dumnezeu. Dar totul va fi zadarnic, noi ştim lucrul acesta. Pentru că va interveni Însuşi Hristos, cu cetele Sale de îngeri şi va pune capăt acestei domnii a lui antihrist, domnie – repet – care este pregătită de toate eforturile acestea ale globaliştilor.

Idolul toleranţei

Ce definiţie ai da termenului de „toleranţă”?

Toleranţa nu este nimic altceva decât apostazie, este unul dintre idolii religiei lui antihrist. Dacă vorbesc despre toleranţă, vorbesc despre aceasta nu în sensul limbajului comun, nu în sensul a ceea ce scriu dicţionarele de limbă comune, fie că sunt româneşti, ruseşti, franţuzeşti sau englezeşti; vorbesc despre toleranţă în sensul de standard al democraţiei, toleranţa aşa cum este ea definită în declaraţia UNESCO, cu privire la principiile toleranţei, din 16 decembrie 1995.

Ce spunea această declaraţie?

Toleranţa, în acel sens, înseamnă acceptarea, res­pec­ta­rea, aprecierea oricăror diversităţi, oricăror varietăţi de a fi om – şi normal că pentru noi, creştinii, aceasta nu este ac­ceptabil! Nu putem să evaluăm pozitiv felul de a fi om al unui puşcăriaş, al unui curvar, hoţ, homosexual, mai ştiu eu ce forme de patimi se afişează drept normale! Toleranţa ne impune nouă, prin această hotărâre, nu ceea ce credeam noi că este toleranţa, ci ceea ce ni se impune nouă prin nor­mă juridică internaţională, pentru că noi suntem apre­ci­aţi ca toleranţi sau intoleranţi în sensul acestei decizii ju­ri­dice a UNESCO, nu în sensul toleranţei noastre cotidiene.

Înseamnă că, după aceste norme moderne, Hristos, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi, Sfinţii Mucenici, toţi au fost intoleranţi, duşmani ai ordinii publice…

De aceea şi spun că a fi tolerant în sensul UNESCO, în sensul normei de drept internaţional, aceasta înseamnă a te lepăda de Hristos; adică apreciezi nelegiui­rea ca ceva pozitiv, adică respecţi, accepţi nelegiuirea; accepţi pa­ti­mi­le, accepţi păcatul ca ceva pozitiv. Mai ales că teo­re­ticienii to­leranţei ne învaţă pe noi că adevărul are multe faţete, şi ho­mosexualitatea este o faţetă a adevărului; adevărul este foarte divers şi noi trebuie să ne învăţăm a accepta diferite varietăţi ale aceluiaşi adevăr.

Astfel de învăţături sunt promovate în fel şi chip, chiar şi în desenele animate, în care copiii sunt obişnuiţi să confunde personajele negative cu personaje pozitive. Li se inoculează ideea de relativitate a valorilor, importantă fiind doar perspectiva din care sunt privite acestea.

Eu nu cred că satana este o simplă varietate a în­ge­ri­lor, ci este un înger căzut. Adevărul este adevăr şi min­ciu­na este minciună. Adevărul, prin faptul că este adevăr, este unic; prin faptul că este unic, deja este exclusivist, exclude orice minciună. Pe când minciunile pot să fie foarte multe şi pot să fie foarte diverse; şi o minciună tolerează orice al­tă minciună. Numai că minciuna nu tolerează adevărul, du­pă cum şi adevărul exclude minciuna – de aceea nici noi, creştinii, nu suntem şi nu putem să fim toleraţi de către toleranţi!

Şi asta fără a căuta să fim prigoniţi, fără a căuta pătimire cu orice preţ…

Să nu uităm că lozinca toleranţilor este: „Niciun fel de toleranţă faţă de intoleranţi!” Şi cine sunt intole­ranţii? Suntem noi, creştinii, că ne ţinem de mântuire, de Sfânta Treime. Dacă noi nu acceptăm să ne îndoim de adevăr, atunci suntem intoleranţi! În acest sens, nu putem accepta toleranţa. Eu o consider idol al religiei antihristului.

Societăţile secrete

În ultima vreme apar din ce în ce mai multe cărţi şi materiale filmate despre societăţile secrete. Ce părere ai despre ele? Există în realitate sau sunt simple poveşti de adormit copiii sau de speriat oamenii mari?

Prin anii ’90, la sfârşitul anilor ’80, când am aflat de existenţa unor asemenea societăţi, eram extrem de sceptic în privinţa existenţei lor şi chiar îi luam peste picior pe mulţi care vorbeau despre ele. Ca apoi, cu timpul, să mă con­ving că lucrurile sunt mult mai profunde, mult mai gra­ve decât ceea ce auzeam eu de la oameni. Şi ceea ce se pu­bli­că acum despre astfel de subiecte, bineînţeles că se pu­bli­că cu permisiunea acestor societăţi. Chiar şi multe lu­crări de critică a acestor societăţi eu cred că se publică – nu toate, dar marea lor majoritate! – cu asentimentul aces­tor societăţi secrete.

Cum îţi explici asta?

Pentru că aceste societăţi, ca mecanisme in­sti­tu­ţi­o­na­le, deja şi-au jucat rolul şi sunt depăşite de situaţie. Deja o­cul­ta mondială are alte mecanisme instituţionale mult mai performante, bazate pe alte proceduri de control psihic al o­me­nirii, şi aceste noi mecanisme instituţionale şi teh­no­lo­gi­ce de acest control sunt net superioare vechilor instituţii de tip iudeo-masonic, care deja şi-au trăit traiul şi în ele se ba­gă deja oameni de cea mai proastă factură. Eu văd ce se în­tâmplă cu masoneria în Rusia, în România. În Moldova, la noi, sunt chemaţi să intre acolo oameni nici pe departe culţi, nici pe departe erudiţi, cu nişte interese extrem de josorâte, folosim termenul acesta vechi – de nişte interese aterizate, şi cu asemenea oameni este uşor să lupţi, ei înşişi sunt foarte uşor de manipulat. Ne uităm la elita politică din România, din Rusia, din Moldova – e o elită incultă, im­per­tinentă, ca să nu spun şi proastă.

Deci consideri că asistăm la o decădere a vechilor societăţi secrete doar pentru că şi-au împlinit rolul…

Şi normal că aceşti indivizi sunt extrem de uşor de ma­nipulat de cei care sunt superiorii lor. Şi pe de o parte faptul că se publică astfel de materiale arată că există o lup­tă împotriva acestor instituţii secrete sau parasecrete sau discrete, cum se mai spune acum – de fapt, pârghiile reale de conducere sunt trecute la nişte instituţii net superioare, superioare tehnologic şi instituţional. Nu ştim ce fel de instituţii sunt acestea, dar ele există, deoarece no­i­le tehnologii informaţionale şi psiho-sociale permit apli­ca­rea unor pârghii, construcţia unor pârghii şi mecanisme care să asigure, din partea unor şi mai puţini oameni, con­tro­lul a şi mai multor oameni, şi acest control să fie şi mai ge­neral, şi mai profund, şi mai fin, într-un cuvânt, un con­trol mai cuprinzător, mai total, din partea unui număr mai mic de oameni, şi acest control se face foarte fin, atât de fin, încât oamenii singuri să dorească să fie controlaţi.

Aceasta este forma cea mai perfidă de dictatură, cea în care sclavia este cerută de bună-voie, nu este impusă.

Nu degeaba se spune că diavolul nu se impune ni­cio­da­tă, el pur şi simplu îţi face ofertă, o ofertă foarte is­pi­ti­toa­re, pe care tu singur, cu voinţa ta, să te apleci spre ea, să o accepţi. Pentru că atât raiul cât şi iadul sunt rezultatul libe­rei alegeri a celor care sunt în rai şi a celor care sunt în iad. Doar că diferenţa este că pentru a alege iadul nu e ne­voie să lupţi, trebuie să dai frâu liber păcatelor, sen­ti­men­telor tale, patimilor tale. Pe când drumul spre rai este mult prea îngust şi reclamă efort: efort enorm, efort susţinut! De aici şi calea largă spre iad, şi calea îngustă, în munte, pe ca­re trebuie să urci spre rai, târându-te, agăţându-te de ori­ce, cu unghiile, cu coatele, cu genunchii, e nevoie de efort per­manent. Pe când dincoace, poftim, totul e la cheremul tău, să-ţi fie mai „comod”. Această comoditate din zilele noas­tre este cea mai redutabilă armă a diavolului de per­ver­tire, de corupere a oamenilor, în particular a creştinilor. Creştinul care îşi doreşte comoditatea, adică împăcarea cu această lume, nu mai este creştin.

Cum trebuie privite societăţile secrete din per­spec­ti­vă creştină? Există de altfel o veche pravilă care osân­deş­te conspiraţiile împotriva conducerii statului şi Bisericii…

Societăţile secrete reprezintă tocmai institu­ţio­na­li­za­rea tainei fărădelegii, la care se referă Sfântul Apostol Pavel, care „lucrează acuma în lume”! Deci, de pe vremea lui încă lucrează taina fărădelegii! Şi această taină a fărădelegii va naşte pe fiul pierzării, pe antihrist! Şi noi ştim că aceste instituţii oculte – cele vechi, de tip masonic, sau cele noi pe care noi acuma numai le intuim – ele sunt cele care vor da naştere şi instituţională lui antihrist. Căci deja, practic, totul este pregătit pentru instaurarea lui, pentru primirea lui. Ecumenismul face ultimii paşi ca religie a antihristu­lui; templul de acolo este gata să fie construit, toate materialele de construcţie sunt adunate, fiecare piatră este numerotată, se ştie locul unde o să fie pusă; tot mobi­lierul templului este gata făcut, vasele necesare – totul, totul este făcut pentru templu! Noi vedem introducerea masivă a controlului electronic al populaţiei; vedem civilizaţia banului, care este unica civilizaţie acceptată de către organismele internaţionale.

Semnele vremurilor din urmă

Cum vezi semnele sfârşitului lumii?

Ele se împlinesc vizibil, pe parcursul generaţiei noastre. Le vedem. Cine din lume nu ştie despre Iisus Hristos? Cine din lume nu ştie despre Ortodoxie? Cine din lume nu ştie despre globalizare, sau despre apostazia care cuprinde tot mai mult Biserica ortodoxă? Că celelalte confesiuni demult sunt fie păgâneşti, fie apostate!

Aceste semne, pe care noi le ştim şi din Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi se împlinesc cu o rapiditate extraordinară. Noi vedem aceste drumuri asfaltate care se fac în Muntele Athos, vedem aceste euro-mănăstiri, euro-chilii dotate cu toate performanţele comodităţii, care nu mai sunt lăcaşuri de nevoinţă, ci lăcaşuri de desfătare. Şi Athosul vedem cum se stinge de la an la an. Vedem multe, ce se întâmplă în diferite ţări. Vedem Uniunea Europeană, vedem însăşi toată sceleraţia mamonică ca această fiară răsărită din apă. Multe putem noi să constatăm despre aceste semne. Problema este să nu deznădăjduim. Problema este ca aceste semne să ne arate nouă o dată în plus, să reconfirme adevărul Scripturii, adevărul mărturisirii Sfinţilor Părinţi despre vremurile de pe urmă. Pentru că noi ştim că creştinii nu îl aşteaptă pe antihrist, ci pe Hristos, şi totodată noi luăm aminte la lucrarea tainei fărădelegii. Condiţiile pentru primirea antihristului sunt practic gata.

Ce împiedică atunci venirea antihristului?

Doar mărturisirea în public a credinţei noastre mai este o stavilă, o unică stavilă, că Dumnezeu oricând poate risipi sfaturile necredincioşilor. Pe când globaliza­rea, această civilizaţie a antihristului, va face totul ca noi să vrem să acceptăm, noi să aclamăm venirea antihristului ca izbăvitorul din nevoile în care pe noi ne bagă aceeaşi civilizaţie cu aceste crize artificiale financiare.

De aceea, noi trebuie să stăm ferm, cu bucurie, cu nă­­dejde, cu cunoştinţe, cu cunoaştere, în această credinţă. Să urmăm strict canoanele, să facem rugăciunile de dimi­nea­ţă şi de seară, toată pravila; să ne mărturisim cât mai des la părinţii noştri duhovniceşti care se tem de Dumne­zeu, au frică de Dumnezeu şi care urmează ei înşişi ca­noa­ne­le. Că ce sens are să te mărturiseşti la cei care se lea­pădă de Hristos? Ce sens are să te mărturiseşti la pre­o­ţii, la ie­rar­­hii ecumenişti? Pentru că în felul acesta, prin faptul că sunt acceptaţi de către creştini, se înmulţeşte sminteala ca­re vine prin ei.

De aceea, trebuie să căutăm şi să-i păzim, să-i ocrotim pe acei ierarhi cu adevărat ortodocşi. Noi trebuie să-i întărim pe dânşii, pentru că şi ierarhii au nevoie de pre­zenţa mirenilor, au nevoie de o prezenţă vie, au nevoie de ocrotirea noastră; altfel, că sunt oameni şi ei, să nu cadă şi ei în sminteală, să nu cedeze în faţa presi­unilor extra­or­di­nare la care sunt supuşi de către această lume, dar şi de către, din păcate, colegii lor, alţi ierarhi.

Biserica şi barometrul înţelepţilor lumii acesteia


În ce măsură se molipsesc creştinii de înţelepciunea lumii acesteia?

Este foarte grav ce se întâmplă… că molipsirea de înţelepciunea lumii acesteia practic înseamnă secularizare, înseamnă pierderea duhului, înseamnă practic pierderea min­ţii lui Hristos, la care ne cheamă apostolul Pavel. Pen­tru că înţelepciunea lumii acesteia înseamnă nebunie în fa­ţa lui Dumnezeu, după cum şi înţelepciunea dum­ne­ze­ias­că este o nebunie în faţa lumii acesteia. Şi este imposibil ca du­pă criteriile acestei lumi să judeci şi mai ales să dai poveţe pentru Biserică. Că de ce Biserica este aşa de an­chi­lozată, de ce nu face ceea ce fac sectele protestante şi neo-protestante, de ce nu bate şi ea pe la uşi, de ce nu face prozelitism şi nu face acţiune socială aşa cum fac catolicii şi sectele protestante?

Sunt întrebări des vehiculate de mass-media…

Se ajunge chiar şi la nişte absurdităţi... Am fost la o întrunire, în 2005, la Ministerul Învăţământului, la noi, cu ocazia protestului părinţilor creştini împotriva introducerii în şcoală a educaţiei sexuale ca obiect obligatoriu, cu de­nu­mirea de Deprinderi de viaţă. Şi o directoare de şcoa­lă se scoală şi spune: „Iată, nouă moon-iştii ne-au adus 20 de calculatoare. Dar voi, ortodocşii, ce ne-aţi adus nouă? Câ­te calculatoare?” Iată care era înţelegerea unor ase­me­nea per­so­naje. Atunci s-a sculat un preot şi a spus: „Biserica nu es­te întreprindere de comercializare a calculatoarelor, şi nu este nici întreprindere de asistenţă socială. Biserica este co­rabia mântuirii şi ea se ocupă de mântuirea celor care do­resc să se mântuiască - şi de nimic altceva. Slujirea so­cia­lă este o derivată, care ţine de milostenie – care este o fap­tă bună, o virtute, milostenia. Dar milostenia capătă sens doar dacă se face din dorinţa celui care face milostenia să se mântuiască.”

De multe ori oamenii care nu vin la biserică nu înţeleg astfel de nuanţe…

Este chiar scandalos, sunt scandaloase situaţiile în care oameni din afara Bisericii, chiar dacă au tot felul de zorzoane ştiinţifice sau de fruntaşi ai vieţii publice - sunt scriitori, poeţi, politicieni, înalţi funcţionari de stat, a­ca­de­mi­cieni, doctori docenţi, sau mai ştiu eu ce -, vin şi învaţă, povăţuiesc Biserica, ei neavând habar de ce este Biserica! Ne­cunoscând istoria Bisericii, necunoscând învăţătura Bi­se­­ricii, necitind nicio singură dată Noul Testament, nemai­vor­bind de Vechiul Testament, vin şi vestesc cu atâta em­fa­ză viziunea lor despre cum trebuie să fie Biserica lui Hristos. Ei, care au experienţă de 10, 15, 20 de ani, vor să înveţe nu numai o instituţie care lucrează printre oameni de două mii de ani, ci şi o instituţie care este divino-uma­nă. Această dimensiune ei nici nu o conştientizează.

Da, dar le place să pozeze în specialişti atoate-ştiutori…

Şi asemenea poveţe se înteţesc în ultimul timp, mai ales la noi. Când s-a venit cu iniţiativa de a introduce prin referendum predarea obiectului Bazele Ortodoxiei în sis­te­mul de învăţământ pre-universitar la noi, s-a pus în­tre­ba­rea: „De ce aveţi nevoie voi de sistemul de în­vă­ţă­mânt? Fa­ceţi cum fac protestanţii, catolicii, că ei au şcoli du­mi­ni­ca­le.” „Bine, vom face şi noi şcoli duminicale, dar aceasta nu înseamnă că vom putea preda pentru toţi cei care do­resc, deoarece nu toţi preoţii sunt în stare să asigure funcţionarea unei şcoli duminicale.” Ne întreabă: „De ce nu faceţi ca protestanţii, să adunaţi lumea pe stadioane? De ce nu faceţi concerte? De ce nu umblaţi din casă în casă?” Chiar şi mie mi-au pus asemenea întrebări, la care eu zic: „Dar ce, nu auziţi dangătul clopotelor? Nu ştiţi că sunteţi din poporul acesta, care de două mii de ani este creştin? Ce chemare vă mai trebuie? Că sunteţi ca şi fraţii bogatului din pilda cu săracul Lazăr: «chiar şi morţii de se vor scula, voi tot nu veţi crede, că nu auziţi legea lui Moise, şi voi nu auziţi glasul Bisericii!» Nu vedeţi întreaga istorie a poporului nostru, care musteşte a Ortodoxie! Nu aţi auzit de la Eminescu că «Biserica Ortodoxă este mama poporului român»? Când auziţi seara, la vecernie, dangătul clopotului; când auziţi dimineaţa, la Liturghie, dangătul, nu-i semn suficient de chemare? Şi voi rămâneţi cu grijile lumii acesteia?” Omul care nu-şi face pravila de dimineaţă, nu-şi face pravila de seară, nu se spovedeşte – nu de patru ori pe an, în fiecare post, ci mai des –, omul care nu are duhovnic, omul acesta este în afara Bisericii. El nu poate să judece, în principiu, ce este Biserica. Şi pe lângă faptul că ar fi ridicol ca aceşti oameni să vină cu poveţe, dar trezeşte şi indignare faptul că asemenea personaje se măsoară cu valorile acestei lumi, cu criteriile acestei lumi, şi vin să vorbească pe teme mult mai diferite decât, să zicem, poezia antică chinezească. Şi trezeşte indignare faptul că ei vorbesc cu atâta siguranţă, emfază, şi cu aere de mari docţi în domeniu, deşi sunt mai analfabeţi decât orice bătrânică care trece pragul bisericii în fiecare duminică.

Despre canoanele Bisericii

Cum ar trebui să ne raportăm la canoanele Bisericii? În ce măsură ne pot fi de folos astăzi?

Mulţi clerici şi mireni au o atitudine, aşa, se uită de sus la canoanele Bisericii, zicând că, iată, „de ce să urmăm canoanele? Canoanele sunt nişte litere, iar «litera ucide, pe când duhul viază». Tu ai dragoste, trăieşti în duh şi atunci nu ai nevoie de canoane.” Este adevărat că cei care sunt în relaţie directă cu Dumnezeu şi comunică cu Dumnezeu nu au nevoie să studieze canoanele, deoarece ei fac de la sine cele prescrise de canoane, le fac firesc, din prisosul inimii lor, şi ei se comportă exact după canoane, fără să cerceteze aceste canoane. Ei fac aceasta anume pentru că au mintea lui Hristos în ei, au această înţelepciune duhovnicească, care le permite lor să aibă dreapta socoteală, conform canoanelor. De aceea, noi, ăştialalţi, care suntem mult prea păcătoşi, dar vrem, nădăjduim la mântuire, de aceea ne şi conducem după aceste canoane; ele exprimă experienţa duhovnicească a întregii Biserici, experienţă care nu are termen limită; ea este valabilă în toate vremurile, de aceea şi se spune: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” - propoziţia care preceda notarea acestor canoane. Şi această neglijare a lor, când spun unii preoţi: „Dar ce, eşti sfânt, ca să urmezi canoanele?” „Tocmai de aceea, că nu sunt sfânt, de aceea le şi urmez, că sfinţii nu au nevoie de canoane, că fac ale canoanelor de la sine.” Este evident că canoanele sunt scrise pentru cei păcătoşi, pentru cei care nu au capacitatea să comunice direct cu Dumnezeu. Şi această inversare a problemei, a rolului canoanelor, se foloseşte numai de către preoţi şi mulţi mireni ca să-şi justifice comportamentul anti-canonic.

Unde crezi că va duce această atitudine? În timp, ce efecte poate avea?

Nu în timp, deja generează răceală duhovnicească faţă de mântuire, duce la anchilozarea Bisericii, trans­for­ma­rea ei într-o instituţie strict ritualică, într-o in­sti­tuţie moar­­tă, din care au rămas numai cuvintele, numai literele; rămâne erudiţia, duhul piere. În felul aces­ta, când Biserica se leapădă de canoane vine să confirme cele spuse sim­bo­lic în Apocalipsă despre femeia desfrânată care L-a părăsit pe Dumnezeu şi s-a lăsat pradă plăcerilor acestei lumi. Adi­că neglijarea canoanelor duce la secularizarea clerului şi a mirenilor. Transformă bisericile în nişte cluburi. Se trans­formă ca nişte secte protestante, unde lumea se adună pentru emoţii, pentru sufletisme, nu pentru duh. Şi această pro­blemă a sufletismului versus duhovnicie este foarte gra­vă, pentru că mulţi preoţi confundă duhovnicia cu morala.

Da, problema e gravă, dar din păcate nu e nici măcar conştientizată ca atare…

Canoanele sunt de diferite ranguri, să le spun aşa, acoperă diferite aspecte ale vieţii Bisericii în această lume, dar fără urmarea lor cu înţelepciune, cu râvnă, duc la anchilozarea Bisericii - care este instituţie divino-umană. Componenta dumnezeiască este înlăturată, este alungată din Biserică, şi rămâne numai mintea omenească stricată a acestei lumi. Şi atunci nu mai este Biserică, ci este doar una dintre instituţiile inventate de nişte oameni. De aceea, cei care doresc mântuirea nu se vor lepăda de canoane. Şi încercarea cu convocarea aşa-numitului al VIII-lea Sinod Ecumenic, în care se pun în discuţie teme de mult, de mult hotărâte prin canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice, este şi o blasfemie. Cum pot oare nişte ierarhi şi mireni şi clerici să se adune să anuleze, să modifice ceea ce au hotărât deja Sfinţii Părinţi?

Teoretic, nu pot. Practic, de-a lungul istoriei au existat mai multe sinoade tâlhăreşti. Chiar după cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, la Constantinopol au avut două sinoade iconoclaste, în care a fost batjocorită învăţătura Sfinţilor Părinţi despre cinstirea icoanelor…

Biserica este sobornicească. Ea îi include şi pe toţi sfinţii din Biserica biruitoare. Adică Biserică so­bor­ni­ceas­că înseamnă Biserică biruitoare plus Biserică luptătoare. Şi cum adică unii din Biserica luptătoare pot să schimbe ceea ce au stabilit cei care acum sunt în Biserica biruitoare? Că noi suntem toţi una, toţi împreună. Să spună cei din aşa-nu­mitul al VIII-lea sinod ecumenic ce au discutat ei cu cei din Biserica biruitoare? Au ajuns la un consens? Au vorbit cu Sfântul Vasile cel Mare? Au vorbit cu Sfântul Nicolae, făcătorul de minuni? Cu Sfântul Ioan Gură de Aur? Au discutat cu dânşii? Cu Sfântul Atanasie cel Mare au vorbit, ca să schimbe câte ceva? E o înţelegere potrivnică duhului mântuirii convocarea unor sinoade care să modifice, să anuleze sau să introducă ceva potrivnic celor ce s-au statornicit la acele şapte Sinoade Ecumenice.

Oricum, strategia ereziarhilor este din ce în ce mai greu de vădit, pentru că ei pozează în apărători ai Sfintei Tradiţii. Tot aşa cum ierarhii iconoclaşti se dădeau apărători ai predaniilor apostoleşti…

Părăsirea canoanelor vădeşte practic dispariţia Duhului Sfânt de la cei care părăsesc canoanele. Că nu degeaba toţi schismaticii se ridică împotriva canoanelor, toţi ecumeniştii se ridică împotriva canoanelor, că de aceea canoanele stau stavilă, stau pavăză la curăţenia şi la integritatea Bisericii adevărate, cea care este una cu Biserica biruitoare. De aceea şi canoanele asigură sobornicitatea Bisericii, iar fără sobornicitate, noi nu mai suntem Biserică. La fel şi urmarea canoanelor din generaţie în generaţie asigură caracterul apostolesc al Bisericii noastre, că aceste canoane se trag de la sfinţii noştri apostoli, şi neglijarea lor înseamnă neglijarea Bisericii în ansamblu, neglijarea Bisericii biruitoare. De aceea problema canoanelor este extrem de importantă, este o hârtie de turnesol ca să vezi dacă un cleric, un mirean, într-adevăr fac parte din Biserică sau nu.

Exact aşa, ca o hârtie de turnesol, un examen cât se poate de clar…

Dacă el se conduce de canoane sau le neglijează, chiar şi cu asemenea fraze, gen „Litera ucide, iar Duhul viază!” – adică fragmente scoase din context, anumite citate pe care le aplică, ca să justifice călcarea canoanelor.

Ecumenismul şi dialogul interreligios

Cum vezi dialogul interreligios? Dar ecumenismul? Sunt subiecte abordate din ce în ce mai des de către intelectuali…

Oare Hristos a dialogat cu satana? Oare Sfântul Atanasie cel Mare a dialogat cu Arie? Nu înţeleg sensul acestui dialog. Este o infamie, o blasfemie, un asemenea dialog! Aici nu trebuie să fie dialog, trebuie să fie doar o mărturisire a noastră în faţa celorlalţi, care nu sunt de credinţa noastră. O mărturisire şi punct! Mărturisirea nu este dialog. Dumnezeu nu ne-a spus nouă: „Cine nu va dialoga despre Mine cu oamenii, despre acela n-am să dialoghez Eu cu Tatăl Meu din ceruri...” A spus: „Cine nu va mărturisi despre Mine în faţa oamenilor, despre acela nu voi mărturisi nici Eu în faţa Tatălui Meu”.

Dialogul cu ereticii este absurd, lipsit de orice rost. Este vorba numai de mărturisire! Pentru că unii ecumenişti care se pretind a fi ortodocşi spun: „Noi, prin acest dialog, prin faptul aflării noastre în Consiliul Mondial al Bisericilor, venim cu mărturia adevărului!” Cine te ascultă pe tine acolo? Oare acest Consiliu Mondial s-a făcut pentru a asculta mărturia ortodocşilor? S-a făcut invers, pentru a constitui biserica lui antihrist. Cine e în Consiliul Mondial al Bisericilor, acela este în biserica lui antihrist. Ea încă nu este declarată ca atare, pentru antihrist, dar este declarată ca o biserică comună.

Oficial, este recunoscut doar ca o frăţie de biserici care Îl mărturisesc împreună pe Dumnezeu pentru a ajunge la „unitate vizibilă şi împreună-împărtăşire”… Teoretic, nu este recunoscut ca o supra-biserică, dar practic este, aşa cum a afirmat cu vreme în urmă şi actualul patriarh al Bisericii Ruse, Chiril Gundiaev…

Ce biserică comună? Ce trup al lui Hristos este în Consiliul Mondial al Bisericilor?

Conceptul de dialog interreligios, dialog ecumenic este nu o capcană, că orice capcană măcar este ascunsă, ci este hăul căscat direct al apostaziei. Care dialog? Eu înţeleg dialog între Sfântul Atanasie cel Mare şi Sfântul Nicolae; înţeleg un dialog între Sfântul Macarie cel Mare şi Sfântul Antonie cel Mare, înţeleg acest dialog, doar de aceea se adunau sinoadele ecumenice, sinoadele locale – acestea erau dialoguri. Înţeleg schimbul de scrisori între sfinţi. Înţeleg ce scria Sfântul Teodor Studitul, ca răspuns la scrisorile adresate lui de către ucenicii săi. Acesta este dialog. În caz contrar este apostazie - care acuma se numeşte dialog interreligios. Este evidentă această prostie, această trădare… Trebuie să ai o desconsiderare extremă, ca să declari această apostazie un dialog pentru noi, ortodocşii.

Mărturisirea credinţei în Hristos

În ce măsură ne putem pune problema mărturisirii jertfelnice a lui Hristos astăzi?

Mărturisirea lui Hristos, mai ales în aceste vremuri de secularizare, de apostazie generală, devine o condiţie necesară a mântuirii. Astăzi nu mai este suficient să stai în chilie, să posteşti, să frecventezi regulat biserica, să te spovedeşti săptămânal, să te împărtăşeşti săptămânal, nu este suficient, dacă nu Îl mărturiseşti pe Hristos în faţa lumii. Şi aceste forme de mărturisire pot să fie foarte diverse – de la o simplă semnătură pe o cerere de respectare a unor norme morale creştineşti, până la ieşirea la protest, cu preţul întemniţării – ceea ce se şi întâmplă în mai multe locuri din lume, în particular în Moldova. Deci noi ştim, din chiar gura Mântuitorului: „Cine nu Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, pe acela nu-l voi mărturisi Eu înaintea Tatălui Meu. Şi cine se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu”. Lipsa mărturisirii se numeşte lepădare de Hristos, apostazie.

Dar cine poate ieşi la o astfel de mărturisire, care cere multă credinţă şi curaj?

Mărturisirea lui Hristos nu ţine de păcatele personale. Cum spunea un preot: „Cum poţi tu să ieşi împotriva baptiştilor, cum poţi tu să ieşi împotriva adventiştilor, când ştii cât de păcătos eşti?!” Este o falsă smerenie aceasta. Noi ne smerim pentru păcatele noastre, dar nu putem să ne smerim în faţa unei erezii. Ca şi binecunoscutul caz din Pateric, când un avvă era învinuit şi i se spunea: „Curvarule!” Şi spunea: „Da, aşa este!” „Hoţule!” „Aşa este!” „Ucigaşule!” „Aşa este!” „Ereticule!” A spus: „Nu! Asta niciodată!” Că nu putem noi să ne smerim în faţa acestei lumi care ne cere nouă toleranţă faţă de păcate, toleranţă faţă de urâciune, toleranţă faţă de apostazie, pentru că credinţa este vie prin fapte. Şi aceste fapte sunt nu numai cele de milostenie, dar sunt şi faptele mărturisirii vii a lui Hristos! Atunci când vedem un fenomen, o acţiune, o hotărâre a autorităţilor îndreptată împotriva Bisericii, trebuie să ieşim toţi ca unul în apărarea maicii noastre, Biserica. Pentru că apărând Biserica apărăm credinţa, apărăm neamul creştinesc, Îl mărturisim pe Hristos.

Teoria este frumoasă, dar, practic, cine iese la mărturisire?

În zilele noastre, mulţi se sfiesc să iasă la mărturisirea lui Hristos. De ce se sfiesc? Pentru că ţin mai mult la cele ale lumii acesteia. Trebuie să depăşim această sfială a noastră: „Ce o să creadă vecinul meu despre mine? Ce o să creadă colegul meu, rudele mele, şeful meu, alegătorii mei – dacă este om politic - şi tot aşa – ce o să creadă despre mine dacă eu am să ies la mărturisire ca un simplu creştin, ca o simplă băbuţă cu batic? Dacă am să ies şi eu, or să râdă de mine.” Las’ să râdă! Las’ să râdă cei care nu înţeleg! Noi de aprecierea cui avem nevoie? A lui Hristos sau a oamenilor? După cum se spune şi în Psalmi: „Nu căutaţi mântuire la oameni! Nădejdea toată e la Dumnezeu.” Dacă ne vom conduce după ceea ce cred oamenii, vom nimeri strict în iad, pentru că ce este omul? Cum ziceam mai înainte, este un cheag de păcate. Şi fiecare om trăieşte din păcătoşenia sa. Numai atunci când omul repetă ceea ce a învăţat de la Sfinţii Părinţi, de la Biserică, numai atunci el nu greşeşte. Iar dacă spune de la sine, tot timpul va greşi.

Din păcate, se insistă mult astăzi pe „punctul tău de vedere”, pe „perspectiva ta”, pe „opinia ta”, pe „părerea ta”, ca şi cum ar fi mai important să avem propriul adevăr în loc să ne asumăm Adevărul mărturisit de Biserică.

În zilele noastre nu trebuie să ne sfiim de mărturisire. N-are importanţă statutul nostru social. Că atunci când vedem că Biserica este atacată, că este atacată credinţa noastră, trebuie să ieşim cu toţii, cu mic, cu mare, indiferent de statutul social, în apărarea acesteia. Şi această mărturisire poate să aibă forme din cele mai simple: de la o discuţie de cartier, dintre vecini, dintre colegi, în care să spui că aşa este Biserica, aşa spune, şi noi credem aşa, şi iată de ce; până la punerea unei semnături pe un document, pe o cerere în apărarea Bisericii, şi până la ieşirea la proteste de stradă, cu riscul întemniţării.

Când se poate pune problema asumării acestui risc?

Noi ştim că legislaţia este făcută de necreştini şi chiar împotriva creştinilor. Şi dacă ne vom uita noi la ceea ce face statul nostru împotriva noastră, atunci vom lua aminte la ceea ce ne învaţă Mântuitorul: „ceea ce este al cezarului dă cezarului şi dă lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”; că noi şi ceea ce este al lui Dumnezeu îi dăm tot cezarului. Pentru că cezarul, în persoana statului democratic, ne cere nouă şi sufletul, ne cere nouă să credem în valorile democraţiei, care ar fi mai presus decât mântuirea noastră şi decât valoarea mântuirii; să credem în toleranţă, în acest idol al apostaziei.

Mărturisirea nu poate să depindă de faptul că sunt păcătos sau nu sunt păcătos – că cine dintre cei muritori nu este păcătos? E o laşitate să spui: „Eu sunt curvar, eu sunt hoţ, eu sunt leneş la rugăciune, din cauza aceasta nu pot să ies să-L mărturisesc pe Hristos!” Este, într-un sens, chiar blasfemie, pentru că ne-mărturisire înseamnă apostazie, lepădare de Hristos.

Căci noi, când vom fi oare noi demni în acest sens, vrednici de mărturisire? Oare atunci când vom scăpa de păcate, adică atunci când vom deveni sfinţi? Adică numai sfinţii ies la mărturisire? Atunci să mărturisim, nu acum – acum să ne lepădăm de Hristos?!

Nu putem noi să luăm aminte la ceea ce spun oamenii, pentru că mântuirea nu vine de la oameni, ci vine de la Dumnezeu! Nu putem noi să aplecăm urechea la ceea ce spun oamenii despre Biserică, dacă aceasta nu este o repetare, o reproducere în condiţii concrete a ceea ce ne învaţă pe noi Sfinţii Părinţi.

Că noi, de la noi, nu putem să mărturisim nimic, pentru că totul, întregul adevăr s-a spus o dată! O dată s-a spus acest adevăr, despre Cel răstignit pe cruce şi înviat. Tot ce s-a spus ulterior de către Sfinţii Părinţi a fost acelaşi adevăr, desfă­şurat în funcţie de diferite atacuri împotriva lui. Îndrăzneala nesă­buită a ereticilor, care caută cu mintea lor să-L disece pe Dumnezeu, să L anatomizeze, ne face pe noi, ortodocşii, să ne ridicăm în apărarea lui Dumnezeu, în apărarea cre­dinţei, a purităţii ei împotriva acestor invenţii ale ereticilor.

Ne este foarte simplu să vedem cum au luptat sfinţii cu ereticii, dar ne este foarte greu să ştim să ne folosim de exemplul lor. Mai ales că aici nu este vorba doar de copierea unor şabloane de comportament.

Noi tăcem, noi zicem că nu mărturisim decât atunci când Biserica este atacată. Mai ales astăzi statul democratic cere să-i dăm cezarului nu numai ce este al lui, dar şi ceea ce este al lui Dumnezeu. Şi este falsă această smerenie care ne spune că orice putere este de la Dumnezeu. Orice putere este îngăduită de Dumnezeu pentru păcatele noastre, dar nu înseamnă că noi trebuie să ascultăm necondiţionat de orice putere de stat.

Atâta timp cât puterea de stat nu se bagă în cele ale mântuirii, noi o acceptăm pentru păcatele noastre. Dar atunci când puterea de stat cere de la noi şi cele pe care noi vrem să I le dăm lui Dumnezeu, atunci noi ne ridicăm, noi ieşim la mărturisire. Şi în acest sens, iarăşi, nu pot fi de acord, chiar sunt categoric împotriva afirmaţiilor unor preoţi că mărturisirea se face doar prin postire, că „să nu ştie stânga ce face dreapta”, „să nu ieşi la mărturisire”, că „voi vă mândriţi că ieşiţi la mărturisire”. Eu nu ştiu, poate că unii se şi mândresc, dar eu văd că majoritatea celor care ies sunt conştienţi de propriile păcate, dar sunt conştienţi şi de faptul că tăcând despre Hristos, tăcând despre credinţa noastră atunci când ea este batjocorită, se fac părtaşi la această batjocorire.