Împotriva curentului Botezul unui intelectual în Rusia sovietică

Ducând praporul, la o procesiune religioasă…

În loc de încheiere:

Curajul de a lupta pentru o cauză nobilă

Cred într-Unul Dumnezeu,

Tatăl ziditorul,
dar mai cred şi-n neamul meu,
înfrăţit cu dorul.
Cred în sfinţi, dar şi-n voinici,
cred în flori şi-n cremeni,
căci tăcuţii mucenici
cu haiducii-s gemeni…
Radu Gyr - Crez
După ce, în anul 1940, familia Noului Mărturisitor Valeriu Gafencu a trecut Prutul, refugiindu-se din Sângerei la Iaşi, Valeriu şi tatăl său s-au întors în Basarabia ocupată de ruşi, pentru a rezolva anumite probleme legate de gospodărie. Apoi, tatăl şi fiul au trecut înot Prutul, având grijă să nu fie prinşi de trupele sovietice. Atunci a avut loc o întâmplare care este greu de înţeles de un om formatat de mass-media şi de pseudo valorile contemporane:

„După ce se văd pe malul drept al Prutului, bătrânul, după o scurtă odihnă, se ridică şi, mulţumind lui Dumnezeu că l-a ajutat să-şi asigure familia, îşi îmbrăţişează fiul şi face ultima mărturisire din viaţa lui:

- Te-am adus până aici ca să ai grijă de mama şi de surorile tale. Te încarc cu această răspundere în faţa lui Dumnezeu. Eu trebuie să mă întorc între ai mei.

Valeriu e tulburat. Bătrânul îi observă emoţia şi continuă:

- Ce ar zice toţi fraţii, fraţii noştri basarabeni, şi cum mi-aş mai ridica ochii la cer dacă şi eu, şi alţii ca mine, care până acum am luptat pentru afirmarea sufletului românesc pe acest pământ, am fugi din calea asupritorilor şi n-am lua parte la suferinţa care ne aşteaptă?

Valeriu înţelege poziţia sufletească a tatălui său şi nu încearcă să-l facă să renunţe la hotărârea sa. Îşi dă seama de înălţimea stării lui de conştiinţă şi îşi propune să nu se dezmintă nici el, ca fiu vrednic al aceleiaşi credinţe în Dumnezeu şi în viitorul neamului său.

- Vor veni şi vremuri mai bune, dar acum e nevoie de jertfe – adaugă bătrânul. Şi, îmbrăţişându-şi încă o dată fiul, făcându-şi cruce, se îndreaptă spre mal şi trece Prutul înot în Basarabia lui dragă. La puţin timp este arestat şi trimis cu un lot de români basarabeni dincolo de Cercul Polar unde, în condiţii groaznice de viaţă, moare după un an de zile, cu gândul la Dumnezeu, Căruia I-a încredinţat pe cei dragi ai lui. Cineva, scăpat ca prin minune de acolo, i-a relatat lui Valeriu aceste lucruri”⁵.
***
Ce legătură are această mărturie cu viaţa lui Benedict Ciubotaru? Are. Aşa cum Noul Mărturisitor Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, a purtat în sufletul său curajul tatălui său, tot aşa Benedict a purtat şi poartă în sufletul său pătimirea rudelor sale care au fost deportate şi au murit în Siberia… Această povară a amintirilor l-a făcut să se simtă responsabil, să se străduiască să îşi înmulţească talanţii…

Unii mireni se laudă cu duhovnicii lor, încercând ca prin aceasta să se pună în valoare pe ei înşişi. Benedict nu mi-a vorbit niciodată direct despre amprenta pe care a lăsat-o în sufletul său suferinţa rudelor sale. Dar aceasta e tocmai o dovadă a profunzimii acestei amprente, prea preţioasă pentru a fi transformată într-un ornament de mândrie sau expusă ca un bibelou în vitrină. Şi, totuşi, cred că Benedict a fost şi este într-un fel marcat de rugăciunile însângerate ale înaintaşilor lui. Rugăciuni care au fost bine-primite de Dumnezeu…

***

În ziua de astăzi oamenii nu mai vor sau nu mai sunt interesaţi să cunoască istoria. Întrebat de un reporter: „Care vi se pare cea mai mare problemă cu care se confruntă neamul românesc astăzi?”, părintele Mihai Andrei Aldea a răspuns foarte precis: „Lepădarea de istorie! Neamul românesc nu-şi cunoaşte istoria aproape deloc. Ştie doar date istorice, şi acelea de obicei smulse din contextul lor, dar istoria nu şi-o cunoaşte!”⁶

Ce să mai spunem despre istoria Basarabiei? Chiar şi termenul de Basarabia este imprecis, Basarabia fiind doar o parte a Moldovei aflată la est de Bucovina. Poate că lucrarea de faţă ar fi fost înţeleasă altfel dacă toţi cititorii ar fi înţeles cât de mare a fost drama familiei Ciubotaru. Deportarea şi moartea unora dintre rudele lui Benedict Ciubotaru este o verigă dintr-un lanţ al istoriei care trebuie cunoscut, care trebuie înţeles. Iată câteva date despre acest fenomen, prea puţin cunoscut cititorilor de dincoace de Prut:

„Deportările din Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autorităţile sovietice. Nu se cunoaşte o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 - 5 martie 1953. Au existat trei valuri de deportări ale populaţiei din Basarabia şi Bucovina de Nord. Cu toate acestea, acţiuni de strămutare a basarabenilor şi bucovinenilor au avut loc şi între cele trei valuri. De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar structurile NKVD-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării. În mai 1941, Sergo Goglidze a fost numit împuternicit al partidului şi guvernului sovietic în Moldova. Peste o săptămână, la 31 mai 1941, Goglidze i-a trimis lui Stalin o Rugăminte (rus. Prosiba), în care relata că în Basarabia au activat multe partide şi organizaţii burgheze. După alipirea Basarabiei la URSS, conducerea acestor formaţiuni politice s-au refugiat în România. Rămăşiţele acestor partide şi organizaţii, fiind susţinute activ de serviciile româneşti de spionaj, şi-au intensificat activitatea antisovietică. Acelaşi document includea în categoria «elementelor antisovietice» şi «moşierii, comercianţii, poliţiştii şi jandarmii, albgardiştii, primarii, refugiaţii din URSS» şi alte «elemente sociale străine». În legătură cu activizarea acestor elemente, Goglidze ruga să fie strămutate în regiunile îndepărtate de nord şi est ale URSS 5.000 de familii.

Ca bază juridică a strămutării a servit «Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării faţă de unele categorii de criminali», aprobat în mai 1941. La 7 iunie 1941, NKVD al RSS Moldoveneşti a cerut 1315 vagoane pentru transportul deportaţilor. Deşi directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia. «Oamenii noi» ai bolşevicilor erau avansaţi în posturi şi susţinuţi în activitatea profesională. Listele cu deportaţi au fost făcute de NKVD pe bază de delaţiuni, ţinându-se cont de pregătirea şi activitatea capului familiei, de averea sa şi de faptul că a colaborat cu administraţia românească.

Operaţiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2:30) şi a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940. Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane - deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate şi 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmaţi şi un lucrător al securităţii bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. «Într-un sfert de oră să fiţi gata!», acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinşi în spaimă de cele întâmplate, neînţelegând unde merg şi de ce. Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea şi «binevoitorul» sau «binefăcătorul» care a denunţat familia şi, astfel, ajuta.

Deportaţilor le era permis să ia câte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preţ sau mai util în bagajele celor deportaţi le împărţeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau urcaţi în camioane sau chiar - în unele sate - în căruţe, fiind duşi până la gara de trenuri.

În staţiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separaţi în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici şi bătrânii - aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă şi hrană. Pe vagoane scria: «Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!» sau «Emigranţi voluntari».

În Basarabia, 90 de vagoane au pornit din staţia Taraclia; 44 de vagoane - din staţia Basarabeasca; 44 de vagoane - din staţia Căuşeni; 48 de vagoane - din staţia Tighina; 187 de vagoane - din staţia Chişinău; 48 de vagoane - din staţia Ungheni; 83 de vagoane - din staţia Ocniţa; 133 de vagoane - din staţia Bălţi; 73 de vagoane - din staţia Floreşti; 40 de vagoane - din staţia Râbniţa; 38 de vagoane - din staţia Bolgrad; 103 vagoane - din staţia Arţiz; 340 de vagoane - din staţia Cernăuţi.

Drumul spre punctele de destinaţie a durat vreo două-trei săptămâni. Condiţiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 de grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar peşte sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaţilor nu le-a fost acordată nicio asistenţă sau consultaţie medicală. Astfel, în vagoanele murdare şi fără asigurarea celor mai elementare condiţii sanitare s-au răspândit diverse boli infecţioase şi mulţi suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împuşcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morţii.

Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soţie şi copii şi dus în lagărul de muncă forţată, în GULAG. Ceilalţi membri ai familiei erau trimişi în Siberia sau Kazahstan.

Cei deportaţi în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizaţi la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri şi în cooperative meşteşugăreşti. Pentru munca depusă nu erau remuneraţi echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.

Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportaţii din RSSM au fost amplasaţi în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) şi Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportaţii din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) şi Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersaţi în 41 de raioane.

Numărul celor deportaţi se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaţilor ar fi fost de 24.360, sau chiar de 30.000 de persoane”⁷.

Dacă fiecare dintre noi am fi avut rude care ar fi pătimit în vremea respectivă, trecând prin calvarul deportării, am fi înţeles altfel neamul românesc şi responsabilitatea pe care o avem, făcând parte din el. Şi aceasta fără a cădea în idolatrii naţionaliste, fără a exacerba într-un mod fanatic tot ceea ce ţine de trecut, mistificând realitatea. Da, neamul românesc a avut eroii lui, care au răbdat suferinţe, foamete, bătăi şi chinuri de tot felul, dar toate aceste pătimiri nu i-au îngenuncheat, nu le au scos din suflete nici iubirea de Dumnezeu, nici iubirea de neam.

Merită pomenite aici ultimele cuvinte pe care le-a rostit în faţa judecătorilor şi prigonitorilor săi Sfântul Ambrozie, Patriarhul Bisericii Georgiene, unul dintre noii mărturisitori ai secolului XX, care a luptat împotriva fiarei comuniste: „Sufletul meu este al lui Dumnezeu, inima a ţării, iar trupul vi-l dau vouă”⁸.

Aşa cum Sfântul Ambrozie a iubit poporul georgian, pentru care s-a jertfit, tot aşa au iubit neamul românesc cei care au trecut prin deportări doar pentru că erau români. Şi tot aşa au iubit neamul românesc eroii închisorilor de la Piteşti, Aiud, Gherla şi din toate părţile României. Trebuie să luăm aminte la curajul lor, la jertfa lor, la lupta lor…

***
L-am auzit pe Benedict povestind tot felul de lucruri, de întâmplări. Ar fi fost bine dacă aş fi putut să înregistrez toate lucrurile interesante pe care le-am auzit. Printre cele care m-au impresionat cel mai mult se află şi relatarea lui despre introducerea limbii române ca limbă de stat în Moldova. E adevărat că victoria nu a fost totală, întrucât nu s-a acceptat şi denumirea de limbă română, ci s-a folosit termenul hibrid de limbă moldovenească.

Unii cititori s-ar putea întreba: ce legătură are botezul sau viaţa creştină a unui om cu apărarea unei limbi? Ba chiar poate că există şi cititori care, influenţaţi de curentul globalist, ar vedea aici o atitudine filetistă. Să nu uităm însă că Benedict Ciubotaru se trage dintr-o familie de români din care mulţi au fost deportaţi şi au murit în Siberia. Lupta lui Benedict pentru limba română a fost o luptă pentru păstrarea unei identităţi pe care regimul sovietic voia s-o anihileze.

Pentru lupta pe care a dus-o, numele lui nu a fost lăudat şi elogiat în publicaţii de mare tiraj. De altfel, chiar dacă el a fost autorul aşa-numitei Scrisori a celor 66 de intelectuali, nici măcar nu a apărut printre semnatari – întrucât la vremea redactării ei era doar un „ilustru necunoscut”. Dar nu pentru faimă a luptat Benedict, ci pentru o cauză nobilă. Şi, chiar dacă el şi cei care s-au alăturat acestei cauze nu au obţinut decât o victorie parţială, meritul lor este incontestabil. Pentru că, fără lupta lor, „pierderile” ar fi fost mult mai mari…
***
În ’86, cam cu o lună până a mă boteza, prin octombrie, tatăl meu, care era directorul Centrului de Calcul al Ministerului Învăţământului din Moldova, a fost dat afară din lucru, fără dreptul de a lucra în altă parte, din cauză că avea prea mulţi moldoveni la lucru. A fost întrebat: „Câte procente de moldoveni ai în colectiv?” El spune: „64%”. „De ce aşa de mulţi?” „Pentru că 64% moldoveni sunt, conform statisticii, în Republica Moldova”. Dar lui i se spune: „Dar în Chişinău câte procente de moldoveni sunt?” El spune: „32”. Atunci erau 32, în perioada respectivă. Îi spune: „Păi, la tine nu trebuie să fie mai mult de 32%, în colectiv. De ce ai luat dublu moldoveni? Trebuia să iei ruşi şi nemoldoveni”. La care el spune: „Păi, iată, alături, întreprinderea, tot a ministerului, a fizicienilor, are 2% moldoveni, de ce nu vorbiţi cu ei? Şi noi între noi împărţim procentele”. La care ei spun: „Nu. Tu răspunzi pentru procentele tale”. Şi pentru naţionalism etc., taică-meu a fost dat afară din lucru, în octombrie ’86, fără drept de a lucra în altă parte. Maică-mea deja era la pensie şi deci familia mea a rămas fără sursă de existenţă.

E greu să faci faţă unor astfel de presiuni… Ce poziţie ai faţă de tensiunile inter-etnice?

Bunăoară, eu consider că nebăştinaşii Moldovei, adică neromânii, au o vină colosală faţă de noi, băştinaşii, pentru că ei au fost aduşi încoace împotriva voinţei noastre şi s-au comportat de cele mai multe ori într-un mod ostil faţă de noi. Ostil, sub aspect moral. Şi a vorbi o altă limbă decât cea română, la noi, înseamnă un afront şi un dispreţ declarat faţă de băştinaşii noştri. Unde mai pui că la noi Biserica a funcţionat numai în limba română, tot timpul. Iar cei veniţi au fost, în cea mai mare parte, necreştini. Nu mă refer la găgăuzi şi bulgari, care au fost aduşi încoace după 1812, care erau – şi sunt! – în marea lor majoritate, creştini activi, care nu cunosc încă limba română...

Creştini ortodocşi?

Ortodocşi, da. Ce alt fel de creştini, decât ortodocşi? În caz contrar, sunt eretici, sectanţi... Doar că ei, împreună, formează 6%, poate 7% din populaţie, bulgarii şi găgăuzii. Pe când grosul celorlalţi, rusofoni aşa-numiţi, sunt atei, iar după ’90 încoace, sunt sectanţi, liberali, globalişti, că nu sunt ruşi categoric, pentru că ruşii cel puţin au o înclinaţie spre Ortodoxie; pe când rusofonii noştri din Moldova sunt total în afara Bisericii. Rar găseşti un nemoldovean în biserică, în afară de satele găgăuzeşti şi bulgăreşti. Pentru că cele nouă sate ruseşti din Moldova sunt de lipoveni, şi iarăşi nu se încadrează, sunt veniţi încoace încă de până la Ecaterina Mare a Rusiei. De aceea, dacă eşti creştin neromân aici, îţi dai seama de ororile pe care le-au făcut înaintaşii tăi – dacă eşti rus, ucrainean, eşti sovietic, de sorginte sovietică –, îţi dai seama de ororile pe care le-au făcut înaintaşii tăi acestui popor creştin. Şi, dacă eşti creştin, prin pocăinţă normal că ai să vrei să te apropii de cel care a fost înjosit, a fost nedreptăţit, şi normal că ai să vorbeşti în limba lui şi n-ai să-ţi impui limba ta. Şi, într adevăr, aşa se şi întâmplă. Acei puţini ruşi, ucraineni ortodocşi, sunt toţi românofoni. Dacă el nu vorbeşte româneşte, înseamnă că are ceva cu Ortodoxia sau ceva nu înţelege, e ceva în afara Filocaliei, în afara rugăciunii, în afara ecleziologiei şi în afara pocăinţei omul acesta; nu vede cât rău ne-au făcut nouă părinţii lui, bunicii lui. De aceea, la noi, limba română are şi o simbolistică confesională. Româneşte înseamnă ortodox. Neromâneşte înseamnă neortodox.

Ştiu că ai fost implicat în lupta pentru introducerea limbii române ca limbă de stat în Moldova. Cum au mers lucrurile?

Despre legea cu privire la limba de stat... Începând din clasa a opta, din anul 1973, până prin anul ’92, am fost preocupat de cum moare un popor, cum moare o limbă. Şi astfel am început să studiez tot mai profund socio-lingvistica, adică funcţiile sociale ale unei limbi; cum se produc schimbări în limbă, cum apar cuvinte noi, cum dispar cuvintele. Şi am ajuns la concluzia că limba română în Uniunea Sovietică este în dispariţie, deoarece nu are funcţii sociale. Iar funcţiile pe care le are nu au legătură între ele. Una e vorbirea la ţară, vorbirea în bucătărie şi alta e limba oficială care apare în ziare sau în manuale, pe care n-o vorbeşte nimeni. Era o discrepanţă între limba oficială, limba românească curată, cu litere ruseşti scrisă, şi limba vorbită, extrem de rusificată. Şi eram foarte îngrijorat de situaţia limbii. Am studiat şi ştiam pe ce funcţii, cum trebuie să se dezvolte o limbă, să fie repusă în funcţiile ei, ca să fie o necesitate de comunicare în această limbă. Normal că soluţia era limba de stat, să fie limbă oficială. Deja cum se introduce era de-acum tehnologie. Să nu uităm că nici astăzi, în Republica independentă suverană Moldova, limba română nu este limbă de stat! Asta e tragedia noastră! Nu este limbă de stat! Şi ea nu este limbă de stat din cauza moldovenilor noştri! Din cauza tuturor guvernelor care au fost la noi! Din ’90 până astăzi, fără întrerupere, toate guvernele au sabotat introducerea limbii române ca limbă de stat la noi. Şi la noi funcţionează limba doar din anumite inerţii, nu din cauză că ar fi o politică lingvistică de stat.

Ar fi fost bine să fi fost politică lingvistică de stat…

Ar fi fost, dar nu este. Asta e tragedia noastră! Dar, să revenim. În anul ’86, prin luna mai, Biroul politic al Comitetului Central al Uniunii Sovietice adoptă o hotărâre cu referinţă la Moldova, Ucraina, Tadjikistan şi Kazahstan, cu privire la lărgirea funcţiilor sociale ale limbilor populaţiilor băştinaşe. Erau exact limbile care erau în cea mai mare rusificare. Şi populaţiile erau cele mai rusificate. Era un fel de respiro pentru noi când am citit direct aşa formulat, m-am bucurat că ceva se schimbă în această ţară, Uniunea Sovietică. Normal că nu aveam încredere. 99% nu aveam încredere. Dar 1% speram să fie ceva. Într-adevăr, am văzut la nişte emisiuni, profesorul doctor Anatol Ciobanu a vorbit atunci, la televizor - ţin minte foarte bine -, că „trebuie să lărgim funcţiile sociale, iată ce înseamnă funcţii sociale ale limbii, care trebuie să fie, ca limba să funcţioneze”... Dar, la aceste discuţii s-a şi redus totul atunci...

În vara lui ’88, secretarul de partid al Uniunii Scriitorilor, poetul Ion Hadârcă, publică o mică notiţă în ziarul „Literatura şi Arta”, în care spune că este bine să avem o limbă de stat. Dar spune că nu ştie cum. În Elveţia sunt patru limbi de stat. Şi cum să funcţioneze la noi? Care-i principiul acesta? Eu ştiam deja care-s principiile: un teritoriu, o limbă. Două teritorii, două limbi pot să fie sau o limbă. Dar nu pot să fie pe acelaşi teritoriu două limbi, categoric nu pot. Adică principiul teritorial-administrativ. Adică noi eram în cadrul Uniunii Sovietice şi nu puteam să gândim altfel decât în cadrul URSS, şi atunci spun: limba rusă e în Federaţia rusă şi în relaţiile inter-republicane. Dar în cadrul fiecărei republici – limba de stat a republicii respective. În cadrul Republicii Moldova, limba de stat este limba moldovenească, cum se spunea, că era interzis pe vremea aceea să spui limba română.

Şi atunci public eu o altă notiţă, în care scriu principiul ăsta: „Da, limbă de stat, teritorial. Limba moldovenească de stat, unica, în Republica Moldova. Unica, ăsta e principiul! Nu pot să fie două limbi de stat, trei limbi, că asta înseamnă că în cazul nostru limba rusă unica va fi”. Şi a fost notat momentul acesta. Şi după ce am publicat aceasta pe prima pagină în „Literatura şi Arta”, notiţa asta, că trebuie să fie un teritoriu, o limbă, vine la mine Emil Mîndîcanu, fiul lui Valentin Mîndîcanu, mare luptător pentru puritatea limbii în perioada sovietică, la vremea lui persecutat şi el de către securitate, a fost fără loc de muncă mult timp. Şi vine la mine Emil Mîndîcanu - este cu trei ani mai mare decât mine - şi-mi spune: „Viorel, tu eşti convins de principiul ăsta: un teritoriu, o limbă?” Zic: „Da. Altfel este imposibil să existe limba. Pe acest teritoriu trebuie să aibă toate funcţiile sociale, de la bucătărie până la lege, de la cântec până la înjurătură. Limba trebuie să acopere totul. Atunci poporul acesta există cu această limbă”. Spune: „Bine, să vedem ce facem mai departe”.

Mai trece o lună, şi în timpul ăsta am fost foarte bolnav. Mă intoxicasem şi aveam hepatită, eram în stare destul de gravă. Şi Emil Mîndîcanu îmi spune într-o zi, era cam prin august, spre sfârşit, spune: „Scrie, te rog, o scrisoare care va fi o scrisoare deschisă din partea unor intelectuali, în care să spui ce cerem noi ca limba noastră să fie de stat, tehnic”. Mi-a fost uşor să fac lucrul acesta, pentru că gândisem până atunci 15 ani pe tema aceasta. Şi am scris: 1) limbă de stat; 2) alfabet latin; 3) să se numească limba română, ca să putem folosi tot ce este în România. Şi am scris această scrisoare, şi apoi Emil mi-o arată mie, deja tipărită, unde era un preambul scris de Constantin Tănase, acum redactor-şef la Timpul, şi restul era scrisoarea mea. Preambulul era emotiv: că suntem oprimaţi, să ne emancipăm, dar, în rest, toată tehnica, adică peste trei sferturi din scrisoare era textul tehnic pe care l-am scris eu. Şi Emil a umblat pe la intelectuali ca să semneze, şi au semnat 66 de intelectuali. Eu n-am semnat, că eram un nimeni atunci, în ’88, eram un nimeni; era septembrie ’88. Şi scrisoarea aceasta aşa a şi rămas în istorie, Scrisoarea celor 66 de intelectuali. A apărut în ziarul „Învăţământul public”, după care a fost republicată în „Literatura şi Arta”. Şi atunci au început să vină de la toate colectivele de muncă, din toate satele, instituţiile, scrisori de adeziune, cu semnături, la această scrisoare. S-a făcut o campanie mare. Şi erau aceste două ziare, „Literatura şi Arta” şi „Învăţământul public”, care publicau aceste scrisori de adeziune, care la rândul lor stârneau alte scrisori de adeziune. Era o forfotă în întreaga Moldovă sovietică. Forfotă pentru limba de stat. Lumea de acuma ştia: limbă de stat, alfabet latin, limbă română. Că până atunci, lumea nu putea formula aceste cerinţe. Lumea nu conştientiza problema! Scriitorii nu ştiau, ziariştii nu ştiau. Alfabet latin, limbă de stat – limbă de stat, alfabet latin; ordinea aceasta. Dacă era limbă de stat, rezişti şi fără alfabet, dar e bine să fie şi alfabetul latin. Dacă se numeşte limba română, să fie spus tot, până la capăt. De aici era prioritatea aceasta: limbă de stat, alfabet latin, limbă română. Şi Comitetul Central s-a îngrijorat şi a emis, în noiembrie, aşa-numitele Teze din noiembrie, unde era scris pe vreo trei pagini mari de ziar despre situaţia din ţară, dar o treime din spaţiul acesta era consacrat problemelor limbii: „Nu e nevoie de limbă de stat, ar trebui cheltuieli enorme să schimbi alfabetul, maşini de scris, inscripţii, firme – să le schimbi”, bla-bla-bla, prostii, argumente absolut aiurite, care erau în total răspăr cu ştiinţa socio-lingvistică. Era uşor să-i combaţi.