Mreana mreana

Lungimea minima admisa la pescuit: 25 cm



Platica - peste din ape de ses

Caracuda

CARACUDA  (Carassius carassius)

Raspandire
 Caracuda poate fi gasita in aproape toate apele din Europa, pana la cercul polar; fac exceptie: Irlanda, Scotia, sud-vestul Frantei si Elvetia. In Romania, caracuda poate fi intalnita in majoritatea apelor, exceptand paraiele de munte si lacurile montane. Apare astfel, numeroasa, in raurile mari, ca Prut, Dunare, Siret, precum si in baltile de revarsare ale acestora, in foarte multe crescatorii de crap si helesteie, in brate moarte, balti, lacuri colinare si de ses, precum si in Delta Dunarii si apele limitrofe.

Descriere
 Corpul caracudei este plat si foarte inalt. Capul este scurt, gura terminala, buzele sunt subtiri. Ochii au dimensiuni medii. Pe prima radie tepoasa din inotatoarea dorsala se observa 25-29 zimti mici. Inotatoarea ventrala de sub coada este de asemenea prevazuta cu o radie tepoasa, pe care se disting 29-31 zimtisori asemanatori, in ansamblu, ca forma, caracuda seamana foarte mult cu platica, de care se deosebeste in primul rand prin solzii mari si grosi, bine fixati, care ii acopera tot corpul. S-a observat ca, de regula, caracudele ce traiesc in apele statatoare au corpul mai scurt decat cele din apele curgatoare. Linia laterala este aproape dreapta.
Mediul ambiant in care traieste influenteaza hotarator coloritul caracudei. Astfel, spre exemplu, caracudele care traiesc in zonele mlastinoase, cu o vegetatie submersa bogata, sunt aproape complet fumurii, uneori chiar negre, cu nuante auriu-aramii numai in regiunea abdominala. Coloritul caracudei din apele limpezi sau lent curgatoare este deschis: capul verde-oliv, spatele verde-brun mai inchis, uneori chiar galbui, partile laterale tot galbui-aurii, cateodata cu irizatii aramii, in timp ce regiunea ventrala este galbuie, cu usoare nuante de rosu. Inotatoarele pectorale si ventrale sunt rosii, iar restul inotatoarelor galben-cenusii. Irisul ochilor este galbui, tivit cu auriu. Caracudele din rauri au un colorit deschis, mai apropiat de nuantele argintii. La exemplarele tinere, la baza inotatoarei caudale se distinge o pata neagra.

Dezvoltare
 Caracuda nu atinge dimensiuni mari. Lungimea cea mai des intalnita este de 15-25 cm, destul de rar 40-50 cm. Greutatea medie a caracudei este de 100-200 g, sunt frecvente si exemplarele de 0,5 kg, dar depaseste extrem de rar greutatea de 1 kg. Masculii sunt mai mici decat femelele de caracuda de aceeasi varsta.

Biologie
 Caracuda este un peste specific mlastinilor, lacurilor si baltilor de ses. Trebuie cautat intotdeauna in locurile unde marginea apei este acoperita de matasea broastei sau unde raul are adancime mica si curge mai lent, iar pe fundul albiei, acoperit cu mal, se gaseste o bogata vegetatie submersa. Conditii favorabile gaseste si in apa bratelor moarte ale raurilor.
Acest peste sta in permanenta pe fundul apei, de unde se ridica in straturile superficiale numai in zilele mai calduroase de primavara si de vara. In astfel de zile apare de regula in grupuri mari la suprafata apei. Scormoneste continuu malul de pe fundul apei, stand vertical, cu capul in jos. Isi tradeaza prezenta prin faptul ca, in locurile unde scormoneste, malul tulbura apa si la suprafata apar bule de aer. Este un peste foarte rezistent. Scos din apa, ramane viu timp de mai multe ore. Iarna sub crusta groasa de gheata a mlastinilor si a baltilor, unde nu mai exista viata si unde cu exceptia tiparului orice alta specie de peste ar muri, caracuda supravietuieste. Necesarul de oxigen al acestui peste este extrem de mic. In unele cazuri caracuda a supravietuit vreme de mai multe saptamani cufundata in malul de pe fundul unor balti secate, pana cand acestea s-au umplut din nou cu apa.
La fel cu crapul, caracuda este un peste pasnic. Principala sa hrana, ca si a crapului, consta din insecte si larvele acestora care traiesc in apa, rame mici, viermi, materii vegetale aflate in descompunere, semintele si frunzele mici ale plantelor acvatice, raci si melci minusculi, precum si ramasitele acestora in descompunere. Mananca aproape orice, consuma cu placere dar cu randament scazut orice fel de furaj administrat crapului in crescatorii.
Caracuda atinge maturitatea sexuala in cel de-al doilea sau al treilea an de viata. Perioada de reproducere coincide cu cea a crapului, deci are loc in lunile mai-iunie, dar icrele pot fi depuse uneori si in iulie sau august, cand temperatura apei se ridica la peste 19-20°C. In aceasta perioada, caracudele, in grupuri mari, compacte, cauta portiunile putin adanci din preajma malurilor, unde, plescaind cu coada, provoaca un zgomot puternic in timpul jocului nuptial, de obicei frenetic. O femela depune cate 120000-300000 boabe de icre, cu un diametru de numai 1,4-1,6 mm. Carnea ei mai ales a exemplarelor pescuite din rauri este destul de gustoasa. Caracudele provenite din lacuri au gust de mal.

Pescuitul Sportiv
 Din primavara pana in toamna, pescuitul caracudei da rezultate satisfacatoare in primele ore de dupa rasaritul soarelui si dupa-amiaza tarziu. Uneori se poate pescui cu succes caracuda si in ultimele zile ale toamnei, cu conditia sa fie precedate de cateva zile calduroase la rand, intrucat ea se afla totdeauna in imediata apropiere a fundului apei, unde scormoneste in cautare de hrana, carligul trebuie reglat astfel ca nada sa atinga fundul (motiv pentru care este necesar sa se cunoasca bine adancimea apei). Este adevarat ca in zilele calduroase de vara pestele se ridica in straturile superioare ale apei, dar aceste ridicari dureaza foarte putin timp.
Metoda cea mai eficienta de pescuit la caracuda este cea cu pluta. Varga trebuie sa fie usoara si sensibila, iar firul de 0,15-0,18. Gura caracudei este mica, lucru care trebuie luat in considerare la alegerea dimensiunii carligului; astfel, rama folosita ca nada se fixeaza pe carlig de 8-10, in timp ce boabele fierte de grau sau bilutele de mamaliga se infig pe carlig de 10-12. Plumbul trebuie sa fie cat se poate de mic, iar pluta, extrem de usoara. La pescuitul caracudei se obtin rezultate bune prin nadirea prealabila a locului de pescuit, cu mentiunea ca este de dorit sa se foloseasca apoi aceeasi nada si pe carlig. Se foloseste in acest scop malai macinat mai mare, boabe tinere, laptoase de porumb, boabe fierte de grau, bilute de coca de paine etc. Cateva boabe sau bilute aruncate in apa chiar si in timpul pescuitului atrag si alte exemplare de caracuda in apropierea unditei. Exemplarele mai mici se pescuiesc pentru a fi utilizate mai tarziu ca nada vie, mai ales pentru pescuitul somnului.
Lungimea minima admisa la pescuit: 17 cm

Linul

LINUL  (Tinca tinca)

Raspandire
 Linul se gaseste in cea mai mare parte a Europei. Lipseste in apele din nordul Scotiei, nordul si centrul Peninsulei Scandinave, Finlandei si din Crimeea.
In tara noastra, linul este foarte raspandit in apele de ses, in multe ape statatoare dulci, lacuri, brate moarte etc., inclusiv iazurile de crap. Se gaseste in toate baltile de revarsare de-a lungul Dunarii, in bratele moarte, dar numarul cel mai mare de lini traieste in Delta. In rauri este mai rar intalnit, pentru ca nu-i plac curentii din apele curgatoare.

Descriere
 Poate fi recunoscut usor dupa corpul caracteristic, indesat, foarte lat in regiunea cozii, precum si dupa solzii marunti cu care este in intregime acoperit. Corpul lui este protejat insa si de un strat gros de piele, cu o bogata secretie. Are gura mica, terminala, cu maxilarul inferior ceva mai mare decat cel superior. Buzele sunt groase, prevazute cu o pereche de mustati scurte, inotatoarele au marginile rotunjite si sunt carnoase. Prima radie a inotatoarei ventrale a masculilor de lin este groasa, in timp ce cea a femelelor este mai subtire, caracteristica dupa care sexele se pot recunoaste usor. Ochii sunt mici. Masculii sunt ceva mai mici decat femelele de lin de aceeasi varsta.
Coloritul linului difera in functie de locul in care traieste exemplarul respectiv. Cu cat apa este mai mlastinoasa, cu atat coloritul linului este mai inchis si invers, culorile exemplarelor care traiesc in zone unde apa circula sunt mai deschise. Spatele si partile laterale ale linului din ape mlastinoase sunt negre-verzui, regiunea abdominala fiind galben-verzuie. In alte ape, ca de exemplu in crescatoriile de crap, spatele linului este verzui cu nuante cafenii, partile laterale verzi, cu irizatii aurii, iar burta galben-aurie. Coloritul cel mai frumos il au exemplarele care traiesc in rauri. Spatele acestora este verde-oliv, partile laterale si burta galben-verzui cu irizatii aurii, care stralucesc adesea in culorile curcubeului. Uneori se pot vedea si exemplare complet aurii. Irisul ochilor este rosiatic, cateodata chiar purpuriu.

Dezvoltare
 Linul nu creste la dimensiuni mari. Lungimea sa medie este de 25-40 cm, iar greutatea medie de 0,5-1 kg. Mai rar poate atinge si lungimi de 60-70 cm, la o greutate de 2-3 kg.
Linul creste lent, desi are o mare pofta de mancare.

Biologie
 Spatiul vital al linului il constituie apele statatoare mlastinoase, in care el se gaseste intotdeauna in apropierea fundului, ii plac cel mai mult acele ape statatoare a caror albie este acoperita de mal si care sunt bogate in vegetatie acvatica submersa. In astfel de locuri, linul cauta portiunile umbroase, unde scurma malul de pe fundul apei in cautarea hranei. Se complace indeosebi in apele statatoare bogate in alge, plante pe care isi depune si icrele, in timpul revarsarii apelor, linul paraseste matca, odata cu crapul, deplasandu-se in locurile proaspat inundate, insa si dupa retragerea apelor ramane in continuare in bratele moarte, in baltile de revarsare, in gropile de cariera sau in canale. Pentru iarna isi sapa un “culcus”, intrand in intregime in mal, unde hiberneaza pe toata durata iernii, in lacurile cu apa limpede nu sta in portiunile apropiate de mal, unde ar putea fi observat cu usurinta, ci se trage mai spre interiorul apei, la adapostul plantelor acvatice. In rauri, linul se afla doar in trecere si atunci numai in portiunile al caror curs este foarte lent.
Linul este un peste extrem de incet si lenes. In timpul zilei se misca relativ putin, schimbandu-si locul mai ales noaptea, cand miscarile sale devin putin mai vioaie.
In general, “meniul” linului se aseamana cu cel al crapului. Cand scurma cu botul malul de pe fundul albiei, tulbura puternic apa din zona respectiva, tradandu-si astfel prezenta prin bulele de aer si norul de mal ce se ridica spre suprafata apei. Inainte de a inghiti hrana, el o “pipaie” indelung, o impinge cu botul intr-o parte si intr-alta si dupa multe tergiversari se decide sa o inghita. Acest obicei ii aduce adesea neplaceri, in sensul ca, pana se hotaraste el sa inghita hrana gasita, pestii mai iuti, cum ar fi carasul i-o fura. Linul este un peste pasnic, omnivor, a carui hrana consta in principal din insecte acvatice si larvele acestora, rame, melci, scoici si raci minusculi. Consuma cu evidenta placere semintele unor plante din apa, dar “paste” si mugurii si lastarele tinere ale acestor plante, materiile organice aflate in descompunere pe fundul apei, cum ar fi, de exemplu, excrementele crapului. Odata cu hrana, linul inghite de regula si mici cantitati de mal. Cu buzele usor intinse inainte, culege insectele, larvele acestora, precum si melcii lipiti de tulpinile submerse ale plantelor acvatice.
Linul atinge maturitatea sexuala in cel de-al treilea sau al patrulea an de viata. Perioada sa de reproducere este extrem de lunga, durand chiar mai mult decat cea a carasului. Reproducerea incepe de obicei la mijlocul lunii mai, cand temperatura apei se ridica pana la 22-24°C, si dureaza pana spre sfarsitul lunii august. Este unul dintre cei mai prolifici pesti din apele noastre, dar si icrele depuse de femelele de lin (200000-600000 de boabe) cu diametrul de 1 mm. Exemplarele cele mai mari pot depune chiar peste un milion de icre, bineinteles pe parcursul intregii perioade de reproducere. Femelele depun icrele in 3-4 portii intr-o vara, cu o pauza de doua saptamani intre ele.
Carnea linului este alba, dulceaga, usor faramicioasa. De obicei are gust de mal, dar punand pestele in apa curata si mereu schimbata, in doua-trei zile pierde aceast gust.

Pescuitul Sportiv
 Poate fi gasit in acelasi loc cu carasul, iar metodele de pescuit se aseamana si ele cu cele folosite la prinderea carasului. Pe carlig, se fixeaza insecte (de uscat), boabe fierte de grau sau de porumb, boabe laptoase de porumb, rame, bilute de mamaliga sau cocoloase de paine. Cu o zi inainte de pescuit este bine sa fie nadit locul respectiv cu cocoloase din mamaliga, boabe de cereale etc. Sa nu ne miram insa daca a doua zi, in afara de lin, prindem si crap, intrucat si acesta traieste in aceeasi zona. Daca am descoperit locurile cu lin, putem sa contam pe o prada imbelsugata, mai ales daca fundul apei este sarac in hrana pentru el.
Pentru pescuitul linului se foloseste o varga lunga de 3 m sau chiar mai mare, cu capatul subtire si foarte sensibil, prevazuta bineanteles cu fir subtire si o pluta mica, sensibila. Carligul potrivit este de 6-8, iar in caz ca se utilizeaza boabe de grau, chiar mai mic. Carligul prevazut cu nada trebuie sa ajunga pe fund sau la o distanta de 2-5 cm de acesta, fara sa patrunda in malul de pe albie, pentru ca acolo pestele nu-l mai vede. Linul gusta, linge nada, motiv pentru care este necesara multa experienta pentru a simti cu exactitate momentul in care carligul trebuie intepat. Uneori se joaca atat de mult cu carligul nadit, incat pluta semnaleaza ca pestele a muscat si totusi ii mai ramane inca posibilitatea sa scuipe carligul. Daca inteparea carligului nu a reusit, se arunca din nou carligul nadit in acelasi loc, existand astfel sperante sa muste inca o data.
In zonele de apa cu vegetatie acvatica submersa abundenta linul trebuie scos cat mai rapid cu ajutorul minciogului, intrucat firul se poate rasuci printre ierburi, de unde este foarte greu de scos.
Putem pescui la lin si la distante de 30-40 m de mal. In aceast caz trebuie sa fim si mai precauti la obosirea exemplarului prins, deoarece pericolul agatarii firului printre plantele din apa este si mai mare.
Scos din apa, linul ramane viu mult timp si in aer; deci, infasurandu-l intr-un strat umezit de muschi de padure sau intr-o carpa umeda, avem posibilitatea sa-l ducem pina acasa viu.
Linul poate fi utilizat si ca nada vie, desi parerile difera in aceasta privinta, in locurile cu somn, conform experientei din tara noastra, linul s-a dovedit a fi o nada eficienta.
Lungimea minima admisa la pescuit: 25 cm



Linul - peste din ape de ses

Lipanul

LIPANUL  (Thymallus thymallus )

 Raspandire

 Traieste in zonele imediat inferioare inaltimilor la care se gaseste pastravul, motiv pentru care altitudinea respectiva se numeste si “zona lipanului”, intr-adevar, in aceste zone lipanul traieste in numar predominant.
Este un peste destul de raspandit in Europa, putand fi gasit aproape pretutindeni, in raurile de munte cristaline, reci, cu cursul rapid si cu debit relativ mare si constant.
In tara noastra, lipanul traia candva in mai multe rauri decat astazi. Exploatarea nerationala din trecut a padurilor a exercitat o influenta nefasta si asupra populatiei de lipan ce traia in zonele respective. Lipanul este prezent in raurile Moldova, Moldovita, Suceava, Bistrita si Dorna, precum si in unii afluenti ai acestora, in Raul Doamnei, Buzau, Basca, Arges, Lotru, Jiu, Jiet, Cerna, Timis, Viseu, Tisa, in Somesul Mare si Somesul Mic, Crisul Negru, Aries si in unii afluenti ai acestuia, in piriurile Iara, Dragan si Iad, in raurile Sebes si Strei si in afluenti ai acestora, precum si in Raul Mare, in paraul Varghis si in mai mica masura in unii afluenti ai Oltului. Cel mai raspandit pare a fii pe cursul superior al Muresului si afluentii sai din zona Toplita-Deda-Bistra.

Descriere
 Printre celelalte specii de salmonide ce traiesc la noi, lipanul poate fi recunoscut in primul rind dupa forma eleganta a corpului, mult alungit, usor turtit lateral. Capul se ascute spre bot, linia sa dorsala desfasurandu-se drept de la bot spre caudala. Pe spate se distinge o inotatoare mare, asemanatoare cu panza unei corabii, impodobita cu 3-5 randuri de pete; cea de-a doua inotatoare din apropierea caudalei este o inotatoare adipoasa, caracteristica salmonidelor. Solzii, relativ mari, sunt repartizati uniform pe toata suprafata corpului si adanc implantati. Ochii lipanului sunt relativ mari, gura spre deosebire de pastrav este mica, cu buza superioara putin mai mare decat cea de jos. Dintii, marunti, sunt asezati in gura intocmai ca firele unei perii. Maxilarele cel inferior si cel superior sunt putin rezistente, rupandu-se usor daca pescarul forteaza carligul pe care pestele l-a muscat.
Lipanul este un peste cu un colorit frumos, care se schimba odata cu varsta si variaza in functie de caracteristicile mediului respectiv. Pe spate are o culoare gri-verzuie, uneori cu nuante brune; flancurile sunt argintii, batind in unele cazuri spre roz, iar abdomenul alb-argintiu, dungat uneori cu rosu. Capul si partile laterale sunt impodobite cu pete, in unele cazuri dungi, repartizate neregulat, de culoare inchisa, aproape neagra. Inotatoarea dorsala, desfacuta in forma de evantai si de culoare sidefie, este ornata cu 3-5 randuri de pete negre, verzui uneori chiar liliachii, inotatoarele perechi sunt galbui, batand uneori spre rosu.

Dezvoltare
 Exemplarele cel mai des intalnite in apele noastre au o lungime de 30-35 cm, atingand destul de rar 40-50 cm. Greutatea medie a acestora este de 300-350 g, dar in apele cu adevarat prielnice pentru lipan unele exemplare ating chiar si 500-600 g. S-a pescuit si la noi un exemplar lung de 55 cm, in greutate de l kg, la musca artificiala.

Biologie
 Lipanul traieste in zonele mai joase ale raurilor montane, acolo unde apele acestora sunt ceva mai calde, mai domoale, iar debitul este mai mare. Intre zonele preferate de pastrav si cele locuite de lipan nu se poate trage o linie despartitoare, intrucat lipanul urca adesea in amonte si, de asemenea, pastravul coboara cateodata in teritoriul lipanului. Dupa cate o ploaie mai abundenta, lipanul poate fi intalnit si in zone mai joase, ca de exemplu cele caracteristice scobarului si mrenei, dar de indata ce cotele raului incep sa scada, el se retrage in sus, la locurile sale.
In zona lipanului, raurile au apa limpede, nu prea adanca, cu albia acoperita de pietre, insa nu cu curenti prea puternici. Temperatura apei se ridica de regula, pe timp de vara, la 16°C, dar nu depaseste niciodata 18°C. Dupa ploi, apa devine tulbure, motiv pentru care lipanul paraseste temporar aceasta zona, indreptandu-se spre locuri unde apa este mai curata. De mentionat ca lipanul evita intotdeauna apele statatoare, motiv pentru care nu apare niciodata in lacurile montane, unde ruda sa, pastravul, si mai ales pastravul de lac, se simte extrem de bine.
Locurile de adapost din raurile montane, precum si comportamentul lipanului se aseamana cu cele ale pastravului indigen. Si lipanul sta la panda in apa, orientandu-se impotriva curentilor, asteptand ca raul sa aduca hrana spre el. Ramane asa, in aparenta nemiscat, uneori chiar timp de o ora, atentia fiindu-i atat de concentrata asupra pandei, incat poate fi prins chiar cu mana. Aceste locuri de panda se gasesc, de obicei, in vecinatatea malului sau acolo unde apele mai iuti se infrunta cu cele mai linistite. Adeseori se ascunde dupa cate un obstacol mai mare din apa bolovan, radacina sau creanga groasa, piloni etc. , asteptand sa sara asupra prazii. In timpul cautarii hranei, este totusi mobil in limitele unei zone relativ restranse a raului. Exemplarele mai mici si mai ales puietul se intretin de regula in grup, in timp ce exemplarele mai mari, mai in varsta duc o viata solitara. Atat lipanii tineri, cat si cei maturi, la ivirea unui pericol, se retrag fulgerator sub malurile spalate ale raului sau dispar fara urma in vartejurile din apropiere, lucru de care pescarii sportivi trebuie sa tina seama.
Modul in care se hraneste este asemanator pastravului indigen, insa din cauza ca are gura mai mica, lipanul nu poate manca pestisori. Hrana lui o constituie molustele, racii si insectele acvatice minuscule, precum si larvele acestora, dar prefera insectele care zboara deasupra apei dupa care se arunca mai acrobatic si la mai mare inaltime decat pastravii. Daca exista o cantitate suficienta de astfel de insecte zburatoare, lipanul renunta la hrana pe care ar putea sa si-o procure sub nivelul raului. In lunile mai calde, cand deasupra apei plutesc o multime de musculite, viespi si fluturi, lipanul se mentine in straturile superficiale ale raului, in timp ce in lunile mai reci, ploioase, se retrage spre adanc, unde apele sunt mai linistite si unde gaseste si hrana corespunzatoare. Uneori consuma insa icrele altor pesti, caracteristica pentru care unii specialisti il considera pe nedrept, distructiv. Lipanul constituie pestele ideal pentru pescuitul sportiv cu musca artificiala usoara.
Lipanul isi depune icrele primavara, in martie-aprilie. Femelele ating maturitatea sexuala, de obicei, la varsta de 3 ani. In perioada de reproducere, lipanii migreaza in grupuri in susul raului, unde apele sunt mai linistite, si acolo trec la alegerea perechilor. O femela depune cate 6-7000 boabe de icre pe kilogram-corp.
Carnea lipanului este gustoasa si ca atare extrem de apreciata este alba, dezlipindu-se in bucati compacte de pe oase; constituie un aliment bogat in substante nutritive, indeosebi in lunile mai reci, cind nu are nici un gust secundar neplacut.

Pescuitul Sportiv
  

Lipanul este un peste ideal pentru pescuitul sportiv cu musca artificiala usoara, prinderea sa solicitand multe cunostinte si o mare indemanare din partea pescarilor. Este un peste chiar mai precaut decat pastravul indigen, motiv pentru care pescarul sportiv trebuie sa dispuna si de multa experienta. Dupa agatarea carligului obosirea lipanului este mai dificila decat cea a pastravului de aceeasi greutate corporala, intrucat el lupta darz si opune o rezistenta sustinuta. Desi oboseste mai repede decat pastravul indigen, lipanul nu poate fi scos la mal fara emotii, pentru ca gura moale a pestelui se poate rupe, eliberand carligul. Problema se rezolva insa daca tragem repede lipanul in minciog, inainte ca el sa-si dea seama de situatia in care se afla si sa incerce sa fuga.

Odata ce s-a intepat carligul, lipanul se straduieste sa ajunga cat mai rapid in zona unde curentul apei este cel mai puternic, oprindu-se cateodata neasteptat, facand salturi si avantandu-se apoi din nou, din rasputeri, spre valurile involburate. Sarcina pescarului, in acest caz, este aceea de a impiedica pestele sa ajunga in zonele cu curenti puternici, dirijindu-l pe cat posibil spre locurile mai linistite. Daca acest lucru nu este posibil, trebuie sa incerce sa dirijeze lipanul spre minciog, in directia cursului raului, spre a minimaliza riscul ruperii carligului.
Perioada de reproducere a lipanului tine de la 1 martie la 31 mai. Pescuitul este admis intre 1 iunie si sfarsitul lunii februarie, nu cu rezultate optime pe tot parcursul acestei perioade. Cea mai favorabila perioada se situeaza dupa 15 septembrie, cand incepe interdictia de pescuit a pastravului indigen. In zilele mai calduroase, cu soare, din octombrie si noiembrie, lipanul sare neobosit dupa insectele ce zboara deasupra apei, pescuitul lui cu muste artificiale fiind atunci deosebit de eficient. Cele mai slabe rezultate se obtin in saptamanile toride din iulie-august, cand apetitul acestui peste piere.
Lipanul trebuie cautat in portiunile de rau unde albia este acoperita cu pietris si apele sunt relativ linistite. Daca observam cu atentie aceste portiuni, fara a ne trada prezenta, ne vom convinge ca pasiunea acestui peste este de a vina insectele zburatoare, asupra carora se arunca iesind vertical din apa, iar in caz ca da gres, repeta atacul cu un dinamism extraordinar. Daca nu a reusit sa prinda insecta, avand gura mica, se scufunda usor cu o miscare brusca si zvacneste din nou cu acelasi elan. Vanatoarea continua neobosit pana ce se satura, miscarile sale acrobatice incantand orice iubitor de natura si bineanteles in primul rand pe pescarii sportivi.
Pentru pescuitului lipanului este necesar un echipament de pescuit cu musca artificiala usoara, care poate fi identica cu cele cu care dam la pastrav indigen, insa unele firme straine produc muste artificiale speciale pentru lipan. Mustele artificiale potrivite pentru lipan sunt confectionate din putine pene, de obicei de culoare rosie-albastruie, prevazute cu codite argintii. Pentru pescuitul eficient al lipanului se utilizeaza muste artificiale Red Palmer, Red Spinner, Red Tag, Baxmann, Blue Dun, Blue Bottle, Crey Palmer, Witch, Grey Quill etc. In alte tari, dintre momelile naturale se utilizeaza insecte de talie mai mica, lacuste, chiar rame, acestea din urma fiind neetice si nepotrivite caracterului nobil al acestui peste frumos. Guta necesara nu trebuie sa fie niciodata mai groasa de 20. Singura metoda admisibila, “fair-play” de pescuit a lipanului este cea cu musca artificiala, fiind de datoria pescarilor sa protejeze acest peste splendid impotriva tuturor altor metode de capturare nedemne de el.