Al bisericii ortodoxe romane


BISERICA IN SECOLELE XI-XV 4/



Yüklə 3,94 Mb.
səhifə5/56
tarix26.07.2018
ölçüsü3,94 Mb.
#58879
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   56

BISERICA IN SECOLELE XI-XV 4/

Mutarea mitropolitului Iachint de Vicina la Curtea de Argeş s-a făcut, cum scrie patriarhul ecumenic Kalist, «şi cu părerea şi încuviin­ţarea împăratului» Ioan al V-lea Paleologul (1341—1376 ; 1379—1391), fapt care reliefează pe deplin interesul politic al Imperiului bizantin faţă de Ţara Românească şi bunele legături ale statului muntean inde­pendent cu Bizanţul ortodox.

Atît patriarhul ecumenic Kalist I, cît şi împăratul Ioan al V-lea Paleologul afirmă că au aprobat mutarea mitropolitului Iachint de Vicina ca mitropolit al Ţării Româneşti (1359—1372), avînd în vedere faptul că el «era vecin» cu voievodul Nicolae-Alexandru Basarab şi «foarte bine privit» la curtea lui, unde se mutase încă înainte de re­cunoaşterea oficială a Patriarhiei Ecumenice.

Prin aprobarea mutării mitropolitului Iachint de Vicina la Curtea de Argeş de către Patriarhia Ecumenică, numită Marea Biserică din Constantinopol, a luat fiinţă mitropolia Ungrovlahiei sau a Ţării Româ­neşti şi se asigura totodată legitimitatea ei canonică sau recunoaşterea ei oficială. De acum înainte mitrepoliţii Ţării Româneşti erau membri de drept ai Sinodului patriarhal şi aveau obligaţia să participe la şe­dinţele lui, în capitala Imperiului bizantin, la Constantinopol.

In plus, ceva mai tîrziu, mitropolitul Ţării Româneşti s-a bucurat, în cadrul Patriarhiei Ecumenice, de o prerogativă de întîietate, exer-citînd unele atribuţiuni patriarhale asupra românilor ortodocşi din Tran­silvania şi Ungaria, puşi sub jurisdicţia sa, după cum indică titulatura sa din 1401, fără îndoială mai veche, care este aceasta : Prea Sfinţitul Mitropolit al Ungrovlahiei (al Ţării Româneşti), prea cinstit şi Exarh al întregii Ungarii şi al Plaiurilor = «uirepTi^oS zai I|ap/oS ■rcâaŢj OuffapicK xai nXafivwv» Prin termenul grec «IlXaftvcov» = «Plaiuri», se înţeleg plaiurile Transilvaniei.

Din 1371 mitropolitul Ţării Româneşti avea aprobarea dată de pa­triarhul ecumenic Filotei î Kokkinos (1353^1354, 1363—1376) şi de Sinodul său patriarhal să facă împreună cu mitropolitul Antonie al Haliciului (1371—1391) alegerile şi hirotoniile pentru cele patru episcopii ale mitropoliei Haliciului : Helm, Turov, Peremisl şi Vladimir-Wolhinsk, care nu aveau încă titularii lor, fapt care confirmă prestigiul de care se bucura Biserica Ţării Româneşti.

Avînd în vedere că poporul Ţării Româneşti «a ajuns să fie mult, aproape de nenumărat» şi pentru stăvilirea propagandei şi prozelitis­mului catolic, puternic şi continuu susţinut de regii «apostolici» ai Un­gariei din dinastia de Anjou, în august 1370 s-a înfiinţat, la stăruinţa voievodului Vladislav-Vlaicu (1364—1377), cu aprobarea patriarhului ecumenic Filotei (Philetheos) I Kokkines, o a doua mitropolie a Ţării Româneşti cu sediul la Severin, — azi municipiul Drobeta-Tr. Severin, reşedinţa jud. Mehedinţi. Jurisdicţia ei canonică se întindea asupra Olte­niei de azi şi a părţilor de peste munţi, anume asupra ţărilor Almaşului şi Făgăraşului, ţara Severinului şi poate în Banat peste regiunea din jurul Mehaliei.

Primul ei mitropolit a fost Antim Kritopol (1370—1381), numit ca mirean Daniil Kritopol, fost dicheofilax al Patriarhiei Ecumenice. Mi-

tropolia Severinului a durat pînă după 1405, cînd se crede că existenţa ei a încetat, în Ţara Românească rămînînd doar o singură mitropolie.

O serie de titluri onorifice, acordate în decursul istoriei de Pa­triarhia Ecumenică mitropolitului Ungrovlahiei atestă, odată mai mult, importanţa, rolul deosebit şi prestigiul de care se bucura Biserica Ţării Româneşti în sînul Patriarhiei Ecumenice.

Astfel, din anul 1378, mitropolitul Ţării Româneşti purta titlul ono­rific de «Locţiitor al Amariei», care-1 situa pe locul al 12-lea după pa­triarhul ecumenic.

Patru ani mai tîrziu, din octombrie 1382, titularul său a primit titlul onorific de «Locţiitor al Nicomidiei», care-i conferea dreptul de a ocupa locul al şaptelea printre mitropoliţii dependenţi de Patriarhia Ecumenică. Mai tîrziu, către sfîrşitul secolului al XlV-lea, i s-a acordat titlul onorific de «Locţiitor al Andrei», azi Ankara, capitala Turciei, care-1 situa pe treapta a 4-a după patriarhul ecumenic.

In fine, la 10 octombrie 1776, patriarhul ecumenic Sofronie (Sophronios) al Il-lea (1774—1780) a ridicat scaunul mitropoliei Ţării Româneşti la treapta de «Locţiitor al scaunului de Cezareea Capadociei», titlul care conferea mitropolitului Ţării Româneşti locul al 2-lea după patriarhul ecumenic, pe care 1-a păstrat pînă la recunoaşterea auto­cefaliei Bisericii Ortodoxe Române, la 25 aprilie 1885, de către patriarhul ecumenic Ioakim al IV-lea (1884—1886) şi Sinodul Patriarhiei Ecumenice.

Prin reorganizarea Bisericii Ţării Româneşti, în soborul din 1503, de către fostul patriarh ecumenic Nifon (Niphonos) al Il-lea (1486—1488 ; 1497—1498 ; 1502 ; f 11 august 1508), care a condus mitropolia Ungro­vlahiei între 1503—1505, au luat fiinţă două episcopii, una la Rîmnicu Vîlcea şi alta la Buzău, pentru care el a hirotonit doi arhierei. Nu se cunoaşte încă data exactă la care au început ele să funcţioneze.

Moldova, care exista ca stat independent din 1359, s-a orientat, de asemenea, pentru nevoile ei religioase către Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. Astfel, în timpul voievodului Petru Muşat (1375—1391), înainte de 1386, moldovenii au început tratative mai întîi cu patriarhul ecumenic Nil (1379—1388), apoi cu patriarhul ecumenic Antonie al IV-lea (1389—1390 ; 1391—1397), pentru înfiinţarea mitropoliei Mol­dovei sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei de Constantinopol. Au fost trimişi succesori în Moldova de către Patriarhia Ecumenică ierarhii reodosie, apoi, în 1392, Ieremia, deoarece aceasta voia să impună Bise­ricii Moldovei, odată cu jurisdicţia canonică, un ierarh grec. Moldovenii i-au acceptat pe nici unul dintre ierarhii greci. Ieremia a ajuns în 1393 ocţiitor de mitropolit de Tîrnovo, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, lupă ce turcii au alungat, în 1393, pe patriarhul Eftimie de Tîrnovo şi îu desfiinţat patriarhia bulgară.

După tratative îndelungate şi obositoare, Patriarhia Ecumenică a :edat. La 26 iulie 1401 patriarhul ecumenic Matei I (1397—1410), prin-r-o gramată şi o scrisoare trimisă evlaviosului domn Alexandru cel Bun 1400—1432), a recunoscut pe Iosif Muşat, român de origine şi rudă ipropiată cu familia domnitoare, ca mitropolit al Bisericii Moldovei, cu eşedinţa la Suceava, capitala ţării. El fusese hirotonit ca episcop, mai nainte de 1386, de mitropolitul Antonie al Haliciului (1371—1391).



Mitropolitul Bisericii Moldovei purta în plus, ca şi mitropolitul Ţării Româneşti, titlul de «prea cinstit şi exarhul Plaiurilor» — uiceptipoi; xai I£apxo<; xffiv IIXaf tvffiv, ceea ce arată că şi el avea dreptul să păstorească peste unele ţinuturi din Transilvania, care, din punct de vedere politic, de­pindeau de Moldova, cum au fost domeniul şi Cetatea de Baltă, în comi­tatul Tîrnavei şi domeniul şi cetatea Ciceului, în comitatul Dăbîca, în nord-estul Transilvaniei.

Transilvania a avut, de asemenea, episcopiile ei, cum am văzut, în secolele X—XIII.

După cum s-a constatat de pe al doilea strat de pictură în ordinea vechimii de la biserica mînăstirii Rîmeţ, jud. Alba, la 1377 păstorea în Transilvania arhiepiscopul Ghelasie, iapt care adevereşte în mod evi­dent existenţa unei vieţi bisericeşti bine organizate în această provincie la sfîrşitul secolului al XlV-lea.

Vlahii sau românii din Peninsula Balcanică au avut şi ei în seco­lele XI—XIV organizarea lor bisericească sub dependenţa arhiepiscopiei de Ohrida. Ei s-au aflat în condiţii politice speciale.

La sfîrşitul secolului al X-lea, în 971, împăratul bizantin Ioan 1 Tzimiskes (969—976) a cucerit Bulgaria de răsărit, pe care a supus-c bisericeşte Patriarhiei de Constantinopol.

Partea de apus a Bulgariei a fost cucerită între anii 1015—1019 da împăratul Vasile al II-lea Bulgarochtonul (976—1025), încît din 1019 pînă la răscoala fraţilor vlahi (români) Petru şi Asan din 1185—1186 întreaga Bulgarie a devenit provincie bizantină.

Pentru nevoile religioase ale populaţiei din Bulgaria, Vasile al II-lea Bulgarochtonul, prin trei diplome sau hrisoave^ date între 1019—102O a reorganizat arhiepiscopia greco-bulgară autocefală de Ohrida.

Dintr-o listă a eparhiilor supuse arhiepiscopiei de Ohrida de 1 începutul secolului al Xl-lea, aflăm că a 24-a dintre ele, ultima, se nu mea «episcopia vlahilor», fără să i se delimiteze teritoriul de jurisdicţie

Prin hrisovul al doilea din 20 mai 1020, împăratul Vasile al Il-le Bulgarochtonul stabileşte că arhiepiscopia Ohridei are dreptul «să i darea canonică... şi de la vlahii care sînt (răspîndiţi) în toată Bulgaria^

Dintr-o altă listă din secolul al XlII-lea, inserată în Notitia episco patuum, aflăm că episcopia vlahilor din Balcani purta acum titlul d «tronul Vreanotei sau al Vlahilor». Vreanota poate fi oraşul Vranie aşez; pe rîul Morava de Sud, în Serbia (azi în Iugoslavia). (Ambele liste a i'ost publicate de H. Gelzer, în «Byzantinische Zeitschrift», I, 189! p. 256—257).

6. Biserica Rusă. Mitropolia Kievului

Ruşii au primit creştinismul sub principele Vladimir cel Ma (980—1015), la Kiev. Sub marele principe Iaroslav cel Înţelept (101H 1054), mitropolia Kievului, capătă o mare importanţă în Europa de răsar înainte de marea invazie mongolă dintre anii 1237—1241, mitropol Kievului avea sub dependenţa ei 15 episcopate.

în 1169, mitropolia Kievului şi-a mutat reşedinţa la Vladimir, cnezatul de Suzdal, iar din 1325 s-a stabilit la Moscova, care, din secol

4 — Istoria Bisericească Universală Voi. II



XlII-lea, a devenit centrul politic al Rusiei. Mitropolitul Kiril al ievului (1250—1280), care fusese alungat de tătari, a introdus în sinodul mvocat la Vladimir în 1274, în Biserica şi statul rus, nomocanonul imit Kormciaia Kniga, trimis de la slavii din sudul Dunării, la care, i timpul, se vor adăuga şi alte rînduieli canonice importante.

Pînă la sinodul unionist din Ferrara-Florenţa (1438—1439) dintre eci şi latini, mitropoliţii Kievului erau, cînd greci, trimişi de Pa-arhia din Constantinopol, cînd ruşi. O serie de mitropoliţi din se-lele XIV—XV au purtat titlul de «mitropoliţi de Kiev şi Moscova», între anii 1241 şi 1480, Biserica Ortodoxă Rusă a suferit asupririle sului mongol al Hoardei de Aur sau ale Imperiului Kipceak, cu ca­bala în oraşul Sărai, situat pe un braţ al fluviului Volga.



Mitropolia Haliciului. La începutul secolului al XH-lea s-a înfiinţat ntru credincioşii ortodocşi ucraineni episcopia de Halici, dependentă mitropolia Kievului.

Printr-un hrisov dat de împăratul Andronic al II-lea Paleologul

182—1328) în 1303—1305, episcopia Haliciului a fost ridicată la rangul

mitropolie, avînd sub jurisdicţia ei eparhiile ucrainene sau rutene

i vest : Vladimir, Peremise, Luţe, Turov şi Helm. După 1328 Haliciui

mge din nou episcopie supusă mitropoliei de Kiev.

După 1341, scaunul de Halici a fost din nou ridicat la rangul de ropolie de patriarhul ecumenic Ioan al XlV-lea Kalekas (1334—1347), . din 1347, ajunge pentru a treia oară episcopie supusă Kievului. In 1349, regele Poloniei Cazimir cel Mare (1333—1370) alipi la re­ni Poloniei catolice cnezatele ucrainene de Halici şi Lwow, iar prin 2, hotarele Poloniei s-au extins pînă la marginile Moldovei de Nord. Pentru a împiedica pretenţiile ducilor lituani şi ale cnezilor ruşi la i Haliciului, a cărei populaţie era ortodoxă, regele Cazimir al Poloniei adresat în 1370 patriarhului ecumenic Filotei Kokkinos (1353—1354 ; i—1376), cerîndu-i să ridice episcopia Haliciului la rangul de mi-olie, pe care 1-a mai avut între 1341—1347.

Prin actul din mai 1371, patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos şi dul său patriarhal a aprobat reînfiinţarea mitropoliei Haliciului, înîndu-i patru episcopii sufragane şi alegerea episcopului Antonie mitropolit al Haliciului (1371—1391). Mitropolia Haliciului a avut ise relaţii cu mitropolia Moldovei şi mitropolia Ţării Româneşti, iii episcopi ai Moldovei au fost hirotoniţi înainte de 1386 de mi-alitul Antonie al Haliciului. în 1365 Kievul a fost cucerit de prin-:ul Lituaniei.

Situaţia Bisericii ortodoxe din mitropolia Kievului s-a îngreuiat după 1386, în urma căsătoriei principelui lituan Wladislaw Iagiello 'rincipesa catolică poloneză Hedwiga, Polonia şi Lituania formînd i un singur stat sub conducerea lui Wladislaw Iagiello ca rege al iiei şi Lituaniei (1386—1434).

Mitropolia Moscovei. Victoria marelui principe al Moscovei Dimitrie )vici Donskoi (1363—1389) din 1380, de pe rîul Ugra, asupra tăta-r a întărit mult puterea Moscovei. In 1395, puterea Hoardei de Aur

BISERICA IN SJ£CUl-.JM^c

a lost lovită mortal de un alt conducător mongol, Timurlenk sau Tamer-lan (1336—1405).

O dată cu statul rus a crescut mult şi importanţa Bisericii Ruse cu reşedinţa la Moscova.

Mitropolitul Isidor al Kievului şi Moscovei, grec de origine, unul dintre cei mai zeloşi partizani ai unirii cu Roma, care a reprezentat Biserica Rusă la sinodul unionist de la Ferrara—Florenţa (1438—1439), întorcîndu-se la Moscova, după semnarea unirii de la Florenţa din 6 iu-lie 1439, a proclamat unirea Bisericii ruse cu Roma. Marele principf? Vasile al Il-lea Orbul (1425—1462) însă, ştiind că poporul rus nu vrea unirea cu romano-catolicii, 1-a închis. Scăpînd din închisoare, Isidor s-a dus la Roma, unde papa Eugen al IV-lea (1431—1447) 1-a răsplătit cu demnitatea de cardinal.

După arestarea şi depunerea din scaun a mitropolitului Isidor, ruşii au ales în 1448 ca mitropolit al Moscovei pe Iona, de neam rus, pentru care n-au mai cerut confirmarea Patriarhiei Ecumenice ca pînă acum, deoarece împăratul Constantin al Xl-lea Dragases (1448—1453) şi pa­triarhul ecumenic Grigorie al III-lea (1443—1450) primiseră unirea cu Roma, în ciuda marii nemulţumiri a clericilor şi credincioşilor din Bizanţ.

Din 1448, prin alegerea mitropolitului rus Iona, Biserica rusă s-a considerat autocefală.

Patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea (1572—1579 ; 1580—1584 1587—1595) a ridicat la 26 ianuarie 1589 Biserica rusă la rangul de pa­triarhie, în timpul ţarului Fiodor (1584—1598). Un sinod al patriarhilor de Răsărit, întruniţi la Constantinopol în februarie 1593, a acordat pa­triarhiei ruse locul al 5-lea în ordinea onorifică, după cele patru vechi patriarhate ale Răsăritului, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim.

Din timpul marelui principe Ivan al III-lea al Moscovei (1462— 1505), căsătorit, după căderea Constantinopolului sub turci (29 mai 1453), cu Sofia Paleologina, nepoata ultimului împărat bizantin Constantin al Xl-lea Dragases, a început să circule în Rusia legenda despre Moscova ca «a treia Romă», care va constitui baza ideologică a Imperiului ţarist în epoca modernă.

Călugărul Filotei, unul dintre contemporanii marelui cneaz Vasik al III-lea al Moscovei (1505—1533), într-o scrisoare adresată acestuia expunea emfatic ideologia noii autocraţii astfel : «Moscova este moşte­nitoarea marilor capitale ale lumii : Prima Romă a căzut sub păgîni ; f doua Romă a căzut sub turci ; Moscova este a treia Romă, iar a patra nu va fi niciodată».

PERIOADA A PATRA

BIBLIOGRAFIE*

Izvoare

Les Reqistres des Ades du Patriuicat de Constantinople, de V. Grumel: Ades

Patriarches, Fasc. II (715—1042}, Istanbul, 1932, 1936; Fasc. III (1042—1206),

1947; Fasc. IV (1206—1310) de V. Laurent, Paris, 1971 ; Regesten der Kaiserur-en des ostro'mischen Reiches von 565—3453, bearbeiten von Fr. Dolger (Corpus qriechischen Urkunden des Mittelalters und der neueren Zeii), Reihe A. Abtei-I 1 Theil: Regesten von 565—3025 ; Abt. I, 2. Theil: Regesten von 1025—1204 ;

i' 3 Theil: Regesten von 3204—3282, Munchen und Berlin, 1924, 1925, 1932;

i' 4, Theil : Regesten von 3282—3343, Berlin, 1960 ; J. Miklosich et J. Muller,



Pat'riarchatus Constantinopolitani, 2 voi., Wien, 1860, 1862; J, Darrouzes, Le tre synodal du patriarcat byzantin au XlV-e siecle. Etude paleographique et matique, Paris, 1971 ; Idem, les registres des ades du patriarcat de Constan­te. Voi. 1, fasc. V et VI, Paris, 1977, 1979. Lucrări generale

J. E. Anastasiu, 'Iaxopia x^î 'ExxXtaîaî, ed. 2-a, t. I—II, Tesaolnic, 1979, 647 p. !5 p.; R. Kottje und B. Moeller, Okumenische Kirchengeschichte. T. II. Mit-\er und Reiormation, Munchen, 1970; J. Danielou et H. Marrou, Nouvelle ire de l'Eglise, T. II, par M. D. Knowles et D. Obolensky, Le moyen âge, , 1968.

Aziz S. Atiya, A History ot Eastern Christianity, London, 1968. G. Zananiri, Catholicisme oriental, Paris, 1966 ; S. Runciman, The Eastern Schism, rd, 1966; VI. I. Pheidas, 'Ey.xÂvjaLaaxix''] iaxopia, t. I—II.

De la icnoclasm pină la căderea Constantinopolului (1453), Atena, 1963; . Hernandez, Iglesias de Oriente, Santander, 1959, 542 p.; t. III Repertorio bi-rafico, Santander, 1963.

J. Lo.tz, Histoire de l'Eglise des origines â nos jours. Traduit de l'allemand M Leievre, Paris, 1956, 2-e ed., Paris, 1962; M. Zernov, Eastern Christendom, on, 1961 ; Idem, The Church of the Eastern Christians, London, 1946. R. M. French, The Eastern Orthodox Church, London, 1951 ; B. Stefanidis, Tjataaxixvj îaxopta era 'âpyrfi pi^?1 ai)(XEpov, Atena, 1948; ed. 2-a. Atena, 1959. G. Konidaris, Istoria bisericească, în greceşte, Atena, 1957.

Raymond Janin, Les Eglises orientales et les rites orientaux, 4-e, ed., Paris, ; Martin Jugie, Le schisme byzantin. Apercu historique et doctrinal, Paris, 1941.

Iri limba română

T. M. Popescu, Pr. prof. T. Bodogae şi G. Stănescu, Istoria bisericească univer-T. II. De la 1054 pînă azi, Bucureşti, 1956; Euseviu Popovici, Istoria biseri-ă universală. T. II, ed. 2-a, Bucureşti, 1927.



Pentru Imperiul bizantin

D. A. Zakythinos, BuSavxivrj iaxopîa, 324—1071, Atena, 1972, 649 p. In limba ană, Byzantinische Geschichte, Wien, Koln, 1979, XII—446 p.; J. M. Hussey, >ero bizantino. A cura di A. Merola (Storia del mondo medievale, t. 3), Milano, 902 p.

Dimitri Obolensky, The Byzantine Commonwealth. Eastern Europe, 500—1453, York, Washington, 1971 ; J. M. Hussey, D. M. Nicol and G. Gowab, The By-ie Empire. Part. I. Byzantium and his Neigbours ; par. II. Governement, Church -ivilisation, în The Cambridge Medieval History, t. IV, Cambridge, 1966, 1967; alten, La vie quotidienne ă Byzance au siecle des Comnenes (1081—1180), Paris, : Louis Brehier, Le monde byzantin, X. I—III, Paris, 1948—1950. Ch. Diehl et G. Marcais, Le monde oriental de 395 d 1081 (Histoire generale î. Glotz), 2-e ed., Paris, 1944.

Ch. Diehl, Histoire de VEmpire byzantin, 12-e ed., Paris, 1934. Paul Lemerl, Histoire de Byzance (Coli. «Que sais-je»), Paris, 1943. A. A. Vasiliev, Histoire de l'Empire byzantin. Traduit du russe par P Brodin Bourguina, t. I—II, Paris, 1932.

Bibliografia a fost întocmită de Pr. prof. I. Rămureanu.

Pentru patriarhalele răsăritene : Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi lem-salim : K. Baus, G. Beck, E. Ewig and H. J. Vogt, The imperial Charch irom Con­stantine (o the early Middle Age. Traducere din limba germană, XVII — 846 p.; Ilans-Georg Beck, Geschichte der Orthodoxen Kirche im byzantinischen Reich (Die Kiiche in ihrer Geschichte), Bd. I, Gottingen, 1980 ; Maxime de Sardes, metropolite, Le Patriarcat oecumenique dans l'Eglise Orthodoxe, Paris, 1975. Traducere din gre­ceşte, Tesaionic, 1973; B. Th. Stavridis, Histoire du Patriarcat Oecumenique de Constantinop/e, în «Istina», Paris, 1970, nr.-2, p. 131—273; G. Every, The Byzantine Patriarchate, 451—1204, 2-nd ed., London, 1962 ; P. Bratsiotis, Von der griechischen Orthodoxic, Wiirzburg, 1966; Idem, Die Orthodoxe Kirche in griechischer Sicht, Bd. 1—II, Stuttgart, 1959, 1960; G. Zananiri, Histoire de l'Eglise byzantine, Paris, 1954.

Ghenadie (Arabagioglu), mitropolit de Heliopolis, Istoria Patriarhiei Ecumenice, In greceşte, Atena, 1953, XIII—445 p. ; N. Moschopoulos, La Terre Sainte. Essais sur l'histoire politiquc et diplomatique des Lieux Saints de la chretiente, Athenes, 1957 ; Hr. Papadopoulos (t 1938), Arhiep. Atenei, 'Ia-copla tt|S 'E-x.y.XT)aist« 'AXe?a\i$piQi<; (162—1934), Alexandria, 1935; Idem, 'Iatopia x^c 'EV-xX^otaţ 'IepoaoXuiicov, Ierusalim şi Alexandria, 1910.

Pr. Papamihail şi G. Triandafilakis, 'Iatopîa tt)î 'Exv.X^aîaî xfj? 'A^xioy,eîa« (După notele lui Hr. Papadopoulos), Alexandria, 1951.

Pentru Biserica Bulgară

I. Tarnanidis, Formarea autocefaliei Bisericii Bulgare (864—1235), în greceşte, Tesaionic, 1976; R. Stupperich, Kirche und Staat in Bulgarien und Jugoslavien, Witten, 1971 ; Chirii Pistrui, Imperiul vlaho-bulgar şi patriarhia de Tîrnovo, în «Mitro­polia Ardealului», XVII (1972), nr. 3—4, p. 201—209.

Arhim. Epifanie Norocel, Patriarhia bulgară de Tîrnovo, între anii 1235—1393, în «Studii teologice», XVIII (1966), nr. 3—4, p. 147—159; Idem, Siîntul Eitimie, ulti­mul patriarh de Tîrnovo şi iegdfurile lui cu Biserica românească, în «Biserica Orto­doxă Română», LXXXIV (1966), nr. 5—6, p. 552—573; I. Crăciunaş, Patriarhia Bul­gară, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XXXVI (1960), nr.'3—4, p. 274—287; N. Iorga, Histoirc des etats balkaniques jusqu'a 1924, Paris, 1925.



Biserica Sîrbă

I. Tarnanidis,'Iatopîa tijî SepSm^î'Ey.y.X'ioiaî, Tesaionic, 1982. Recenzată de Pr.


prof. I. Rămureanu, în «B.O.R.», CI (1983), nr. 5—6, p. 447—452; S. Petrovid, Le
Patriarcat de Pec, Beograd, 1982; L. Mavromatis, La tondation de Yempire scrbe. La
kralj Milutin, Thessalonique, 1978; Dj. Sclijepcevici, Istorija Srspke pravoslavne
crkve
(- Istoria Bisericii Ortodoxe Sîrbe), t. I—II, Monaco, 1962, 1966. Tradus în
limba greacă de I. Tarnanidis,'Isxopîa t^s Sepffix-îj; 'Op0o86?oo 'Exy.Xiiaîaî Tesaionic, 1969.
Este cea mai completă; D. Kasici, Srpske crkva pod Turcica (=- Biserica slibă în
<:poca turcă), Belgrad, 1969; R. Sevelinovici, Istorija srspke pravoslavne crkve sa
narodnom istorijom («= Istoria Bisericii Ortodoxe Sîrbe împreună cu istoria naţiona-
lă), Belgrad, 1966. I

Ladislas Hadrovics, Le peuple serbe et son Eglise sous ia domination turque, I Paris, 1947 ; J. Musset, La Serbie et son Eglise, Paris, 1938.

St. Dimitrijevici, Istoria Pecke patrijar^ije (— Istoria patriarhiei de PeciJ, Bel-1 grad, 1924.

în limba română

Ierom. Neştor Vornicescu, Patriarhia Serbiei, în «Mitropolia Moldovei şi Su-I cevei», 1980, nr. 1—2, p. 133—142.

V. Anania, Srurtd prezentare istorică a Bisericii Ortodoxe Sîrbe, în «Orto-I doxia», XVIII (1966), nr. 2, p. 306—310; Pr. Nic. Şerbănescu, Legăturile bisericeştii culturale şi politice între români şi sîrbi, în «Mitropolia Olteniei», XV (1963), nrj 5—6, p. 307—317 ; S. Anuichi, Raporturile dintre Patriarhia de Ipek şi cea de Ohri-J da în secolele XIV—XVIII, în «Studii teologice», XIV (1962), nr. 9—10, p. 570—581 1. Iufu, Scurtă istorie a Bisericii Sîrbe, în «Biserica Ortodoxă Română», LXXV (1957)| nr. 8—9, p. 769—784.


Yüklə 3,94 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   56




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin