Boris Pasternak

În timp ce Iuri Andreevici primea aceste explicaţii, zăpada netedă din faţa locomotivei era străfulgerată de limbile de foc ce ieşeau pe coşul locomotivei. Deodată o flamă lumină un petic de câmp înzăpezit, locomotiva şi câteva siluete negre care fugeau pe podina de pe laterala locomotivei.

Primul dintre ei era, probabil, mecanicul. Ajungând la capătul podinei, sări în sus şi, zburând peste traversa frontală a tampoanelor, dispăru. Aceleaşi mişcări le făcură marinarii care îl fugăreau. Şi ei alergară până la capătul podinei, săriră, planară puţin în aer şi dispărură ca înghiţiţi de pământ.

Curioşi, Iuri Andreevici şi câţiva pasageri se duseră la locomotivă.

În faţa acesteia, chiar pe linie, văzură un spectacol neaşteptat. Pe marginea terasamentului, în zăpada neatinsă, înota până la brâu mecanicul. Aşa cum hăitaşii fugăreau o fiară, îl înconjurau marinarii, îngropaţi şi ei în zăpada până la centiroane.

Mecanicul striga:

— Mulţumesc, albatroşilor! Am trăit s-o văd şi pe asta! Săriţi cu revolverul la fratele vostru, muncitorul! Că de ce am zis că garnitura nu merge mai departe. Tovarăşi pasageri, fiţi martori şi spuneţi cine are dreptate. Umblă pe aici cine vrea, deşurubează buloanele. Mama voastră, credeţi că ce grijă am? Eu, sufla-v-aş aburul sub coaste, nu la mine, la voi mă gândesc. Să nu păţiţi ceva. Şi asta mi-i răsplata pentru grija pe care v-o port. Hai, trage, companie de minare! Tovarăşi pasageri, fiţi martori: ăsta-i el, ăsta-s eu, nu mă feresc.

Din grupul adunat pe terasament se auziră felurite păreri. Unii ţipau buimăciţi:

— Ce, îl crezi? Vino-ţi în fire. Păi. Cine-i lasă? Asta o fac numai aşa – pe grozavii.

Alţii turnau gaz peste foc:

— Aşa, aşa, manivelă! Nu te lăsa, arată-le ce-nseamnă tracţiunea cu aburi!

Marinarul care izbutise să iasă primul din zăpadă era un uriaş roşcovan, cu un cap atât de mare, încât faţa îi părea plată. Se întoarse cu faţa spre mulţime şi, cu vocea joasă şi calmă, cu accent ucrainean ca al lui Voroniuk, le spuse câteva cuvinte caraghioase prin calmul lor absolut în această neobişnuită circumstanţă nocturnă.

— Scuzaţi, dar ce-i cu balamucul ăsta? Mă tem să nu răciţi pe frigul ăsta, cetăţeni. Ia urcaţi în vagoane.

După ce cioporul curioşilor se împrăştie prin vagoane, marinarul roşcovan se duse la mecanicul care tot nu-şi venise în fire şi-i spuse:

— Ajungă-ţi cu istericalele, tovarăşe mecanic. Ieşi din groapă. Hai să-i dăm drumul.

A doua zi, târându-se cu încetiniri dese pentru a nu deraia de pe şinele puţin troienite şi necurăţate de zăpadă, trenul se opri într-un loc pustiu, fără viaţă, în care doar cu greu recunoscură ruinele unei staţii arse de un incendiu. Pe faţada ei afumată se putea citi cu greu inscripţia: „Nijni Kelmes”.

Însă nu doar clădirea gării purta urmele incendiului, în spatele staţiei se vedeau ruinele unui sat pustiu şi troienit, care, probabil, avusese aceeaşi soartă cu gara.

Casa din marginea sătucului era carbonizată, din colţul celei de alături fuseseră desprinse câteva bârne care zăceau răsturnate, întoarse cu ştorţurile în sus, toată uliţa era plină de resturi de sănii, de garduri dărâmate, fiare ruginite, scule şi mobilă sfărâmată. Zăpada afumată şi plină de funingine era presărată din loc în loc cu porţiuni arse şi băltoace îngheţate, cu tăciuni în ele. Toate acestea erau urmele incendiului şi încercărilor de a-l stinge.

Nici gara şi nici sătucul nu erau chiar pustii. Mai rămăseseră câţiva oameni.

— A ars tot satul? îl întrebă, cu compasiune în glas, şeful de tren pe şeful gării, atunci când acesta îi ieşi în întâmpinare, din ruine.

— Vă salut. Bine-aţi venit. De ars am ars noi, dar sunt lucruri şi mai rele decât incendiul.

— Nu înţeleg.

— Mai bine să nu înţelegi.

— Strelnikov?

— Chiar el.

— Dar cu ce i-aţi greşit?

— Nu noi. Unde dai şi unde crapă. Vecinii. Noi am păţit-o o dată cu ei. Vedeţi satul de-acolo? Ei sunt vinovaţi. Satul Nijni Kelmes din plasa Ust-Nemda. Totul e din cauza lor.

— Dar ăia ce-au făcut?

— Păi, aproape toate cele şapte păcate. Au alungat comitetul săracilor, una la mână; s-au împotrivit decretului cu privire la furnizarea cailor pentru Armata Roşie şi, să vedeţi, sunt cu toţii tătari şi nu-i om să n-aibă cal, doi la mână. Şi nu s-au supus ordinului cu mobilizarea, trei la mână, după cum vedeţi.

— Aşa, aşa. Atunci totu-i clar. Şi pentru asta a pus artileria pe ei, nu?

— Chiar aşa.

— Dintr-un tren blindat?

— Bineînţeles.

— Foarte trist. Regretele mele. Oricum însă, asta nu-i treaba noastră.

— Da, e o treabă care ţine de trecut. N-am nici o veste nouă care să vă bucure. O să rămâneţi la noi o zi, două.

— Lăsaţi glumele. Transport trupe pentru front, nu-i şagă. N-am obiceiul să fiu reţinut prin gări.

— Nu-mi arde de glume. După cum vedeţi, linia e înfundată. Timp de o săptămână, viforniţa a bântuit tot sectorul. A troienit linia. Şi n-are cine-o deszăpezi. A fugit o jumătate din oamenii din sat. Chiar dacă-i pun pe toţi cei rămaşi la muncă, tot nu-s forţe destule.

— Ah, fir-ar al naibii! S-a zis cu mine! Ce să fac?

— Curăţăm noi cumva linia şi o luaţi din loc.

— Troienele sunt mari?

— N-aş zice că cine ştie ce. Pe-alocuri. Viforniţa a bătut în rafale, pieziş. Cea mai grea porţiune e pe mijloc. Trei kilometri de adâncitură. O să avem ceva de furcă. Locul e înzăpezit tare. Dar mai încolo e taiga, pădurea a ferit linia. Nici până la adâncitură nu-i de speriat: câmp deschis, vântul a spulberat zăpada şi nu a troienit linia.

— Ah, lua-v-ar naiba! Ce drăcovenie! îi dau pe toţi jos din tren, să pună mâna la treabă.

— La asta m-am gândit şi eu.

— Numai marinarii şi soldaţii să fie lăsaţi în pace. Am un eşalon întreg de mobilizaţi la muncă forţată. Împreună cu ceilalţi pasageri sunt aproape şapte sute de oameni.

— Mai mult decât destui. Aducem imediat lopeţi şi vă dăm. Nu ne ajung lopeţile. Am trimis prin satele învecinate. Facem rost.

— Mare pacoste, zău! Credeţi că reuşim?

— Sigur că da. Se zice că mulţimea cucereşte cetăţi. Calea ferată e-o arteră. N-aveţi grijă.

Deszăpezirea liniei a durat trei zile. Toţi membrii familiei Jivago, inclusiv Niuşa, au luat parte la muncă. Au fost cele mai frumoase zile ale călătoriei.

Locul acela avea ceva ascuns, tainic. Dăinuia aici ceva din spiritul răscoalei lui Pugaciov în descrierea lui Puşkin, ceva din spiritul asiatic în versiunea lui Aksakov.

Misterul locului îl completau ruinele şi firea ascunsă a locuitorilor rămaşi, care erau spieriaţi, îi evitau pe pasagerii trenului şi nu comunicau între ei de frica denunţurilor.

La muncă erau duşi pe categorii, nu toţi deodată. Teritoriul lucrărilor era înconjurat de ostaşi de pază.

Linia era curăţată deodată din ambele direcţii, de către brigăzi care aveau în primire sectoare. Între porţiunile eliberate de zăpadă, până la capătul sectoarelor rămâneau munţi de zăpadă neatinsă, care despărţeau grupele de oameni, de nu se vedeau. Aceşti munţi aveau să fie împrăştiaţi numai în ultima clipă, la terminarea curăţării pe întreaga lungime.

Erau nişte zile senine şi geroase. Şi le petreceau în aer liber, întorcându-se în vagon numai pentru noapte. Lucrau în schimburi scurte, care nu-i oboseau, pentru că nu erau destule lopeţi şi lucrătorii erau prea mulţi. Munca uşoară era o adevărată plăcere.

Sectorul unde lucra familia Jivago era deschis, pitoresc. Priveliştea cobora spre est, apoi se înălţa liber până la orizont.

Pe creastă străjuia o căsuţă singuratică, în bătaia tuturor vânturilor. Era înconjurată de o livadă care vara era, probabil, umbroasă, însă acum crengile ei rare, pline de chiciură, nu apărau deloc clădirea, Giulgiul de zăpadă rotunjea şi îndulcea toate contururile. Dar, judecind după adânciturile coborâşului, pe care covorul alb nu le putea ascunde cu totul, primăvara, spre viaductul de sub terasament, se năpustea un pârâu şerpuit, învelit acum de zăpadă adâncă, aşa cum un copil îşi trage peste cap muntele plapumei de puf.

O fi trăind cineva în casă sau era goală şi se năruia încet, luată în evidenţa comitetului funciar al plasei sau al judeţului? Unde erau şi ce s-a întâmplat cu foştii ei stăpâni? Au fugit peste graniţă? Au fost ucişi de ţărani? Sau, lăsând în urma lor o amintire frumoasă, s-au angajat la judeţ ca specialişti cu studii? I-o fi cruţat oare Strelnikov, dacă au rămas aici până în ultima clipă, sau au împărtăşit şi ei soarta crâncenă a chiaburilor?

De sus, casa stârnea curiozitatea şi tăcea întristată, însă în timpurile acelea nu se puneau întrebări şi nimeni nu răspundea la ele. Iar soarele incendia oglinda zăpezii cu scântei atât de strălucitoare încât puteai orbi. În ce bucăţi regulate tăia lopata această materie albă! Ce răsfrângeri diamantii de raze sclipeau pe muchiile acestor felii! Ce mult îi aminteau toate acestea de zilele copilăriei, când, cu o căciuliţă cu moţ şi într-un cojocel de oaie, micul Iura, dintr-o zăpadă la fel de strălucitoare, croia în curtea casei lor piramide şi cuburi, torturi cu frişcă, cetăţi şi oraşe de peşteri! Ah, ce gust bun avea pe atunci viaţa, ce frumoase şi dulci erau toate pe lume!

Dar şi aceste trei zile petrecute în aer liber le oferiră plăcuta senzaţie a îndestulării. Şi nu fără motiv. Seara, lucrătorii primeau câte o porţie de pâine caldă, cine ştie de unde adusă şi în baza cine ştie cărei dispoziţii. Pâinea avea coaja crocantă şi gustoasă deasupra şi pe margini, iar coaja de dedesubt era groasă, cu mici bucăţele de cărbune prinse în aluat.

Îndrăgise ruinele gării, aşa cum nu poţi să nu te ataşezi de un adăpost vremelnic în munţi, în timpul unei drumeţii prin zăpadă. Reţinură amplasamentul, înfăţişarea exterioară, amănuntele distrugerii.

În gară se întorceau seara, când asfinţea soarele. Parcă dintr-o anume loialitate faţă de trecut, astrul zilei cobora în acelaşi loc, îndărătul mesteacănului bătrân, crescut în faţa ferestrei telegrafistului.

Peretele exterior al acestei camere se prăbuşise înăuntru şi blocase încăperea. Însă dărâmătura nu atinsese colţul din fund, opus ferestrei săpate ca prin minune. Acolo totul se păstrase: tapetul de culoarea cafelei, soba din cărămidă smălţuită cu capacul ei rotund de aerisire, din aramă şi cu lanţ, şi opisul mobilierului prins de perete într-o ramă neagră.

Exact ca şi înainte de dezastru, soarele cobora pe pământ şi atingea cărămida smălţuită, aprindea jăraticul cafeniu al tapetului şi atârna de perete, ca un şal de femeie, umbra crengilor de mesteacăn.

În celălalt capăt al clădirii era o uşă bătută în scânduri cu un anunţ scris pesemne în primele zile ale revoluţiei din februarie sau cu puţin timp înaintea acesteia. Anunţul glăsuia: „Domnii bolnavi sunt rugaţi să nu se deranjeze pentru medicamente şi pansamente. Din motive lesne de înţeles, sigilez uşa, fapt pe care vi-l aduc la cunoştinţă. Felcerul-şef Cutare din Ust-Nemda”.

După ce dădură la o parte munţii de zăpadă rămaşi între sectoare, calea ferată se deschise privirii, avântându-se în depărtare ca o săgeată. Pe marginea ei se înălţau mormanele albe, aruncate de lopeţi, pe care, în toată lungimea, le contura zidul negru al pădurii.

Cât puteai cuprinde cu privirea, vedeai pe şine grupuri de oameni cu lopeţile în mâini. Aceştia se vedeau prima dată toţi la un loc şi se mirau cât sunt de mulţi.

Se află că trenul pleacă peste câteva ore, cu toate că se făcuse târziu şi noaptea era aproape. Înainte de reînceperea călătoriei, Iuri Andreevici şi Antonina Aleksandrovna se duseră ca să admire pentru ultima dată linia curăţată de zăpadă. Pe terasament nu mai era nimeni. Doctorul şi soţia stătură câtva timp cu ochii aţintiţi în depărtare, schimbară câteva cuvinte şi o porniră spre vagonul lor. Pe drumul de întoarcere auziră două femei care se certau cu ţipete răutăcioase şi răguşite. Recunoscură imediat vocile: erau Ogrâzkova şi Teagunova. Femeile mergeau în aceeaşi direcţie cu ei, de la locomotivă spre coada trenului, dar erau pe partea cealaltă a garniturii, dinspre staţie, în timp ce Iuri Andreevici şi Antonina Aleksandrovna păşeau pe partea dinspre pădure. Între ei se întindea şirul vagoanelor. Foarte rar femeile erau în dreptul doctorului şi al soţiei, cel mai adesea le-o luau cu mult înainte sau rămâneau în urmă.

Amândouă erau foarte enervate. Clipă de clipă, le părăseau puterile. Probabil, din mers, se afundau în zăpadă sau li se tăiau picioarele, judecând după vocile care, ca urmare a înaintării în salturi, ba se transformau în ţipete, ba ajungeau doar nişte şoapte. Se pare că Teagunova o fugărea pe Ogrâzkova şi, ajungând-o din urmă, îşi punea pumnii în funcţi îne. Îşi împroşca rivala cu cuvinte urâte care, pe buzele delicate ale unei păuniţe şi doamne ca ea, sunau de-o sută de ori mai grosolan şi mai vulgar decât înjurăturile nemuzicale ale unui bărbat.

— Ah, japiţă, paraşută ce-mi eşti! striga Teagunova. Nu pot face un pas fără să te văd fâţâindu-ţi fusta şi dând ochii peste cap! Nu-ţi ajunge, curvă ce eşti, nătăfleţul ăl bătrân, ai ajuns să râvneşti la un suflet de copil, vrei să-ţi bagi coada şi să-l strici!

— Adică vrei să spui că Vasea-i al tău, prin lege?

— Îţi arăt eu lege, putoare! Nu scapi vie din mâna mea, taci şi nu mă face să te omor!

— Ho, ho, ce tot dai din mâini! Ia-ţi labele, smintito! Ce vrei de la mine?

— Vreau să crăpi, târfa dracului, mâţă în călduri ce eşti, neruşinato!

— Ce să zic, eu mi-s târfa şi mâţă. Asta se ştie. Dar tu eşti doamnă mare! în şanţ fătată, sub poartă cununată, cu un şobolan gravidă şi cu un arici scos din pântece. Ajutor, ajutor, oameni buni! Mă omoară ticăloasa! Eh, salvaţi-mă că-s fată lipsită de apărare şi orfană.

— Hai mai repede! spuse Antonina Aleksandrovna. Nu pot asculta asemenea lucruri dezgustătoare. Povestea asta se va termina rău de tot.

Dintr-o dată se schimbase totul: şi vremea, şi priveliştea. Ieşind din câmpie, calea ferată o porni printre munţi, măguri şi dealuri. Nu se mai simţea vântul nordic, care suflase fără încetare. Dinspre sud, ca dintr-un cuptor, adia un vânt cald.

Aici, pădurile urcau în trepte pe coastele munţilor. Când linia urca, trenul trebuia să se caţere şi el pe pantă, pentru ca apoi, la jumătate, să coboare brusc. Gâfâind, trenul se târa prin hăţişuri, de parcă ar fi fost un pădurar bătrân, mergând în fruntea unei mulţimi de pasageri, care se uitau mereu în toate părţile şi nu le scăpa nimic.

Însă nu era nimic de văzut. În adâncul pădurii era aceeaşi şi aceeaşi pace din timpul iernii. Doar rareori unele tufişuri şi unii copaci foşneau, eliberându-şi crengile de zăpada care le împovărase atâta timp, ca nişte zgărzi sau gulere.

Peste Iuri Andreevici trecu un val prelung de somnolenţă. De-a lungul acestor zile stătu întins pe priciul lui de sus, dormind, trezindu-se, meditând şi ascultând. Dar deocamdată nu avea ce să asculte.

În timp ce Iuri Andreevici se sătura de somn, primăvara topea şi încălzea această zăpadă nesfârşită, care începuse să cadă la Moscova, în ziua plecării, şi continuase să se cearnă în timpul călătoriei; toată zăpada pe care o scormoniseră şi o curăţaseră trei zile la Ust-Nemda şi care, în straturi infinite şi groase, zăcea pe spaţii de mii de verste.

La început zăpada se topea din interior, în taină, pe furiş. După ce jumătate din această muncă urieşească fusese îndeplinită, strădaniile primăverii nu mai puteau fi ascunse. Minunea răzbătu la suprafaţă. De sub giulgiul de zăpadă porniră la vale pârâiaşe susurătoare. Pădurile adânci îşi începură freamătul. Totul se trezise la viaţă.

Apa avea unde-şi face de cap. Zbura în jos de pe costişe, umfla iazurile, se revărsa pe lunci. Curând pădurea se umplu de vuietul, fierberea şi aburul ei. Pe pământ se târau şerpuind pâraie, se înfundau în zăpadă şi-i rodeau zăgazurile care le îngrădeau înaintarea, curgeau şuierând pe locurile drepte şi, prăbuşindu-se la vale, se transformau în nori de praf apos. De la înălţimi ameţitoare, aproape din nori, o sorbeau brazii seculari cu rădăcinile lor, la capătul cărora se aduna o spumă alburie, care se usca pe rădăcini, aşa cum se usucă spuma de bere pe buzele oamenilor.

Primăvara lovea creierul cerului cu ameţeala ei îmbătătoare şi tăriile se învolburau de aburi şi se acopereau cu nori. Deasupra pădurii pluteau nori de pâslă, cu marginile pleoştite, prin care se prăvăleau ploi torenţiale, calde, mirosind a ţărână şi sudoare, care spălau de pe faţa pământului ultimele bucăţi de blindaj negru al gheţii.

Iuri Andreevici se trezi, se întinse spre fereastra pătrată din care fusese scoasă sticla, se sprijini într-un cot şi începu să asculte.

O dată cu apropierea zonei miniere, locurile deveneau din ce în ce mai populate, staţiile mai dese şi distanţele dintre ele mai scurte. Călătorii nu se mai schimbau atât de rar. Mai mulţi oameni urcau şi coborau la micile staţii intermediare. Oamenii care călătoreau pe distanţe mai mici nu se instalau temeinic şi nu se culcau, ci îşi găseau câte un loc lângă uşa din mijlocul vagonului şi discutau în şoaptă problemele lor locale, pe care doar ei le înţelegeau. Localnicii coborau de obicei la prima staţie mică sau haltă.

Din frânturile de conversaţii ale oamenilor care se perindaseră prin vagon în ultimele trei zile, Iuri Andreevici ajunsese la concluzia că albii aveau supremaţia aici, în nord, şi că ocupaseră sau se pregăteau să ocupe oraşul Iuriatin. În plus, dacă nu-l înşelase auzul şi nu era cumva vorba de vreun tiz al fostului lui amic din spitalul de la Meliuzeevo, forţele albilor erau sub comanda acelui Galiullin, pe care doctorul îl cunoştea atât de bine.

Nu le spuse membrilor familiei nimic despre toate acestea, ca să nu-i tulbure degeaba, atâta timp cât ştirile nu erau sigure.

Iuri Andreevici se trezi în pragul nopţii, pătruns de un sentiment vag de fericire, atât de puternic, încât nu-l lăsa să doarmă. Trenul stătea pe loc într-una din opririle lui nocturne. Staţia nu se vedea din pricina semiîntunericului de sticlă al nopţii albe.

Bezna alburie era impregnată de ceva discret şi atotputernic. Acest ceva era mărturia asupra lărgimii şi imensităţii spaţiului, dând de înţeles că gara este aşezată la loc înalt, cu orizont vast şi liber.

Pe peron, discutând cu voci scăzute, treceau câteva umbre cu paşi neauziţi. Şi acest lucru îl mişcă pe Iuri Andreevici. Crezu că lentoarea paşilor şi şoaptele sunt semnele respectului pentru ora aceea nocturnă şi ale grijii pentru cei care dorm în tren, lucruri care erau fireşti altădată, înainte de război.

Doctorul se înşela. Pe peron mulţimea făcea acelaşi vacarm şi tropăia din cizme, ca peste tot. Dar undeva prin împrejurimi era o cascadă. Ea descătuşa marginile nopţii albe, adiind a prospeţime şi libertate. Vuietul ei fusese acela care îi insuflase doctorului, prin somn, sentimentul de fericire. Zgomotul permanent, neîncetat al apei în cădere domnea peste toate sunetele gării şi le conferea falsa impresie de linişte.

Fără să intuiască prezenţa cascadei, dar calmat de tăria necunoscută a aerului de aici, doctorul adormi iarăşi adânc.

Deodată în vagon se auziră două glasuri. Unul îl întreba pe celălalt:

— Ei, i-aţi pus cu botul pe labe pe-ai voştri? Le-aţi retezat cozile?

— Te referi la negustori?

— Da, la negustorii de cereale.

— I-am liniştit. Nu mai zic nici pâs. Pe unii i-am pus la zid ca să fie de exemplu, iar ceilalţi s-au potolit. Am adunat contribuţia.

— Aţi strâns mult din toată plasa?

— Patruzeci de mii.

— Minţi!

— De ce te-aş minţi?

— Nu-mi vine-a crede!

— Patruzeci de mii de pfunzi.

— Ah, mânca-v-ar ciorile, bravo vouă! Bravo!

— Patruzeci de mii de pfunzi de făină.

— Se poate şi minunea asta. Lucrurile-s clasa întâi. Cel mai bogat comerţ cu faină. De-aici, pe Rânva în sus spre Iuriatin, urmează sat după sat, depozit după depozit, puncte de colectare. Fraţii Şestobitov, Perekatcik cu fiii – angrosist peste angrosist!

— Vorbeşte mai încet. Trezeşti oamenii.

— Bine.

Cel care vorbea căscă. Celălalt îi propuse:

— N-ar fi bine să ne întindem un pic? Parcă sunt semne că pornim.

În acest timp, din spate, înteţindu-se impetuos, se rostogoli un vuiet asurzitor, care acoperi zgomotul cascadei. Pe cealaltă linie a gării, pe lângă eşalonul oprit, trecu cu toată viteza un expres de model vechi care, şuierând şi huruind, fulgerându-şi pentru ultima oară luminile din spate, dispăru în câteva clipe în direcţia în care urma să plece şi trenul lor.

Discuţia dintre cei doi reîncepu.

— De-acum gata. O să stăm aici mult şi bine.

— Da, nu mai plecăm degrabă.

— Strelnikov trebuie să fie. E un tren blindat cu destinaţie specială.

— Da, cred că-i el.

— E-o fiară când e vorba de contrarevoluţie.

— S-a repezit la Galeev?

— Dar cine mai e?

— Hatmanul Galeev. Se zice că e lângă Iuriatin, cu o forţă cehă de acoperire. A ocupat, ticălosul, depozitele din gările fluviale. Hatmanul Galeev.

— Poate că-i prinţul Galileev. Nu-mi mai aduc aminte cum îl cheamă.

— Nu există prinţi cu numele ăsta. O fi Aii Kurban. L-ai încurcat.

— Poate că-i Kurban.

— Atunci se schimbă treaba.

Spre dimineaţă, Iuri Andreevici se trezi din nou. Iarăşi visase ceva plăcut. Sentimentul de fericire şi de eliberare, care pusese stăpânire pe el, nu contenise. Trenul era iarăşi oprit, poate într-o altă staţie, poate în cea veche. Iarăşi vuia cascada, dar putea fi totuşi alta.

Imediat adormi din nou şi, prin amorţeala somnului, se năzări că se aud paşi repezi şi agitaţie. Kostoed se certa cu şeful escortei şi ţipau amândoi unul la celălalt. Afară era şi mai bine decât fusese, adia a ceva nou, ceva ce nu mai fusese mai înainte. Ceva vrăjit, ceva primă văratic, alb-negru, rar, imponderabil, ca o furtună de zăpadă în mai, când fulgii umezi, care se topesc pe pământ de îndată ce cad, nu-l albesc, ci, dimpotrivă, îl fac şi mai negru. Se simţea ceva străveziu, alb-negru, parfumat. „Mălinul!”, ghici Iuri Andreevici prin vis.

În dimineaţa următoare, Antonina Aleksandrovna îi spuse:

— Totuşi, mă uluieşti, Iura. Eşti un ghem de contradicţii. Uneori se întâmplă că te trezeşti de cum bâzâie o muscă şi nu mai închizi până dimineaţa ochii, iar acum au fost zgomote, certuri, harababură şi tu nici nu te-ai mişcat. În timpul nopţii au evadat casierul Prituliev şi Vasea Brâkin. Da, închipuieşte-ţi! Şi Teagunova, şi Ogrâzkova. Stai, asta nu-i tot. Şi Voroniuk. Da, da, a fugit. Dacă poţi să crezi aşa ceva. Acum ascultă. E un mister absolut cum au dispărut: toţi o dată sau pe rând. Să zicem că Voroniuk a fugit, fireşte, când a descoperit evadarea. A fugit ca să-şi scape pielea. Dar ceilalţi? Or fi dispărut toţi de bunăvoie sau cineva a fost eliminat cu forţa? De exemplu, bănuiala cade asupra femeilor. Însă nu se ştie cine pe cine a ucis: Teagunova pe Ogrâzkova sau Ogrâzkova pe Teagunina. Comandantul escortei fuge de la un capăt al trenului la celălalt. „Să nu îndrăzniţi, ţipă el, să daţi semnalul de plecare. În numele legii, vă cer să ţineţi eşalonul pe loc până dau de urma fugarilor.” Iar şeful trenului nu se lasă. „Ţi-ai ieşit din minţi, zice. Am trupe de dus pe front, o misiune de maximă importanţă. Să aştept până-ţi aduni dumneata păduchioşii! Tare isteţ te mai crezi!” Şi, pricepi, amândoi se reped cu reproşuri la Kostoed. Cum adică, e om inteligent, cooperatist, a fost alături şi nu l-a împiedicat pe soldat să fugă, ştiind bine că acesta-i o fiinţă neştiutoare, lipsită de conştiinţă. „încă mai zici că eşti narodnik, îi spun. Ei, Kostoed, n-o să-ţi rămânem datori pentru asta.” „Sunteţi grozavi! le spune Kostoed. Deci, după părerea voastră, deţinutul trebuie să-l supravegheze pe paznic? Asta chiar că-i de râsul curcilor.” Iar eu te împung în coaste, te zgâlţâi de umăr. „Iura, îţi strig, scoală, evadare!” Dar de unde. Puteam trage cu tunul. Dar, iartă-mă, o să vorbim mai târziu despre asta. Acum. Nu mai pot! Tată, Iura, ia priviţi ce minunăţie!

În dreptul ferestrei, lângă care erau cu toţii întinşi pe priciurile de sus, se deschise o privelişte nesfârşită, cu ape revărsate. Undeva, un râu îşi ieşise din albie şi apa unui braţ lateral se întinsese până la terasament. Din pricina unghiului din care priveau ei, li se părea că trenul merge lin, de-a dreptul prin apă.