Boris Pasternak

Un timp mai mizerabil nici că se putea inventa. Vântul tăios, în rafale, mâna foarte aproape de pământ zdrenţe de nori negri, ca nişte fulgi mari de funingine zburătoare. Brusc, din ei începu să se cearnă ninsoarea, cu graba febrilă a unei sminteli albe.

În câteva clipe toată depărtarea se înfăşură într-o perdea albă, iar pământul se acoperi cu un covor la fel de alb. În clipele următoare, covorul se mistui, se topi de tot. Reapărură pământul negru precum cărbunele, cerul negru, împroşcat de sus cu haşurile piezişe ale unor ploi venite de departe. Pământul nu mai era în stare să absoarbă apa. În clipele când cerul se însenina, norii păreau nişte ferestre date în lături pentru aerisire, prin care se scurgea în jos o lumină albă, sticloasă. Apa neintrată în pământ răspundea de jos cu ferestrele la fel de larg deschise ale băltoacelor şi bălţilor, care luceau la fel de sticlos.

Ca un fum, ploaia aluneca pe acele smolite, parcă date cu terebentină, ale pădurii de conifere, fără să pătrundă în ele, aşa cum apa nu trece nici printr-o muşama. Pe sârmele de telegraf picăturile de ploaie se înşirau ca nişte mărgele. Erau strâns înghesuite şi nu se îndepărtau una de cealaltă.

Svirid făcea parte dintre cei trimişi în adâncul taigalei pentru a le întâmpina pe femei. Voia să-i povestească şefului ce văzuse şi la ce fusese martor: harababura iscată din pricina unor ordine care se contraziceau şi erau la fel de imposibil de îndeplinit, cruzimile săvârşite de femeile cele mai slabe şi sălbăticite. Mergând pe jos şi cărând în spinare boccele, saci şi copii sugari, secându-le laptele şi smintindu-se, tinerele mame îşi părăseau copiii în drum, scuturau făina din saci şi făceau cale întoarsă. Cică-i mai bine să mori iute decât să crăpi de foame cu încetul. Mai bine în mâna duşmanului decât în laba lupanului.

Altele, cele mai puternice, dovedeau o răbdare şi un curaj de care nici bărbaţii n-ar fi fost în stare. Svirid mai avea multe de spus. Voia să-şi prevină comandantul asupra pericolului unei noi răzmeriţe, gata-gata să izbucnească în tabără, care ameninţa să fâe mult mai cruntă decât cea reprimată de curând. Însă nu-şi găsea cuvintele, pentru că nerăbdarea lui Liveri, care îl zorea enervat, îl lipsise cu totul de harul vorbirii. Iar Liveri îi lua mereu vorba din gură nu doar pentru că era aşteptat în drum, de unde i se făceau semne şi i se striga să vină, ci şi pentru că, în ultimele două săptămâni, i se mai aduseseră la cunoştinţă numeroase asemenea semnale şi deci primejdia unei răzmeriţe nu era o noutate pentru el.

— Nu mă fugări, tovarăşe comandant. Şi-aşa nu-s prea vorbăreţ. Vorba mi se opreşte între dinţi, îmi rămâne în gât. Păi, ce să-ţi zic? Du-te la convoiul de refugiate, spune-le cealdoncelor1 să-şi vadă de treabă. Că a dat neghiobia-n ele. Şi te-ntreb, ce-avem noi aici de făcut, „toţi asupra lui Kolceak!” ori o chelfăneală de muieri?

— Mai scurt, Svirid. N-auzi că mă strigă? N-o mai lungi.

— Acum drăcoaica, satana de Zlâdariha, naiba s-o mai ştie cine-o mai fi. Zice, primiţi-mă la vite babă vânterinară.

— Veterinară, Svirid.

— Păi, eu ce spun? Chiar aşa spun: babă vânterinară ca să tămăduiască vitele de vânturi. Şi-acum de unde să mai grijească de vite, s-a prefăcut în lipoveancă de-acelea care nu vor s-audă de popi, ţine liturghie la vaci, pe femeile fugare le-abate de la calea cea dreaptă. Uite, zice, voi singure sunteţi de vină că vă ţineţi după steagul roşu cu poalele fustelor în mână. Altădată să nu mai fugiţi.

— Nu înţeleg de care fugare e vorba. De nevestele partizanilor noştri sau de altele?

— E clar că de altele. De cele noi, venite din alte locuri.

— Păi, le-am pus la dispoziţie cătunul Dovorî, lângă moara Cilimka. Cum au ajuns aici?

— Ha, cătunul Dovorî! Din Dovorî al tău n-a mai rămas decât cenuşa. Şi moara şi toate casele s-au prefăcut în tăciuni. Ele, ajungând la Cilimka, văd că-i pustie. O jumătate din ele şi-au pierdut minţile şi, urlând de mama focului, or întors oiştea către albi, înapoi. Altele or venit încoace cu tot convoiul.

— Prin hăţişuri, prin mlaştini?

— Da' topoarele şi ferăstraiele pentru ce-s? Le-ai trimis bărbaţi de-ai noştri ca să le păzească. Le-au mai ajutat şi ei. Zice-se ca au croit treizeci de verste de drum prin pădure. Au făcut şi poduri, bestiile. Şi să mai zici că-s muieri. Fac ticăloasele nişte isprăvi de te minunezi trei zile-n şir!

— Bună poamă mai eşti şi tu! Ce te bucuri, nătărăule? Că au tăiat drum treizeci de verste? Asta le convine de minune lui Viţân şi lui Kvadri. Au făcut drum prin taiga. De-acum albilor nu le mai rămâne decât să-şi trimită artileria.

— Pune un detaşament de acoperire şi-ai rezolvat treaba.

— O da el Dumnezeu să ştim ce să facem şi fără tine.

Zilele se făcuseră tot mai scurte. La ora cinci era întuneric. Pe înserate, Iuri Andreevici traversă şleaul în locul în care, cu câteva zile mai înainte, Liveri se luase la harţă cu Svirid. Doctorul mergea spre tabără. Aproape de poiană şi de măgura pe care creştea scoruşul, care era considerat jalon de frontieră al taberei, auzi vocea poznaşă, însufleţită a Kubarihăi, „rivala” lui, cum îi zicea el în glumă doftoroaiei. Concurenta lui, cu voce cântată, ţipătoare, rostea ceva vesel, obraznic, probabil nişte ciastuşki. Avea auditoriu. O întrerupeau hohote de râs aprobator, după care se putea ghici că publicul era alcătuit şi din bărbaţi, şi din femei. Apoi se făcu linişte. Probabil că toţi ceilalţi plecaseră.

Rămasă singură, Kubariha începu să cânte altfel, pentru sine, cu jumătate de glas. Ferindu-se să nu calce în mlaştină, Iuri Andreevici, pe întuneric, se strecură încet pe cărăruia care înconjura poiana la capătul căreia se afla scoruşul. Ajungând mai aproape, încremeni. Kubariha cânta un străvechi cântec rusesc. Iuri Andreevici nu-l ştia. Se întrebă dacă nu cumva femeia improvizează.

Cântecul rusesc e ca apa zăgăzuită. Ţi se pare că s-a oprit şi nu se mişcă. Dar în adâncuri ea se scurge fără oprire prin călugărul punţii şi calmul ei de la suprafaţă e înşelător.

Prin toate mijloacele posibile, prin repetiţii şi paralelisme, cântecul încetineşte desfăşurarea treptată a subiectului. La un anumit punct, tema ni se dezvăluie şi ne uimeşte. O forţă tristă, reţinută se manifestă în felul acesta. E o încercare nebunească de a opri timpul în loc cu ajutorul cuvintelor.

Kubariha pe jumătate cânta, pe jumătate vorbea: „Ci fugea un iepuraş prin lumea largă, Prin lumea largă, prin neaua albă, Fugea şoldanul pe lângă scoruş, Fugea şoldanul şi scoruşului i se jelea:

— Inima mea de iepure tare-i sfioasă, Tare-i sfioasă şi speriată, Frică-mi e de urma de fiară, De urma de fiară, de pântecul lupului nesătul, Aibi milă de mine, scoruşule, Tufă de scoruş, frumosule scoruş, Nu-ţi dărui frumuseţea duşmanului rău, Duşmanului rău, răului corb, Împrăştie-ţi poamele roşii în vânt, Seamănă-le-n vânt, pe alba-dalba zăpadă, Rostogoleşte-le, zvârle-le spre satul meu, Spre casa din margine, spre casa din uliţă, În fereastra din margine, în odaia cea mare acolo se-ascunde-o sihastră, Draga mea mult dorită, Şopteşte-i iubitei la ureche un cuvânt cald, arzător, Spune-i că eu, soldatul, prins sunt în robie, Că dor mi-e aici printre străini, Dar că-o să mă smulg din robia amară, O să fug la scoruş, la dragostea mea”.

Kubariha îi descânta vaca bolnavă a Agafaei Fotievna, nevasta lui Pamfâl Palâh, căreia toată lumea îi zicea Fatevna. Vaca fusese scoasă din cireadă şi adusă în tufăriş, unde fusese legată de un copac, după ce funia îi fusese trecută printre coarne. La picioarele ei din faţă, pe un ciot, se aşezase stăpâna vacii, iar pe scăunelul de muls, la picioarele din spate, se instalase doftoroaia.

Cireada foarte numeroasă se înghesuia într-o poieniţă. Codrul întunecat o înconjura din toate părţile cu zidul brazilor triunghiulari, înalţi cât munţii, care păreau că stau pe pământ, aşezaţi pe şezuturile groase ale crengilor răşchirate în partea de jos.

În Siberia era foarte răspândită o rasă de vaci elveţiene, premiată. Aproape toate bălţate în alb şi negru, vacile erau la fel de chinuite ca şi oamenii din pricina lipsei de hrană, a drumurilor lungi şi a înghesuielii insuportabile. Frecându-şi şoldurile una de alta, erau înnebunite din cauza îmbulzelii. În sminteala lor, uitaseră de sexul lor şi, mugind ca taurii, se căţărau una pe alta, săltându-şi anevoie ugerele grele, umflate. Viţeluşele încălecate de ele, ridicându-şi cozile bârzoi, ieşeau de sub vaci şi, rupând tufişurile şi crengile, o zbugheau în hăţişul pădurii, urmărite de strigătele bătrânilor văcari şi ale băieţandrilor care îi ajutau.

Şi ca întemniţaţi în cercul strimt pe care vârfurile brazilor îl conturau pe cerul hibernal, la fel de furtunos şi anapoda se îmbulzeau, se cabrau şi se încălecau norii albi, aducători de ninsoare, de deasupra poieniţei.

Grupul de curioşi, adunat la o oarecare depărtare, o deranja pe doftoroaie. Ea îi măsura cu priviri răutăcioase. Dar ar fi fost sub demnitatea ei să admită că o stânjenesc. Orgoliul ei de artistă nu-i permitea să-i alunge. Se prefăcea că nu-i vede. Ascuns privirilor ei, doctorul o urmărea din spatele mulţimii.

Era pentru prima dată când avea prilejul s-o vadă mai bine. Purta eterna ei bonetă englezească, aceeaşi manta de culoarea mazării, moştenită de la intervenţionişti, al cărei guler dublu şi larg şi-l desfăcuse cu nepăsare. De altfel, liniile, arogante de habotnicie oarbă, care îi întinereau şi-i înnegreau ochii şi sprâncenele acestei femei trecute de prima tinereţe, arătau clar că nu-i păsa deloc de hainele cu care ar fi trebuit sau nu să se îmbrace.

Însă Iuri Andreevici fu surprins de felul cum arăta soţia lui Pamfil. Aproape că nu o recunoscu. În câteva zile îmbătrânise teribil. Ochii păreau gata-gata să-i iasă din orbite. Pe gâtul care i se alungise ca o hulubă de căruţă, i se zbătea o vinişoară umflată. În halul acesta o aduseseră spaimele ei secrete.

— Nu dă lapte, drăguţă, îi spuse Agafia. Am crezut că aşa-i după fătare, că schimbă laptele, dar nu, ar fi timpul de mult să dea lapte.

— Care schimbare de lapte? Nu vezi bubele de pe uger? Are dalac. Am să-ţi dau nişte ierburi cu grăsime ca s-o ungi. Şi fireşte, o să-i şoptesc ceva.

— Mai am un necaz şi cu bărbatul.

— Am să-l descânt ca să nu mai umble după altele. Asta se poate. N-o să mai poţi scăpa de el. Acu' zi-mi al treilea necaz.

— Păi, nu umblă după altele. Bine-ar fi dacă ar umbla. Necazu-i că, dimpotrivă, s-a lipit de mine şi de copii, se usucă pe picioare de dragul nostru. Ştiu la ce se gândeşte. Îşi zice că or să ne despartă taberele, că or să ne ducă într-o parte şi pe el or să-l trimită în alta. Se teme c-or să ne prindă ai lui Basalâgo şi el n-o să fie cu noi. Că n-o să aibă cine să ne apere. Că or să ne căznească şi-or să se bucure de chinurile noastre. Ştiu eu care i-s gândurile. Mă tem să nu-şi pună capăt zilelor.

— Am să mă gândesc. O să-nmoi tristeţea. Zi-mi al treilea necaz.

— Nu mai am niciunul. Astea mi-s toate necazurile: vaca şi bărbatul.

— Oh, maică, tare eşti săracă-n necazuri. Vezi cum te miluieşte Dumnezeu? Aşa ceva mai rar. Are sărmana două necazuri, dintre care unul îi un bărbat milos. Ce-mi dai pentru vacă? încep s-o descânt.

— Da' tu ce vrei?

— Un colac şi pe bărbat-tu.

Privitorii izbucniră în râs.

— Glumeşti?

— Ei, dacă-ţi pare rău, mă las păgubaşă de colac. Mă mulţumesc numai cu bărbat-tu.

Râsetele se înteţiră.

— Cum îi zice? Vacii, nu lui bărbat-tu.

— Frumoasa.

— Frumoasa le zice la jumătate de cireadă. Dar fie. S-o blagoslovim.

Şi începu să descânte vaca. La început, descântecul ei era într-adevăr unul pentru vite. Apoi o luă razna şi-i ţinu Agafiei o polologhie întreagă despre descântece şi despre felul cum trebuie folosite. Ca fermecat, Iuri Andreevici asculta aceste aiureli, aşa cum altădată, la capătul călătoriei din Rusia europeană în Siberia, ascultase flecăreala plină de înflorituri a lui Vakh.

Femeia spuse:

— Mătuşă Margosie, vino-n ospeţie. De marţi până miercurea, vaca nu mi-o deochea. Buba să coboare de pe ţâţa moale. Stai, vacă, cuminte, nu da din copite. Ca stânca să stai, lapte mult să dai. Mare sperietoare, sparge coaja tare, ia râia de-aici şi-azvârle-o-n urzici. Vorba vrăjitoare-i ca a ţarului de tare.

Pe toate trebuie să le ştii, Agafâuşka, porunci, vorbele lungi, cuvântul dat, cuvântul păstrat. Stai, te uiţi şi zici că eşti în pădure. Da' când colo necuratul s-a luat la luptă cu armia îngerilor aşa cum ai voştri fac război cu ai lui Basalâgo.

Sau, de-o pildă, uită-te unde-ţi arăt eu. Da' nu într-acolo, drăguţă. Uită-te cu ochii, nu cu ceafa, îndreaptă-ţi privirea unde-ţi arăt eu cu degetul. Pricepi ce-nseamnă asta? Crezi că-n mesteacăn vântul a răsucit, a încâlcit două crengi? Ori crezi că o pasăre s-a gândit să-şi facă cuib? Nu-i aşa. Asta-i scorneala cea mai diavolească. O ştimă i-a împletit fiică-şi cunună. A auzit că trec oameni pe-aproape şi n-a mai terminat-o. Au speriat-o. Ai să vezi că la noapte o s-o termine.

Ori iară despre steagul vostru cel roşu. Ce crezi că este? Crezi că-i steag? Vezi că nu-i steag, e basmaua morţii cu care-i ispiteşte pe flăcăi, că moartea-i ca o fată care ispiteşte şi de ce crezi că ispiteşte? Le face semn flăcăilor cu basmaua, îi momeşte la uciganie, la moarte, la putreziciune. Şi voi aţi crezut că-i steag, că zice veniţi la mine prolitiri şi calici din toate ţările.

Acuma pe toate trebuie să le ştii, Agafâa, pe toate, tot-tot, adică tot. Ce-i pasărea, ce-i piatra, ce-i iarba. Acuma, de-o pildă, pasărea are să fie stratimul1, graurul. Iar fiara o să fie bursucul.

Acuma de-o pildă, dacă vrei să te ţii cu unul, ia şi-mi spune. Îndată-l fac să-i cazi cu tronc, oricine-ar fi el. Chiar de-ar fi comandantul vostru, Pădureanul, chiar de-ar fi Kolceak sau Ivan ţarevici2. Crezi că mă laud, că mint? Uite că nu mint. Ia ascultă. Când o veni iarna şi-o-ncepe să viscolească, când or să se-nalţe stâlpi de zăpadă spre cer, în vârtejul acela o să-mpung cu cuţitul, o să înfig cuţitu' în zăpadă pân' la plăsele şi-am să-l scot roşu tot de sânge din zăpada aceea. Ei, ai văzut? Aşa? Şi credeai că spun minciuni. Da' ia zi-mi, de unde să fie sânge în vârtejul furtunii? Că doară nu-i decât aer, pulbere de omăt. Păi, asta-i, cumătră, că nu-i vânt furtuna, ci o moroaică şi-o pierdut pruncul ei de vrăjitoare, îl caută pe câmpie, plânge că nu-l găseşte. Şi-n ea nimereşte cuţitul meu. De-acolo-i sângele. Şi tot cu cuţitul retez urma cui vrei şi, ca pe-un petic de mătase, ţi-l cos pe poale. Şi oricine-ar fi el, Kolceak, Strelnikov, vreun ţar nou apărut, are să vină, are să se ţină de tine, unde-ai să te duci tu, are să vină şi el. Şi tu-ţi închipuiai că mint, credeai că adunaţi-vă la mine calici şi prolitiri din toate ţările.

Ori încă, de-o pildă, acuma cad pietre din cer, cad ca ploaia. Iese omu-n pragul casei şi-i cad pietrele-n cap. Ori alţii au văzut nişte oameni călări trecând pe cer, că le-atingeau caii casele cu copitele. Sau nişte vrăjitori ziceau în vechime: femeia asta îşi bagă-n ea grâne ori miere ori o blană de jder. Iar înzăuaţii îi dezgoleau umărul, ca şi cum ar fi descuiat o tainiţă, şi cu sabia scoteau din omoplat ori o măsură de grâu, ori o blăniţă de veveriţă, ori un fagure de miere.

Uneori întâlnim pe lume un sentiment mare şi puternic. Cel mai adesea e amestecat cu mila. Cea sau cel pe care îl divinizăm ne par a fi victime, pe măsură ce îi iubim mai mult. La unii bărbaţi compătimirea faţă de femeie depăşeşte toate limitele ce pot fi închipuite. Compătimirea lor o plasează în situaţii himerice, care nu pot fi întâlnite în viaţă şi există doar în imaginaţia lor, ajungând astfel să fie geloşi pe aerul care o înconjoară, pe legile naturii, pe mileniile scurse înaintea venirii ei pe lume.

Iuri Andreevici citise destul de mult ca să-şi dea seama că ultimele cuvinte ale vrăjitoarei sunt începutul unei vechi cronici, poate al celei din Novgorod, poate al celei a lui Ipatie, care, prin deformări succesive, ajunseseră aproape nişte apocrife. Veacuri întregi aceste cronici au fost stâlcite de descântători şi povestitori, transmiţându-se pe cale orală din generaţie în generaţie. Mai înainte le încurcaseră şi le denaturaseră copiştii.

Atunci de ce tirania legendei pusese stăpânire pe el? De ce, ascultând aceste neghiobii, aceste sporovăieli fără sens, avusese impresia că aude nişte întâmplări reale?

Larei i-au dezgolit umărul stâng. Aşa cum cineva bagă cheia în uşiţa secretă a unui mic seif, mascat într-un dulap, un soldat, răsucindu-şi sabia, îi deschide omoplatul. În adâncul cavităţii deschise a sufletului ei se arătară tainele păstrate acolo. Oraşe străine vizitate, case străine, întinderi străine au început să se desfăşoare în afară ca nişte filme, ca nişte role de film, ca nişte jurubiţe de panglici, făcute baloţi şi aruncate spre el.

Cât de mult o iubea! Ce frumoasă era! Exact atât de frumoasă cum năzuise, cum visase el, era chiar frumuseţea de care avea el nevoie! Dar în ce fel, cu ce parte a sinelui? Prin ceva care poate fi numit sau descoperit prin analiză? O, nu, nu! O iubea datorită liniei neasemuit de simple şi avântate cu care ea, dintr-o singură trăsătură, fusese conturată de sus până jos de către creator şi în această configuraţie divină îi fusese întinsă sufletului lui, aşa cum ţi se întinde, ca să-l iei în braţe, un prunc strâns înfăşurat în cearşaf, după ce a fost îmbăiat.

Iar acum unde-i el, ce-i cu el? Pădurea, Siberia, partizanii. Sunt încercuiţi şi va trebui să le împărtăşească soarta. Ce diavoliadă, ce scorneală fantastică mai e şi asta? Şi iarăşi Iuri Andreevici îşi simţi ochii şi mintea în ceaţă. Totul plutea pe dinaintea lui. Între timp, în locul ninsorii aşteptate, începu să plouă. Ca o placardă întinsă transversal deasupra unei străzi, agăţată de câte o clădire la ambele capete şi fluturându-şi pânza ei uriaşă în văzduh, de la o margine a poienii la cealaltă, se lăţi, vagă, mărită de multe ori, fantasma unui cap uluitor, de zeitate. Capul plângea, iar ploaia, din ce în ce mai puternică, îl săruta şi îl stropea cu picăturile ei.

— Du-te, îi spuse doftoroaia Agafiei. Vaca ţi-am descântat-o şi are să se facă bine. Roagă-te la Maica Domnului. Ea-i sălaşul luminii şi cartea cuvântului din lumea dobitoacelor.

Se duceau lupte la marginea de vest a taigalei. Însă taigaua era atât de imensă încât, comparativ cu dimensiunile ei, toate acestea parcă se petreceau la graniţele depărtate ale ţării, iar tabăra ascunsă în hăţişurile ei era atât de dens populată încât, oricâtă lume ar fi plecat la luptă, întotdeauna rămânea şi mai multă şi nu mai lăsa deloc impresia că s-ar goli.

Zgomotul luptelor îndepărtate aproape că nu ajungea până la tabără. Deodată, în pădure, răsunară câteva împuşcături. La început fuseseră izolate, însă dintr-o dată se prefăcură în rafale rapide, neregulate. Surprinşi de împuşcături care pe unde se întâmplase, oamenii se împrăştiară ca potârnichile. Cei din rezervele auxiliare ale taberei se repeziră la căruţele lor. Se stârni o zăpăceală generală. Toţi începură să se pregătească de luptă.

Curând zarva încetă. Alarma se dovedise a fi falsă. Dar imediat după aceea lumea începu să se scurgă spre locul de unde se auziseră împuşcăturile. Mulţimea creştea. Celor prezenţi li se alăturau mereu alţi veniţi în grabă.

Gloata se strânse împrejurul unui om ciopârţit, care zăcea la pământ. Mutilatul abia mai răsufla. Mâna dreaptă şi piciorul stâng îi fuseseră retezate. Era de neînchipuit cum izbutise nefericitul să se târască până în lagăr. Înfricoşătoare hălci sângerânde, mâna şi piciorul retezat îi erau legate de spinare, alături de o inscripţie lungă, mâzgălită pe un capăt de scândură, în care, printre înjurăturile cele mai porcoase, se spunea că aceasta s-a făcut drept răsplată pentru atrocităţile unui detaşament roşu, cu care partizanii din frăţia pădureană nu aveau nici o legătură. În plus, se adăuga că aşa vor plăti toţi, dacă, la termenul indicat în inscripţie, partizanii nu se vor supune şi nu vor preda armele reprezentanţilor unităţilor de sub comanda generalului Viţân.

Sângerând abundent, cu voce slabă, cu limba împleticită, pierzându-şi mereu cunoştinţa, mucenicul le povesti chinurile şi torturile pe care le îndurase în subunităţile de anchetă şi pedepsire ale generalului Viţân. Fusese condamnat la spânzurătoare, apoi, drept graţiere, pedeapsa îi fusese comutată într-una şi mai groaznică: tăierea mâinii şi a piciorului, pentru ca, mutilat cum era, să fie trimis în tabăra partizanilor, ca să-i înspăimânte. Până aproape de linia de demarcaţie a taberei fusese cărat pe braţe, apoi soldaţii îl puseseră jos şi-i porunciseră să se târască singur, gonindu-l de departe cu focuri de armă trase în aer.

Torturatul abia îşi mai mişca buzele. Ca să-i asculte şoaptele bolborosite, oamenii se îndoiau din şale şi se aplecau spre el.

— Aveţi grijă, fraţilor, spuse acesta. A străpuns linia voastră.

— Am trimis trupe de acoperire. Sunt lupte mari. Nu-i lăsăm să treacă.

— E o spărtură. O spărtură. Vrea să vă ia ca din oală. Ştiu. Oh, nu mai pot, fraţilor. Vedeţi, se scurge sângele din mine, scuip sânge. Acuşi mor.

— Trage-ţi sufletul. Nu mai vorbi. Hei, irozilor, nu-l mai lăsaţi să vorbească. Nu vedeţi că-i face rău?

— Tot trupul mi l-a schingiuit, satrapul, câinele. Cu sângele tău, zice, ai să te speli, spune cine eşti. Dar eu, fraţilor, cum să-i spun, când mi-s dezertor? Da. De la el am fugit la ai voştri.

— Zici că „el”. Cine-i acela care te-a dus în aşa hal?

— Oh, fraţilor, ard maţele-n mine. Lăsaţi-mă să-mi trag un pic sufletul. Îndată vă spun. Hatmanul Bekeşin. Colonelul Streşe. Îs de-ai lui Viţân. Voi aici, în pădure, nu ştiţi nimica. În oraş îi vai şi-amar. Fierb oamenii de vii. Din oameni vii îşi taie curele. Te apucă de guler şi te-azvârl nici nu mai ştii unde, că-i bezna de pe lume. Pipăi împrejur şi-ţi dai seama că eşti într-o cuşcă, într-un vagon. În cuşcă eram mai mult de patruzeci de oameni, numa-n izmene. Iară ei deschid cuşca şi bagă labele-n vagon. Îl scot pe primul. Afară. Pe oricare. Ca pe-o găină pe care vrei s-o tai. Zău aşa. Pe unii îi spânzură, pe alţii-i omoară-n bătăi cu vergile, pe alţii îi interoghează. Te jupoaie-n bătăi, îţi pun sare pe răni şi toarnă apă clocotită pe tine. Când ţi se-apleacă sau te scapi pe tine, te silesc să înfuleci ce-ai făcut. Şi ce fac cu copiii şi cu femeile, o, Doamne!

Nefericitul era la capătul puterilor. Nu mai apucă să termine fraza, ţipă şi-şi dădu duhul. Toţi pricepură imediat despre ce-i vorba, îşi scoaseră căciulile şi începură să-şi facă cruce.

În aceeaşi seară prin tabără se răspândi vestea despre un eveniment şi mai teribil.

Pamfil Palâh fusese în mulţimea adunată împrejurul muribundului. Îl văzuse, îi ascultase istorisirea, citise inscripţia plină de ameninţări de pe capătul de scândură.

Spaima lui permanentă pentru soarta ce-i aşteaptă pe ai lui după moartea sa răbufnise cu o intensitate incredibilă. În imaginaţie, îi vedea deja supuşi la cazne lente, le vedea feţele contorsionate de durere, le auzea gemetele şi strigătele de ajutor. Ca să-i mântuiască de suferinţele viitoare şi ca să pună capăt propriilor dureri, şi-a omorât cu mâna lui soţia şi copiii. I-a omorât cu acelaşi topor tăios ca briciul cu care le cioplea jucărioare din lemn fetiţelor şi lui Flionuşka, băieţelul, la care ţinea cel mai mult.

Uluitor era că nu-şi pusese imediat şi el capăt zilelor. Ce intenţii, ce planuri mai putea să aibă? Era clar că se smintise, că viaţa lui nu mai putea continua în nici un fel.

În timp ce Liveri, doctorul şi membrii consiliului erau în şedinţă, discutând ce să facă cu el, Pamfâl umbla liber prin tabără, cu capul căzut în piept, nemaivăzând nimic cu ochii lui tulburi şi galbeni, care priveau cu duşmănie în jur. Un zâmbet vag, rătăcit, neomenesc îi flutura permanent pe faţă, divulgând o suferinţă care nu mai putea fi învinsă prin nimic.

Nimeni nu-l compătimea. Toţi îl evitau. Se auziră glasuri care cerea să fie omorât fără judecată. Dar această propunere nu-şi găsi mulţi susţinători.

Pamfâl nu mai avea ce face pe lume. În zori, dispăru din tabără, aşa cum fuge de el însuşi un animal turbat.