Boris Pasternak

Iuri Andreevici se trezi scăldat în sudoare şi lacrimi. „Am febră. Mă îmbolnăvesc, se gândi el imediat. Dar nu e tifos. E o formă grea de îmbolnăvire, periculoasă, rezultată din oboseală, o boală cu criză, ca în cazul tuturor infecţiilor serioase, şi problema este cine va învinge: viaţa sau moartea? Dar ce somn îmi el” Şi adormi din nou.

Visă o dimineaţă întunecoasă de iarnă şi o stradă aglomerată din Moscova, cu felinarele încă aprinse. După toate semnele, era încă înainte de revoluţie: strada era animată, zornăiau primele tramvaie, felinarele aruncau dâre galbene pe zăpada cenuşie de pe trotuare.

Visă un apartament lung, cu multe ferestre, care dădeau toate spre aceeaşi stradă. Apartamentul era la etajul întâi, destul de jos, iar perdelele de la ferestre erau lungi, până-n podele. În camere dormeau, în felurite poze, nişte oameni îmbrăcaţi, veniţi parcă de la drum, şi era o dezordine ca într-un vagon, se vedeau resturi de mâncare pe nişte ziare pătate de grăsime, oase nestrânse de friptură de găină, aripi şi picioare, iar duşumeaua era plină de încălţările, perechi-perechi, ale rudelor sau cunoştinţelor aflate în trecere sau lipsite de locuinţă. Având treabă până peste cap, prin apartament umbla iute gazda, Lara, într-un halat încins în grabă în jurul mijlocului. El se ţinea scai de ea, punându-i nişte întrebări banale şi nepotrivite, iar ea n-avea nici o clipă de tihnă, îi răspundea doar întorcându-şi capul spre el din mers, aruncându-i priviri nedumerite şi izbucnind în hohote cristaline, irezistibile de râs, singurele forme de intimitate care mai rămăseseră între ei. Şi era atât de distantă, atât de rece şi atât de seducătoare, femeia aceea, căreia el îi dăruise totul, pe care o preferase tuturor bucuriilor din lume şi renunţase, de dragul ei, la tot, considerând că toate acestea, în comparaţie cu ea, sunt inferioare şi nu au nici o valoare.

Nu el însuşi, ci ceva mai general, mai cuprinzător decât el plângea şi se tânguia în fiinţa lui cu nişte cuvinte ca de fosfor, gingaşe şi senine, luminânde prin întuneric. Şi, împreună cu sufletul, plângea şi el. Îi era milă de sine însuşi.

„Mă îmbolnăvesc, sunt bolnav, raţiona el în momentele de trezire, printre stările de somn, de delir din pricina febrei şi de inconştienţă. Probabil că e totuşi o formă de tifos, care nu a fost descrisă în tratate şi despre care nu am învăţat la facultatea de medicină. Trebuie să gătesc, trebuie să mănânc ceva, altfel mor de foame.”

Dar la prima tentativă de a se ridica într-un cot, se convingea că nu era nici măcar în stare să se mişte, după care leşina din nou sau adormea.

„Oare de cât timp zac aici, îmbrăcat? se întrebă el într-unul dintre momentele de luciditate. De câte ore? De câte zile? Când m-am prăbuşit, începuse să se desprimăvăreze. Iar acum geamurile sunt îngheţate, o gheaţă atât de poroasă şi murdară, încât camera e cufundată în întuneric.

La bucătărie şobolanii răsturnau cu zgomot farfuriile, se căţărau pe partea cealaltă a zidului, se prăbuşeau pe duşumea, bufnindu-şi trupurile grele, chiţcăind dezgustător de ascuţit, ca şi cum ar fi plâns.

Şi doctorul iarăşi adormea şi se trezea, descoperind că geamurile îngheţate sunt inundate de o lumină roşie, care se străvede prin sticlă precum vinul roşu turnat în nişte pahare de cristal. Şi nu ştia dacă e lumina zorilor sau a amurgului.

La un moment dat, i se năzăriră nişte voci foarte aproape de el şi se îngrozi, crezând că acestea sunt primele semne de nebunie. Plângându-şi singur de milă, ridica un şuvoi de şoapte mute spre cer, implorându-l pe Dumnezeu să nu-l lase singur, să nu-l părăsească. „M-ai alungat de pe faţa Ta, lumină neasfinţită, şi-acoperit sunt acum de bezna străină a necuratului!”1. Şi deodată înţelese că nu visează, că este adevărul adevărat, că e dezbrăcat şi spălat, că are pe el o cămaşă curată şi că nu mai e întins pe canapea, ci într-un pat curat şi că, amestecându-şi părul şi lacrimile cu părul şi lacrimile lui, deasupra lui stă aplecată Lara. De bucurie, îşi pierdu cunoştinţa.

În delirul său recent, dojenise cerul pentru indiferenţă, iar cerul, cu toată imensitatea lui, coborâse deasupra patului şi două mâini de femeie, mari şi albe până la umeri, se întindeau spre el. I se împăienjeneau ochii de bucurie şi, ca şi cum s-ar fi prăbuşit în haosul inconştienţei, căzu în întunericul fericirii.

Toată viaţa făcuse ceva, fusese mereu ocupat, lucrase în casă, tratase oameni la spital, meditase, studiase, produsese. Ce bine era să înceteze a mai fi activ, să înceteze a încerca să obţină ceva, să se gândească la ceva, ce bine era să renunţe temporar la această muncă în favoarea naturii, să devină el însuşi un lucru, un obiect în mâinile ei milostive, splendide, creatoare de frumuseţe!

Iuri Andreevici se întrema repede. Îl hrănea, îl vindeca Lara cu grijile ei, cu splendoarea ei de lebădă albă, cu şoaptele umede, mângâietoare şi răguşite ale întrebărilor şi răspunsurilor ei.

Discuţiile cu jumătate de glas, chiar cele mai neînsemnate, erau pline de semnificaţie, ca dialogurile lui Platon.

Mai mult chiar decât comuniunea sufletească, îi unea o prăpastie ce-i despărţea de restul lumii. Amândurora le repugna la fel de mult tot ce era fatal de tipic în omul contemporan, entuziasmul lui artificial, vioiciunea ţipătoare şi acea lipsă mortală de avânt, pe care cu atâta râvnă o propovăduiesc numeroşii lucrători din domeniul ştiinţelor sau artelor, pentru ca genialitatea să continue a rămâne o raritate.

Iubirea lor era imensă. Dar de iubit iubesc toţi, fără să remarce caracterul excepţional al sentimentului.

Pentru ei însă, şi prin asta erau unici, clipele, când, asemenea adierii eternităţii, în existenţa lor umană predestinată îşi făcea loc patima, erau momente de revelaţie şi de descoperire a ineditului în propriile lor fiinţe şi în viaţă.

— Trebuie să te întorci neapărat la ai tăi. N-o să te reţin nici o zi mai mult decât este nevoie. Dar vezi ce se întâmplă. De-abia ne-am contopit cu Rusia Sovietică şi imediat ne-a înghiţit ruina acesteia. Cu ajutorul Siberiei şi al Orientului încearcă să-i astupe găurile. Tu nu ştii încă nimic. Dar în timpul bolii tale, în oraş s-au schimbat multe lucruri. Rezervele din depozitele noastre sunt cărate la centru, la Moscova. Pentru Moscova, asta-i o picătură într-un ocean, transporturile dispar în ea ca într-un sac fără fund, iar noi rămânem fără alimente. Poşta nu funcţionează, trenurile de pasageri au fost anulate, circulă numai garniturile care transportă cereale. Iarăşi fierbe tot oraşul ca înainte de răscoala lui Gaida, iarăşi, drept răspuns la manifestările de nemulţumire, îşi face de cap Ceka.

Unde să pleci, când eşti numai piele şi os, când n-a mai rămas decât sufletul din tine? Vrei să o porneşti iarăşi pe jos? Păi, n-ai să ajungi! După ce o să te mai întremezi, când o să mai prinzi puteri, va fi altă discuţie.

Nu vreau să crezi că insist, dar în locul tău, înainte de a pleca spre familie, m-aş angaja pentru câtva timp. Trebuie să lucrezi neapărat în specialitatea ta – o să se aprecieze lucrul acesta. Deci, în locul tău, m-aş angaja, de pildă, la Direcţia sanitară a guberniei. E în fosta clădire a Direcţiei spitalelor.

Că altfel, judecă şi tu. Eşti fiul unui milionar siberian, care s-a sinucis. Soţia ta e fiica unui fabricant şi moşier din partea locului. Ai fost la partizani şi ai fugit. Oricum ai lua-o, e vorba de părăsirea rândurilor armatei revoluţionare, adică de dezertare. În nici un caz nu trebuie să rămâi fără un loc de muncă. Nici situaţia mea nu-i mai sigură. Şi eu mă angajez la Secţia de învăţământ, pentru că îmi arde pământul sub picioare.

— Cum arde? Dar Strelnikov?

— Tocmai din cauza lui Strelnikov îmi arde. Ţi-am mai spus că are mulţi duşmani. Acum Armata Roşie a învins. De-acum militarilor fără partid, care au fost aproape de vârf şi ştiu prea multe, li se va da peste cap. De fapt, bine-ar fi dacă li s-ar da peste cap, dar cred că-i vor lichida pe toţi, ca să şteargă urmele. Printre ei, Paşa-i primul pe listă. Se află în mare pericol. A fost în Extremul Orient. Am aflat că a fugit, că se ascunde. Se zice că-i dat sub urmărire. Dar să nu mai vorbim despre el. Nu-mi place să plâng, dar, dacă-l mai pomenesc cu un singur cuvânt, simt că n-o să mă mai pot abţine.

— L-ai iubit, îl mai iubeşti şi acum, nu-i aşa?

— Doar m-am măritat cu el, este soţul meu. E o personalitate deosebită, strălucită. Sunt foarte vinovată faţă de el. Ar fi un neadevăr dacă aş zice că i-am făcut ceva rău. Însă el e un om foarte mare şi foarte sincer, iar eu, în comparaţie cu el, sunt un nimeni, un nimic. Asta-i vina mea. Dar, rogu-te, să nu mai vorbim despre asta. Îţi promit că voi reveni mai târziu, că-ţi voi spune mai multe, dar nu acum. Cât despre Tonia ta, e o minune! Ca o pictură de Botticelli. Am fost de faţă când a născut. Ne-am împrietenit la toartă. Însă şi asta te-aş ruga s-o lăsăm pe mai târziu. Deci hai să ne căutăm amândoi câte un loc de muncă. Vom merge la slujbă. În fiecare lună ne vom primi lefurile, miliarde de ruble. Înainte de ultima răsturnare a puterii, au fost puse în circulaţie bancnotele siberiene. Apoi au fost anulate şi mult timp, cât ai bolit tu, am trăit fără nici un fel de bani. Da. Imaginează-ţi. Greu de crezut, dar am reuşit să ne descurcăm. Acum, la fosta casierie, a fost adus un transport de bancnote, se zice că-s cel puţin patruzeci de vagoane. Sunt tipărite pe coli mari, cu două culori, roşu şi albastru, ca timbrele poştale, şi sunt împărţite în pătrate mici. Pătratele albastre valorează câte cinci milioane, iar cele roşii câte zece milioane. Se decolorează uşor, tiparul e prost, cerneala tipografică se ia pe degete.

— Ştiu, am văzut bancnotele astea. Au fost puse în circulaţie înainte de plecarea noastră din Moscova.

— Ce ai făcut atâta timp la Varâkino? A mai rămas cineva pe acolo? Ce te-a reţinut atât de mult?

— Katia şi cu mine am făcut curat în casa voastră. M-am temut că te vei duce direct acolo. Nu voiam să-ţi găseşti căminul într-un asemenea hal.

— În care hal? Ce-i acolo: ruină, dezordine?

— Dezordine. Murdărie. Am făcut curat.

— Văd că eviţi să-mi răspunzi. Îmi ascunzi ceva. Dar fâe cum vrei tu, n-o să mă apuc să te descos. Povesteşte-mi despre Tonia. Cum a botezat-o pe fetiţă?

— Maşa. În amintirea mamei tale.

— Mai vorbeşte-mi despre ai mei.

— S-o lăsăm pe altă dată. Ţi-am spus că abia mă abţin să nu plâng.

— Acest Samdeviatov, care ţi-a dat calul, e o persoană foarte interesantă, nu-i aşa?

— Foarte interesantă.

— Îl cunosc foarte bine pe Anfim Efimovici. Ne-a fost prieten. Aici, în locurile astea străine pentru noi, ne-a ajutat mult.

— Ştiu. Mi-a povestit.

— Sunteţi prieteni? încearcă să-ţi fâe de folos?

— Pur şi simplu mă copleşeşte cu binefacerile lui. Nici nu ştiu ce m-aş fi făcut fară el.

— Mi-e uşor să-mi imaginez. Să presupun că sunteţi prieteni buni şi că te vizitează oricând doreşte? Probabil că-i mort după tine.

— Fireşte că da. Nu mă mai slăbeşte.

— Dar tu? Iartă-mă. Am cam întrecut măsura. Cu ce drept te întreb? Scuză-mă. N-am fost prea delicat.

— O, nu-i nimic. Însă cred că altceva te interesează. Vrei să afili ce fel de relaţii sunt între noi, nu-i aşa? Vrei să ştii dacă în amiciţia noastră nu s-a strecurat cumva ceva mai intim? Fireşte că nu. Îi sunt foarte obligată lui Anfim Efimovici, îi sunt cât se poate de îndatorată, dar, chiar dacă m-ar îmbrăca în aur, chiar dacă şi-ar da viaţa pentru mine, asta nu m-ar face să mă apropii de el nici măcar cu un pas. Din naştere mi-a displăcut acest tip de oameni, care nici pe departe nu seamănă cu mine. În treburile domestice, aceşti inşi întreprinzători, siguri pe sine, autoritari sunt de neînlocuit. Însă în chestiuni sentimentale, automulţumirea lor cocoşească, masculină, e oribilă. Eu înţeleg cu totul altfel afecţiunea în viaţă. Dar asta încă nu-i totul. Din punct de vedere moral, Anfim îmi aminteşte de alt om, mult mai respingător decât el, care este vinovat că eu sunt aşa cum sunt, datorită căruia sunt ceea e sunt.

— Nu înţeleg. Cum eşti? Explică-te. Îmi pari cel mai bun om din lume.

— Ah, Iurocika, cum poţi vorbi aşa? Eu sunt serioasă cu tine, iar tu îmi faci complimente de salon. Mă întrebi cum sunt. În mine s-a rupt ceva, am rămas cu o fisură în suflet pentru toată viaţa. Am fost făcută femeie prea devreme, într-un mod criminal, am fost iniţiată în viaţă din partea cea mai urâtă, în sensul fals, bulevardier, pe care i-l atribuia vieţii un trântor îngâmfat şi destul de în vârstă. Unul dintre monştrii de odinioară, care profitau de orice şi îşi permiteau orice poftă.

— Cred că înţeleg. Aveam nişte bănuieli. Dar stai puţin. E uşor să-mi imaginez durerea ta nepotrivită unui copil, spaima lipsei de experienţă, prima jignire prin care ai trecut, cât încă erai o fată nematurizată. Dar toate astea sunt de domeniul trecutului. Vreau să spun că acum aceasta nu mai e tristeţea ta, ci a acelora care, asemenea mie, te iubesc. Eu trebuie să-mi smulg părul din cap şi să mă simt disperat din pricina întârzierii, din cauză că n-am fost lângă tine încă de pe atunci, ca să preîntâmpin cele întâmplate, dacă ele, într-adevăr, sunt o nenorocire pentru tine. Uluitor. Mi se pare că pot fi gelos de moarte, cu patimă, numai faţă de cineva inferior mie, îndepărtat. Rivalitatea cu cineva superior mie îmi provoacă cu totul alte sentimente. Dacă un om apropiat mie spiritual, pe care îl iubesc, ar îndrăgi aceeaşi femeie ca şi mine, aş avea faţă de el un sentiment de frăţie tragică, nu aş simţi pornirea să mă cert cu el sau să-i fac concurenţă. Desigur că nici o clipă n-aş fi în stare să împart cu el femeia iubită. Dar m-aş retrage cu sentimentul unei cu totul alte suferinţe decât gelozia, mai puţin răzbunătoare.

Acelaşi lucru s-ar întâmplă cu mine dacă m-aş întâlni cu un artist care m-ar umili prin forţa superioară a talentului său în lucrări asemănătoare celor pe care le fac eu. Probabil că aş renunţa la căutările mele care-i repetă tentativele ce m-au învins.

Dar văd că am deviat de la subiectul discuţiei. Cred că nu te-aş iubi atât de tare dacă n-ai avea de ce te plânge şi ce regreta. Nu-mi plac oamenii care au mereu dreptate, care nu au căzut, care nu au bătut în retragere. Virtutea lor e moartă şi lipsită de valoare. Frumuseţea vieţii nu li s-a revelat.

— Păi, tocmai de această frumuseţe îţi vorbesc. Mi se pare că, pentru a putea vedea, imaginaţia trebuie să-ţi fie neatinsă, iar capacitatea de receptare trebuie să-ţi fie în stare intactă. Iar eu tocmai de asta am fost lipsită. Poate că mi-aş fi creat o concepţie proprie despre viaţă, dacă, de la primii paşi, n-aş fi văzut-o sub o amprentă străină, vulgarizatoare. Dar asta nu-i totul. Din cauză că în viaţa mea abia începută a intervenit banalitatea imorală şi egoistă, am ratat căsătoria ulterioară cu un om mare şi remarcabil, care m-a iubit mult şi căruia i-am răspuns cu aceleaşi sentimente.

— Stai puţin. Despre soţul tău o să-mi povesteşti mai târziu. Ţi-am spus că gelozia îmi este provocată, în mod obişnuit, de un om care-mi e inferior, nu de acelaşi calibru cu mine. Nu sunt gelos pe soţul tău. Ce-i cu celălalt?

— Care „celălalt”?

— Ticălosul care ţi-a distrus viaţa. Cine-i?

— Un avocat din Moscova, destul de cunoscut. A fost amic cu tata şi, după moartea lui, a sprijinit-o material pe mama, când trăiam în sărăcie. Necăsătorit, bogat. Probabil că-l fac să pară mai interesant decât era în realitate, probabil că-i acord o importanţă pe care n-o merită. Nu merită nici măcar să-l ponegresc. E un ins cât se poate de ordinar. Dacă vrei, îţi spun cum îl cheamă.

— Nu-i nevoie, ştiu. L-am văzut o dată.

— Zău?

— La hotelul în care se otrăvise mama ta. Era seara târziu. Eram încă nişte copii, gimnazişti.

— O, îmi amintesc întâmplarea. Veniserăţi şi stăteaţi în întuneric, în vestibulul de la intrare. Poate că niciodată nu mi-aş fi amintit scena asta, dar tu m-ai ajutat s-o extrag din memorie. Mi-ai pomenit de ea, mi se pare, la Meliuzeevo.

— Komarovski era acolo.

— Da? Se prea poate. Pe-atunci nu era greu să fim văzuţi împreună, ne întâlneam foarte des.

— De ce ai roşit?

— Din pricina cuvântului „Komarovski” auzit pe buzele tale. Este un lucru neobişnuit şi surprinzător pentru mine.

— Cu mine mai venise un coleg de gimnaziu, cu care învăţam în aceeaşi clasă. Iată ce mi-a relatat la hotel. Komarovski l-a recunoscut pe omul întâlnit cândva întâmplător, în nişte circumstanţe neobişnuite. O dată, când călătorea cu trenul, acest băiat, acest gimnazist, Mihail Gordon, a fost martor la sinuciderea tatălui meu, care era un industriaş milionar. Mişa mergea în acelaşi tren cu tata. Tata s-a aruncat din mersul trenului, cu intenţia de a se sinucide. Tata era însoţit de juristul său consult, de Komarovski. Acesta îl făcuse pe tata să se apuce de băut şi, după ce îl aduse în pragul falimentului, l-a împins şi la sinucidere. Din cauza lui s-a sinucis tata şi eu am rămas orfan.

— Nu se poate! Ce amănunt semnificativ! Să fie adevărat? Deci a fost şi geniul tău rău? Ce mult ne face acest lucru să semănăm! Pur şi simplu, pare o predestinare!

— Iată omul din pricina căruia sunt gelos nebuneşte, incurabil.

— Cum poţi spune aşa ceva? Nu numai că nu-l iubesc, îl dispreţuiesc.

— Te cunoşti chiar atât de bine pe tine însăţi? Firea omenească, mai ales cea feminină, e misterioasă şi plină de contradicţii. Prin un anumit colţişor al dezgustului tău eşti, poate, mai dependentă de el decât de oricare om pe care îl iubeşti de bunăvoie, fără constrângere.

— E groaznic ce mi-ai spus. Şi ca de obicei, ai spus-o atât de sec încât această monstruozitate mi se pare a fi un adevăr. Dar atunci e groaznic!

— Linişteşte-te! Nu asculta ce-ţi zic. Am vrut să spun că sunt gelos pe ceea ce este obscur, inconştient, pe lucruri faţă de care explicaţiile sunt imposibile şi nu pot fi ghicite. Sunt gelos pe lucrurile cu care îţi faci toaleta, pe picăturile de transpiraţie care-ţi apar pe piele, pe bolile infecţioase care plutesc în aer, care te pot molipsi şi îţi pot infesta sângele. Şi ca pe o asemenea molipsire sunt gelos pe Komarovski, care mi te va lua cândva, aşa cum cândva ne va despărţi moartea mea sau a ta. Ştiu că toate acestea trebuie să ţi se pară o îngrămădire de obscurităţi. Dar nu le pot exprima mai elegant şi mai inteligibil. Te iubesc la nesfârşit, dincolo de raţiune, uitând absolut de toate.

— Mai vorbeşte-mi despre soţul tău. „Noi doi, în cartea sorţii suntem pe-acelaşi rând”, după cum spune Shakespeare.

— Unde spune asta?

— În Romeo şi Julieta.

— Ţi-am vorbit mult despre el în Meliuzeevo, când pornisem în căutarea lui. Apoi şi aici, în Iuriatin, când, din povestirile tale, am aflat că a vrut să te aresteze la el în vagon. Poate ţi-am spus, poate nu, dar o dată l-am văzut de departe, când urca în maşină. Nici nu-ţi poţi imagina cum era păzit! Am găsit atunci că nu s-a schimbat aproape deloc. Aceeaşi faţă frumoasă, cinstită, fermă, cea mai cinstită dintre toate feţele pe care le-am văzut de când sunt pe lume. Nici o umbră de afectare, acelaşi caracter puternic, care nu se preface câtuşi de puţin. Aşa a fost întotdeauna şi aşa a rămas. Şi totuşi, am remarcat o schimbare, care m-a pus pe gânduri.

Parcă ceva abstract ar fi pătruns în înfăţişarea lui, decolorându-i-o. Faţa lui vie, de om, a devenit personificare, principiu, imagine a ideii. Mi s-a strâns inima de durere văzând această transformare. Am înţeles că provine de la acele forţe în mâna cărora s-a predat, care sunt sublime, dar ucigătoare şi nemiloase, care nici pe el nu-l vor cruţa cândva. Mi s-a părut că este însemnat de însuşi destinul. Dar poate că sunt zăpăcită. Poate că m-am lăsat influenţată de expresiile tale, atunci când mi-ai descris întâlnirea voastră. Căci, dincolo de comunicarea sentimentelor noastre, împrumut atât de multe de la tine!

— Nu aşa. Povesteşte-mi cum aţi trăit înainte de revoluţie.

— De copil visam la puritate. Paşa a fost întruchiparea purităţii. Am fost aproape vecini. Eu, el şi Galiullin. Am fost pasiunea lui de copil. Încremenea, îl treceau fiorii ori de câte ori mă vedea. Nu-i frumos, probabil că recunosc şi că ştiu asta. Dar ar fi mai rău dacă m-aş preface că nu ştiu. Am fost deci iubirea lui de copil, pasiunea aceea înrobitoare care de obicei este ascunsă, pe care orgoliul copilăresc nu permite să ţi-o divulgi şi care, chiar şi fără cuvinte, ţi-e scrisă pe chip şi o poate vedea oricine. Eram prieteni. Eram atât de deosebiţi unul de altul, pe cât de mult ne asemănăm noi doi, eu şi cu tine. Şi tot atunci l-am ales cu inima. Am decis să-mi unesc viaţa cu acest băiat fermecător, imediat ce vom fi destul de mari pentru asta. Încă de pe atunci, m-am logodit mintal cu el.

Dacă ai şti ce înzestrat el Extraordinar! Tatăl lui era un simplu acar sau cantonier la calea ferată, iar el, numai datorită talentului şi râvnei sale, a atins – era să zic nivelul, dar ar trebui să spun altceva a atins deci perfecţiunea cunoştinţelor actuale universitare în două specialităţi: matematică şi studii clasice. Doar nu-i o glumă!

— Atunci din ce pricină vi s-a destrămat căsătoria, dacă tot zici că vă iubeaţi atât de mult?

— Greu de răspuns la această întrebare. Imediat o să-ţi povestesc totul. Dar mă mir. Eu, femeie slabă, să-ţi explic ţie, care eşti un om atât de inteligent, ce se întâmplă acum cu viaţa în general, cu viaţa oamenilor din Rusia, şi de ce se destramă familiile, inclusiv a mea şi a ta? Doar nu crezi că aceasta se întâmplă din cauza oamenilor, că la mijloc e potrivirea sau nepotrivirea de caracter, iubirea sau neiubirea. Tot ce derivă din cotidian, tot ce este orânduit şi ţine de cuibul omenesc s-a făcut praf şi pulbere o dată cu revoluţia şi cu reaşezarea societăţii pe alte temelii. Firescul a fot răsturnat şi distrus. N-a mai rămas decât forţa nefirească, neîntrebuinţată a sincerităţii goale, despuiate, pentru care nu s-a schimbat nimic, deoarece ea, în toate timpurile, a tremurat şi a năzuit spre sinceritatea de alături, la fel de dezgolită şi singuratică. Eu şi cu tine suntem precum primii oameni, precum Adam şi Eva, care nu aveau cu ce să-şi acopere goliciunea la începutul lumii. Ca şi ei, noi doi suntem acum, la sfârşitul lumii, la fel de despuiaţi şi pribegi. Şi suntem ultimele vestigii ale acelei măreţii infinite, care a fost creată pe lume în mileniile ce s-au scurs de la ei şi până la noi, şi în memoria acestor minunăţii dispărute respirăm şi iubim şi plângem şi ne ţinem unul de altul şi ne lipim eu de tine şi tu de mine.

După o scurtă pauză, Lara continuă mult mai calmă:

— Am să-ţi spun: Dacă Strelnikov ar deveni din nou Paşenka Antipov. Dacă ar înceta cu nebuniile şi răzvrătirile. Dacă timpurile s-ar întoarce îndărăt. Dacă undeva departe, la capătul lumii, printr-o minune, ar licări fereastra casei noastre, cu lampa şi cărţile pe masa de lucru a lui Paşa, mi se pare că m-aş târî în genunchi până acolo. Ar tresălta totul în mine. Nu aş rezista acestei chemări a trecutului, acestei chemări a fidelităţii. Aş sacrifica totul. Chiar tot ce am mai scump. Pe tine. Chiar şi iubirea mea faţă de tine, atât de uşoară, nesilită, firească. Ah, iartă-mă. Am luat-o razna. Nu-i adevărat.

Se aruncă la pieptul lui şi începu să plângă. Curând îşi reveni. Ştergându-şi lacrimile, îi spuse:

— E aceeaşi chemare a datoriei, care te împinge spre Tonia. Doamne, ce amărâţi suntem! Ce se va întâmplă cu noi? Ce-i de făcut?

După ce reuşi să se stăpânească, Lara continuă:

— Totuşi, nu ţi-am răspuns. Nu ţi-am spus de ce ni s-a distrus fericirea. Şi eu m-am lămurit destul de târziu. Am să-ţi povestesc. Nu e doar povestea noastră. Aceasta a devenit soarta multora.

— Povesteşte-mi, iubito.

— Ne-am căsătorit chiar înainte de război, cu doi ani înainte de izbucnirea acestuia. De îndată ce am început să trăim după mintea noastră, după ce ne-am aranjat casa, s-a pornit războiul. Acum sunt convinsă că războiul este de vină pentru toate nefericirile care au urmat după aceea şi care şi acum lovesc generaţia noastră. Îmi amintesc foarte bine cum era în copilărie. Am apucat timpurile când încă mai erau valabile valorile moştenite din paşnicul secol precedent. Oamenii ascultau de glasul raţiunii. Considerau firesc şi necesar tot ce le sugera conştiinţa. Moartea unui om de mâna altui om era o raritate, un eveniment excepţional, cu totul în afara ordinii lucrurilor. Se credea că uciderile puteau fi întâlnite numai în tragedii, în romanele poliţiste şi în rubricile de fapt divers de prin ziare. Nimeni n-ar fi crezut că se pot întâmplă în existenţa noastră obişnuită.