Chemarea la slujire

tizati cate 50 de detinuti, fara scaune sau ceva acomodare, in afara
de doua tinete mari. Ne-a fost data mancare pentru trei zile, paine,
telemea si ceva marmelada. Sigur, noi nu stiam unde ne duce, pentru
noi era un secret orice miscare de felul acesta si care de fapt va fi

punctul de sosire spre care mergeam. Prima noapte a fost curn a fost, asezati pe podeaua vagonului, dar ziua umtatoare, dupa masa, tinetele s-au cam umplut si in timpulmersului, zvacnirile trenului au facut ca tinetele sa se reverse in tot vagonul, asa ca nu a mai fost posibil sa stam jos, cu atat mai putin sa dormim sau macar sa ne putem odihni. Am traversat Carpatii spre Moldova si am ajuns la Adjud. Din vagoanle de marfa mai puteam vedea, prin cate o crapatura de scandura, unde suntem. Ne-a mai apucat si a doua noapte pe drumul acesta nespus de greu si in zorii celei de a doua zile am ajuns la Braila, unde am coborat din tren si am luat-o inspre un debarcader pe Dunare. Acolo ne astepta un slep destul de mare, pe care scria numele "Gironde", care era tractat de un remorcher. Am inteles mai tarziu ca acest slep ramasese in Romania din timpul primului razboi mondial, prin vreo intelegere cu guvernul francez.

Toti detinutii sositi de la Gherla cu acest tren "special" am intrat in burta acestui slep, cu care am fost transportati spre Balta Brailei, unde avea sa ne fie domiciliul pentru un timp. Am ancorat la mal inspre Dobrogea, la debarcaderul Stramba. Acolo era si o colonie mai mica de detinuti care au fost folositi la diferite munci. Am fost indata incolonati si am marsaluit un drum de mai multi kilometri pana la colonia de munca Stoenesti. Colonia propriu-zisa nu avea capacitatea sa adaposteasca atata popor si, spre surprinderea noastra, in imediata apropiere a coloniei vechi erau trei saivane de oi, care au fost evacuate in pripa cu doua saptamani inainte de a sosi noi. S-a facut o oarecare curatenie si s-au instalat paturi de metal suprapuse pe ambele parti ale unui culoar de mijloc. Aceste saivane erau in forma de semicerc mare, si intr-un singur saivan am intrat circa 500 de detinuti. in 13 octombrie 1959, cand am ajuns noi acolo, a fost o vreme frumoasa de toamna cu soare cald. Erau construite din stuf si acoperite cu trestie. Am fost fericit ca in paturile stas de metal late de 80 cm. am avut ca partener de pat pe iubitul frate Ginga Ioan. Oh, ce minunat este sa ai cu tine, langa tine, un frate de incredere pe care sa te poti rezema, sincer, onest si credincios cu adevarat, in plus si un om al rugaciunii, prin excelenta... Marit sa fie Domnul!

Detinutii din colonia Stoienesti aveau sa lucreze la construirea

de diguri in lungul Dunarii, suprainaltarea celor existente, canale de desecare, canale de irigatii si la munci agricole, ca prasit de porumb

si

sfecla. Cum am ajuns acolo, am fost dusi la dig. Detinutii au fost impartiti in brigazi de cate 50, fiecare brigada avand cate un brigadier, numit de administratie, prin care ni se comunicau sarcinile si eram supravegheati. La randul lor, brigazile aveau sa fie impartite in cinci grupe a cate 10 oameni fiecare. Drumul spre locul de munca si inapoi spre colonie, seara, il faceam prin marsaluire, in formatie pe brigazi, in randuri de cate cinci, si obligatoriu randul de cinci trebuia sa mearga tinandu-se de brat, pe la coate. Intreaga coloana, cat era de lunga, era inconjurata pe laturi, ca Si in fata si spate, de ostasi Marmati cu pistoale automate, din unitati ale trupelor de securitate. Eram si noi, erau si ei instruiti ca nu au voie sa poarte discutii cu detinutii. Iii afara de ei erau gardienii obisnuiti, care dirijau operatiunile de lucru si care comunicau si cu brigadierii civili, insarcinati cu muncile de specialitate.

Marsurile de 3-6 krn, uneori si mai mult, nu erau deloc usoare, pentru detinutii scosi de la celule, cu muschii atrofiati dupa luni de viata de celula. Militarii aveau cu ei si 2-3 caini instruiti, cu care eram adeseori hartuiti in timpul marsului, mai ales cei de la spatele coloanei, mai slabi si nevoiasi, dar si pentru prevenirea unor eventuale tentative de evadare. Caraleii, dintre care unii erau foarte zelosi pentru regimul comunist, strigau in continuu:

— Mai repede, mai repede, misca bandit! Apoi urmau obisnuitele injuraturi murdare, care incepeau cu "dumnezeii vostri... Dupa inventivitatea fiecaruia mai adaugau:

— Tine-te de brat, pleaca capu-n jos, bandit! Nu v-a placut regimul, banditi? Asta-i regimul care vi se aplica!

Trebuie sa spun ca aceste strigate faceau parte dintr-o anume

metoda psihologica, pe care o foloseau pentru demoralizarea detinu-
tilor, pentru uzura sistemului nervos si pentru a intretine o stare
permanenta de agitatie, sa te stii ca esti supravegheat si subordonat!
Pentru efectuarea muncilor de construire si suprainaltare a
digului eram dotati cu harlete, cazmale Si roabe mari Si grele din
metal. De asemenea, mai erau dulapi din lemn greu, folositi la urcarea
cu roabele pline cu pamant, puse in pante, deoarece altfel nu se

putea urca o asemenea greutate pana la cinci metri inaltime, unde era coama digului. Pamantul era adus de la distante de 20-30 metri, din gropi de aductie, destul de greu de sapat cu harletul in teren intelenit. Eram impartiti in echipe de cate doi, intre care cu schimbul, unul incarca roaba, iar celalalt o ducea pe dig. Norma de fiecare detinut era de 3,2 metri cubi pe cap de detinut, sapat, incarcat in roabe si urcat pe dig sus. Era o cantitate imensa de lucru de executat, chiar pentru oameni sanatosi si bine hraniti. Pentru fiecare echipa de doi era repartizata o anume lungime de dig, unde sa fie desertate roabele.

Foamea era permanenta, caci eram subalimentati. Pentru asa munci grele, cu pamant, in conditii normale, am fi avut nevoie de asigurarea unei diete de 5.000 de calorii pe zi, cum este pentru sportivii de performanta. In schimb, caloriile nu erau nici pe jumatate. De aceea, in curand, fiecare detinut a ajuns sa treaca de la foamea fiziologica la cea psihologica, obsedat de o foame permanenta. Nu e de mirare daca spun ca datorita acestei obsesii, 90% dintre discutiile purtate intre detinuti erau cu privire la mancare. Pana si noaptea am ajuns sa visam ca suntem in fata unor mese pline cu mancaruri alese, fructe, iar cand ne trezeam dimineata, simteam o foame si mai cumplita. O stare de letargie, de apatie, se instala in psihicul bietului detinut. Exceptie era lacelula, tmde detinutii se imparteatt in grupe de cate cinci, (dar si in anumite colonii), la impartirea painii. Painea nu putea fi impartita in cinci parti egale, implicit erau unele bucati mai mici decat altele. Ca sa se faca o oarecare echitabila impartire a painii, era stabilita procedura la alegerea painii prin rotatie. Astfel, primul care era la ales astazi, maine zi ajungea sa fie ultimul la ales. Apoi, sa vezi partea ridicola, cum primul casca ochii mari sa vada care bucata o fi mai mare, sa nu se insele, sa profite de acest fapt, ca doar era la rand.... Numai ca, in unele cazuri, painea era destul de egal taiata si chestia pentru primul era ca a pierdut sansa profitului la ales... Dar a doua zi era invers si de aici regretul ca de ce nu este astazi el la rand la ales... Ce vreau sa spun este ca se ajungea la situatii atat de ridicole de degradare umana, la pierderea simtamantului de demnitate pe neobservate.

Apoi unii, obsedati de acest lucru, nu se puteau controla, deveneau irascibili si cearta era inevitabila.

La lucrarile de la dig, pe cand eram in colonia de la Stoienesti, am ajuns cu tronsonul repartizat grupei mele langa tronsonul repartizat grupei formata in intregime de zece frati "Betanisti", preoti

si

credinciosi reformati-calvinisti. I-am recunoscut prin aceea ca pe unii ii cunosteam bine Mainte de a fi arestati. Printre ei a fost fratele Szilagyi Alexandru, un barbat bine legat, cu corp de atlet si care de dragul anumitor frati slabuti, cu insuficiente fizice evidente, a dat exemplu de voluntariat si a purtat mereu Si pentru altii roabele de pamant sus pe dig. Dar in curand trupul lui supus la supraefort a cedat. Gestul lui de sacrificiu a fost superb, spre slava Domnului Isus Hristos, izvorat din dragoste pentru fratii lui de credinta.

In acea perioada, in toamna anului 1959, compozitia brigazilor s-a schimbat Si am ajuns in aceeasi brigada si grupa cu fratele si prietenul meu, preotul Karczagi Alexandru, tot din randul fratilor "Betanisti", un om mic de statura si pirpiriu, extrem de slab fizic. inchisoarea 1-a adus curand la o stare deplorabila. Nici eu nu eram prea diferit, dar totusi era o oarecare diferenta.

seara, pe cand ne intorceam de la dig spre colonie, era foarte slabit. Abia se mai tinea pe picioare si am ramas cu el in coada coloanei. Caraleii din coada zbierau sa marim pasul, dar cum? Cu ce putere si de unde? Nu mai era mult pana la colonie, dar in asemenea situatie fiecare pas conteaza. Sanj ika, ramas in grija mea si cu care mergeam la brat in coada coloanei, si-a pierdut constiinta, a ametit... Cu chiu cu vai, cum am putut, 1-am luat pe umarul drept si, cu ajutorul Domnului, 1-am ajutat sa ajunga in colonie. Marit sa fie Domnul!

Dar fiind atat slab, nimeni nu voia sa se insoteasca cu el in echipa de doi la munca, de frica sa nu fie pedepsiti pentru nerealizarea nonnei. De realizat nimeni nu era in stare, dar sa nu fie nici la prea mare diferenta de norma stabilita. Cand se facea controlul realizarii normei, unii erau dati cu numele cand ajungeau la poarta, unde la sfarsitul zilei, inainte de stingere, erau dusi si batuti cu bastonul la fund, dezbracati la pielea goala. Nimeni nu voia sa riste o asemenea bataie pentru altul. in situatia aceasta, Karczagi a ramas perechea mea la munca si eu I-am multumit Domnului pentru favoarea aceasta si ne-am rugat Domnului pentru acoperire cu indurare de sus.

 

EXPERIENTE LA SAIVANE

As vrea sa amintesc cateva experiente de la saivane. A sosit ziua de 7 Noiembrie, mare sarbatoare la Moscova, dar si la aservitii din Romania. Era o zi ploioasa si la lucru nu s-a iesit. Nu din pricina ploii, cat din pricina comunistilor, care au vrut sa celebreze. Pentru noi, orice zi era grea, dar mai bine era sa stai in repaus decat sa duci roabe pline cu pamant sus pe dig. Mai ales ca unii gardieni, deosebit de zelosi, gaseau motive sa tipe mereu:

— Plimba roaba, bandit! Hai, plimba roaba, mai repede!

0 mie de detinuti calcau noroiul prin curte, mergand incoace si apoi intrau in saivan si carau noroiul inlauntru, asa ca pe culoarul de la mij loc era tot asa ca afara. Cel mai important eveniment al zilei era sosirea orei de masa si este lesne de inteles de ce: foamea era crunta. In sfarsit a sosit masa de pranz si ploaia continua sa cada neintrerupt, o ploaie rece de toamna. S-a dat adunarea pe brigazi in curte, de catre caraleul care era acum pe post de ofiter de serviciu. Era un dobrogean scund de statura, dar bine facut. Noi toti il cunosteam dupa anumite expresii, care numai de la el le-am auzit. De exemplu, daca vedea ceva ce i se parea ca nu este in ordine, cauta indata sa-si faca simtita prezenta:

 

— Ce este cu debandarea asta aici? Noi stiam ca el vrea sa zica "debandada", o fi auzit el pe undeva expresia asta, dar nu o retinuse cum trebuie. Prea multe clase nu o fi putut face dupa cea de alfabetizare, caci la comunisti nu scoala a contat in vremea aceea, ci atasamentul orbesc de politica regimului lor. Si, la acest punct excela omul nostru... Stiam pe altii, care peste noapte, din meseriasi

fabrica, au fost facuti ofiteri superiori cu grad de colonel!

Dobrogeanul a ordonat distribuirea mancarii, care in ziua aceea a fost un terci de arpacas, un polonic de fiecare detinut, din

niste hardaie inalte de un metru. Brigazile, cu grupele lor la rand, se perindau prin fata hardaului cu gamela in mana. Dupa ce s-a terminat distribuirea la toate brigazile, a ramas putin pe fundul hardaului si urma sa fie distribuit ca supliment, dar cui??? Era o zi cu totul neobisnuita, cu randuielile pe brigazi si grupe date peste cap. Chiar atunci, dobrogeanul nostru de serviciu nu era prin apropiere. in aceasta stare de ezitare, nestiind cine si cum sa decida, vreo 10-12 detinuti din diferite directii au dat buzna spre hardaul cu arpacas. Polonicarul de pana atunci s-a dat la o parte ca sa nu fie prins in valtoarea atacului la hardau. Cei sositi primii si-au bagat deja mainile cu gamelele goale sa apuce ceva, dar nu le-au mai putut scoate, caci altii veniti dupa ei cautau sa introduca si ei gamela in hardau. Printre acestia se facea remarcat un biet iehovist din Arad, Tapaszto. E1 era mai mare decat cei mai inalti detinuti cu un cap. Era o namila de om. Daca si un om mic de statura suferea de foame, si portiile erau egale indiferent de inaltime si greutate, cum nu i-o fi fost foame bietului iehovist?

Busculada a fost mare, nimeni nu reusise sa scoata inca mana cu gamela cu ceva arpacas si atunci a inceput dansul si plimbarea prin noroiul din curte a butoiului. Lupta a devenit apriga, atatea energii cheltuite, incat suplimentul de terci de arpacas ar fi putut compensa ceva... Unii au dat faliment, cazuti in noroi, si au mai ramas doar cinci-sase, bietii de ei, printre care si Tapaszto. Lupta era in toi, cand a iesit ca din pamant dobrogeanul cu "debandarea"... Vrand

sa

rezolve situatia, a dat ordin sa inceteze si sa se retraga toti de la hardau, dar cine sa ia seama si sa asculte? A inceput sa manuiasca bastonul de cauciuc peste spatele luptatorilor, dar a obosit. S-a manjit si el pe haine de arpacas si de noroi, apoi dezgustat a tras o injuratura ca la Dobrogea si a zis:— La urma urmei, faceti ce vreti... Nici macar nu si-a dat seama ca ei, de fapt, tocmai asta faceau... A urmat apoi cel mai tragic moment, cand butoiul s-a rasturnat si oamenii au cazut

 

in noroi. Au apucat ceva arpacas, dar amestecat cu noroi... Nu as vrea sa credeti ca exagerez in cele spuse. Eu insumi am fost martor ocular impreuna cu atatia altii... Va puteti inchipui la ce hal de degradare fizica,psihica si morala au fost adusi oamenii in inchisori lecomuniste si in lagarele de munca fortata? "Doamne, nu lasa ca impostura sa ramana multa vreme la conducerea unei tari", care altfel zis, era o tara binecuvantata de Dumnezeu.0 alta experienta de neuitat la saivane am avut-o cu iubitul meu frate si prieten Ginga. Dormeam impreuna in acelasi pat, la nivelul de jos, spate la spate, ca altfel nici vorba sa putem incapea amandoi.. Era pe la sfarsitul lunii noiembrie. Se facuse frig, noroi, umezeala. Prin acoperisul de trestie erau atatea spatii libere, ca puteai sa numeri stelele pe cer. Amandoi, barbati de aceeasi statura, seara la culcare ne dadeam jos numai bocancii plini de noroi din picioare si incolo ne tranteam in pat, asa imbracati de iarna cum eram, cu mantalele pe noi si cusmele pe cap.

noapte, cat era de fin si de manierat Ginga, ma trezesc

ca

ma inghionteste cu cotul in coasta, si-mi zice cam nepoliticos:

Da da-te mai incolo putin!

Nu vezi cum ma sacrific pentru tine si stau cu genunchii pe fiarele de pe marginea patului??? I-am raspuns pe un ton de condescendenta, nu pentru ca in armata eu fusesem doar cu grad de sergent, pe cand el fusese maior de aviatie, ci de drag si consideratie pentru Domnul nostru Isus Hristos..

Oh, dragul meu, te rog, da-te jos din pat si vino sa vezi. Eu nu ma misc deloc, ci raman asa cum sunt. La fel ca tine sunt cu genunchii pe fiare cum esti si tu. La randul meu, ma simteam fericit ca ma pot sacrifica pentru tine!

Zilele urmatoare ne-am amuzat amandoi, cum fiecare simteam ca ne sacrificam unul pentru celalalt. Ce bine si frumos e cand asa traiesc sfintii sacrificandu-se unul pentru celalalt (Romani 12:16).

Prin luna decembrie, am fost pusi intr-o echipa de insilozat sfecla, in apropierea coloniei. Era o munca cumplita, deoarece ninsese si era destul de mare zapada. Cu mainile neprotejate dadeam jos zapada si asezam sfecla in siloz. Am incercat o solutie, sa iau pe mana un ciorap, dar de caldura mainii de la inceput, zapada se topea, iar ciorapul ingheta si era mai rau. Seara veneam la saivane "degajat", cu mainile in buzunare, dar mantaua nu avea buzunare. Vreun alt detinut le taiase buzunarele si isi facuse batiste din ele. Dar eu, pe

 

sub manta, in fiecare mana aveam cate o sfecla mare pentru detinutii din saivan. Avea ceva procent de zahar in ea, era zemoasa si gustoasa pentru detinutii infometati si neputinciosi care nu puteau iesi la

Asta mi-a reusit de vreo doua sau trei ori, spre bucuria unora, dar probabil vreun "ciripitor", cum li se mai spunea informatorilor, ne-a denuntat.

intr-o seara am fost asteptati la poarta de ofiterul de serviciu care, ajuns la mine, imi ordona:

Scoate mainile din buzunare! Cum am executat ordinul, doua sfecle au cazut la pamant.

Ce e cu alea, bandit? Dar fara sa astepte vreun raspuns, imi si arse cateva palme (zic eu: moldovenesti...) de mi-au tiuit urechile! (De ce asa? Pe cand eram in liceu, 1-am avut ca profesor de limba romana pe domnul Ion Balanescu, care era moldovean. La lectiile cu povesti de-ale lui Ion Creanga, era un pasaj in care era folosita expresia: "Si-i arse doua palme moldovenesti!" Intotdeauna profesorul Ion Balanescu ii cerea elevului sa scoata in relief aceasta propozitie, iar el de fiecare data radea satisfacut)... Se merita sa le faci bine semenilor, chiar daca uneori trebuie sa platesti un pret de dureri...

intr-o zi, pe cand eu ma chinuiam sa insilozez sfecla, cu mainile ingbetate, fratele Jony Ginga nu putea deloc sa faca fata frigului la

maini si se plimba inainte Si inapoi la cativa metri in spatele nostru si

incerca sa isi sufle aer cald in maini, frecandu-le de zor, si se ruga.. La un momnet dat se apropie de mine si-mi spune:Vino sa-ti arat ceva! .... Discret isi deschide mantaua si-mi arata vreo trei bucati de dovleac copt.

Pe cand ma rugam Domnului, mi-am deschis ochii

si uite cu ce ne-a binecuvantat Domnul! La inchisoare, asa ceva era considerat lux, deliciu! Mi-a dat si mie si I'mpreuna am dat slava si I-am multumit Domnului pentru acest semn de iubire. Se poate ca soldatii de paza ori careva gardian a avut mai mult decat i-a trebuit si

le-a lasat pe zapada. Ori, sa ne fi facut si noua vreo vizita corbii lui Ilie??? Marit sa fie Domnul!

In decembrie nu a mai fost cu putinta sa stam in saivane. O parte din detinuti au fost dusi la alte colonii, iar pe cei ramasi la

Stoienesti ne-au inghesuit in baracile existente. Nenorocirea a fost ca nu ne-am retras numai noi in baraci, dar si o sumedenie de soareci de pe camp. in zilele de iarna, mancarea nu se mai dadea de trei ori pe zi, ci numai de doua ori, dimineata si seara. In cazul acesta, unii dintre detinuti cautau sa-si pastreze bucata de paine de 300 grame de la norma de munca pentru a doua zi dimineata, s-o poata manca pe cat era ziva de lunga, sa stranga ceva putere in ei. Dar cum sa o pastrezi? Soarecii patrundeau peste tot, faceau groapa in sarsaneaua de paine si o mancau. Unii au atarnat din plafon un fir lung de sfoara, de care au atarnat sarsaneaua. Soarecii coborau pe sfoara, patrundeau in traistuca si mancau painea. Nu era cu putinta sa scapi ceva de aceste rozatoare, care s-au obisnuit cu oamenii ca si porumbeii din Piata San Marco din Venetia sau cei din Trafalgar din Londra.

Intr-o zi, mi-am zis ca am gasit solutia si imediat am Si inceput sa o aplic in noaptea care a urmat. Am bagat painea in sarsaneaua mea, pe care am legat-o la gura si mi-am bagat-o sub camasa, chiar pe meu. Socoteam ca acolo este in siguranta, ca doar n-o sa vina soarecii tocmai pe piept la mine? E cu neputinta! Dimineata, spre stupefactia mea, am constatat ca soriceii au intins hora mare la mine pe piept Si mi-au mancat painea de care aveam si eu atata nevoie. Povestite dupa atatia ani, acestea par lucruri hazlii, dar pentru noi erau suferinte de fiecare zi, pe langa atatea altele.

Unul dintre mijloacele de tortura greu de suportat la Stoienesti

in

iarna lui 1959/60 a fost calvarul de dimineata. Desteptarea se dadea la ora 5. Ordinul era ca fiecare sa-si faca programul de dimineata, pentru care erau alocate treizeci de minute. Apoi se dadea ordinul ca toate brigazile sa iasa pe platou in asteptarea distribuirii mancarii de dimineata. Era un frig cumplit de crapau pietrele. Pe la ora 6 ajungea mancarea la fiecare brigada prin echipe randuite prin rotatie. Sute de detinuti insiruiti in brigazile lor miscau din picioare ca sa evite degeraturile. Tropaitul lor era ca niste pietre care cad strident pe asfalt. Era o muzica sinistra, si asta in fiecare dimineata, pana in jurul orei 8, cand se iesea la munca, dupa efectuarea numaratorii. Nimeni nu avea acces in baraci, caci erau incuiate. Desi mancarea era gatita noaptea la bucatarie, inca era calduta, dar distribuita in gamele de metal reci, pana sa poti sa o mananci cu

o bucata de mamaliga care si aceea era rece, ajungea in stornac gheata.

Numaratoarea de dimineata si seara era o problema sfanta, dar care se facea atat de anevoios, din pricina ca multi caralei erau certati cu aritmetica. Aveau experienta mai mare sa numere din cinci in cinci, cati erau in fiecare rand. Problema era la ultimul rand, cand acolo era un numar mai mic de cinci. De obicei, nu le iesea numarul si o luau iarasi de la inceput. Cel de noapte trebuia sa predea efectivul celui care venea de zi.

Numaratoarea se facea si la plecarea brigazilor de la lucru spre colonie. Era frig si pe ici si colo putina zapada. Am lucrat atunci la niste canale de irigatii. S-a dat ordinul de incetare a lucrului si de incolonare a brigazilor pentru intoarcerea la colonie. Gardienii au inceput sa faca numaratoarea si au constatat ca lipseste unul. Au repetat numaratoarea si s-a confirmat lipsa unui detinut. S-a dat alarma si a inceput cautarea in toate partile, inclusiv cu cainii de paza ai trupelor de securitate. Dar nu dupa multa cautare, intr-o groapa de unde se luase pamant pentru lucrari, adapostit de vant si mangaiat de o raza pe care o arunca soarele la acea ora, obosit si flamand, detinutul Kiss a fost gasit adormit, poate cu gandul la familia lui din Pecica, judetul Arad. Ajunsi in colonie, bietul Kiss a fost retinut la poarta si a fost batut de caralei pana l-au omorat. La marginea unui drum ce serpuia prin apropierea coloniei 1-au inmormantat niste detinuti. De cate ori am trecut pe drumul acela i-am vazut crucea rudimentara din doua scandurele prinse cu un cui, facuta de detinutii milosi, cu numele lui scris pe ea, dar dupa un timp a disparut. Nu i-a convenit administratiei coloniei sa vada semnul de infierare a cruzimii lor in faradelegea savarsita. Nici vorba despre tentativa de evadare. Eram inconjurati peste tot de Dunare si civilii, care circulau de la satul Agaua in diferite directii, erau salariati ai regimului si, implicit, informatorii si colaboratorii securitatii. Asa s-a sfarsit viata unui om nevinovat, pe care o familie, poate copiii, 1-or fi asteptat sa se intoarca intr-o buna zi acasa, cum atatea alte familii au asteptat pe ai lor, dar in veci nu s-au mai intors si nici mormintele lor nu s-au mai gasit...

In primavara anului 1960, zi inainte de masa aveam safim martorii unei eclipse totale de soare. Datorita acestui evemsiwill anuntat mai dinainte, ordinul a fost ca sa nu se iasa la punctcic (le lucru. Am ramas inchisi sub cheie in baraci, dar am putut privi prin geamuri fenomenul de intunecare totala in plina zi, cu un cer senin...

Eu am ajuns din nou foarte slabit. Gardianul a cerut sa scoatem apa cu galeata dintr-o fantana destul de adanca, ce era in imediata apropiere a coloniei. Galeata trebuia scoasa cu o franghie lunga, in puterea bratelor. M-am chinuit, dar nu puteam sa o scot plina, ci doar pe jumatate. Caraleul, enervat, a venit sa-mi demonstreze cum trebuie sa fie scoasa galeata plina cu apa. E adevarat ca el a scos-o cu destula usurinta si mi-a explicat:

— Ce este asa de greu in asta? Pentru el nu era, caci era sanatos, bine hranit, in toata puterea lui fizica, si ii era greu sa inteleaga neputinta mea. Credea ca ma fac ca nu pot, dar realitatea era alta, pe care el nu putea sa o inteleaga.