Curtea de Apel Constanta

36. Sesizarea organelor de judecată. Plângerea prealabilă. Obligativitatea punerii în mişcare a acţiunii penale.

Actul de sesizare al instanţei de fond îl constituie plângerea părţii vătămate, astfel încât instanţa era obligată să pună în mişcare acţiunea penală împotriva persoanelor menţionate în plângere pentru infracţiunile a căror săvârşire a fost reclamată de către partea vătămată prin încheiere.

Nefiind pusă în mişcare acţiunea penală, făptuitorii nu au dobândit calitatea de inculpaţi, astfel încât cercetarea judecătorească nu putea avea loc.

Punerea în mişcare a acţiunii penale ţine de legala sesizare a instanţei, fiind incident cazul de casare prev. de art. 385 ind. 9 pct. 2 cod procedură penală, caz de casare ce a fost luat în considerare din oficiu de către instanţa de recurs potrivit art. 385 ind. 9 alin. 3 teza a II-a cod procedură penală.
Curtea constată că, prin sentinţa penală nr.1473/23.12.2008, pronunţată de Judecătoria Tulcea în dosarul penal nr.4211/327/2008, s-a dispus, în baza art.334 cod procedură penală, schimbarea încadrării juridice, în privinţa inculpaţilor U.E.G., B.C. şi P.R.D., în sensul reţinerii doar a infracţiunii prev. de art.220 alin.1 cod penal, în locul reţinerii infracţiunii prev. de art. 220 alin.1 cod penal şi a infracţiunii prev. de art.192 alin.2 cod penal.

În baza art.11 pct.2 lit. a rap. la art.10 alin.1 lit. d cod procedură penală, a fost achitat inculpatul U.E.G., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.220 alin.1 cod penal, de art.208 alin.1 cod penal şi de art.271 alin.2 cod penal.

În baza art.11 pct.2 lit. a rap. la art.10 alin.1 lit.b¹ cod procedură penală, a fost achitat acelaşi inculpat pentru infracţiunea prev. de art.217 alin.1 cod penal, fiindu-i aplicată acestuia, în baza art.91 lit. c rap. la art.18¹ alin.3 cod penal, sancţiunea amenzii administrative, în sumă de 100 de lei.

În baza art.11 pct.2 lit. a rap. la art.10 alin.1 lit. d cod procedură penală, a fost achitată inculpata B.C., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.220 alin.1 cod penal, de art.208 alin.1 cod penal şi de art.271 alin.2 cod penal

În baza art.11 pct.2 lit. b rap. la art.10 alin.1 lit. g cod procedură penală, s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei minore P.R.D., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.220 alin.1 cod penal şi de art.271 alin.2 cod penal, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale.

În baza art.11 pct.2 lit. a rap. la art.10 alin.1 lit. d cod procedură penală, a fost achitată inculpata P.R.D., pentru infracţiunea prev. de art.208 alin.1 cod penal.

S-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă I.I. şi în baza art.346 rap. la art.14 cod procedură penală, cu aplic. art.998 şi urm. cod civil, a fost obligat inculpatul U.E.G., la plata sumei de 1000 de lei despăgubiri civile reprezentând daune morale.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond, în baza materialului probator administrat în cauză, a reţinut următoarele:

Sub numărul 25/327/2008 din 07.01.2008 s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Tulcea plângerea formulată de către petenta I.I., în contradictoriu cu intimaţii U.E.G., B.C. şi P.R.D., împotriva Ordonanţei nr.443/II/2/2007 din 17.12.2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Tulcea prin care s-a respins plângerea formulată împotriva ordonanţei nr. 2646/P/15.11.2007.

Prin sentinţa penală nr.177/25.02.2008 pronunţată de Judecătoria Tulcea a fost respinsă plângerea petentei ca nefondată, raportând starea de fapt menţionată în ordonanţele parchetului la dispoziţiile legale care reglementează infracţiunile prevăzute de art.192 alin.2 cod penal, art.208 alin.1 cod penal, art.220 alin.1 cod penal, art.217 alin.1 cod penal şi art.271 alin.2 cod penal.

Prin decizia penală nr.113/23.06.2008 pronunţată de Tribunalului Tulcea s-a dispus casarea sentinţei penale mai sus menţionate şi, rejudecând în fond, s-a admis plângerea formulată de către petenta I.I., s-a desfiinţat rezoluţia atacată şi s-a trimis cauza Judecătoriei Tulcea pentru soluţionarea fondului.

S-a constatat că faptele puse în sarcina inculpaţilor de către partea vătămată I.I. nu sunt confirmate de probele administrate în cauză, cu excepţia faptei de distrugere pusă în sarcina inculpatului U.E.G.

Mai înainte de a intra în analiza fondului cauzei, s-a precizat că aceasta nu poate viza şi infracţiunea prevăzută de art.192 alin.2 cod penal, întrucât această infracţiune nu poate intra în concurs ideal cu infracţiunea de tulburare de posesie, pusă de asemenea în sarcina inculpaţilor, fapt pentru care, la termenul din 12.12.2008, s-a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice a faptelor puse în sarcina celor trei inculpaţi, în sensul reţinerii doar a infracţiunii prev. de art.220 alin.1 cod penal, iar nu şi a infracţiunii de violare de domiciliu în concurs ideal cu infracţiunea de tulburare de posesie.

Se relevă că infracţiunea prev. de art.192 alin.2 cod penal presupune o acţiune de pătrundere fără drept într-o locuinţă, infracţiunea prev. de art.220 alin.1 cod penal, presupune o acţiune de ocupare fără drept a unui imobil, acţiuni între care există o diferenţă, dată de durata acestora, în sensul că acţiunea de ocupare a unui imobil presupune o durată mai mare de timp, care să releve în mod neîndoielnic intenţia făptuitorului de a lua în stăpânire respectivul imobil iar acţiunea de pătrundere într-un imobil se consumă instantaneu, pentru consumarea faptei nefiind necesară trecerea unei perioade mai mari de timp.

Cu alte cuvinte, acţiunea de ocupare a unui imobil, proprie infracţiunii de tulburare de posesie, înglobează întotdeauna acţiunea de pătrundere într-un imobil, specifică infracţiunii de violare de domiciliu, fiind firesc ca orice ocupare să înceapă prin pătrunderea în imobil, un alt argument fiind dat de atitudinea subiectivă a făptuitorului, în sensul că, dacă, din toate împrejurările cauzei rezultă că intenţia făptuitorului este de a lua în stăpânire imobilul, suntem în prezenţa faptei prev. de art.220 alin.1 cod penal, iar dacă intenţia făptuitorului este doar aceea de a pătrunde pentru scurt timp în locuinţa părţii vătămate, suntem în prezenţa infracţiunii prev de art.192 alin.2 cod penal, mai mult, infracţiunea prev de art.192 alin.2 cod penal, este o infracţiune contra libertăţii persoanei, iar în cazul infracţiunii prev. de art.220 alin.1 cod penal, valoarea socială ocrotită în acest caz fiind patrimoniul persoanei.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, relativ la infracţiunea prev. de art.220 alin.1 cod penal, s-a apreciat, în privinţa inculpaţilor U.E.G. şi B.C., că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, sub aspectul laturii subiective.

Infracţiunea de tulburare de posesie presupune ca făptuitorul să fie conştient de faptul că ocupă un imobil fără a avea acest drept, în practica judiciară, cât şi în literatura de specialitate statuându-se, în mod constant, că nu săvârşeşte infracţiunea de tulburare de posesie cel care ocupă un imobil având convingerea că are acest drept.

Se evidenţiază că inculpatul U.E.G. locuise în mod constant în respectivul imobil cu foarte puţin timp înaintea incidentului ce a determinat formularea plângerii prealabile şi, cu toate că, la respectivul moment, partea vătămată avea calitatea de proprietar al imobilului, esenţial sub aspectul posibilităţii de a se angaja răspunderea penală a inculpaţilor pentru tulburarea de posesie, este faptul că inculpatul U.E.G. a avut, în momentul în care a pătruns în respectivul imobil, convingerea că are un drept locativ, convingere care deşi nu avea nici un suport juridic, avea un suport faptic consistent determinat nu doar de faptul că a continuat să locuiască în respectivul imobil, cu acordul părţii vătămate, chiar şi după ce relaţia sa de concubinaj cu aceasta încetase, ci şi de faptul că inculpatul avea în acel imobil anumite bunuri personale, fără a avea relevanţă dacă convingerea făptuitorului că are dreptul de a ocupa imobilul este susţinută de argumente juridice, câtă vreme situaţia de fapt concretă putea determina această convingere unei persoane lipsită de pregătire juridică.

Faptul că inculpatul era sincer convins că are drepturi locative rezultă şi din împrejurarea că a formulat o acţiune în constatarea nulităţii actului de proprietate al părţii vătămate asupra imobilului, inculpatul susţinând că în realitate el a fost cel care a plătit preţul imobilului.

În privinţa inculpatei B.C., aceasta nu a făcut decât să îl urmeze pe concubinul său, inculpatul U.E.G., neavând de unde să cunoască situaţia juridică reală a imobilului, motiv pentru care nici în privinţa acesteia fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art.220 alin.1 cod penal.

S-a stabilit că, în cazul inculpatei P.R.D., răspunderea penală s-a prescris, întrucât inculpata era minoră la data presupusei fapte, fiindu-i aplicabile dispoziţiile art.129 cod penal, potrivit cărora termenul de prescripţie a răspunderii penale se reduce la jumătate, caz în care termenul de prescripţie este de 3 ani şi 9 luni, luând în calcul şi dispoziţiile art.124 cod penal, termen ce a început să curgă de la 23.12.2004 şi s-a împlinit la 23.09.2008.

În ceea ce priveşte infracţiunea de furt, s-a constatat că aceasta nu este confirmată de probele administrate în cursul urmăririi penale.

Se relevă că, atât din declaraţiile martorilor cât şi din declaraţiile părţilor, şi din înscrisurile administrate, rezultă cu certitudine doar că inculpaţii au luat, în momentul în care au fost evacuaţi, bunuri care le aparţineau, aspect consemnat în procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc la acel moment.

Susţinerea părţii vătămate în sensul că inculpata B.C. şi-ar fi însuşit anumite articole de îmbrăcăminte care îi aparţineau, nu are nici un suport probator, arătându-se că declaraţia martorei E.I. nu are nici o relevanţă, cât timp martora a precizat doar că i-a văzut pe inculpaţi că transportau anumite bunuri din acel imobil, fără a putea preciza dacă respectivele bunuri aparţineau părţii vătămate sau inculpaţilor.

De altfel, asupra sincerităţii acestei martore există serioase dubii, cât timp în conţinutul procesului-verbal întocmit de către executor pe data de 23.12.2004 se menţionează că în imobil rămân bunurile mobile inventariate pe data de 04.10.2004 potrivit procesului-verbal încheiat de executor C.P., printre aceste bunuri aflându-se şi obiecte de mobilier, precum şi alte bunuri cu privire la care martora a susţinut că au fost luate de către inculpaţi.

În ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art.271 alin.2 cod penal, s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale aceste infracţiuni, în cazul inculpaţilor U.E.G. şi B.C., întrucât partea vătămată deţinea imobilul nu în baza unei hotărâri judecătoreşti, ci în baza unui contract, hotărârea judecătorească prin care s-a dispus evacuarea inculpaţilor neconstituind titlu de proprietate pentru partea vătămată şi fiind oricum pusă în executare.

Relativ la inculpata minoră P.R.D., şi pentru această infracţiune a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Singura faptă reclamată de către partea vătămată şi confirmată de materialul probator administrat este aceea de distrugere, săvârşită de către inculpatul U.E.G.

Faptul că acesta a spart uşa de la imobilul aparţinând părţii vătămate pentru a forţa intrarea în imobil rezultă din toate probele administrate în cauză şi, în primul rând, chiar din propria declaraţie a inculpatului, iar împrejurarea că respectiva uşă fusese montată chiar de către inculpat nu poate avea nici o consecinţă în ceea ce priveşte existenţa acestei fapte, cât timp uşa nu reprezintă un bun de sine stătător ci este încorporată imobilului, aflându-se deci în proprietatea celui care este proprietar al imobilului.

S-a apreciat că această împrejurare reflectă gradul extrem de scăzut de pericol social al faptei, ceea ce face ca aceasta să nu constituie infracţiunea prev. de art.217 alin.1 cod penal, lipsind una dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, prev. de art.17 cod penal, şi anume pericolul social, fiind suficientă aplicarea unei sancţiuni cu amendă administrativă în sumă de 100 de lei, inculpatului U.E.G.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 9500 de lei, din care 4500 de lei reprezentând daune pentru prejudicii materiale şi 5000 de lei daune morale.

S-a apreciat că acţiunea civilă este întemeiată doar în parte, şi anume doar în limita sumei de 1000 de lei, reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale.

În privinţa pretenţiilor pentru prejudicii materiale, s-a considerat că acestea sunt nejustificate, cât timp din probele administrate nu rezultă cu certitudine că inculpaţii ar fi sustras vreun bun părţii civile.

Relativ la daunele morale solicitate, este adevărat că acţiunea inculpaţilor de a ocupa imobilul părţii civile pentru o perioadă de 3 luni este susceptibilă să producă prejudicii morale determinate chiar de lipsa de folosinţă a imobilului, chiar şi în situaţia în care fapta inculpaţilor nu prezintă elementele caracteristice vreunei infracţiuni.

Cu toate acestea, cuantumul pretenţiilor părţii civile, sub acest aspect, este nejustificat de mare raportat la împrejurările concrete ale cauzei, fiind suficientă acordarea sumei de 1000 de lei, la plata căreia trebuie obligat doar inculpatul U.E.G., întrucât celelalte două inculpate nu au făcut decât să îl urmeze pe acesta.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel partea vătămată I.I.

Prin decizia penală nr.108 din data de 24.11.2009, pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul penal nr.4211/327/2008, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea vătămată I.I.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Referitor la primul motiv de critică privind absorbţia violării de domiciliu în tulburarea de posesie, s-a constatat că, în timp ce infracţiunea prev. de art.192 alin.2 cod penal presupune o acţiune de pătrundere fără drept într-o locuinţă, fapta prev. de art. 220 alin.1 cod penal presupune o acţiune de ocupare fără drept a unui imobil, acţiuni între care există o diferenţă, dată de durata acestora, în sensul că acţiunea de ocupare a unui imobil presupune o durată mai mare de timp, care să releve intenţia făptuitorului de a lua în stăpânire respectivul imobil, în schimb pătrunderea într-un imobil se consumă instantaneu, pentru consumarea faptei nefiind necesară trecerea unei perioade mai mari de timp.

Practic, acţiunea de ocupare a unui imobil, proprie infracţiunii de tulburare de posesie, înglobează întotdeauna acţiunea de pătrundere într-un imobil, specifică infracţiunii de violare de domiciliu, fiind firesc ca orice ocupare să înceapă prin pătrunderea în imobil, nefiind vorba despre o singură acţiune care, din cauza împrejurărilor în care a fost comisă, să întrunească elementele constitutive a mai multor infracţiuni, ci este vorba de două acţiuni distincte.

În acord cu prima instanţă relativ la infracţiunea prev. de art.220 alin.1 cod penal, s-a constatat că în privinţa inculpaţilor U.E.G. şi B.C., nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, lipsind latura subiectivă, întrucât infracţiunea de tulburare de posesie presupune ca făptuitorul să aibă reprezentarea faptului că ocupă un imobil fără a avea acest drept ceea ce nu regăsim în speţa de faţă, neputând fi omis că inculpatul U.E.G. a locuit în acel imobil până cu foarte puţin timp înaintea incidentului.

Se relevă că, deşi la respectivul moment, partea vătămată avea calitatea de proprietar al imobilului, esenţial sub aspectul posibilităţii de a se angaja răspunderea penală a inculpaţilor pentru tulburarea de posesie este faptul că inculpatul U.E.G. a avut, în momentul în care a pătruns în imobil, convingerea că are un drept locativ.

Cu privire la inculpata B.C., aceasta l-a urmat pe concubinul său, inculpatul U.E.G., neavând de unde să cunoască situaţia juridică reală a imobilului.

Referitor la infracţiunea de furt, s-a reţinut că inculpaţii au luat în momentul în care au fost evacuaţi bunuri care le aparţineau, aspect consemnat în procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc la acel moment, iar susţinerile părţii vătămate în sensul că inculpata B.C. şi-ar fi însuşit anumite articole de îmbrăcăminte care îi aparţineau, nu este dovedită de alte mijloace de probă.

Chiar dacă temeiul achitării pentru fapta de furt poate comporta unele discuţii conturându-se dispoziţiile art. 10 lit. a cod procedură penală, nu se poate agrava în apelul părţii vătămate situaţia acesteia, mai ales că în cauză Y.I. s-a constituit parte civilă.

Susţinerea părţii vătămate în sensul că inculpata B.C. şi-ar fi însuşit anumite articole de îmbrăcăminte care îi aparţineau, nu are nici un suport probator, iar declaraţia martorei E.I. nu este confirmată de alte probe cât timp martora a precizat doar că i-a văzut pe inculpaţi că transportau anumite bunuri din acel imobil, fără a putea preciza dacă respectivele bunuri aparţineau părţii vătămate sau inculpaţilor.

De altfel, declaraţia acestei martore naşte dubii, cât timp în conţinutul procesului-verbal întocmit de către executor pe data de 23.12.2004 se menţionează că în imobil rămân bunurile mobile inventariate pe data de 04.10.2004 , printre aceste bunuri aflându-se şi obiecte de mobilier, precum şi alte bunuri cu privire la care martora a susţinut că au fost luate de către inculpaţi.

Cu privire la infracţiunea prev. de art.271 alin.2 cod penal, s-a reţinut că, în cazul inculpaţilor U.E.G. şi B.C. nu poate subzista această faptă întrucât partea vătămată nu deţinea imobilul în baza unei hotărâri judecătoreşti ci în baza unui contract, hotărârea judecătorească prin care s-a dispus evacuarea inculpaţilor nefiind titlu de proprietate pentru aceasta.

Relativ la inculpata minoră P.R.D., atât pentru infracţiunea de tulburare de posesie, cât şi pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale potrivit art. 122 alin. 1 lit. d în ref. la art. 129 Cod Penal.

Referitor la infracţiunea prev. de art.217 alin.1 cod penal, s-a constatat că inculpatul U.E. a spart uşa de la imobilul aparţinând părţii vătămate pentru a forţa intrarea, însă fapta prezintă un grad scăzut de pericol social, ceea ce face să nu subziste infracţiunea prev. de art.217 alin.1 cod penal, lipsind una dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi anume pericolul social, fiind incidente dispoziţiile art.18¹ cod penal ce impun aplicarea sancţiunii amenzii administrative în sumă de 100 de lei, inculpatului U.E.G.

Împotriva deciziei penale nr.108/24.11.2009, pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul penal nr. 4211/327/2008 şi a sentinţei penale nr.1473/23.12.2008, pronunţată de Judecătoria Tulcea în acelaşi dosar, a formulat recurs partea vătămată I.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele aspecte:

În mod greşit s-a reţinut de către cele două instanţe că acţiunea de ocupare a unui imobil, proprie infracţiunii prev. de art.220 cod penal, înglobează întotdeauna acţiunea de pătrundere într-un imobil, specifică infracţiunii prev. de art.192 alin.2 cod penal.

Se relevă că această teorie abstractă nu ţine seama de situaţia de fapt concretă, respectiv că partea vătămată i-a surprins pe inculpaţi în momentul în care aceştia au tăiat uşa de la intrare şi au pătruns în locuinţă, refuzând să plece la cererea părţii vătămate.

Se susţine că ocuparea efectivă a imobilului a început şi s-a produs în lipsa părţii vătămate, numai după ce poliţistul prezent la flagrant a luat-o pe partea vătămată la sediul poliţiei unde i s-a refuzat să îşi cheme avocatul.

Ocuparea imobilului s-a produs în această perioadă care se distinge net de refuzul instantaneu de a părăsi imobilul, şi care a durat aproximativ trei luni până la evacuarea lor silită.

În mod greşit au reţinut cele două instanţe că inculpatul U.E.G. a avut un suport faptic consistent pentru convingerea că are un drept locativ asupra locuinţei părţii vătămate.

Se susţine că întregul complex faptic dedus judecăţii demonstrează contrariul şi mai ales tăierea uşii de acces de la imobil în lipsa unicului proprietar ocupant, precum şi refuzul de a părăsi imobilul la cererea expresă a părţii vătămate.

În mod greşit au reţinut cele două instanţe că faptul sustragerii unor bunuri de către inculpata B.C. nu rezultă din alte mijloace de probă decât declaraţia părţii vătămate.

Se arată că această împrejurare este menţionată chiar în procesul verbal întocmit de executorul judecătoresc, la insistenţele avocatului care a asistat la evacuare, dar şi din depoziţia martorei E.I., a cărei declaraţie a fost interpretată forţat şi denaturat.

În mod greşit au reţinut cele două instanţe că infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti nu există întrucât partea vătămată nu deţinea locuinţa în baza unei asemenea hotărâri, cu precizarea că hotărârea de evacuare nu constituie titlu de proprietate.

Se arată că nici o dispoziţie legală nu impune ca hotărârea judecătorească în discuţie să constituie titlu de proprietate, textul de lege referindu-se la deţinere nu şi la proprietate, iar noţiunea de deţinere are semnificaţia generică de posesie sau folosinţă, astfel încât este suficient ca o hotărâre judecătorească care nu este respectată să îi recunoască dreptul părţii vătămate de a deţine acel imobil şi nu neapărat de a fi proprietarul lui.

Mai mult, în speţă, hotărârea de evacuare a avut în vedere chiar titlul de proprietate exclusiv al părţii vătămate şi în baza căruia s-a dispus evacuarea.

Se arată că, în cauză, mai este vorba şi de o altă hotărâre, care nu a fost respectată, despre care instanţele nu fac nici o referire, deşi a fost pusă în executare de către executorul judecătoresc, respectiv cea de reintegrare, despre care instanţele nu fac nici o referire, deşi a fost invocată.

În mod greşit instanţa de fond nu a aplicat o pedeapsă pentru singura infracţiune reţinută.

Se face trimitere la decizia de casare anterioară prin care s-a reţinut că s-a realizat o individualizare greşită a sancţiunii pentru această faptă.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra modului de soluţionare a laturii civile a cauzei.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe şi deciziei instanţei de apel, conform art.385 ind.14 cod procedură penală, din perspectiva criticilor formulate, în limitele prev. de art.385 ind.6 alin.1 şi 2 cod procedură penală, Curtea constată:

Prin decizia penală nr.113/23.06.2008, pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr.25/327/2008, s-a admis recursul declarat de petenta I.I., s-a casat sentinţa penală nr.177/25.02.2008 pronunţată de Judecătoria Tulcea şi, rejudecând, în baza art.278 ind.1 alin.8 lit. c cod procedură penală, s-a admis plângerea şi s-a desfiinţat rezoluţia atacată şi s-a trimis cauza la Judecătoria Tulcea, spre judecare.

În această situaţie, actul de sesizare al instanţei de fond îl constituie plângerea părţii vătămate, astfel încât instanţa era obligată să pună în mişcare acţiunea penală împotriva persoanelor menţionate în plângere pentru infracţiunile a căror săvârşire a fost reclamată de către partea vătămată prin încheiere.

Nefiind pusă în mişcare acţiunea penală, făptuitorii nu au dobândit calitatea de inculpaţi, astfel încât cercetarea judecătorească nu putea avea loc.

Punerea în mişcare a acţiunii penale ţine de legala sesizare a instanţei, fiind incident cazul de casare prev. de art. 385 ind. 9 pct. 2 cod procedură penală, caz de casare ce a fost luat în considerare din oficiu de către instanţa de recurs potrivit art. 385 ind. 9 alin. 3 teza a II-a cod procedură penală.

Totodată, reţinem că unul dintre inculpaţi, respectiv P.R.D., era minoră la data comiterii faptelor şi la data sesizării instanţei.

Constatăm că acesteia nu i s-a aplicat, de către instanţa de fond, iar instanţa de apel nu a sesizat, procedura de judecată reglementată pentru inculpaţii minori, respectiv cea impusă de dispoziţiile art.480 şi urm. cod procedură penală, referitoare la întocmirea referatului de evaluare, compunerea instanţei, persoanele chemate la judecarea minorilor, fiind incidente cazurile de casare prev. de art. 385 ind. 9 pct.3, 7 ce au fost luate în considerare din oficiu de către instanţa de recurs potrivit art.385 ind.9 alin.3 teza a II-a cod procedură penală.

Întrucât aceste motive de casare conduc la casarea cu trimitere spre rejudecare, instanţa de recurs nu va analiza celelalte motive de casare invocate de către recurentă, urmând ca acestea să fie analizate de către instanţa de fond, după punerea în mişcare a acţiunii penale şi cu respectarea dispoziţiilor legale reţinute a fi încălcate.

În consecinţa, Curtea, în baza art.385 ind.15 alin.1 pct.2 lit. c şi alin.2 cod procedură penală, va admite recursul promovat de partea vătămată I.I., va casa atât decizia penală nr.108/24.11.2009, pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul penal nr.4211/327/2008, cât şi sentinţa penală nr.1473/23.12.2008, pronunţată de Judecătoria Tulcea în dosarul penal nr.4211/327/2008, şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe, respectiv Judecătoria Tulcea.

Dosarul 4211/327/2008

Decizia penală nr. 106/P/16.02.2010

Judecător Eleni Cristina Marcu

11.