Dinu C. Giurescu Ţara românească



Yüklə 6,23 Mb.
səhifə3/46
tarix28.10.2017
ölçüsü6,23 Mb.
#18556
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   46

30

C"—-.

..•. . .

. Sate

d Oraşe şi tîrguri

dispărute este cel mai mic, unde se înalţă un mare nu­măr de ctitorii, centre ale vieţii spirituale, ale culturii şi artei.

Relativ mai dens populată este Oltenia : cu o supra­faţă de 24 078 km2 (31,44%) faţă de 76 583 cît repre­zintă Ţara Românească, inclusiv Oltenia (fără Deltă şi Dobrogea), ea cuprinde 1 223 de sate din totalul de 3 220, deci 38,29% 89.

Semnificativă este aşezarea oamenilor de-a lungul ape­lor, satele urmînd linia rîurilor : uşor de observat sînt cele de pe Jiu"; cele care mărginesc şi un mal şi celălalt al Oltului, fără întrerupere de cînd coboară din munte şi pînă la Dunăre ; cele de pe Călmăţui, Vedea, Teleor­man ; ca de altfel de-a lungul tuturor apelor mai mari sau mai mici, care se unesc cu Dunărea de la vărsarea Oltului pînă la aceea a Argeşului şi care, pornite dintre dealuri, străbat cîmpia munteană. Două ultime exemple arată cum apa curgătoare a fost îndeosebi prielnică omu­lui. Cursul Ialomiţei poate fi urmărit după salba satelor de pe ambele maluri, de la intrare în cîmpie şi pînă la Vadul Oii, salbă cu atît mai vizibilă pe hartă, cu cît la nord şi la sud cîmpia Bărăganului, cea mai expusă sece­tei, cuprinde prea puţine aşezări, lăsînd, în secolele XIV— XVI, spaţii întregi nelocuite. Al doilea exemplu este al Dunării : aci, continuitatea satelor dezvăluie cum, în dia­logul lor permanent cu natura, oamenii vremii au ştiut unde să-şi ridice casele şi gospodăriile, aşa încît să se folosească de binefacerile fluviului, dar în acelaşi timp să stea oarecum la adăpost de puterea sa prea mare, în­deosebi cînd apele revărsate cuprindeau totul, fără pu­tinţă de împotrivire. Într-adevăr, satele se ţin unele de altele, de la Turnu Severin pînâ la vărsarea Ialomiţei, mai aproape de mal — vezi porţiunea Porţile de Fier spre Turnu Severin, unde apele nu pot ieşi din matcă, malu­rile fiind înalte sau de-a lungul braţului Borcea, unde bălţile se întind mai ales spre răsărit, spre matca prin­cipală a Dunării ; sau, dimpotrivă, satele se ţin relativ mai departe de fluviu — în Oltenia sau de la Turnu (azi Turnu Măgurele) şi pînă la Gornăţel — delimitînd astfel zonele cuprinse de apele revărsate primăvara (vezi harta).



B- Ibidcm, p. 83.

32

Populaţii Cele peste 3 000 de sate erau aproape în totalitatea lor fomânească locuite de o populaţie românească. într-o vreme cînd astfel de numărători nu se efectuau probabil, o atare în­cheiere se sprijină pe cîteva fapte, cunoscute de altfel. In primul rînd, numele statului Vlahia 90, deci ţara în care locuiesc românii: este o realitate demografică şi po­litică subliniată de toate actele interne, de cancelariile străine mai apropiate sau mai depărtate, de călătorii străini şi de alte mărturii : pentru toţi exista, între Car-paţi şi Dunăre, pînă spre Marea Neagră, o Ţară Româ­nească.

In al doilea rînd, hotarele acestei ţări —• linia mun­ţilor şi a Dunării cu Delta — cuprind un teritoriu tradi­ţional de dezvoltare al geto-dacilor, al daco-romanilor, unde s-au consolidat ulterior voivodatele româneşti — : „...Ţara lui Seneslau, voivodul românilor, pe care le-am lăsat-o acelora, aşa cum au stăpînit-o şi pînă acum...' (subl. ns., D.C.G.), citim în actul regelui Bela al IV-lea la 2 iunie 1247 91, zonă de unde a pornit unificarea po­litică a statului feudal în al cărui teritoriu, statisticile (din timpurile mai apropiate nouă) atestă o foarte com­pactă şi densă populaţie românească, stăpînă pe pămîn-tul pe care-1 lucrează, cu atît mai densă cu cît ne urcăm în partea de deal şi de munte 92.

In al treilea rînd, întreaga terminologie a familiei a rămas la români fundamental latină. In asigurarea con­tinuităţii poporului nostru, în spaţiul carpato-dunărean, rolul esenţial a aparţinut familiei ; prin legăturile ei a realizat soliditatea şi durata celulelor iniţiale de viaţă de unde, treptat, s-au dezvoltat comunităţile româneşti „cu ţările" de mai tîrziu. Recentele cercetări conchid că ter­menii de înrudire aparţin „românei primitive comune" începînd chiar cu secolul al Vll-lea şi cei următori ; iar atestarea acestei vechimi o aduce şi numărul mare al derivatelor — ştiut fiind că există o proporţie directă între vechimea cuvintelor dintr-o limbă şi derivatele acesteia93. într-adevăr, cei 72 de termeni de bază, de-

90 Vezi mai sus, p. 17.

91 DRH, B, I, p. 9.

92 I. DONAT, op. cit., pp. 80 şi 82.

93 V. SCURTU, Termenii de înrudire în limba română, Bucu­
reşti, 1966, pp. 341—343 şi 331 ; cf. p. 37 ; lucrare fundamen­
tală.

I


33


semnînd legăturile de familie şi care reprezintă sub 3,43% din cuvintele de bază, au dat 760 de derivate, deci 11,17% din totalul derivatelor pe teren românesca4. Aceste stră­vechi cuvinte şi-au afirmat forţa şi vigoarea numai pen­tru că realitatea socială pe care o desemnau — familia de limbă daco-romană (în accepţia ei restrînsă, dar şi mai largă) a putut dăinui secole întregi, cu toate pen­dulările, adesea violente, ale popoarelor migratoare, în spaţiul carpato-dunărean şi maritim. Denumirile latine pentru structurile familiei s-au păstrat în toate compar­timentele ei, pentru rudenia de sînge în linie dreaptă, colaterală, pentru rudenia prin alianţă (încuscrire), ca şi pentru rudenia convenţională 95.

Adăugăm, dacă mai este necesar a sublinia vitalitatea termenilor amintiţi, că ei răzbat uneori chiar şi în textul documentelor slavo-române, în locul celor echivalenţi sla­voni. Radu cel Frumos întăreşte „lui Stanciu cu fiii săi şi cu fiastrii săi, Bărbat şi Ion, ca să le fie jumătate din Spin în Lovişte" 96. Acelaşi voevod dă un act mai mul­tor slugi domneşti între alţii lui „Hasan cu fiii lui şi cumnatului lui, Fătul..." atît „cumnat" cît şi numele propriu — el însuşi derivat dintr-un termen de înrudire — apar în această formă în textul documentului slavon 97.

Realitatea demografică românească a secolelor XIV—XV reiese, în al patrulea rînd, din înseşi actele cancelariei muntene : influenţa limbii româneşti vorbite „...a fost atît de puternică, incit ea formează chiar o trăsătură caracteristică limbii... documentelor slavo-române"98.

,',!*,

94 Aproape toţi proveniţi din latină, puţini din slavonă şi alte
limbi; dacă defalcăm numai cuvintele de bază latine, procentul
este ceva sub 3 ; V. SCURTU, op. cit., pp. 342—343.

95 V. SCURTU, op. cit., cap. I—IV ; ibidem, pp. 239—258.
In schimb, termenii de politeţe între rude provin din graiurile
slave: bade, nene (neică), nană, ceace (nene), lele, dodă etc. ;
ibidem, pp. 261—289.

96 DRH, B, I, p. 234, doc. din 12 dec. 1471 ; D. BOGDAN,
Glosarul cuvintelor româneşti din documentele slavo-române,
Bucureşti, 1946, pp. 49, 57, 158.

9' DRH, B, I, p. 227, doc. din 28 iun. 1469. Vezi şi exemplul lui Frăţilă (onomastic de la frate) Frăţileşti ; DRH, B, I, p. 317 şi 224 (nr. 197 şi 131).

as D. BOGDAN, Caracterul limbilor textelor slavo-române, Bucureşti, 1946, p. 7. (lucrare care împreună ni Glosarul... constituie 6tudii fundamentale pentru influenţa limbii române asupra textelor documentelor slavo-române).


34

.:■ Vit'wit ifl-i.'i'itR'.-ii'iWv '■'




O atare influenţă se constată în redarea numelor pro­prii, articulate, de la primele documente păstrate, aşa cum se rostesc în limba română (de exemplu Stâncii*/, Turcul, Vîlcul, Albul, Radul, BarbwZ etc.)»9; în decli­narea numelor proprii cu terminaţiile din slavonă, dar pornind de la nominativul românesc articulat l°0 sau reproducînd direct pe cele ale limbii noastre („Ştefane" — la vocativ). Deopotrivă, în folosirea directă a unor nume comune din română (bunilor, bucuros, ales etc.) 101.

Intîlnim, în sfîrşit expresii caracteristic româneşti tra­duse ad literam în slavonă. Mihail, fiul lui Mircea cel Bătrîn pune în vedere vameşilor din Rucăr şi Bran să taxeze cu dreptate pe braşoveni, adăugind : „...să nu se mai plîngă de voi mai mult părintelui domniei mele, ca pînă acum, sau domniei mele şi să nu-mi mai aud niscaiva vorbe de la părintele domniei mele, din pri­cina vorbelor voastre..." „Să nu ne purtaţi cu vorbe goale ca şi pînă acuma" (subl. ns., D.C G.) — citim într-o scrisoare de la Alexandru Aldea102. Dan, pre­tendentul din timpul domniei lui Vlad Ţepeş, scrie celor din Braşov despre cruzimile rivalului său, arătînd că „Toţi negustorii din Braşov, din Ţara Bîrsei, au mers în pace în Ţara Românească...", dar voevodul, după ce i-a ucis pe toţi „...cu avutul acelor oameni nu s-a putut sătura" 103 (subl. ns., D.C.G.). Basarab cel Tînăr, îngrijat de uneltirile pretendenţilor refugiaţi în Transil­vania, reaminteşte jupanilor braşoveni Hanăş Creţul şi Paul că dacă ei ar voi cu adevărat să gonească pe aceşti pretendenţi, atunci : „...nici unul dintre ei nu s-ar în-vîrti printre ,voi" i04.

Vlad Dracul aşteptînd să pună mîna pe domnie află, desigur cu plăcere, că voevodului Alexandru Aldea

99 DRH, B, I, pp. 26—27, 28, 30, 50—51, 56—57, 75—76, 81—82, 87—88.

«o DRH, B, I, pp. 342—343, 370—371.



101 GR. TOCILESCU, 534 documente istorice slavo-romăne,
Bucureşti, 1931, pp. 102, 380, 405 ; Toate cazurile sînt discutate
şi demonstrate de D. BOGDAN, în Caracterul limbii... şi Glo­
sarul...

102 GR. TOCILESCU, op. cit., pp. 8 şi 36.

103 Ibidem, p. 72.

104 qr TOCILESCU, op. cit., p. 133. D. BOGDAN, Carac­


terul limbii..., pp. 39—41.

35

...i-a venit rău şi are să moară"105. Radu cel Mare se miră de atitudinea autorităţilor din Braşov faţă de neguţătorii din Ţara Românească". „Dar cînd au voit să iasă din cetate afară pe poartă, voi aţi pus oamenii voştri la poartă şi le-au ţinut calea..."10B.



Expresiile citate, cazurile gramaticale amintite, reda­rea numelor proprii, sînt tot atîtea mărturii ale faptului că diecii gîndeau actele în româneşte şi le traduceau apoi în slavona oficială107 a cancelariei, în care pă­trund astfel diferite elemente ale graiului românesc, limba vie, vorbită zi de zi de locuitorii Ţării Româneşti.

De altfel, o cercetare a tuturor cuvintelor româneşti din documentele slavone, muntene şi moldovene ale se­colelor XIV—XVII a dus la rezultate concludente : sînt mii de cuvinte, comune şi nume proprii — de oameni şi locuri, care apar articulate, flexionate şi cu grupul de sunete caracteristice limbii române108. Revelatoare este îndeosebi onomastica şi toponomastica, în marea ei majoritate românească, aşa cum rezultă chiar din cele mai vechi documente interne păstrate109. Nu este vorba numai de cuvintele derivate din fondul latin şi care atestă influenţa limbii române vorbite a epocii asupra celei slavone : revelatoare sînt îndeosebi sutele de cu­vinte — nume proprii sau comune — provenite din vechea slavonă sau alte limbi şi care sînt trecute în acte în forma lor romanizată110. O foarte recentă analiză a limbii documentelor slavone emise de cancelaria Ţării Româneşti în secolele XIV—XV, ajunge la o încheiere similară. Ea evidenţiază prezenţa elementelor româneşti în fonetică, în utilizarfta articolului proclitic şi mai ales enclitic, în formarea pluralului, în flexionarea cuvinte­lor, în genul substantivelor, în adjective, verbe, prepo­ziţii, în topice şi felurite expresii redate în slavonă, dar calchiate după română ; ceea ce arată că marea ma-



105 GR. TOCILESCU, op. cit, p. 45.

106 Ibidem, p. 187 şi D. BOGDAN, op. cit., pp. 42—43.

107 D. BOGDAN, op. cit., p. 25.

108 Vezi D. BOGDAN, Glosarul..., în care aceste cuvinte
româneşti ocupă 226 p tipărite.

109 Ibidem, pp. 8—9.

110 întreaga analiză de D. P. BOGDAN, Glosarul...

36

joritate a grămăticilor erau români, cu limbă maternă românălil.



In concluzie, numele însuşi al ţării, Vlahia — adică Ţara Românească : hotarele ei — cuprinzînd exclusiv un teritoriu tradiţional de dezvoltare al poporului nostru, şi anume partea dintre Carpaţii meridionali, Dunăre şi Marea Neagră ; terminologia familială — aproape numai de origine latină — ceea ce atestă continuitatea struc­turală a comunităţilor daco-romane şi străromâneşti, în­temeiate pe celula socială esenţială — familia; limba vorbită în fiecare zi, atît de închegată încît răzbate per­manent în textul documentelor redactate în slavona ofi­cială a cancelariei — toate demonstrează realitatea de­mografică românească a secolelor XIV—XV, organic legată şi indisolubil dezvoltată în spaţiul geografic amin­tit, realitate a cărei expresie politică este statul feudal unitar al Ţării Româneşti, cîrmuit de Basarab cel Mare şi de urmaşii săi.

Mărturiile străine vin să afirme, tot atît de limpede, cine sînt locuitorii Valahiei.

La 1345, curia romană era informată asupra locuito­rilor „Olachi-Romani" din Transilvania şi Ţara Româ­nească. Asocierea însăşi a celor două nume Vlah-Roman este întru totul grăitoare pentru realitatea etnică a ţi­nuturilor amintite 112.

„Dacii însă — scrie Laonic Chalcocondil — folosind o terminologie arhaizantă pentru a desemna pe români — au un grai asemănător cu al italienilor, dar stricat întru atîta şi deosebit, încît italienii greu înţeleg ceva, cînd vorbele nu sînt exprimate desluşit, încît să prindă înţelesul, ce ar putea să spună. De unde deci cu acel grai şi avînd obiceiuri de ale romanilor, au ajuns în această ţară şi s-au aşezat aici cu locuinţele, nici pe altul nu l-am auzit spunînd ceva lămurit, nici eu însumi nu



n* LUCIA DJAMO DIACONIŢĂ, Limba documentelor slavo-române emise în Ţara Românească în sec. XIVXV, Bucu­reşti, 1971, pp. 269—323.

112 HURMUZAKI-DENSUŞIANU, Documente, i, 1, pp. 697— 698 ((nr. DLI) ; ŞTEFAN PASCU, Marea Adunare de la Alba Iulia încununarea ideii, a tendinţelor şi a luptelor de unitate a poporului român, Cluj, 1968 ; ŞTEFAN ŞTEFÂNESCU, Ţara Românească de la Basarab I întemeietorul pînă la Mihai Vitea­zul, Bucureşti, 1970, p. 14.

37
. Aşezări nefortificate

® Aşezări fortificate

D Aşezări din secolele XIII-XIV

AŞEZĂRILE OMENEŞTI, ATESTATE DE ACTELE CANCELARIILOR ÎN ŢĂ­RILE ROMÂNE, CONTINUĂ DE FAPT, SATELE EXISTENTE ÎN ETAPA DINAINTEA ÎNTEMEIERII STATELOR FEUDALE INDEPENDENTE. ARHEO­LOGIA VINE SĂ CONFIRME CU CLARITATE ACEASTĂ CONTINUITATE. DEŞI CERCETĂRILE SÎNT ÎNCĂ ÎNTR-O FAZĂ DE ÎNCEPUT, AU FOST IDEN­TIFICATE ÎN ŢARA ROMANEASCĂ ŞI MOLDOVA, CEL PUŢIN 259 AŞEZĂRI DIN SECOLELE 1X/X-X1I, O PARTE DIN ELE SITUATE PESTE LOCUINŢE ANTERIOARE SECOLELOR IX/X. CERCETĂRILE DE TEREN ADUC ASTFEL O DOVADĂ ÎN PLUS ASUPRA CONTINUITĂŢII NEÎNTRERUPTE DE VIAŢA A POPORULUI ROMÂN, DIN CARPAŢI ŞI PÎNĂ LA DUNĂRE ŞI MAREA NEA­GRĂ (DUPĂ ŞTEFAN OLTEANU, EVOLUŢIA PROCESVLUI DE ORGANI­ZARE STATALĂ LA EST ŞI SUD DE CARPAŢI IN SECOLELE IX-XIV, ÎN „STUDII", T. 24, 1971, NR. 4, P. 774).



38

mă pot pronunţa, cum au fost aduşi cu locuinţele în aceste locuri...".

„Se aseamănă însă cu italienii şi în alte privinţi şi în întocmirea traiului de toate zilele şi se folosesc de ace­leaşi arme şi de aceleaşi unelte încă şi acuma, ca şi romanii" H3'(subl. ns. D.C.G.).

Grai românesc, pe care italienii îl pot înţelege dacă este exprimat „desluşit" ; fel de trai, arme şi unelte, care amintesc de înaintaşii romani. Mărturia cronicarului bi­zantin este cu atît mai semnificativă, cu cît, fără să existe o tradiţie cărturărească — dovadă precizarea lui Chalcocondil că nu a aflat „ceva lămurit" asupra an­tecedentelor istorice ale „dacilor" —, el a constatat, din înseşi realităţile secolului al XV-lea cunoscute de el, că la nordul Dunării se află românii, continuatori ai roma­nilor. Atari încheieri le regăsim, cu variante, la uma­nistul italian Poggio Bracciolini, în lucrarea sa Discep-tationes convivales (1451) ; la Enea Silvio Piccolomini — Pius al II-lea — în cunoscutele sale lucrări Historia rerum ubique gestarum locorumque descriptio şi Com-mentarium rerum memorabilium; la Nicolaus Machi-nensis, episcop de Modrussa în a sa De bellis Gotho-rum114. Flavio Biondo, scrie la 1453 următoarele rege­lui Siciliei, Alfons de Aragon, în legătură cu proiectul unei cruciade antiotomane : „...Şi acei Daci Ripensi sau Valahi din regiunea Dunării îşi proclamă ca o onoare şi îşi afişează originea lor romană, pe care într-adins o fac să se vadă din vorbirea lor, pe aceşti creştini, care după obiceiul catolic vin în fiecare an să viziteze Roma şi bisericile apostolilor, odinioară ne-am bucurat mult că i-am auzit vorbind în aşa chip, încît cele ce ei le rosteau după obiceiul neamului lor, aveau o mireasmă de limbă latină ţărănească şi puţin gramaticală" 115. Flavio Biondo a stat de vorbă „odinioară" — deci cu ani în urmă faţă de 1453 cînd scrie — cu românii ce trăiesc în zona Dunării şi a reţinut (din convorbirile sale) că ei înşişi



113 LAONIC CHALCOCONDIL, op. cit., p. 63.

1M A. ARMBRUSTER, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 1972, pp. 42—56 (lucrare fundamentală),

115 ŞT. BÂRSĂNESCU, Flavio Biondo, 1453, în „Mag. isto­ric", n'r. 2. 1967, p. 20 ; Text latin în AL. MARCU, Rijlessi de storia rumena, în „Ephemeris Dacoromâna", I, 1923, pp. 362—363.

39

îşi afirmă descendenţa din coloniştii romani ai Daciei Traiane. Scrisoarea plină de interes pusă alături de Ex­punerile istorice ale cronicarului bizantin Laonic Chal-cocondil şi de ceea ce ştiu călătorii străini sau cartografii secolelor XIV—XV ne arată că romanitatea est-euro-peană păstra — înainte de a-i fi subliniat şi demonstrat prin documente cărturarii — amintirea începuturilor ei la Dunărea de Jos şi în spaţiul carpatic.



Prezenţa românească este afirmată deopotrivă în zona Deltei şi ţărmul dobrogean. Cînd Mahomed al II-lea se pregăteşte de campanie pentru a pune o dată capăt rezistenţei militare a lui Vlad Ţepeş, Ducas notează : „...frica i-a cuprins pe toţi : pe românii ce locuiesc la Licostomo"116 (subl. ns., D.C.G.) — deci în părţile Chiliei Vechi117 care cuprindea o aşezare civilă, cetatea cucerită de Ştefan cel Mare în 1465 şi portul interna­ţional, unde descărcau şi încărcau corăbiile venite din Marea Neagră. Denumirea însăşi, constatată pe toată în­tinderea pămîntului românesc, vine de la numele comun de Chilie (dar articulat), de la aşezarea unui călugăr în partea locului118.

Tot pentru Deltă ne-a rămas şi precizarea aşa-zisei cronici de la Niirenberg (1493) : „...românii locuiesc şi insulele Dunării, între care insula Peuce, vestită la cei vechi, au aşezări şi în Tracia" ; Peuce era numele dat Deltei, în total sau în parte, în timp ce Tracia desemna, potrivit tradiţiei antichităţii, malul drept al Dunării, implicit, adăugăm noi, Dobrogea 119.

De-a lungul secolului al XVIII-lea, mai multe hărţi ne relevă — ilustrînd însă o situaţie existentă, credem, din secolele XIV—XV — prezenţa românilor în preajma lacurilor Razelm şi Sinoe, prin topicul Portiţa dat tre­cerii din cele două mari lacuri în Marea Neagră. Nu­mele este în mod cert românesc şi derivă din latinescul porta ; el a fost adoptat şi de hărţile ruseşti — aceea

116 DUCAS, op. cit., pp. 426—427.

117 Localizarea Chiliei : C. C. GIURESCU, Principatele române
la începutul secolului al XIX-lea..., Bucureşti, 1957, pp. 74—79 ;
IDEM, Tirguri sau oraşe şi cetăţi moldovene..., Bucureşti, 1967,
pp. 205—211.

118 C. C. GIURESCU, Ştiri despre populaţia românească a
Dobrogei în hărţi medievale şi moderne, Constanţa, 1966, p. 20.

11!) Ibidem, pp. 20—21.

40

ridicată în 1835, de căpitanul-locotenent E. Manganari notează „riopTHuKoe rnpjio" (Gîrla Portiţei) — în timp ce turcii îi spuneau „Portiţa — Bogasi" (Intrarea por­tiţa) 120. Dar pentru ca numele Portiţei să fie atestat de-a lungul secolului al XVIII-lea şi să fi fost folosit şi de na­vigatorii altor popoare, înseamnă că el exista din înde­părtate timpuri şi era rostit, zi de zi, de o populaţie româ­nească locuind permanent în acele locuri şi asemuind cu o poartă legătura lacurilor cu marea. Cît de veche este această populaţie ? Ea exista la cucerirea Dobrogei de către turci, la începutul secolului al XV-lea, iar toponimul era bine fixat ; în caz contrar, dacă românii s-ar fi stabilit aci în număr mai mare, ulterior, în timpul cîrmuirii oto­mane, ar fi fost mult mai firesc ca ieşirea lacurilor Ra-zelm şi Sinoe să poarte o denumire turcească, aşa cum poartă de altfel o sumă de lacuri din Dobrogea de Nord şi chiar unele sate din apropierea Razelmului121. Or, ■fenomenul a fost invers, Portiţa a rămas şi s-a impus şi celorlalte populaţii din partea locului.

Alte două topice sînt de reţinut. Unul este Peceneaga, sat pe Dunărea Veche, la 35 km sud de Macin : pentru a rămîne sub această formă, el a trebuit să fie dat de o populaţie românească locuind — deşi micşorată ca număr şi lovită de repetatele migraţiuni — în nordul Dobrogei, în codru sau la Dunăre, pe vremea cînd pe­cenegii s-au stabilit în aceste locuri către jumătatea se­colului al Xl-lea122. De altfel, la 1321, geograful arab Abulfeda afirmă că Isaccea „...este un oraş din ţara Va­lahilor" 123. Tot românii au păstrat amintirea italieni­lor stabiliţi la Chilia Veche, în secolul al XlV-lea, nu­mind un braţ al Dunării „Venedicul", iar un ostrov al fluviului „Vinitic" — atestate de hărţile secolului al XVIII-lea, dar transmise, evident, din vremea cînd veneţienii făceau comerţ pe Dunăre 124.

120 C. C. GIURESCU, op. cit., pp. 48—50.

121 Ibidem, pp. 48—50 ; autorul consideră numele Portiţei exis-
tînd din evul mediu timpuriu.

122 C. C. GIURESCU, op. cit., p. 5.

123 ABULFEDA, Geographie, II, p. 31.

124 C. C. GIURESCU, op. cit., pp. 5—6 şi 23 cu bibliografia
respectivă.

41


Saşii

şi

ungurii

Dar alături de români trăiau în Ţara Românească, în secolele XIV—XV, saşi, unguri, greci, bulgari şi sîrbi (slavi sud-dunăreni), musulmani chiar. Nici asupra lor nu s-a păstrat vreo mărturie numerică.

Veniţi din Transilvania, îi aflăm atestaţi documentar încă de la începutul secolului al XlV-lea. La Cîmpu­lung, unul dintre fruntaşi, corniţele Laurenţiu, este în­gropat la 1300 în biserica Bărăţia125.

Comunităţile catolice, cu organizarea lor proprie, con­dusă de episcop126, erau concentrate (mai ales) în tîr-guri127. Voevodul Vlaicu (Vladislav), primind în ţară pe locţiitorul episcopului Dimitrie al Transilvaniei, po­runceşte „...tuturor credincioşilor săi, orăşenilor, poporu­lui şi oaspeţilor de orice neam sau limbă ar fi care ţin de ritul şi obiceiul sfintei biserici romane, aflaţi în toată Ţara Transalpină...", ca să primească cu cinste şi să dea toată ascultarea cuvenită sus-numitului prelat; de re­marcat că enumerarea catolicilor începe cu locuitorii oraşelor. Deşi nu avem decît informaţii de ordin gene­ral asupra lor, comunităţile se compuneau, cu certitu­dine, din colonişti germani şi unguri veniţi din Transil­vania, singurii care, la această epocă, ascultau de biserica romană. Asemenea comunităţi le aflăm la Cîmpulung —■ amintit mai înainte, la Argeş, sediul episcopului catolic, la Tîrgovişte128.

Nu avem informaţii directe despre îndeletnicirile lor ; ca orăşeni, desigur, vor fi fost — o parte în orice caz — meşteşugari şi negustori. Numărul familiilor rămîne re­lativ modest ; aşa ne explicăm repetatele scutiri date episcopului catolic de Argeş privind plata sumelor dato­rate curiei romane129. Cei mai numeroşi au fost la Cîmpulung, unde aflăm trei ctitorii catolice — Bărăţia. Cloaşterul şi aceea dedicată Sf. Francisc (azi biserică ortodoxă cu hramul Sf. Gheorghe) 13° — unde cea mai

125 E. Lăzărescu, Despre piatra de mormlnt a comitelui
Lauren
ţiu şi clteva probleme arheologice şi istorice in legătură
cu ea, în SCIA, IV, 1957. nr. 1—2, pp. 109—127.

126 Vezi mai jos, p. 372.

127 DRH, B, I, p. 13, doc. din 25 nov. 1369.

128 DRH, B, I, p. 157.

129 Vezi mai jos, p. 376.

uo PAVEL CHIHAIA. Monuments romans et gothiques du XIII* au XVI' siecle en Valachie, în RRHA, t. 5, 1968, pp. 38—43.



Yüklə 6,23 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   46




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin