Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Prin cuptorul smereniei

Că în foc se lămureşte aurul, iar oamenii cei

plăcuţi Domnului, în cuptorul smereniei. (Sirah 2,5)

Ispăşirea mai are şi laturi neaşteptate prin care îngăduie Dumnezeu oricui, neînsemnat la slujbă sau la chip, să-ţi sară în obraz şi să ţi-1 pălmuiască cu ocările cele mai de pe urmă. Astfel, pe când re­gele trecea plângând, un om oarecare, ca din senin, începu să arunce cu pietre după el şi după tot poporul, şi să-i azvârle în obraz blesteme: „Pleacă, pleacă, nelegiuitule şi ucigaşule!”

Iată cum îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi faptele pe nume. Foarte mari târcoale dă vrăjmaşul în jurul celor ce se ispăşesc, ca să-i scoată din calea mân­tuirii, ispitindu-i să nu se smerească, ci să-şi apere ,,onoarea”. Potrivnicul, dacă n-a reuşit să-1 facă   să-şi măcelărească poporul în două tabere, era aproape sigur că măcar o moarte de om tot va mai scoate de la rege. Şi, fiindcă prin blestemele cele din senin nu 1-a putut scoate din liniştea pocăinţei (şi să-1 îm­pingă) la iuţimea mâniei ucigaşe, s-a mulţumit vrăj­maşul să intre într-unul din însoţitorii săi şi să ceară regelui moartea acelui om: „De ce acest câine leşinat blestemă pe domnul meu? Mă duc să-i tai capul!” (II Regi 16,9).

David, însă, luminat de Dumnezeu prin Natan proorocul, duhovnicul său, era prevenit şi avea cu­noştinţă despre legea ispăşirii (a încercărilor), pre­cum că de la Dumnezeu îngăduire este şi cu a Lui purtare de grijă trebuie să treacă, pentru păcatele sale, prin cuptorul smereniei (Sirah 2,5), sau focul curăţitor al ocărilor, ca un bun ascultător de Dumnezeu. De aceea regele, în loc să asculte ispita vrăjmaşului, cea din însoţitorul său, o taie cu blândeţea şi cu înţelepciunea, zicând: „Lăsaţi-1 să blesteme, căci Domnul  i-a poruncit să blesteme pe David. Cine poate să zică Domnului: «De ce faci tu aşa?»” Însoțitorul regelui, însă, cuprins de duhul rău care cerea moarte de om, nu se lasă bătut uşor, de acea regele de mai multe ori îi spune acelaşi cu­vânt. (E ştiut că pentru a scoate un gând rău din mintea cuiva, de foarte multe ori trebuie să i-o învălui cu cuvântul bun, ca să i-o izbăveşti din robia gândului străin. Aci e calea cea mai lungă: de la urechi la inimă). Până în sfârşit, pentru că sfetnicul nu mai tăcea pentru apărarea onoarei, regele destăinui însoţitorului său taina răbdării sale, zi­când: „Poate va căuta Domnul la umilirea mea şi-mi va răsplăti cu bine pentru acest blestem al lui”, cuvinte de frumoasă mărturie pentru regele care, întru cunoştinţă fiind, era smerit.

Şi aşa se duceau alături, fiecare în calea lui: re­gele în calea ispăşirii sau a ascultării de Dumnezeu şi ocărâtorul în calea ocării; iar vrăjmaşul, nevăzut, arzându-se de smerenie…

Totuşi, de ce îngăduie Dumnezeu aşa palme în calea dreptului? Pentru că nu este altă cale de sfin­ţire şi pentru că înaintea lui Dumnezeu nici cerul nu este destul de curat (Iov 15,15), iar sfinţire fără umi­lire nu există. Nouă, celor păcătoşi şi grei la pricepere, numai pe calea ocărilor ne aduce aminte de păcate­le noastre ştiute sau uitate, ca să ni le cunoaştem şi să ni le mărturisim. Dacă ne-am cunoaşte cât sun­tem de păcătoşi, ne-ar fi mult mai uşoară ispăşirea, dar dacă nu ne cunoaştem păcatele, ni se pare, în ochii noştri, că suntem drepţi şi nu răbdăm cele ce vin peste noi, cu rânduiala lui Dumnezeu. Drept aceea, când auzi pe oricine făcându-te tobă de ocări şi blesteme, nu te pripi cu mintea şi nu sări cu gura, răspunzându-i cum nu trebuie, ci zi ca David: „Pentru păcatele mele, Domnul i-a poruncit să mă blesteme, dar pentru năpăstuirea ocării, va avea Dumnezeu milă de mine”.

Să zicem că, după părerea ta, ai avea o viaţă bună, după voia lui Dumnezeu, soţie şi mamă cum­secade, şi totuşi, aşa din senin, la o întâmplare oa­recare, un vecin, sau propriul tău copil sau soţ să-ţi ardă obrazul zvârlindu-ţi vorbe grele: prăpădito, ucigaşo, hoaţo… iar tu, neştiindu-te de vină cu nici una din acestea, şi nepricepând ce se lucrează la mijloc, se poate întâmpla să sari ca muşcată de şarpe, cu şi mai grele vorbe, apărându-te şi îndrep­tându-te, iar pe cel ce te cearcă, apăsându-1 ucigându-1 cu mânia.

Nu e bine, nu te grăbi, ci socoteşte precum trebuie: poate că nu ţi-ai mărturisit asupra ta vreo gre­şeală mai veche, cu propriul tău soţ, iar soţul tău îţi aduce aminte acum, într-un şuvoi de mânie, fără să ştie că păcatul răbufneşte odată, oricâtă uitare s-ar fi aşternut peste el. Poate că şi copilul îţi strigă în ocara sa vreun păcat de-al părinţilor, de care (copi­lul) trebuie cruţat, fie cu fapta, fie cu gândul. Poate că, pentru vreun gând rău asupra vieţii sale, el, la vreme îţi aduce aminte, sub formă de necuviinţă, greşeala ce era să o faci asupra lui. Uitaseşi să ţi le mărturiseşti, să te dezlegi de vina lor şi, iată, ţi se aduc aminte. Că prin cei mai apropiaţi primim arsu­rile cele mai curăţitoare, ştiut fiind că nu este ne­dreptate la Dumnezeu. Iar pe de altă parte, poate că puţine zile mai avem şi, din îngăduirea lui Dumne­zeu, se răstesc la noi cei ce ne-au îndemnat la pă­cate (diavolii), şi, prin vreo oarecare gură slabă, ne strigă pe înţeles vinovăţiile noastre, pe care încă mărturisirea şi lacrimile noastre nu le-au şters din potloagele lor.

Drept aceea, cu lumina cunoştinţei fiind, în ne­cazuri bucuraţi-vă! Căci celui lămurit în căile lui Dumnezeu, tot ce i se întâmplă, spre mai multă lumină i se face, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Grija noastră să fie: de a nu strica ce ne tocmeşte Dumnezeu.